Urmările Schismei la Români

Urmările Schismei la Român

 Readuc în actualitate un studiu preluat din revista patriarhală „Ortodoxia” din 1954 (anul VI, numărul 2-3, aprilie-septembrie, pp. 339-364), unde a fost publicat  cu ocazia împlinirii a 900 de ani de la „ieşirea lumii din Biserică”; republicat acum în contextul dezbaterii primatului papal de către Comisia Mixtă de Dialog Teologic între Vatican şi Biserica Ortodoxă; întrunirea va avea loc în septembrie 2010 la Viena.

 URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI

de Diac. Prof. Gheorghe I. MOISESCU
(ulterior PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU) 

La 16 iulie 1054, când trufaşul cardinal Humbert arunca pe prestolul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol anatema, prin care excomunica pe patriarhul ecumenic Mihail Cerularie şi pe toţi „părtaşii lui” [1]), românii abia se iviseră în istorie ca popor aparte[2]). Împărţiţi şi învăluiţi de alte neamuri, ei n-au putut grabnic să-şi întocmească un stat al lor cu Domn şi Vlădică, aşa ca să ne lase urme scrise, ci şi-au dus viaţa lor paşnică, păscând turme, arând  pământul sau cărând mărfuri pe cai însămăraţi[3]). Tăinuit sub felurite numiri străine, ţinutul acesta străjuit de Tisa, Dunăre şi Carpaţi, având înfăţişarea unei cetăţi întărite de Dumnezeu cu ziduri de munţi, cu văi de ape adânci, cu păduri nestrăbătute şi câmpii întinse, nu poate fi desluşit decât târziu de tot în istoriile cronicarilor. Totuşi, în letopiseţele greceşti, latine sau slavone de prin veacul XI-XII sunt amintiţi rareori şi românii pentru fapte de vitejie, pentru treburi de credinţă sau felurite alte întâmplări[4]).

 Aşadar, ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, despre dezbinarea bisericească numită „schismă”, când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei, nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus[5]). Este adevărat că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să fi avut[6]). Unitatea bisericească nu se socotea atunci nici pentru întâia oară şi poate nici cu totul ruptă. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma, erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme[7]).

 Deşi unii istorici cred că raporturile dintre Biserica de răsărit şi cea de apus au fost bune până în anul 1054[8]), şi că legăturile dintre popoare au rămas nestingherite şi după aceea[9]), totuşi, se dovedeşte că despărţirea Bisericilor din veac. IX şi XI nu poate fi privită în chip mărginit şi socotită drept fapta unui patriarh de Constantinopol, izvorâtă doar din ura grecilor faţă de latini, sau din pricina unor pretenţii deşarte de neatârnare bisericească[10]). Într-adevăr, schisma are la obârşie şi aceste pricini mari şi mici, fără de care de s-ar fi întâmplat, ar fi fost mai târzie şi poate mai puţin primejdioasă. Deosebite însă treptat ca limbă, cultură şi tradiţie,  despărţite prin împărţirea imperiului roman şi prin toată istoria imperiului bizantin, prin mutarea capitalei la Constantinopol şi întemeierea patriarhiei „ecumenice”, şi totodată prin osebiri religioase în doctrină, cult şi pravilă, cele două lumi: Răsăritul şi Apusul s-au despărţit necontenit în două Biserici aparte: greacă şi latină, ortodoxă şi papală, strânse una în jurul Constantinopolei, iar alta în jurul Romei[11]).

 Fireşte că deosebirile acestea nu pricinuiau singure schisma dar ele o îndreptăţeau cu prisosinţă, sortindu-o să dăinuiască până azi[12]). Afară de aceasta, împrejurările istorice au adus patriarhului de Constantinopol – întâiul ierarh al imperiului bizantin – o sporire de teritorii şi de cinstire, pe care Roma n-a putut s-o sufere şi s-o îngăduie niciodată[13]), căutând s-o nimicească cu orice preţ.

 Însă oricare ar fi lămurirea şi a schismei şi a faptului că ea a trecut pentru contemporani aproape nebăgată în seamă, este uşor de înţeles de ce patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi toţi urmaşii lor au răspuns cu atâta înverşunare. Învinuiţi de erezie şi dispreţuiţi cu atâta îngâmfare de Roma papală, care năzuia la oblăduirea şi subjugarea Constantinopolului, ei au căutat să apere cu îndârjire simţămintele ortodoxe ale Răsăritului întreg. Dacă papa pretindea pentru sine Ortodoxia şi dreptul de a fi mai presus de toţi, patriarhul ecumenic, care se ştie drept-credincios şi pe aceeaşi treaptă cu episcopul Romei, nu putea suferi această umilire.

 Acesta este tâlcul celor întâmplate în sec. IX şi XI şi pe bună dreptate s-a spus că „schisma nu s-ar fi produs şi manifestat în formele cunoscute, dacă din cele două Rome, egale canonic şi administrativ, una n-ar fi disputat privilegiul întâietăţii absolute”, dacă n-ar fi voit să facă dintr-un primat de onoare, statornicit de sinoadele ecumenice şi recunoscut totdeauna de Biserica Ortodoxă, un primat de drept şi apoi de jurisdicţie[14]).

 Însă dacă schisma însemna în Apus înfrângerea ambiţiilor papale de stăpânire a Răsăritului creştin, în schimb pentru bizantini ruperea legăturilor bisericeşti cu Roma avea să ajungă în curând o piedică necontenită pentru o ajutorare în vremurile neînchipuit de grele ce vor urma. Se ştie că în a doua jumătate a sec. XI situaţia politică din Răsărit s-a înrăutăţit dintr-odată, silind pe bizantini să ceară sprijinul Apusului latin, iar papilor faptul acesta le da prilej să amintească grecilor că dacă vor să fie ajutaţi, ei trebuie să renunţe la schismă, sau de unde nu, să-i sufere toate urmările. Mai tot timpul cuprins între schismă şi căderea Constantinopolului sub turci, bizantinii au fost într-o grea cumpănă: ori se unesc cu Roma, adică se supun ei, ori părăsesc acest gând, bizuindu-se numai pe puterea lor în lupta cruntă cu marii vrăjmaşi ai creştinătăţii şi culturii – turcii[15]). Ivirea acestora la hotarele de răsărit ale imperiului bizantin chiar în deceniul schismei şi apoi înaintarea lor vijelioasă spre Constantinopol[16]), ne dezvăluie tot zbuciumul istoriei bizantine din cele din urmă patru veacuri. La câţiva ani după despărţirea celor două Biserici, Bizanţul şi creştinătatea întreagă au de luptat cu această uriaşă primejdie politică şi religioasă, care surprinse pe creştini dezbinaţi şi prin urmare slăbiţi. Înfrângerea suferită de oştile împăratului bizantin Roman IV Diogen, la Mantzkiert, în Armenia (1071), cotropirea aproape în întregime a Asiei Mici de către turci şi ajungerea până lângă Constantinopol, vor avea în curând pentru Biserica răsăriteană cele mai nenorocite urmări. Adăugându-se la aceasta şi ameninţarea uzo-pecineagă de la nordul Dunării, împăratul Mihail VII Duca (1071-1078) s-a văzut silit să ceară ajutorul papei Grigorie VII, făgăduind în schimb înlăturarea schismei prin readucerea Bisericii greceşti la vechea şi buna înţelegere cu Biserica romană[17]). Şi astfel, începând de acum, unirea Bisericilor va fi preţul cu care toţi împăraţii bizantini vor încerca să răscumpere ajutorul apusean de care aveau nevoie împotriva turcilor, iar acest lucru, atunci când nu l-au oferit răsăritenii, l-au cerut papii şi apusenii[18]).

 Mai târziu însă, când în urma feluritelor încercări de unire între cele două Biserici, nu se va ajunge decât la adâncirea schismei şi a certurilor confesionale, apusenii vor nutri părerea ispititoare că singurul mijloc politic pentru înlăturarea schismei nu este decât cucerirea Constantinopolului. Fireşte, Scaunul papal s-ar fi putut făli atunci în faţa creştinătăţii întregi prin supunerea „schismaticilor” şi a «ereticilor», adică a ortodocşilor răsăriteni, socotiţi că sunt „creştini doar cu numele”, dacă nu dau ascultare Romei[19]).

 Avântul ambiţiilor papale, că unirea Bisericilor, prin supunerea Ortodoxiei răsăritene de către latini, ar fi nu numai folositoare, ci şi o datorie de a recunoaşte cu umilinţă pe episcopul Romei de cap bisericesc a toată creştinătatea şi de urmaş al apostolului Petru, va duce apoi la pretenţia papei Inocenţiu III (1198-1216), că fără „pallium primit de la Roma, patriarhul Constantinopolului nici nu e în funcţiune canonică[20]). Îndrăzneala aceasta neaşteptată vine să şteargă dintr-odată toată istoria şi toate drepturile Bisericii răsăritene[21]). Într-adevăr, dacă latinii au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204, în vinerea Sfintelor Patimi, spun că au făcut aceasta „unanimiter pro honorae sanctae Romanae ecclesiae”[22]). Confirmând apoi patriarh latin de Constantinopol (7 decembrie 1204) pe veneţianul Toma Morosini, după ce mai întâi el trebui să meargă la Roma spre a primi de acolo treptele ierarhice şi pallium – ceea ce îl lega de-a dreptul de Roma, ca membru al clerului de pe lângă scaunul apostolic -, papa Inocenţiu III îi scrie că ridică Biserica bizantină la rangul de Patriarhie pe temeiul puterii date de Hristos Sfântului Petru şi ca vicar al lui[23]). „Deşi Biserica grecească nu este apostolică, papa a ridicat-o din praf şi i-a dat nume mare, făcându-o adică patriarhie”[24]).

 În impasul atâtor ambiţii deşarte şi pretenţii neîntemeiate ale scaunului papal, în chip firesc despărţirea de la 1054 putea fi socotită de Patriarhia ecumenică drept o izbăvire care o scăpa de ameninţarea necontenită a jugului roman. Autoritatea sa asupra celor trei patriarhi din Răsărit, ca şi asupra Ortodoxiei slave, spori acum foarte mult[25]). Aşadar, putem crede că schisma n-a întristat deocamdată decât cercurile oficiale, adică înalta ierarhie şi conducerea statului. Credincioşii însă, cu preoţii lor rămaseră foarte liniştiţi. De altfel multă vreme încă, ei nici n-au pătruns deosebirile de învăţătură dintre Biserica de apus şi cea de răsărit. În privinţa aceasta desprindem ca pildă atitudinea Bisericii ruseşti. În urma dureroasei dezbinări de la 1054, mitropoliţii ruşi din veacul XI, numiţi sau recunoscuţi de patriarhia de Constantinopol, primiră în chip firesc punctul de vedere bizantin; însă mulţimea credincioşilor n-avea nimic împotriva Bisericii latine şi ca atare nu putea să întrezărească deocamdată nicio greşeală în învăţătura ei25 b). Ba încă vedem că un cneaz rus din veac. XI, Iziaslav, nu se sfieşte să ceară chiar ajutorul papei Grigorie VII, împotriva uzurpatorului Sviatoslav şi a aliatului său Boleslav II, regele Poloniei[26]). Mai târziu însă, când scaunul papal va cuteza să-şi impună pretenţiile lui de stăpânire şi asupra ţinuturilor ruseşti, va fi silit să se recunoască înfrânt faţă de statornicia în Ortodoxia răsăriteană a Bisericii ruse.

 Este neîndoielnic faptul că prăpastia săpată între Bisericile de Apus şi de Răsărit prin schisma de la 1054 nu s-a mărginit doar la duşmănia dintre papi şi patriarhi sau la dezbinarea dintre Roma şi Bizanţ, cuprinzând în vâltoarea ei numai pe greci şi latini, ci ea s-a întins cu vremea asupra întregii creştinătăţi, împărţ ind-o în două tabere vrăjmaşe: catolicismul şi ortodoxia. Urmarea a fost că din pricina ambiţiilor papale, începând chiar din veac. XI, catolicismul n-a năpustit cu o neînchipuită înverşunare asupra tuturor popoarelor din ţinuturile rămase sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol, încercând necontenit să le abată de la dreapta credinţă şi să le treacă sub stăpânirea Scaunului papal. Iar pentru atingerea acestui ţel, vom vedea că n-au precupeţit nici un mijloc de constrângere, nu s-au ferit nici de asupririle cele mai crunte. În aceste urmări dureroase ale schismei au fost învăluiţi şi românii aflaţi în ţinuturile dintre Tisa, Carpaţi şi Dunăre, siliţi de vitregia vremurilor să îndure veacuri de-a rândul toată apăsarea duşmănoasă a Bisericii papale.

 Legături nemijlocite între Scaunul papal şi români nu se pot dovedi înainte de veacul al XI-lea. Ele n-au fost cu putinţă decât în urma trecerii ungurilor, vecinii noştri dinspre apus, sub oblăduirea Bisericii latine[27]), pe vremea întâiului lor rege „apostolic” Ştefan (997-1038). Odată cu întinderea stăpânirii lui spre răsărit de Tisa, s-a întins apoi şi creştinismul de rit apusean în ţinuturile locuite de români. De altfel, regatul maghiar a fost înfiinţat şi sprijinit de papă tocmai în scop de propagandă catolică. „Rege prin creaţiune apostolică, rege în numele papei şi cu o misiune indicată de Sfântul Scaun; rege de cruciadă, convertind cu de-a sila popoarele rămase în afară de Biserica latină în regiunile răsăritene, aceasta era menirea purtătorilor coroanei Sf. Ştefan. Atunci regalitatea ungurească a plecat către răsărit, către sud-estul Europei, nu în calitatea ei naţională, ci în cea religioasă, catolică”[28]).

 Faptul că în Ardeal şi Ungaria stăpânii erau catolici, iar supuşii ortodocşi, a dat propagandei catolice între românii aflaţi sub stăpânirea coroanei maghiare un avânt şi un caracter cu totul diferit de al celei din Moldova şi Ţara Românească[29]). De aceea, pe bună dreptate s-a spus că „este vrednic de luat aminte un lucru în politica regilor apostolici ai Ungariei, faţă de catolicism, căruia îi datorau civilizaţia lor şi hotărârea locului pe care-l ocupau în Europa latină medievală. În sec. al XIII-lea şi al XIV-lea îi vedem înfăţişându-se ca sprijinitorii cei mai călduroşi ai Bisericii catolice în ţările în care ei ar fi dorit să le cucerească ocrotind pe misionari şi sprijinind înfiinţarea de episcopii. Aici românii „schismatici” aveau o singură îndatorire de îndeplinit: să are şi să culeagă pentru domni. De mântuirea sufletului lor, prin cutare sau cutare credinţă religioasă, nu se ocupa nimeni, admiţând că puternicii stăpâni ar fi fost încredinţaţi de faptul că şi iobagul are un suflet”[30]).

Aşadar, nu mântuirea sufletească a „schismaticilor”, adică a românilor rămaşi alipiţi de Biserica răsăritului, i-a îndemnat pe regii apostolici ai Ungariei să sprijine propaganda catolică în Moldova şi în Ţara Românească, ci dorinţa nestrămutată de a cuceri politiceşte aceste ţări. Cât priveşte pe românii ardeleni, aflaţi sub stăpânirea coroanei apostolice maghiare, catolicismul îi putea înrâuri prin mijloace mai lesnicioase şi mai felurite, folosindu-se de situaţia privilegiată ce o aveau în statul ungar[31]). Această situaţie se caracterizează prin înfrăţirea strânsă a Bisericii romano-catolice cu statul maghiar, care în sec. XIII-XIV izbutise să se contopească într-o singură putere. Ierarhia catolică înaltă ajunge clasa conducătoare şi în treburile lumeşti ale Statului, în timp ce clerul de jos este prefăcut în organe de executare a legilor. De altfel tendinţa după puterea lumească este una din însuşirile Bisericii papale, îndeosebi a celei medievale, care ori de câte ori putea şi avea prilejul acapara, în măsură mai mare sau mai mică, puterea politică şi bunurile lumeşti. Este adevărat că în această privinţă îi venea în ajutor şi lipsa de cultură a apusului medieval. Ca atare, în Ungaria era o trebuinţă de neînlăturat ca ierarhia catolică să fie prinsă la conducerea treburilor Statului, întrucât numai clerul ştia citi şi scrie şi numai el cunoştea limba diplomatică de atunci – latina. De aici a urmat acea alipire a Statului maghiar de Biserica papală, care a folosit prilejul să sporească necontenit atât puterea, cât şi drepturile de ordin lumesc ale întregului său cler în viaţa publică ungară[32]). În acest chip ajung şi românii de pe teritoriul maghiar să se folosească de serviciile politice-civile ale clerului catolic, atunci când, pentru păstrarea unui drept de stăpânire sau de scutire, trebuiau să aibă şi un act scris, o diploma acordată sau întărită de un capitlu sau de o mănăstire catolică.

 Fireşte, că atâta timp cât legile stăpânirii nu-i îndatorau să facă asemenea acte, legăturile românilor cu clerul catolic vor fi fost destul de restrânse. Când însă regele Andrei II hotărî, în 1231, că orice act trebuie să aibă adeverirea sau întărirea episcopului sau capitlului eparhial, iar pentru pricini mai însemnate a unei mănăstiri catolice învecinate, lucrurile se schimbară cu totul[33]).

 Este adevărat că în a doua jumătate a sec. XIV preoţii ortodocşi din arhiepiscopia catolică maghiară de Calocea – care cuprindea şi Ardealul – făceau şi ei acte publice pentru învoielile ce le încheiau credincioşii lor, chiar când una din părţi era catolică. Împotriva acestui obicei se plânge în 1376 arhiepiscopul de Calocea către papa Grigorie XI, care găseşte că întreţinându-se catolicii în viaţa de toate zilele „cu astfel de schismatici”, fac aceasta de cele mai multe ori spre marea lor pagubă sufletească. Ca atare împuterniceşte pe arhiepiscop să oprească pe toţi „preoţii schismatici” de a mai încheia orice fel de acte publice[34]).

 O dovadă că regii Ungariei au creat într-adins condiţii mai prielnice catolicismului în ţinuturile locuite de ortodocşi, este scrisoarea regelui Sigismund din 12 ianuarie 1412 către papa Ioan XXIII, în care spune că înaintaşii săi „divi et catholici reges Hungariae” din pricina vecinilor necredincioşi au ocrotit cu scutul puterii lor, mai mult decât alte ţinuturi supuse, părţile Transilvaniei, unde se află laolaltă naţiuni amestecate, adică nobili unguri, saşi, secui, şi chiar conlocuitori români şi alţi schismatici şi de aceea le-a hărăzit nenumărate libertăţi atât în cele lumeşti cât şi în cele bisericeşti[35]). Drept aceea, roagă pe papă să scutească pe preoţii catolici din Ardeal de impozite, căci altfel ei ajung de râsul ortodocşilor în mijlocul cărora trăiesc, şi cărora li se pare că sunt mai privilegiaţi preoţii lor decât cei papistaşi[36]).

 Nobilii ardeleni, proprietari de moşii, pe care-i întâlnim în documentele din veacurile XIII-XIV, nu s-au putut menţine în decursul vremii, căci luând parte la viaţa de stat, care era străină, ungurească, şi fiind câştigaţi apoi în bună parte de catolicism, s-au deznaţionalizat, intrând în rândul nobilimii maghiare. Aşadar, în ciuda silniciilor catolice, făptura etnică a poporului român a fost păstrată în Ardeal nu de boieri, ci de cei săraci şi prigoniţi, de marea mulţime a ţăranilor făcuţi iobagi, fiindcă au rămas statornic alipiţi de credinţa lor ortodoxă.

 Datorită stăpânirii feudale maghiare, cei mai ameninţaţi de propaganda papistaşă au fost românii, care au trecut împreună cu pământurile ce le aveau, în stăpânirea aşezămintelor catolice: episcopii, biserici şi mănăstiri.

 Încă din a doua jumătate a veacului al XI-lea aflăm cazuri când românii ajung iobagi pe fostele lor moşii, trecute din porunca regilor unguri în stăpânirea călugărilor catolici. Astfel, în anul 1075, regele Ungariei Gheza I, dăruieşte mănăstirii Sf. Benedict, întemeiată de el, mai multe sate în Bihor şi pe Criş, cu îndatorirea să „păzească porcii mănăstirii, să slujească abatelui mereu, atât vara cât şi iarna, cu doi cai” şi să dea „în fiecare an doisprezece porci de cinci ani, 12 măsuri de câte 3 vedre de miere şi tot atâtea clăi de fân”[37]). În 1138, regele Bela II dăruieşte mănăstirii catolice maghiare Dumis „in ultrasilvanis partibus” mai multe gospodării, fireşte de români ortodocşi iobagi, urmând să dea bir în fiecare an „20 de jderi, 100 de opinci, o piele de urs şi un corn de bour”[38]).

 Printre cele mai vechi moşii dăruite Bisericii Catolice din ţinutul Transilvaniei de către regii maghiari sunt şi cele răpite de la români, care au fost siliţi să renunţe la dreptul de stăpânire asupra lor şi să se mulţumească cu altele prin munţi. Cei care nu s-au îndurat să se despartă de moşia părintească, n-au putut rămâne pe loc decât ca iobagi ai clerului catolic, iar nu proprietari ca mai înainte. Aşa s-a întâmplat cu mănăstirea cistercită Sf. Maria din Cârţa (Kerch) de lângă Făgăraş, pe malul stâng al Oltului, înfiinţată de regele Ungariei, Emeric, în preajma anului 1200[39]). Pentru înzestrarea ei se luă, între anii 1202-1206, din mâna românilor şi se trecu în stăpânirea acestei mănăstiri, un teritoriu care se întindea între pâraiele Arpaşul şi Cârţa, din Olt până la culmea Carpaţilor[40]). Depănarea stăpânirii acestei mănăstiri peste ţinutul românesc ce i-a fost dăruit de regii apostolici maghiari arată împrejurările în care au ajuns românii ardeleni să fie iobagi ai Bisericii Catolice. Însă cum era firesc, românii n-au putut îngădui îndelung năpasta acestor călugări străini pripăşiţi în mijlocul lor şi care le răpiseră pe nedrept pământurile stăpânite de ei odinioară. De aceea moşiile mănăstirii vor fi necontenit prădate, iar călugării ocărâţi şi batjocoriţi. Ca să-i ferească de asemenea necazuri, în urma plângeri stareţului Henric, regele maghiar Carol Robert ia această mănăstire sub ocrotire sa, poruncind la 29 ianuarie 1322, sub straşnică pedeapsă, „ca nimeni să nu cuteze a supăra câtuşi de puţin prin vorbe de batjocură, prin ameninţări sau ocări de orice fel feţele sus zisei mănăstiri şi ordin, care trăiesc după obiceiul şi felul lor de viaţă călugăresc”[41]).

 Se ştie că unul din izvoarele de bogăţie şi de putere ale scaunului papal medieval a fost dijma sau zeciuiala ce se lua în fiecare an din agoniseala credincioşilor. Românii din Transilvania fiind ortodocşi, ierarhia catolică maghiară n-avea dreptul să încaseze de la ei niciun fel de dijmă sau de dare. Cu toate acestea, datorită strânsei legături dintre statul ungar şi Biserica Romano-Catolică, aceasta a izbutit să dobândească prin mijlocirea regilor maghiari unele venituri şi de la români. Astfel, regele Bela IV, prin diplomele sale din 16 decembrie 1256[42]) şi 20 octombrie 1262[43]), întăreşte arhiepiscopului de Strigonium dreptul hărăzit de înaintaşii săi „glorioşi”, de a strânge „de la românii de oriunde şi de la oricare dintre ei” dijmele cuvenite lui şi „obişnuite a se plăti în regatul Ungariei”, adică „dijme în vite mari, mici şi în orice fel de animale”.

 De obicei, atâta timp cât rămâneau ortodocşi, românii nu erau îndatoraţi să plătească Bisericii Catolice asemenea dijme. Despre lucrul acesta ne încredinţează scrisoarea papei Ioan XXII, din 8 mai 1328, în care mustră pe prelaţii din Ungaria „că atunci când se întâmplă ca unii dintre români…să treacă la credinţa catolică…prin îndemnul regelui” (maghiar), ei cer „cu prea multă străşnicie de la unii ca aceştia…, de curând trecuţi la credinţa catolică dijmele întregi” şi chiar le storc cu sila, „pricină pentru care noii credincioşi…datorită faptului că mai înainte de convertirea lor nu obişnuiau să plătească aceste dijme, acum spun că de aceea sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze numita credinţă catolică, spre a da bunurile lor oamenilor Bisericii”[44]).

 Trebuie să adăugăm că stoarcerea acestor dijme de la românii din Transilvania nu înseamnă atârnarea lor de Biserica papală, deoarece ortodocşii nu le plăteau de bună voie, ci ele se luau de clerul catolic cu sila, ca de la „schismatici”[45]).

 De când s-au ivit în istorie, se ştie că românii au fost totdeauna ortodocşi, alipiţi de Patriarhia din Constantinopol, iar în Ungaria regilor „apostolici” ei au fost cei mai dârzi susţinători ai dreptei credinţe. De aceea, poate, Bisericile Ortodoxe sunt numite, în multe diplome maghiare vechi, doar simplu: „valahe”[46]).

 În veacul  XIII, numărul mare al românilor ortodocşi a atras luarea aminte a papilor, care ţinteau atunci, mai mult ca oricând, să supună scaunului roman pe toţi creştinii şi să stârpească cu totul Ortodoxia răsăriteană. Îndreptarea cruciadei a IV-a împotriva capitalei Bizanţului ne dezvăluie aceste năzuinţe, iar odată cu înfiinţarea imperiului şi a patriarhiei latine de Constantinopol, în anul 1204, se începe, din îndemnul papei Inocenţiu III şi lupta pentru atragerea tuturor „schismaticilor” la unirea cu Biserica romană, între care vor fi cuprinşi şi românii ortodocşi din ţinuturile  carpato-dunărene[47]).

 Pregătiri în vederea atragerii ortodocşilor la Biserica Romei făcuse scaunul papal chiar înainte de confirmarea lui Toma Morosini ca patriarh latin de Constantinopol. Astfel, prin scrisoarea sa din 7 decembrie 1204, adresată episcopilor şi abaţilor din cruciada a IV-a, Inocenţiu III îi îndemna: „ca la bisericile părăsite de greci să fie puşi clerici latini”[48]). Iar după confirmarea lui Morosini ca patriarh latin, la 20 noiembrie 1205, papa îi da îndrumări cum să „unească” pe greci, adică pe ortodocşi şi anume, acolo unde populaţia este greacă, să pună episcopi greci, dacă aceştia vor voi să primească hirotonia de la latini; acolo unde populaţia este amestecată, să pună latini sau să lase pe greci întru ale lor, dacă nu vor putea fi atraşi la ritul latin. Această îngăduială, până la supunerea deplină, era mijlocul de unire cel mai nimerit, după părerea lui Inocenţiu III[49]).

 În anul 1204 se face cel dintâi pas pentru atragerea românilor la Biserica papală, prin sârguinţa regelui maghiar Emeric, care înştiinţează pe Inocenţiu III că „unele biserici ale călugărilor greci” (adică ortodocşi) din regatul său „se ruinează de tot prin lipsă de grijă” a episcopilor diecezani şi a dezbinării acelor greci. Ca atare îi cere „cu stăruinţă…să se înfiinţeze un episcopat din sânul aceloraşi” (greci), care să fie supus nemijlocit papei, sau să fie aşezaţi în acele mănăstiri egumeni latini, prin râvna cărora să se poată îndrepta starea lor. Drept aceea, la 16 aprilie 1204, Inocenţiu III porunceşte episcopului catolic Simeon de Oradea şi stareţului mănăstirii Belis din eparhia Vesprim „ca mergând la pomenitele biserici” să cerceteze „adevărul” şi să vadă „dacă starea acelor mănăstiri poate fi îndreptată de călugării greci, sau dacă s-ar putea înfiinţa un episcopat în frunte cu unul din ei, cu învoirea episcopilor diecezani” şi care să fie supus nemijlocit scaunului papal[50]).

 De bună seamă că în faţa primejdiei ce-i ameninţa, călugării „greci” se vor fi străduit ca să îmbunătăţească starea acelor mănăstiri ortodoxe de lângă Tisa, aşa că n-a mai fost nevoie să fie aşezaţi în fruntea lor egumenii latini. În ce priveşte încercarea de a se înfiinţa în aceste părţi o episcopie ortodoxă supusă scaunului papal, credem că a fost zădărnicită fie de moartea grabnică a regelui Emeric, fie mai ales de interesele episcopilor latini de a nu-şi micşora veniturile[51]).

 Peste un an însă, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu III răspunde arhiepiscopului de Calocea, că în urma înştiinţării lui, s-a aflat că „pe pământul fiilor cneazului Bela se află un oarecare episcopat pe care, cum nu e supus niciunei mitropolii”, vrea să-l aducă la ascultarea scaunului apostolic, şi să-l aşeze sub jurisdicţia bisericii din Calocea. Ca atare, papa îi scrie că îi încuviinţează cererea de mai sus, îndemnându-l însă „să fie cu băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie cumva supus Bisericii din Constantinopol”, care „s-a reîntors de curând la unitatea scaunului apostolic” şi prin urmare nu vrea „s-o lipsească de dreptul ei”[52]).

 Nu cunoaştem care a fost urmarea acestui răspuns papal. Însă de bună seamă că arhiepiscopul de Calocea nu se aştepta să i se spulbere dintr-odată socotelile ce-şi va fi făcut în legătură cu trecerea sub jurisdicţia sa a acestei episcopii ortodoxe. Arătarea lui că „nu e supusă niciunui mitropolit” nu putea fi întemeiată, ci mai degrabă ascundea un adevăr, căci, după dreptul canonic răsăritean, nicio episcopie nu putea fi de sine stătătoare, ci trebuia să atârne de mitropolia sau arhiepiscopia care oblăduia ţara ori ţinutul unde se afla aşezată[53]).

 Se ştie că în anul 1211, spre a-şi apăra ţara de năvălirile cumanilor, regele Ungariei Andrei II a aşezat în Ţara Bârsei pe cavalerii teutoni, o tagmă de călugări-ostaşi folosiţi de scaunul papal în cruciade. Aducerea cavalerilor teutoni în Ardeal şi împlântarea lor în mijlocul populaţiei curat ortodoxe era făcută vădit cu scopul ca să-i silească să treacă la catolicism. De aceea, în 1213 episcopul catolic al Transilvaniei încuviinţează teutonilor să încaseze dijmele de la locuitorii din ţara Bârsei, afară de unguri şi săcui, pe care le lua el[54]). Aceşti locuitori nu puteau fi atunci alţii decât românii ortodocşi, îndatoraţi deci a plăti dijma acestor ostaşi catolici.

 Prin bula sa din 30 aprilie 1224 papa Honoriu III ia ţara Bârsei sub ocrotirea sa, ca s-o scape de birul şi dijmele episcopilor catolici şi în nădejdea că în acest chip se vor îndesi locuitorii. Iar pentru recunoaşterea acestei „domnii pontificale”, aşează o dajdie de două mărci aur pe an, care se încasa la Paşte de la toţi locuitorii din ţara Bârsei şi de peste Carpaţi („et ultra montes nivium”[55]), jumătate luând papa, iar jumătate teutonii[56]). Fără îndoială că şi în pierderea acestor venituri trebuie căutată pricina stăruinţelor necontenite şi a dojenirilor aspre cu care Honoriu al III-lea încerca să înduplece pe regele Ungariei ca să-i cheme îndărăt pe teutonii alungaţi de curând, înapoindu-li-se pământurile şi bunurile răpite. Andrei al II-lea însă rămase neclintit în hotărârea sa de a păstra pentru sine toate veniturile din ţinuturile şi cetăţile smulse de la teutoni, împiedicând astfel năzuinţele papale de a întemeia la poalele Carpaţilor un feud pontifical, o „provincia Petri”[57]).

 Însă catolicismul s-a întins în Ţările Române nu numai din nevoia ce silea Ungaria, la începutul sec. XIII, de a stăvili năvălirile cumanilor peste Carpaţi, ci şi datorită strădaniilor misionarilor dominicani pentru creştinarea acelor cumani păgâni. Mai târziu, catolicismul se iveşte aici şi ca o unealtă a regilor maghiari de a pune stăpânire peste ţinuturile cucerite de la teutonii alungaţi de ei în 1225. Iar înfiinţarea episcopiei catolice cumane în anul 1228, cu sprijinul unguresc, priveşte pe aceşti păgâni abia creştinaţi, precum şi pe băjenarii catolici, saşi, unguri şi săcui coborâţi din Ardeal şi aşezaţi pe văile mai bogate ale Carpaţilor dinspre miazăzi-răsărit ale Carpaţilor[58]).

 Scaunul papal cunoştea prea bine că orice încercare pentru întinderea catolicismului dincolo de Carpaţi „in partibus scismaticorum”, adică în ţinuturile locuite de românii ortodocşi, trebuia socotită înfrântă, dacă n-avea chezăşia ajutorului regal al Ungariei. Este adevărat că regii maghiari au sprijinit cu destulă bunăvoinţă strădania predicatorilor catolici în ţinuturile româneşti, însă trebuie ştiut că aceasta o făceau nu atât ca să-şi cinstească titlul lor de suverani apostolici, cât mai ales pentru faptul că ei nădăjduiau să-şi întindă cu vremea mai uşor puterea asupritoare şi asupra noilor convertiţi[59]). Totuşi se pare că măruntele socoteli ungare n-au împiedicat deloc desfăşurarea planurilor nutrite de scaunul papal, care, prin zelul călugărilor dominicani, urmărea, la rândul său, să-şi câştige drepturile pierdute în ţinuturile de peste Carpaţi. Din curgerea faptelor reiese că împrejurările au fost prielnice pentru împlinirea năzuinţelor scaunului papal, care în urma creştinării cumanilor şi a înfiinţării unei episcopii pentru ei, a izbutit să-şi redobândească, deşi pentru scurtă vreme, toată stăpânirea avută odinioară[60]). La 25 octombrie 1234 papa Grigorie IX îndemna pe prinţul maghiar Bela, ca urmând pilda regilor Ungariei, să-şi ţină făgăduiala de a clădi şi înzestra cu cele de trebuinţă biserica episcopiei cumane[61]). De bună seamă că stăruinţele scaunului papal, pentru această bună chivernisire a treburilor bisericeşti din episcopia cumanilor, stau în strânsă legătură şi cu ştirile primite atunci la Roma, că în eparhia de la poalele Carpaţilor se iviseră „nişte pseudo-episcopi de ritul grecesc”, adică ortodocşi şi care pricinuiau mare sminteală printre credincioşii catolici, cumani, saşi şi unguri, care venind din Ungaria se aşezaseră şi se amestecaseră printre ei, făcându-se una cu poporul valahilor. Apoi ei dispreţuiau pe episcopul lor cuman şi toate tainele le primeau de la acei „episcopi schismatici”. Ca să împiedice asemenea „primejdii sufleteşti” şi pentru ca „valahii…care au rituri şi obiceiuri deosebite” să nu mai meargă nici ei la aceşti episcopi ortodocşi, papa Grigorie IX scrie din nou, la 14 noiembrie 1234, prinţului ungar Bela, arătându-i toate aceste lucruri şi îndemnându-l să-şi ţină jurământul făcut chiar în acel an, că va sili pe acei „falsos christianos” din regatul său – e vorba de ortodocşi – să dea ascultare Bisericii romane, fiindcă nu se cade ca el să îngăduie în crăiia lui pe toţi aceşti schismatici. Totodată papa Grigorie IX arată prinţului Bela, că a poruncit episcopului cuman să aşeze peste aceşti valahi un episcop-vicar din naţia lor, deprins cu obiceiurile şi limba lor, căruia Bela, potrivit făgăduielii ce dăduse, urma să-i pună la îndemână venituri îndestulătoare din dijmele ce încasa de la români[62]). Vremurile grele care se abat curând după aceea peste episcopia cumanilor prin năvălirea tătarilor ne îndeamnă să credem că porunca papei nu a putut fi împlinită şi astfel acei „pseudo-episcopi”, adică vlădici ortodocşi, n-au încetat să împărtăşească Sfintele Taine chiar şi acelor băjenari catolici unguri şi secui, care,  trecuţi dincoace de Carpaţi, se făcuseră una cu locuitorii de aici, „care se numesc români”[63]).

 Urmările năvălirii tătarilor din 1241 hotărâră nu numai sfârşitul episcopiei cumane, ci şi soarta propagandei catolice în ţinuturile ce aveau să alcătuiască peste câtva timp cele două Principate româneşti. Aici se aşeză acum, pentru vreme de un veac, domnia Hoardei de Aur, pricinuind schimbări adânci în viaţa şi organizarea locuitorilor rămaşi pe loc, scoţându-i de sub înrâurirea statului ungar [64]).

 Încercarea regelui Bela IV, din 1247, de a redobândi ţinuturile pierdute cu ajutorul papei, prin colonizarea cavalerilor ioaniţi în Cumania, nu izbuti, iar regele pe bună dreptate se plângea în 1254 papei Inocenţiu IV, că pământul dinspre răsărit, care aparţinuse „în mare parte” stăpânirii lui, este acum tributar tătarilor [65]).

 Către sfârşitul veacului XIII, Ungaria hărţuită şi slăbită de năvălirile tătare avu şi nenorocul unei dinastii decăzute. În locul regilor purtători de cuvânt în chestiuni bisericeşti şi preţuiţi la Roma pentru sprijinul ce ei dădeau străduinţelor misionare „in terra infidelium” sau „in partibus scismaticorum”, ajunseră pe tronul Ungariei nişte suverani slabi, rude şi ocrotitori ai cumanilor păgâni ori creştinaţi, cărora nu o dată scaunul papal a trebuit să le aducă aminte de datoria lor de regi apostolici şi să-i dojenească atunci când înclinau mai degrabă spre legături cu tătarii sau cu alţi necredincioşi, decât să se apropie de neamurile creştine [66.

 Dar cu urcarea pe tron, în noiembrie 1308, a puternicii dinastii angeviene, Ungaria capătă din partea papilor un nou imbold spre ţelurile ei de cucerire, prin sprijinirea răspândirii catolicismului în ţinuturile de peste Carpaţi [67]). Aşa se porniră stăruinţele maghiare, ajutate de râvna călugărilor dominicani, pentru reînfiinţarea unei episcopii catolice în ţinuturile Milcoviei în anul 1332 şi de care, atât coroana ungară cât şi scaunul papal legau cele mai bune nădejdi, în privinţa convertirii schismaticilor[68]) Împrejurările politice ale vremii n-au îngăduit însă reînvierea acestei episcopii decât abia în 1347 [69]). Se pare însă că păstoria episcopilor rânduiţi pe seama acestui scaun s-a mărginit numai la purtarea titlului de „Milcoviensis” şi este greu să credem că ei au adus vreun folos pentru răspândirea catolicismului în ţinuturile „schismaticilor”, unde Ortodoxia propăşea neîncetat şi unde papa stăruia necontenit să fie trimişi călugări misionari [70]).

 Spre a înţelege spiritul în care se făcea propaganda catolică în veacul XIV împotriva ortodocşilor, este destul să cercetăm cuprinsul bulei „Unam sanctam” dată de papa Bonifaciu VIII, în anul 1302 şi prin care arăta că „pentru orice făptură omenească este de trebuinţă spre mântuire să fie supusă pontifului roman” [71]).

 Socotim a nu fi lipsită de adevăr părerea că întemeierea Moldovei, ca ţară de sine stătătoare, în 1359, s-ar datora şi unei reacţiuni ortodoxe a voievozilor din Maramureş împotriva catolicismului maghiar. Cercetările istorice au arătat că între alte pricini, care au contribuit la descălecatul lui Bogdan, au fost şi persecuţiile religioase, constrângerile, înrâurirea şi intoleranţa coroanei apostolice maghiare, impunând prin silnicie românilor din Transilvania să-şi lepede credinţa ortodoxă şi să treacă la catolicism [72]).

 Dacă ţinem seamă de împrejurările politice şi religioase din Ungaria în vremea domniei lui Ludovic, când toată lupta lui de rege apostolic nu era alta, potrivit îndemnurilor papei, decât aceia de „cruciat” pentru convertirea la catolicism a „schismaticilor” şi a „necredincioşilor”, atunci înţelegem uşor cum Bogdan, care avea dregătoria înaltă de voievod, fiind poate silit, după obiceiul din acea vreme, ca să-şi lepede ortodoxia, şi-a părăsit avutul coborând în Moldova, unde nădăjduia că va putea să-şi păstreze nestingherit credinţa lui cea dreaptă moştenită din străbuni [73]).

 Într-adevăr, prigoana pornită pe acea vreme de regele ungurilor, împotriva ortodocşilor, reiese din câteva documente, a căror autenticitate nu e pusă la îndoială. Astfel la 20 iulie 1366 Ludovic porunceşte nobililor şi altor locuitori din comitatele Cuvin şi Caraş „să prindă pe toţi preoţii ortodocşi şi să-i aducă înaintea magistratului Benedict, împreună cu copiii, soţiile şi toate bunurile, care va face cu ei ce va porunci regele” [74]). Tot atunci Ludovic opreşte pe nobilii şi cnezii din ţinutul Sebeş să mai ţină preoţi ortodocşi, adăugând că dacă un preot dintre aceştia va încerca să convertească pe catolici, el va fi arestat, surghiunit şi despuiat de averea sa. Se opreşte apoi căsătoria între ortodocşi şi catolici, afară de cazul când partea ortodoxă trece la catolicism. Copiii nobililor şi ai cnezilor nu pot fi botezaţi decât de preoţi catolici. Cei care vor să treacă la ortodoxie, trebuie să renunţe cu totul la averea lor [75]). Afară de aceasta ştim că încă din anul 1279 papa Nicolae III poruncise clerului şi poporului din Ungaria ca să dea ajutor legatului său apostolic spre a alunga pe ortodocşi afară din ţară [76]). Iar sinodul ţinut la Buda în acelaşi an hotărăşte în cap. CXX, intitulat „de sacerdotibus scismaticis” din Ardeal: că acestora „nu le este îngăduit să ţină cult dumnezeiesc şi zidească biserici sau alte locaşuri sfinte şi nici credincioşii nu au voie să ia parte la asemenea slujbe sau să intre în astfel de locaşuri” [77]).

În 1299 papa Bonifaciu VIII porunceşte arhiepiscopului de Strigonium să folosească inchiziţia împotriva ereticilor şi a schismaticilor din Ungaria, spre a dezrădăcina din acest regat ciuma ereziei şi a schismei [78]).

Că Bogdan voievodul Moldovei (1359-1365) a fost şi a rămas ortodox o dovedeşte relaţia din 1370, prin care papa Urban V era încunoştiinţat de doi călugări catolici, că Laţcu, voievodul Moldovei (1365-1373), coborâtor din părinţi schismatici, adică ortodocşi, silit de împrejurări, s-a lăsat înduplecat de sfatul lor şi este înclinat să lepede ortodoxia şi să îmbrăţişeze credinţa catolică [79]. Într-adevăr, Laţcu moştenise domnia tocmai pe vremea când Scaunul papal făcea în Răsărit, cu ajutorul călugărilor din ordinele cerşetoare, încercările cele mai aprige pentru câştigarea de suflete şi de ţinuturi noi, socotind să ajungă în acest chip mai cu înlesnire la unirea între cele două Biserici. Şi fără îndoială că Laţcu Vodă nu era străin de tot ce izbutiseră să facă aceşti misionari catolici prin ţările învecinate şi cu aceeaşi credinţă ortodoxă, unde ei câştigaseră părtaşi la unire chiar şi printre rudeniile familiilor domnitoare [80]). Până şi în Bizanţul ortodox, din ce în ce mai ameninţat de turci, se încerca acum, cu nădejde de ajutorare, unirea cu Roma [81]). Astfel, în 1366 împăratul Ioan V Paleologul, însoţit de fiii săi Manuil şi Mihail, călătoreşte la Buda să discute cu regele Ludovic al Ungariei chestiunea ajutorului făgăduit împotriva turcilor, precum şi planurile de înlăturarea schismei [82]). În 1369 această călătorie fu urmată de o alta mai lungă, la Roma, unde autocratorul bizantin, deplin hotărât să înlăture „schisma”, după ce leapădă ortodoxia şi trece la catolicism, este nevoit să încheie „unirea” între cele două Biserici în nădejdea că va izbuti să apere Bizanţul împotriva primejdiei otomane [83]). Dar, ca de obicei, papa nu putu să dea împăratului apostat decât daruri şi făgăduieli de ajutor pe care zadarnic îl va aştepta el la Constantinopol, căci nu vor sosi niciodată.

 În vâltoarea acestor grele încercări, care nelinişteau Ortodoxia, voievodul Laţcu, având gândul neclintit ca să-şi apere ţara şi domnia, va fi căzut uşor în mreaja vreunor făgăduieli ispititoare ale misionarilor franciscani şi astfel se arată înclinat să treacă la catolicism cu supuşii ţării sale – ipsa et suus populus ducatus seu terre Moldaviensis – cerând în schimb să i se ridice la treapta de oraş târgul Siret şi să se întemeieze acolo un scaun de episcop catolic, pe care să-l pună sub oblăduirea nemijlocită a Scaunului papal [84]).

 Dacă într-adevăr convertirea voievodului Moldovei Laţcu putea fi socotită de Scaunul papal fapt împlinit, mai ales după înfiinţarea episcopiei din Siret, pe seama căreia fusese sfinţit în martie 1371 călugărul polon cerut de el [85]) – Andrei Jastrzeebiec, – nu la fel stăteau lucrurile cu credincioşii ortodocşi care nu s-au lăsat cu nici un preţ înduplecaţi să treacă la catolicism. Era firesc ca Laţcu Vodă să întâmpine chiar o împotrivire făţişă în această privinţă, din partea supuşilor săi, lipsiţi de orice înţelegere a împrejurărilor care siliseră pe domn să-şi schimbe credinţa. Însă primejdia mare şi de care se temea acum papa era că însăşi Doamna Ana, soţia lui Laţcu, cu fiica sa Anastasia rămăseseră ortodoxe şi nu e greu să credem că ele îl vor fi îndemnat stăruitor să revină la sânul Bisericii pe care o părăsise. De aceea vedem că la 25 ianuarie 1372 papa sfătuieşte pe Laţcu să nu se lase ispitit de niscaiva ademeniri din partea soţiei sale „îndărătnică în schismă”, ci să caute s-o aducă şi pe ea la credinţa Bisericii Catolice, căci numai aşa copiii săi vor fi recunoscuţi legitimi [86]).

 Nu avem nicio dovadă că Doamna Ana, soţia lui Laţcu, şi fiica sa Anastasia ar fi părăsit cumva Ortodoxia. Chiar voievodul Laţcu la moarte este îngropat în biserica ortodoxă din Rădăuţi, iar mormântul său este alături de al celorlalţi domni moldoveni[87]), aşa cum este însemnat şi numele său în pomelnicul din 1407 al mănăstirii Bistriţa între „blagocestivii şi pravoslavnicii domni” ai Ţării Moldovei[88]), precum şi în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 [89]).

 Sunt cunoscute legăturile care au urmat după bătălia de la Vidin din 1369, între Scaunul papal şi Doamna Clara, mama vitregă a voievodului muntean Vladislav-Vlaicu şi sprijinitoarea zeloasă a catolicismului [90]). Fără îndoială că după înfiinţarea în Moldova a episcopiei catolice de la Siret, în 1370, papa Grigorie XI se va fi gândit să întemeieze o episcopie şi pentru catolicii din Ţara Românească. Dar cum piedicile aici erau mai grele, din pricină că se afla o Mitropolie ortodoxă, strămutată de la Vicina încă din 1359, chiar prin stăruinţa domnului, în cetatea lui de scaun, papa îşi va fi amintit de eparhia catolică mai veche a Milcoviei, care cuprindea în hotarele ei şi o parte din Muntenia de răsărit. Numirea călugărului ungur Nicolae de Buda în scaunul de episcop al Milcoviei, la 3 septembrie 1371 [91]), nu izbuti să înlăture prăbuşirea propagandei catolice în aceste părţi. După trei ani de păstorie doar cu numele, se pare că el îşi căuta mijloace de trai pe alte meleaguri.

 Lipsită de ocârmuitorul ei firesc, episcopia Milcoviei rămâne doar în seama preoţilor catolici maghiari. Dar purtarea acestora era aşa de neomenoasă – bănuim că în legătură cu strângerea dijmelor – încât credincioşii ajung să-şi plângă nemulţumirea împotriva lor chiar şi papei [92]). Iar ca să se împiedice năruirea acestei episcopii, se va arăta în curând Scaunului papal, că aici este nevoie să fie trimişi slujitori care să cunoască limba şi obiceiurile poporului păstorit [93]).

 În faţa acestei primejdii, care ameninţa însăşi fiinţa episcopiei, Urban V nu putea sta nepăsător, mai ales că i se arătase şi mijlocul înlesnitor pentru înlăturarea răului şi anume dacă s-ar clădi aici o biserică episcopală şi dacă ar fi numit episcop călugărul dalmatin Antonie de Spoleto „qui linguam dicte nationis (Valachorum) scire asseritur” şi ca atare ar putea răspândi mai uşor catolicismul printre „schismaticii” de aici [94]). Se dovedeşte însă că încercarea din 1374, ca şi cea din 1234, de a se aşeza în aceste părţi episcopi catolici ştiutori de româneşte, a rămas doar o năzuinţă neîmplinită a scaunului papal.

 Urmaşul lui Laţcu la domnia ţării Moldovei a fost Petru Muşat, un înfocat sprijinitor al Ortodoxiei, sub care se fac cei dintâi paşi către organizarea bisericească a acestei ţări, mijlocind la Patriarhia de Constantinopol pentru recunoaşterea episcopilor Iosif şi Meletie, hirotoniţi pe atunci la Halici [95]). Cu toate acestea nu se poate spune că sub el propaganda catolică în Moldova ar fi fost mai slabă decât pe vremea lui Laţcu. Faptul acesta se datorează  ocrotirii de care s-au bucurat călugării franciscani şi dominicani din partea Doamnei Margareta, mama voievodului Petru Muşat şi o zeloasă susţinătoare a lor [96]). Se mai adaugă apoi strânsele legături politice şi comerciale între Moldova şi Polonia, care au avut o înrâurire firească şi în laturea bisericească, îngăduind călugărilor catolici să-şi înjghebeze acum aşezări mai trainice, dat fiind numărul mare de negustori şi meşteşugari poloni şi germani aşezaţi prin târgurile şi oraşele moldoveneşti în vremea paşnicei domnii a lui Petru Vodă Muşat [97]).

 Însă cu tot acest avânt, spre sfârşitul veacului XIV vigoarea propagandei catolice în Moldova scade cu totul. Obiceiul episcopilor catolici de Siret de a locui mai mult în Polonia, lăsându-şi scaunul şi pe credincioşi în părăsire, ajunse să fie cunoscut şi la Roma. Fireşte, scaunul papal nu putea privi cu nepăsare această neorânduială ce stăruia dintru început şi zăticnea propăşirea catolicismului în Moldova. De aceea, în 1394, papa Bonifaciu IX se văzu silit să ia măsuri de constrângere, punând în vedere noului episcop Ştefan Martini că îi va da actele de numire numai dacă se va duce la biserica sa, se va aşeza acolo şi nu va sluji aiurea, ci doar în oraşul şi eparhia Siretului [98]). Însă cu toate aceste aspre ameninţări, se pare că episcopul Ştefan nu s-a îndurat să se despartă de ţara lui şi să vină în Moldova, spre a-şi ocârmui eparhia pe seama căreia fusese hirotonit, ci va rămâne în Polonia, împlinind slujba de episcop sufragan la Cracovia [99]).

          În pragul veacului XV, datorită silinţelor lui Alexandru cel Bun se stinge şi cearta care dăinuia de zece ani cu Patriarhia ecumenică şi astfel, la 26 iulie 1401, Iosif Muşat este recunoscut în scaunul de mitropolit legiuit al Moldovei [100]). Ortodoxia sprijinită acum de noul domn înlătură pentru totdeauna primejdia propagandei catolice. Ctitoriile domneşti şi mănăstirile se înmulţesc neîncetat; ele dobândesc danii menite să uşureze traiul de obşte al călugărilor, care la vreme de răgaz se vor îndeletnici cu învăţătura ucenicilor sau pravila rucodeliilor, dând la iveală cărţi de slujbă scrise şi împodobite cu desăvârşită iscusinţă. La rândul ei, viaţa bisericească a dreptcredincioşilor moldoveni va spori în evlavie şi virtute, dobândind întocmiri statornice după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Încercările de unire de la Constanţa din 1414-1418 [101]) şi mai ales de la Ferrara-Florenţa din 1438-9 [102]), vor îndemna Biserica Moldovenească să trimită şi ea soli cu duh de dragoste creştinească şi din dorinţa nestrămutată de a vedea înlăturată dezbinarea dintre Bisericile de apus şi răsărit pricinuită prin schisma de la 1054. Când însă aceste încercări dezvăluiră gândul ascuns al papilor de a surpa Ortodoxia prin înghiţirea ei de către catolicism şi silirea răsăritenilor de a primi toate învăţăturile greşite ale Bisericii latine, moldovenii şi-au dat grabnic seama de primejdia sufletească spre care erau târâţi. Întorşi în ţară, solii care au luat parte la cele două soboare de unire, n-au cutezat să clintească din statornicia în ortodoxie pe niciun cleric sau credincios. Se dovedeşte chiar că în noiembrie 1447, când împăratul bizantin Ioan VIII Paleologul, în înţelegere cu patriarhul ecumenic Gregorie Mamas, trimiseră în Moldova, ca urmaş al mitropolitului Damian, pe grecul Ioachim de Agatopolis, susţinător al unirii, moldovenii nu l-au putut îngădui multă vreme, ci l-au alungat din scaun, alegând în locul lui pe blândul şi evlaviosul călugăr nemţean Teoctist, sfinţit apoi mitropolit de Nicodim, patriarhul Peciului [103]).

          Ca un ecou prelungit al protivniciei moldovenilor faţă de catolicism şi de schismă, ca un răspuns neted la toate încercările de unire şi ca o mărturie a statorniciei lor în ortodoxie, va scrie mai târziu învăţatul Dimitrie Cantemir aceste cuvinte: „Moldovenilor nu le este nicio lege mai urâtă ca a Romei, căci ei zic că toate celelalte erezii sunt cunoscute prin sine însele şi prea uşor se pot înţelege în ce se despart de la adevărata Biserică creştină; dar papistaşii sunt ca lupul în piele de oaie, acum numesc frate pe cei din Biserica răsăriteană, acum le zic că sunt schismatici sau achefali, adică fără cap, fiindcă nu recunosc pe papa de cap văzut al Bisericii” [104]).

 

---

[1] Durerosul act prin care trimişii papali au săvârşit dezbinarea dintre Biserica latină şi cea grecească ni s-a păstrat, împreună cu povestirea faptelor, în raportul scris al cardinalului Humbert, intitulat: Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis ( în Migne, P.L. CXLIII, col. 1001-1004) şi în actul sinodului ţinut la 20 iulie 1054 <<Συμείωμα περἰ τοῦ ριφέντος πιττακίου ἐν τη̃ ἁγία τραπέζῃ παρὰ ἀπό ‘Ρώμης πρέσβεων κατὰ τοῦ ἁγιωτάτου πατριἁρχου κυρου Μιχαήλ μηνὶ Іουνίῳ, ίνδικτ.  ζ.  ( în Migne, P.G. CXX, col. 736-748). Ele au fost traduse şi publicate în româneşte de prof. Teodor M. Popescu, Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, în rev. Studii Teologice, an. II (1931), nr. 1, pp.53-64 şi nr. 2, pp. 39-46.

[2] Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu, Bucureşti 1936, pp. 229-237, 252-253, unde se dau toate datele şi izvoarele lor în chip cronologic.

[3] Pr. Nicolae M. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti 1942, p. 12.

[4] Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti 1933, passim.

[5] Bernard Leib, Rome, Kiev et Byzance à la fin du XI-e siècle, Paris 1924, pp. 18-19, 51, 70.

[6] Cf. L. Bréhier, Le schisme oriental du XI-e siècle, Paris 1899, pp. XX-XXX.

[7] L. Duchesne, Autonomies écclesiastiques, Eglises separèes, Paris 1896, pp. 164-165.

[8] L. Bréhier, op. cit.

[9] Bernard Leib, op. cit.

[10] Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor. Câteva consideraţiuni istorice de interes actual, în Omagiu Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu 1940, p.661.

[11] Ibidem, pp. 662.

[12] Se ştie, de altfel, că înainte de a învinui patriarhul Fotie pe latini de unele înnoituri, prin enciclica sa din 867 atacase papa Nicolae Biserica greacă, susţinând că Patriarhul din Constantinopol nu are dregătorie patriarhală adevărată, pentru că scaunul lui nu este apostolic şi că adevăratul creştinism şi credinţa cea adevărată se găsesc la Roma, iar nu la Bizanţ. Aceasta şi altele le scria la 866 papa bulgarilor de curând creştinaţi de greci, cu scopul să-i atragă la Roma prin trimişii săi, care au făcut să fie alungaţi misionarii bizantini (vezi Responsa ad consulta Bulgarorum, nr. 96 şi 106, în Migne, P.L. CXIX, col. 978 sq. Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 665.

[13] Ibidem, p. 664.

[14] Ibidem, p. 666.

[15] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor, în rev. Studii Teologice, an. I (1929), nr. 1, pp. 50-51.

[16] După ce cuceresc Bagdadul în anul 1055, turcii ajung în 1059 la Sevastia, atacă Edesa şi  Antiohia în 1065-1067, pustiesc Cezareea Capadociei în 1067, Neocezareea Pontului şi Amorion în 1068 şi ocupă Iconiu în 1069. De aici înaintează jefuind până în apropiere de Marea Egee. La 1078 cuceresc Niceia, iar la 1079 ajung la Hrisopolis în faţa Constantinopolului (vezi J. Laurent, Byzance et les Turcs Seldjoucides dans l’Asie occidentale jusqu’en 1081, Nancy 1913; Ch. Diehl, Histoire de l’Empire byzantin, Paris 1920, pp. 133-134.

[17] A. A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin, t. I, Paris 1932, pagina 471.

[18] Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 52-53.

[19] Ibidem, p. 79.

[20] „…sine quo patriarchale officium exercere rite non potest”, A. Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, I, München 1864, p. 304, nr. 6.

[21] Cf. Theodor M. Popescu, op. cit., pp. 93-95.

[22] A. Pichler,  op. cit., p. 307, nr. 7.

[23] Ibidem, p. 314, nr. 3.

[24] Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 100-101.

[25] Este interesant de ştiut că dacă facem o asemănare între patriarhii din Constantinopol şi papii Romei, de la Fotie (890) şi până la schismă (1054), vom vedea că în timp ce în scaunul răsăritean păstoresc doar 16 patriarhi, oameni cuvioşi, învăţaţi şi cu adevărat smeriţi, la Roma vom afla în acest răstimp de un veac şi jumătate nu mai puţin de 46 de papi, care par a se întrece în fapte nevrednice, de amestec în treburi lumeşti, care au agonisit acestui veac în istoria Bisericii de Apus, porecla de „veacul întunecos”…

25 b A. A. Vasiliev, op. cit., p. 448.

[26] Cf. Bernard Leib, op. cit., p. 19.

[27] Se ştie că la început ungurii au primit creştinismul de la Bizanţ. Astfel, cronicarii bizantini Constantin Porfirogenitul, Ioan Skylitzes şi Gheorghe Kedrinos ne istorisesc împrejurările în care au fost botezaţi la Constantinopol ducii maghiari Bulcsu şi Gyula, pe la anii 949-951, învrednicindu-se de multe daruri şi cinstiri. La întoarcerea sa în patrie, Gyula luă cu sine pe un ieromonah evlavios, Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolei, Teofilact (933-956), episcop al Ungariei şi care, ajungând acolo, întoarse pe mulţi de la rătăcirea păgânească la creştinism. Convertirea celor doi duci maghiari avu răsunet şi la  popoarele vecine, fiindcă o aflăm şi într-o veche cronică rusească. Poveastâ o Latineah din sec. XIV, după izvorul grecesc din sec. XII, în care se spune că după moartea lui Gyula, năvăliră multe popoare şi mare groază şi frământare cuprinse împărăţia grecilor, aşa că n-au putut întări în credinţă pe unguri, mai ales că n-aveau nici cărţi în limba lor. Atunci latinii porniră din Roma şi convertiră pe Unguri şi pe celelalte neamuri vecine cu ei, avari şi gepizi, la legea lor dumnezeiască. Misionarii latini au intrat în Ungaria mai târziu, după anul 973, deci până atunci se răspândi la unguri creştinismul răsăritean de limbă slavă şi greacă (cf. St. Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, C. 1929, p. 4; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Romînilor pînă la 1382, Bucureşti 1912, pp. 106-107, 170-171.

[28] N. Iorga, Români şi slavi, români şi unguri, Bucureşti 1922, pp. 46-47.

[29] Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[30] N. Iorga, State şi preoţi din Ardeal, Bucureşti 1902, p. 11. În această privinţă, părerea Scaunului papal era că <<pe schismaticii, cari, fără a mărturisi vreo îndoială asupra adevărurilor de credinţă, se sustrag autorităţii păstorilor legitimi şi mai ales papii, Biserica (Romano-Catolică) îi tratează ca pe eretici>>. (Andrei Mater, L’Eglise catholique. Sa constitution. Son administration. Paris 1906, pp. 113, nr. 3); cf. Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, p. 669, n. 2.

[31] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[32] Ibidem, p. 22. Se ştie că preoţii catolici făceau parte nu numai din sfatul regelui Ungariei, ci şi din Adunările Legiuitoare, având deci o înrâurire covârşitoare aproape în toate treburile publice.

[33] Ibidem, pp. 24-25.                           

[34] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la Istoria Românilor, t. I, 2, Bucureşti 1890, p. 231, nr. 180. <<…quod nonnulli presbiteri greci ac scismatici officium tabellionatus exercere et super contractibus, qui in partibus illis inter christianos et catholicos pro tempore fuint, instrumenta publica conficere presumunt, propter quod contingint, quod scismatici cum catholicis plurimum conversantur in animarum Christifidelium non modicum detrimentum…>>. Cf. Dr. Augustin Bunea, Discursuri, Autonomia bisericească, Blaj 1903.

[35] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, p. 491, nr. 404.

[36] Zimmerman-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, III, Sibiu 1902, p. 516; cf. Ştefan Lupşa, op. cit., pagina 31.

[37] Academia R.P.R., Documente privind Istoria României, veacurile XI, XII şi XIII. C. Transilvania, vol. I (1075-1250), Bucureşti 1951, pp. 1-2, nr. 1; cf. N. Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucureşti 1915, p. 38.

[38] Academia R.P.R., ibidem, pp. 2-3, nr. 4.

[39] Ludwig Reissenberger, Die Kerczer Abtei, Sibiu 1894, p.5; cf. Gh. Duzinchevici, Propaganda cistercită printre români, în rev. Cercetări istorice, an. IV (1829), II, pp. 126-140.

[40] A. Bunea, Stăpânii ţării Oltului, Ac. Rom, Discursuri de recepţie, XXXIV (1910), p. 7. În anul 1223, Andrei II, regele Ungariei, întăreşte acestei mănăstiri muntele Sf. Mihail din Transilvania, împreună cu Biserica şi „cu pământul luat de la români” – terram exemptam de Blaccis (vezi Ac. R.P.R., ibidem, pp. 199-200, nr. 145.

[41] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, I, 1, pp. 581-584; Acad. R.P.R., ibidem, veacul XIV, vol. II, Bucureşti 1953, pp. 33 nr. 79.

[42] Ibidem, veacul XIII, vol. II, pp. 18-20, nr. 19.

[43] Ibidem, pp. 41-43, nr. 37.

[44] Ibidem, veacul XIV, vol. II, p. 257, nr. 503. În continuare papa îi sfătuieşte să se poarte cu blândeţe şi bunăvoinţă <<până ce ei se vor desăvârşi în numita credinţă şi se vor întări pe deplin într-însa, încât să nu se socoată asupriţi>>.

[45] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 52.

[46] Ibidem, p. 53.

[47] Ibidem, p. 53, cf. C. Andreescu, Reacţiuni ortodoxe în contra catolicizării regiunilor carpato-dunărene în prima jumătate a sec. XIII, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. LVI (1938), p. 770.

[48] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului, p. 101.

[49] Ibidem, p. 102.

[50] Academia R.P.R., Documente, Transilvania, veac. XI, XII şi XIII, p. 28, nr. 45.

[51] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 54; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Românilor până la 1382,       p. 197.

[52] Academia R.P.R., ibidem, p. 29, nr. 47; cf. D. Augustin Bunea, cp. cit., pp. 176-177.

[53] Cf. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc.

[54] Cf. I. Lupaş, Realităţi istorice din Voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI, Cluj 1938, pp. 38-39.

[55] Academia R.P.R., ibidem, pp. 205-206, nr. 153.

[56] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, pp. 85-86, nr. 63.

[57] Vezi Diaconul Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului al XIV-lea, Bucureşti 1942, pp. 7-9.

[58] Cf. Radu Rosetti, Despre unguri şi despre episcopiile catolice din Moldova, în An. Acad. Rom., Ist., 2, t. XXVI (1905); I. Ferenţ, Cumanii şi episcopiile lor, Blaj 1930.

[59] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, I-II, Bucureşti 1901, p. XII.

[60] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 10.

[61] Academia R.P.R., ibidem, pp. 274-275, nr. 229.

[62] Ibidem, pp. 275-276, nr. 230; cf. R. Huss, Gab es zur Zeit der Deutschkolonization Siebenbürgens ein griechisch catholischer Bistum in Weissenburg, în Siebenbürgesche Vierteljahrsschrift, XLVII (1934), pp. 16-21; I. Lupaş, A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar?, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. 52 (1934), pp. 149-153.

[63] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., pp. 23-24.

[64] Vezi Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti 1933, pp. 33-56.

[65] Hurmuzachi-Densuşianu, op. cit., p. 260, nr. 199.

[66] N. Iorga, op. cit., pp. XXV-XXVIII: În 1279, papa Nicolae III scrie episcopului Filip, legatul său din Ungaria, că a fost înştiinţat de provincialul călugărilor minoriţi despre starea lucrurilor din fosta episcopie cumană, „deoarece nu este acolo nici episcop care să-i poată hirotoni pe acei fraţi, iar oraşul de pe Milcov, aşezat la hotarele tătarilor, a fost odinioară distrus de numiţii tătari şi nu mai sunt acolo de 40 de ani şi mai bine nici episcopi şi nici alţi locuitori catolici”. Pe papă însă lucrurile acestea îl interesează mai puţin; dorinţa lui arzătoare era să afle ce soartă au avut veniturile acestei eparhii. De aceea porunceşte legatului Filip să se străduiască a cerceta „despre cifra veniturilor privind scaunul apostolic, dacă cumva ar putea să rezulte vreunele, ca nu cumva autoritatea pontificală să fie micşorată” (Academia R.P.R., ibidem, vol. II (1251-1300), pp. 222-223, nr. 238).

[67] Cf. Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 30.

[68] C. Auner, Episcopia Milcoviei în veacul XIV, în Revista Catolică, an. III (1914), pp. 60-80.

[69] D. Onciul, Originile Principatelor Române, Bucureşti 1899, p. 248, arată că numai după alungarea tătarilor s-a putut înfiinţa episcopia Milcoviei, ca restaurare a fostului episcopat cuman din veac. XIII.

[70] În iulie 1352, papa Clement VI laudă zelul şi stăruinţele regelui Ludovic de a alunga de la hotarele Ungariei pe „schismatici” şi în acest scop îi hărăzeşte toate ţinuturile, cetăţile, oraşele şi satele pe care le va putea lua din mîna lor (Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., t. I, 2, p. 24, nr. 18).

[71] Vezi R. Aigrain, Ecclesia, Paris 1933, p. 293.

[72] C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi a Sucevei, Bucureşti 1888, p. XXXIX; St. Meteş, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, I, Sibiu 1935, pp. 35, 41. Tradiţia istorică despre întemeierea Moldovei, din cronica anonimă, spune că după ce „Râmlenii vechi au biruit pe tătari, craiul Vladislav s-a bucurat mult de aceasta şi i-au cinstit şi i-au miluit foarte mult pentru vitejia lor; şi le-au descoperit lor viclenia râmlenilor, noi, sfătuindu-i să nu se mai întoarcă la Râm, ci i-au chemat să trăiască în ţara lui. Atunci ei s-au rugat să nu-i silească a trece la legea latinească, şi să-i lase a trăi în legea lor” (I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti 1891, p. 185). Este interesant faptul că această cronică păstrează şi tradiţia mai veche despre schismă, arătând că „acei râmleni erau dezbinaţi în râmleni noi de legea lătinească şi râmleni vechi de legea grecească. Iar râmlenii noi urau pe râmlenii vechi pentru legea lor” (ibidem. Textul cronicii anonime se află în Voscresenskaja letopis, o adunare de cronici ruseşti din veac. XVI şi s-a publicat în Polnoe sobranie russkich letopisej, VII, 256.)

[73] Cf. D. Onciul, Dragoş şi Bogdan, în Convorbiri Literare, XVIII (1884), pp. 304-319; Diaconul Gheorghe I. Moisescu, op. cit., pp. 41-43.

[74] E. Lukinich-L. Galdi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400, p. Ch., Budapesta 1941, p. 201, nr. 153: „…omnes sclavos sive scismaticos sacerdotes… cum eorum pueris, uxoribus et rebus omnibus”.

[75] Ibidem, pp. 207-208, nr. 160.

[76] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 435, nr. 347.

[77] Dr. Augustin Bunea, op. cit., p. 199.

[78] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 545, nr. 436.

[79] Ibidem, I, 2, p. 160, nr. 124.

[80] Cf. Oskar Halecli, Un empereur de Byzance à Rome, Warszawa 1930, pp. 31-50.

[81] În primăvara anului 1367, patriarhul ecumenic Filotei II, din îndemnul împăratului Ioan V Paleologul, strânse la Constantinopol un sinod, la care luară parte, pe lângă alţi ierarhi şi patriarhi de Alexandria şi Ierusalim, cu scopul ca să discute căile şi mijloacele de unire între cele două Biserici (vezi Vasile Grecu, Bizanţul şi catolicismul în trecutul nostru îndepărtat, în rev. Studii Teologice, an. II (1950), pp. 556-568, cf. G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München 1940, pagina 386).

[82] Oskar Halecki, op. cit., pp. 111-128.

[83] Vezi A. A. Vasiliev, Il viaggio di Giovani V Paleologo in Italia e l’Unione di Roma, în Studi Bizantini e Neoellenici, III (1931), pp. 151-193.

[84] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 160, nr. 124; cf. W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij w wieku XIV i XV, în Kwart. hist., XVI, (1902), pp. 4-23.

[85] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 162, nr. 125, pp. 168-171, nr. 131.

[86] W. Abraham, Powstanie organizacyi Kosciola lacinskiego na Rusi, Lwow 1904, pp. 379-380.

[87] Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukowina, Wien 1903, pp. 103-04.

[88] Damian P. Bogdan, Pomelnicul mânăstirii Bistriţa, Bucureşti 1941, p. 50.

[89] M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, pp. 46-49.

[90] N. Iorga, Lupta pentru stăpânirea Vidinului, în rev. Conv. Lit., an. XXXIV (1900), pp. 962-999.

[91] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 174-175, nr. 133.

[92] N. Iorga, op. cit., p. XXII.

[93] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 220-221, nr. 169.

[94] Ibidem, pp. 216-217, nr. 164-165.

[95] Cf. N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti 1906, pp. 92-94; N. Iorga, Condiţiile de politică generală în care s-au întemeiat Bisericile româneşti în veac. XIV-XV, în An. Acad. Rom., Ist. 2, t. XXXV (1913), p. 140.

[96] N. Iorga, op. cit., pp. 404-406; cf. C. Eubel, Geschichte der römisch-katholischen Kirche in der Moldau, în Romische Quartalscrift, XII (1898), pp. 107-126.

[97] G. Schmidt, Romano-catholici per Moldaviam episcopatus et rei romano-catholicae res gestae, Budapest 1887; cf. C. Racoviţa, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în Rev. Ist. Rom., X (1940), pp. 237-252.

[98] I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I, Documente bisericeşti, (1357-1599), Bucureşti 1914, p. 17.

[99] W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij, în Kwart. hist., XVI (1902), p. 184.

[100] Hurmuzaki-Iorga, op. cit., XIV, 1, pp. 31-36, nr. 69-70.

[101] Cf. Constantin I. Karadja, Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa, în anul 1415, în An. Acad. Rom., Ist., 3, VII (1926).

[102] C. Auner, La Moldavie au Concile de Florence, Bucureşti 1906; cf. idem, Moldova la soborul din Florenţa, în Rev. Cat., IV (1915).

[103] Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie, et les relations de l’Eglise moldave avec le patriarcat de Peci et l-archevêché d’Achris au XV-e siècle, în An. Acad. Rom., Hist., XIII (1927), pp. 1-32.

[104] Descrierea Moldovei, ed. A. Papiu-Ilarian, Bucureşti 1875, p. 152. 

 

Orice crestin ortodox este dator sa impiedice desfasurarea “saptamanii de rugaciune ecumenica” (Revizuit)

In perioada 18 ianuarie si 25 ianuarie va avea loc saptamana de uraciune ecumenica. Conform canoanelor Bisericii, impreuna-rugaciunea cu ereticii este un mare pacat. Acest pacat este mai mare decat a ucide un om.

Este necesar sa facem diferenta intre iubirea crestina, care trebuie sa se manifeste fata de orice om, indiferent de religia lui, rasa sau statutul lui social, dupa modelul samarineanului milostiv care a ajutat pe aproapele sau, si compromisul dogmatic si calcarea cu buna stiinta a canoanelor Bisericii.
Putem fi buni prieteni cu eterodocsii, trebuie sa ii iubim, dar asta nu insemna ca putem sa ne si rugam impreuna cu ei, ci trebuie sa facem deosebirea intre iubire si compromis dogmatic. Nu poate fi folosita iubirea ca argument pentru compromisul dogmatic, atata timp cat Dumnezeu, care este iubire, a descoperit Dogmele, care sunt rodul iubirii Lui fata de oameni.

Impreuna-rugaciunea cu eterodocsii duce la pierderea mantuirii.

Acest pacat este pacat impotriva Duhului Sfant, Cel care a inspirat canoanele Bisericii.

Canonul 10 al Sfintilor Apostoli spune: “Daca cineva s-ar ruga chiar si in casa cu cel oprit de la Sfanta Impartasanie (afurisit), acela sa se excomunice.”

Canonul Canonul 64 al Sfintilor Apostoli: ” Daca vreun cleric sau mirean va intra in adunarea iudeilor sau a ereticilor spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.”

Canonul 6 al Sinodului de la Laodiceea confirmat de Sinodul VI Ecumenic prin canonul 2 spune: Sa nu fie ingaduit ereticilor sa intre in Casa lui Dumnezeu, daca staruie in eres.

Nu numai impartasirea din “Potirul comun” este oprita de canoanele Bisericii, ci si simpla rugaciune in casa, in biserica, etc.

Vecerniile cu participarea eterodocsilor sunt vatamatoare si se opun canoanelor Bisericii, participarea la ele de catre ortodocsi ducand la pierderea mantuirii. Aici nu este vorba de o simpla participare, ci de o saptamana de rugaciune organizata cu un scop precis: unitatea crestina, dar nu in ortodoxie, ci dupa modele straine invataturii Bisericii.

Prezenta episcopilor ortodocsi la aceste intalniri de impreuna-rugaciune atrage urgia lui Dumnezeu asupra poporului ortodox.

Saptamana de rugaciune ecumenica este o caricaturizare a a randuelilor Bisericii si are consecinte dezastruoase. Este un tribut platit diavolului, pe care unii din ierarhii nostri il platesc in fiecare an. 
Sa cerem ierarhilor ortodocsi sa nu organizeze o astfel de saptamana de uraciune ecumenica, sa nu le permitem eterodocsilor accesul in bisericile ortodoxe cu scopul acestei rugaciuni!

Parintele Paisie Aghioritul a primit la chilia sa, cu multa dragoste, un grup de preoti papistasi. Acestia au ramas impresionati de dragostea parintelui fata de ei si i-au spus: Parinte, hai sa spunem “Tatal nostru” impreuna! Parintele Paisie insa le-a raspuns ca nu este posibil. Atunci ei au spus: Parinte, dar nu suntem si noi copiii lui Dumnezeu?
Parintele Paisie le-a raspuns: Da, sunteti copiii lui Dumnezeu, dar sunteti afara din Casa Lui, sunteti fiii risipitori!

Preot Matei Vulcanescu
Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei

 

/ortodoxiacatholica.blog/

 

O nouă intervenție a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia – SE CERE CONVOCAREA UNUI SINOD PANORTODOX ȘI CONDAMNAREA ECUMENISMULUI

O nouă intervenție a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși

SE CERE CONVOCAREA UNUI SINOD PANORTODOX ȘI CONDAMNAREA ECUMENISMULUI

Pasul acesta să îl facă mai întâi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Patriarhul Ecumenic să înceteze promovarea panereziei ecumenismului, altfel va stinge Lumina cea neînserată a Ortodoxiei, iar Patriarhia Ecumenică va înceta să mai aibă vreo utilitate pentru ortodocși, după cum susținea în scrierile sale fericitul întru pomenire Gheronda Epifanie Theodoropoulos.

O nouă intervenție a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși, având ca punct de plecare scrisoarea Mitropolitului Pireului, Serafim, către Patriarhul Ecumenic, la adresa căruia formulează cea mai gravă acuzație, anume că propovăduiește o ecclesiologie străină de cea ortodoxă. Sinaxa apreciază că scrisoarea este un act de cea mai mare importanță la nivel episcopal, după ”Mărturisirea de credință”, pentru că: (1) conținutul acesteia este insuflat de importantele îndemnuri adresate de Apostolul Pavel către presviteri și episcopi cu privire la lupta împotriva ereziilor, precum și scrierile Sfântului antieretic Grigorie Palama, (2) adresează Patriarhului Ecumenic solicitarea de a convoca un Sinod Panortodox care să condamne ecumenismul, și (3) sunt invocați cei trei mari Stareți de fericită pomenire: Paisie Aghioritul, Haralambos Vasilopoulos – întemeietorul Uniunii Grecilor Ortodocși de Pretutindeni și a periodicului Orthódoxos Týpos – și Epifanie Theodoropoulos, ca să îl ”învețe” pe Patriarh.

Recent a avut loc ședința regulată a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși, care s-a ocupat de actualele evoluții istorice din Biserică. În comunicatul pe care l-a emis, solicită:

1)    Sfântului Sinod al Bisericii Greciei să se întrunească pentru a condamna în unanimitate panerezia ecumenismului.

2)    Patriarhului Ecumenic, în loc să susțină și să consolideze ecumenismul, să convoace de urgență un Sinod Panortodox în vederea condamnării acestuia.

Aceste solicitări au fost formulate în urma scrisorii Mitropolitului Pireului, Serafim, către Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, prin care îl acuză cu argumente pe acesta din urmă că învață o ecclesiologie străină de cea ortodoxă. Sinaxa apreciază că scrisoarea antieretică și antiecumenistă a Mitropolitului Pireului este primul act antiecumenist de mare însemnătate de după ”Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului”- cea care i-a tulburat și i-a deranjat pe ecumeniști în așa măsură, încât au creat un mecanism de prigonire a antiecumeniștilor. Sinaxa declară că scrisoarea Mitropolitului Pireului:

1)    Transmite oficial și la înalt nivel bisericesc solicitarea de combatere a  ecumenismului în cadrul Sfântului Sinod.

2)    Amintește de îndemnurile Apostolului Pavel către presviteri și episcopi, anume să apere turma nu doar de lupii ereziilor vădite, dar și de înșelătorii care nu se dau pe față și de episcopii care propovăduiesc erezii.

3)    Amintește de o foarte aspră apreciere a Sfântului Grigorie Palama, anume că există trei feluri de ateism: a) primului îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care nu cred în existența lui Dumnezeu, b) celui de-al doilea îi aparțin ereticii, care deformează învățăturile lui Dumnezeu și c) cei care, mișcați de o ”evlavie neevlavioasă”, tac și nu vorbesc despre stricarea dogmelor Bisericii.

În continuare analizează foarte pe larg conținutul scrisorii Înalpreasfințitului Mitropolit și încheie amintindu-i pe fericiții întru pomenire Stareți Paisie Aghioritul, Epifanie Theodoropoulos și Haralmbos Vasilopoulos, care au avut o poziție antipapistașă și antiecumenistă. Vrednicul de pomenire Gheronda Epifanie Theodoropoulos sublinia între altele: ”Nici un ortodox nu dorește mutarea sau dispariția Tronului Ecumenic… Tronul Ecumenic însă are valoare și utilitate numai și numai atunci când răspândește peste toată fața pământului Lumina lină și neînserată a Ortodoxiei”.

Comunicatul

Textul complet al comunicatului este următorul:

1.    ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei trebuie să condamne ecumenismul”.

Bucurie duhovnicească și negrăită veselie întru Domnul a cuprins inimile ortodocșilor, din pricina a două inițiative importante ale Arhiereului mărturisitor al vremurilor noastre, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim.

Prima acțiune: îndată după praznicul Paștelui, pe la mijlocul Săptămânii Luminate, Mitropolitul Pireului a întocmit și a trimis Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și Preasfințiților Mitropoliți și membri ai Sfântului Sinod o scrisoare prin care cerea – dat fiind faptul că ”într-adevăr acum Ortodoxia se află într-o primejdie gravă” – să se convoace cât mai curând cu putință Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, ca să examineze și să cerceteze subiectele fierbinți și arzătoare menționate mai sus, totdeauna sub lumina învățăturii și tradiției scripturistice, patristice și canonice a Bisericii Ortodoxe Universale, și să ia o decizie prin care să condamne atât ecumenismul, cât și pe acoliții, învățătorii și propovăduitorii acestei panerezii, ca astfel să înceteze smintelile și confuzia din mijlocul clerului și al poporului. (toată scrisoarea aici scrisoarea-mitropolitului-pireului-catre-arhiepiscop-si-toti-membrii-sfantului-sinod-in-care-solocita-convocarea-sfantul-sinod-al-bisericii-greciei-in-vederea-condamnarii-ereziei-ecumenismului/)

După publicarea curajoasei și istoricei ”Mărturisiri de Credința/ împotriva Ecumeniscului”, care i-a tulburat și deranjat pe ecumeniști în asemenea măsură, încât au ajuns să ceară prigonirea tuturor semnatarilor – inițiativa Mitropolitului Pireului constituie cel mai important pas, pentru că lupta aceasta împotriva ecumenismului o transferă pe planul oficial și la un înalt nivel bisericesc, sinodal și ierarhic, și este cu atât mai demnă de atenție, cu cât vine la cererea unui ilustru episcop. Nu cunoaștem poziția și reacția Arhiepiscopului și a celorlalți arhierei față de acest document istoric. Până în momentul de față, după trecerea a două luni de la publicarea acestuia, încă domnește tăcerea desăvârșită, care indică însă intențiile conducerii bisericești din Grecia. Din păcate, ierarhia se va ocupa cu subiecte secundare, potrivit strategiei cunoscute de la întrunirea din octombrie, se va limita la seminarele pastorale și la aprecierile și constatările de la sine înțelese pentru episcopi și va ocoli subiectul panereziei Ecumenismului la nivel intercreștin și interreligios – subiect de maximă importanță, exploziv, care divizează turma Bisericii și erodează credința și viața ortodoxă – ecumenismul, potrivit aprecierii Sfinților Părinți, Stareți și iluștri teologi contemporani, constituie cea mai gravă erezie eclesiologică a tuturor secolelor. Documentul Mitropolitului Pireului amintește și arată absoluta actualitate a îndemnurilor Apostolului Pavel către presviterii și episcopii Efesului, adresate în timpul ultimei sale călătorii misionare, anume de a apăra turma nu doar de lupii ereziilor vădite, ci și de înșelătorii care nu se dau pe față și de cei împreună episcopi cu ei, care propovăduiesc erezii: ”Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său, căci eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma, și dintre voi înșivă de vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:28-30). În același timp, Mitropolitul Pireului amintește celor care tac foarte aspra apreciere a Sfântului Grigorie Palama, anume că există trei feluri de ateism: primului îi aparțin ateii prin excelență, cei care nu cred în existența lui Dumnezeu, celui de-al doilea, ereticii, care deformează cele ale lui Dumnezeu, iar celui de-al treilea îi aparțin cei care, ”mișcați de o evlavie neevlavioasă”, tac și nu avertizează cu privire la deformarea dogmelor Bisericii. ”Al treilea fel este nu foarte departe de vicleana pereche menționată mai înainte [ateii și ereticii], a refuza să spui cele ce crezi despre Dumnezeu”[1]. Mitropolitul Pireului amintește celor împreună cu el episcopi că osândirea pe față a ecumenismului ”va dovedi că rămânem pe metereze și că suntem consecvenți înfricoșătoarelor jurăminte pe care le-am făcut la hirotonia noastră”, subliniind că pasajele citate, cel scripturistic și cel patristic, se cuvine să pună în lucrare conștiința de sine ortodoxă a episcopilor, care încă nu au fost corupți de panerezia ecumenismului.

2.   Patriarhul Ecumenic, în loc să susțină ecumenismul, trebuie să convoace de urgență un Sinod Panortodox pentru a-l condamna.

A doua acțiune de responsabilitate episcopală, încă mai importantă decât prima, a Mitropolitului Pireului este ampla scrisoare-memoriu pe care a trimis-o Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pe 17 iunie 2013 (toată scrisoarea in limba greaca aici ἡ ἐπιστολὴ τοῦ Σεβ. Μητροπολίτου Πειραιῶς κ. Σεραφεὶμ πρὸς τὸν ΟἰκουμενικὸνΠατριάρχην κ. Βαρθολομαῖον ) și în care comentează cu cuget ortodox și sancționează spusele și faptele ale Patriarhului Ecumenic, care contrazic Tradiția Bisericii noastre Ortodoxe, cu deosebire cele din timpul recentei sale vizite la Milano, în Italia, dar și din Constantinopol, cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la semnarea ”Edictului de la Milano”, ca și pe durata vizitei sale în Cehia și Slovacia, care a urmat acestora. Acest al doilea demers – rar și vrednic de imitat și de alții – din aceste vremuri de afazie și în care episcopii exprimă concepții secularizate, ei care, dimpotrivă, ar trebui să fie mărturisitori și cugetători de cele cerești, dobândește o mare însemnătate din multe motive, dintre care menționăm două fundamentale: În primul rând îndrăznește și atribuie responsabilitate personală și primordială numindu-l pe campionul deschiderilor de tip ecumenist, anume pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care, din păcate, trage după sine ceataapostaziei ecumeniste, împreună ducându-i la cădere pe aproape toți întâi-stătătorii ortodocși și mulțimea episcopilor, a celorlalți clerici, monahi și simpli mireni. Deja în documentul emis după praznicul Paștelui, adresat Arhiepiscopului Atenei, kir Ieronim, și tuturor arhiereilor Bisericii Greciei de către Mitropolitul Pireului, se cere convocarea unui Sinod local care să condamne ecumenismul atât în general, cât și personal și nominal, numindu-i ”pe acoliții, învățătorii și propovăduitorii acestei erezii”, al cărei prim și mare învățător și propovăduitor este Patriarhul Ecumenic, după cum dovedește curajos Mitropolitul Pireului în această amplă epistolă a sa. Se pune astfel capăt, cel puțin în ce îi privește pe episcopi la o atitudine care a dominat și a fost chiar recomandată: anume de a se evita, în cenzurarea înșelărilor și ereziilor, dezvăluirea numelor. Se dorea numai referirea generală la erezie și la înșelare, ca și cum nu ar exista persoane anume care exprimă respectivele înșelări și erezii, ca și cum acestea ar veni de nicăieri și din nimic. Această mentalitate vicleană care a ajuns să domine la sugestia diavolului, și pe care cu deplină îndreptățire unii au numit-o ereziaonomakriptismului [ascunderea numelui, n.tr.], nu are întemeiere nici în Sfânta Scriptură, nici în Tradiția Patristică, unde numele înșelătorilor și ereticilor sunt dezvăluite și sunt osândiți nominal dimpreună cu ereziile și înșelările lor. Împotriva lui Arie, a lui Eunomie, a lui Macedonie, Nestorie, Eutihie, Diascor, Sever, Varlaam și a multor altora s-au luptat Sfinții Părinți și Sfintele Sinoade, nu s-au luptat cu nicăieri și cunimicul. Să deschidă cărțile liturgice acești onomatokriptiști, ca să constate cu câtă asprime se exprimau Sfinții imnografi împotriva ereticilor și prin ce caracterizări aspre îi defineau. Să recitească anatemele personale împotriva ereticilor, care se rostesc în Duminica Ortodoxiei și care în mod necanonic au fost anulate. Tăinuirea celui înșelat și eretic conduce la faptul că el circulă ca un ”miel fără de răutate” printre credincioși și, cu falsă dragoste și ipocrizie, le sfâșie sufletele. Creștinismul nu este nici ocultism, nici organizație mistică, precum masoneria, de pildă. În creștinism toate sunt la vedere, toate sunt lumină curată și îmbelșugată, așa încât omul să pășească fără piedici. ”Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul, căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge” (Ioan 12:35) și ”oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele Lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3:20-21). Prin cenzurarea nominală a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, Mitropolitul Pireului lovește în erezia onomakriptismului și respectă această atitudine evanghelică, apostolică și patristică de vădire a numelor persoanelor. Al doilea motiv al importanței acestei scrisori personale a Mitropolitului Pireului către Patriarhul Ecumenic constă în aceea că, după multe decenii de lupte împotriva ecumenismului și de tăcerea a episcopilor, mai ales în perioada stagiului arhiepiscopal în Dimitriada a Preafericitului Hristodul, iată că acum un episcop curajos ia în mâini ștafeta luptei antiecumeniste de la luptătorii ortodocși dinaintea lui: de la pururea pomeniții Arhiepiscopi Hrisostom al II-lea și Serafim, de la episcopii ortodocși, al Florinei, Augustin, al Eleftheroúpolei, Ambrozie, și al Paramíthiei, Pavel, care, cu aproape întregul sobor al egumenilor și monahi aghioriți, printre care se numără și Sfântul Gheronda Paisiei Aghioritul, au oprit pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic Atenagora. De mulți ani ne rugăm ca Dumnezeu să dea la iveală un episcop curajos, care să fie pus în fruntea grupărilor ortodoxe sănătoase și care să devină precum Apostolul Pavel, gură a lui Hristos[2], stâlp al Ortodoxiei, precum marii Părinți și Învățători, sabie de foc, care să mistuie cu totul stufoasele erezii ale papismului, protestantismului și panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios. Desigur, nu este singurul între episcopi care drept învață cuvântul adevărului, există mulți alții, despre care credem că împlinindu-și cu adevărat îndatorirea episcopală, se vor adăuga curând luptătorilor și mărturisitorilor foarte numeroși ai credinței ortodoxe, ca să îi bucure pe ortodocși și să îi rușineze cu totul pe eretici, după cum cântăm în Troparul Sfintei Mari Mucenițe Eufimia, pe care o sărbătorim luna aceasta [iulie] și care, prin minunea săvârșită i-a rușinat cu totul pe ereticii monofiziți, pe care atot-ereticii ecumeniști, blasfemiind pe Duhul Sfânt și anulând hotărârile Sinoadelor Ecumenice, au hotărât să îi schimbe la față în ortodocși, iar pe episcopii lor în păstori canonici, să îi numească preasfințiți frați și să le dăruiască mitre și toiege de păstori. În prezentul text, de susținere publică și aliere a noastră cu Înaltpreasfințitul Păstor al Pireului, nu vom prezenta conținutul bogat al scrisorii sale, pentru că este ușor și rapid de găsit atât în presa electronică, cât și în cea scrisă. Dorim doar să subliniem, lucru pe care îl face și episcopul însuși în introducere, că răspunderea episcopilor, atunci când este lezată învățătura de credință, nu se limitează doar la eparhia lor, ci se extinde în toată Biserica, fără ca acest lucru să însemne o intervenție străină în problemele interne ale unei alte Biserici; dacă nu ar fi așa, arianismul, de pildă, ar fi rămas și ar fi fost condamnat doar în Alexandria de către episcopii locali, iar nestorianismul și monofizitismul, de asemenea, doar în Constantinopol. Nu ar fi existat nici instituția Sinoadelor Ecumenice, nici Sfinții Părinți nu s-ar fi numit Învățători a-toată-lumea, ecumenici, a căror faimă și învățătură au depășit granițele slujirii lor episcopale locale. Pentru aceasta, Mitropolitul Pireului este vrednic de laudă, întrucât, văzând că panerezia ecumenismului s-a împânzit și molipsește întreaga Biserică, după ce prin întâiul său document a cerut condamnarea ecumenismului de către Sinodul Local al Bisericii Greciei, cere acum de la Patriarhul Ecumenic, ca unul ce este coordonator al acțiunilor ortodoxe, întâiul după cinstire în Biserica Ortodoxă, să convoace un Sinod Panortodox general care să se ocupe de subiectul panereziei ecumenismului. Trebuie să atragem atenția cu claritate că acesta este singurul subiect actual și arzător, care dezbină și smintește la nivel general Biserica Ortodoxă. Este singurul subiect care ar justifica convocarea imediată a Sfântului și Marelui Sinod și care ar pune capăt așa-zisei pregătiri a acestuia, care trenează de ani de zile, și care propune teme secundare și inactuale, după cum se vede și din faptul că lista de subiecte propuse pentru Marele Sinod este în continuu modificată. Ne-am bucurat cu deosebire, pentru că această amplă scrisoare-memoriu a Mitropolitului Pireului începe și se termină cu citate din doi Sfinți Stareți contemporani, din pururea pomeniții Paisie Aghioritul și Epifanie Theodoropoulos. Sunt pline de însuflare, ca întotdeauna, cele scrise de Gheronda Paisie într-o scrisoare a sa către marele luptător și mărturisitor al credinței ortodoxe și întemeietor al ziarului Orthódoxos Týpos, Gheronda Harálambos Vasilópoulos, din ianuarie 1969: ”Pentru că văd marea furtună din Biserica noastră, pricinuită de diferitele mișcări pro-unire și de relațiile Patriarhului (Atenagora) cu Papa, mă doare și pe mine, ca unul ce sunt fiu al Biserici; de aceea am socotit de cuviință ca în afară de rugăciunile mele, să trimit și această «bucățică de ață» (pe care o am, ca un monah sărac ce sunt), ca să fie folosită măcar și pentru o singură împunsătură la coaserea veșmântului sfâșiat în multe bucăți al Maicii noastre”. (Toata scrisoarea aici→ epistola-parintelui-paisie-aghioritul-catre-patriarhul-ecumenic-atenagora/.) Cerem cu toții rugăciunile Părinților Aghioriți, ca să înceteze furtuna din Biserică, și mai cerem, după pildă Cuviosului Gheronda, și «împunsătura» lor luptătoare, mărturia și protestul lor față de împânzirea panereziei ecumenismului, mai ales acum, când cele ce spune și face Patriarhul Ecumenic Bartolomeu au depășit cu mult pașii ecumeniști ai predecesorului și modelului său, Patriarhul Atenagora. Este cutremurător textul lui Gheronda Epifanie Theodoropoulos, pe care l-a adresat într-o scrisoare către Patriarhului Atenagora. Nu exista o mai bună încheiere pentru scrisoarea Mitropolitului Pireului, în care se arată că nu poate fi vorba ca Biserica să dispară, chiar dacă s-ar muta sau ar dispărea sau s-ar șterge de pe fața pământului Patriarhia Ecumenică, după cum au dispărut și au murit cele șapte biserici apocaliptice, deși ”nici un ortodox nu dorește mutarea sau dispariția Tronului Ecumenic. Să nu fie! Dar, în același timp, nici un ortodox nu va sacrifica de dragul Tronului Ecumenic vreo iotă sau vreo cirtă din credința ortodoxă. Luptați-vă pentru Tronul Ecumenic cu toată puterea. Nu doar că aveți dreptul, ci sunteți chiar dator să îl susțineți, atât cât vă stă în putință. Sacrificați pentru acesta tot ce se poate: bani, proprietăți, cinstiri, slavă, prețioase odoare, diaconi, preoți, episcopi, încă și pe Patriarhul Atenagora! Un singur lucru opriți, un singur lucru păstrați, un singur lucru nu sacrificați: Credința Ortodoxă: Tronul Ecumenic are valoare și utilitate numai și numai când răspândește în toată lumea Lumina lină și neînserată a Ortodoxiei. Farurile[3] sunt necesare, dacă îi luminează pe navigatori, ca să evite stâncile maritime. Când se stinge lumina acestora, atunci nu doar că Farurile sunt inutile, dar sunt chiar și vătămătoare, pentru că devin și ele ca niște stânci maritime”.

Lumina cea lină și neînserată a Ortodoxiei o răspândește acum Sfânta Mitropolie a Pireului prin glasul și scrierile Păstorului ei și Învățător a-toată-lumea, a smeritului și mărturisitorului ei Episcop, kir Serafim.”Doamne, păzește-l întru mulți ani!”.

11 iulie 2013

Pomenirea Sfintei Mari Mucenice Eufimia

În numele Sinaxei Clericilor și Monahilor, semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor,

Arhimandritul Sarántis Sarántos, Paroh al Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului, Amaroúsion Attiki,

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláou, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzéas Volos,

Protopresviterul Gheorghios Metalli

nós, Profesor Onorific al Facultății de Teologie a Universității din Atena,

Protopresviterul Theódoros Zísis, Profesor Onorific al Facultății de Teologie a Universității din Thessalonic.

Ορτοδόξος Τύπος, 19 iulie 2013, nr. 1984, pp. 1, 6

Traducere Ana Theodorou

Citiți și

*1. Scrisoarea lui Fotis Kondoglu către Patriarhul Ecumenic Athenagora – fragment

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/11/11/scrisoarea-lui-fotis-kondoglu-catre-patriarhul-ecumenic-athenagora/

*2. Părintele Marcu Manoli condamnă puternica teologie neopatristică a Patriarhului Atenagorahttp://graiulortodox.wordpress.com/2010/07/25/%e2%80%9cpredica-antiortodoxa-a-ecumenistilor-este-o-dezmembrare-a-bisericii%e2%80%9d/

 Va facem cunoscuta urmatoarea carte

RUGACIUNEA IN COMUN CU ERETICII  ABORDARE A PRACTICII CANONICE A BISERICII

Protopresviter Anastasie Goţópulos

În ultimele decenii, problema rugăciunii în comun cu ereticii a neliniştit serios poporul ortodox, căci s’au înmulţit încălcările acelor Sfinte Canoane care condamnă rugăciunile în comun cu o limpezime de netăgăduit. De-a lungul multor secole, în practica Bisericii s’a respectat şi s’a păstrat sfânta rânduiala canonică. […] Din păcate, ascensiunea Ecumenismului sincretist, fără piedici serioase din partea Bisericii, şi tocirea sistematică a sensibilităţii ortodoxe în ultimele decenii din pricina tăcerii şi indolenţei celor împuterniciţi să apere şi să păzească predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, i-a încurajat pe ecumenişti să organizeze „săptămâni de rugăciune în comun” cu participarea clericilor şi a profesorilor Facultăţilor de Theologie, să ia parte fără nici o teamă la slujbele eterodoşilor, unii trecând chiar şi peste „linia roşie” socotită drept cea din urmă limită de îngăduinţă, şi anume împărtăşirea la aşa-zisa „Dumnezeiasca Euharistie,” lipsită de har, a eterodocşilor; prin aceasta, cei care s’au împărtăşit la asemenea pseudo-euharistii „devenind azimiţi.” […] Dintre toate scrierile ortodoxe pe această temă, cea mai bună dintre toate, cartea perfectă, este cea pe care o ţinem în mână, a părintelui Anastasie Goţópulos, un preot binecuvântat şi înzestrat, care nu aparţine doar Sfintei Mitropolii a Patrelor, ci întregii Ortodoxii. Ca profesor universitar, obişnuit de zeci de ani să evaluez şi să pun note textelor şi studiilor, am simţit o mare bucurie când am luat în mâini ediţia întâi a cărţii. Din două motive: în primul rând pentru caracterul exhaustiv al prezentării temei, cât şi pentru cunoaşterea izvoarelor şi a bibliografiei corespunzătoare. Ar putea foarte bine să fie susţinută ca lucrare de doctorat în Dreptul Canonic. Impresionează prin vastitatea cunoştinţelor din domeniul literaturii canonice. Al doilea şi cel mai important motiv este faptul că părintele Anastasie, cu multă bunăcuviinţă, se confruntă curajos cu adversarii lui, chiar dacă aceştia sânt clerici de rang înalt sau profesori ai săi de la Facultatea de Theologie din Athena, unde a absolvit, sau profesori de la Facultatea de Theologie din Thessalonic. Nu se mărgineşte la expunerea învăţăturii Sfintelor Canoane, ci îi şi pune la punct cu mult succes pe oponenţii lui printr-o argumentare imbatabilă. Printre aceştia se numără şi câţiva dintre cei mai titraţi în domeniul Dogmaticii şi al Dreptului canonic. În cazul lor este valabil cuvântul: „Zicându-se pre sine a fi înțelepți, au nebunit.” /Romani 1, 22/  Protopresviter Theódoros Zísis

O puteți comanada aici http://www.predania.ro/editura_martor/martor-rugaciunea-cu-ereticii.html

---

[1] Către preacucermocul între monahi, kir Dionisie 1–5, Π. ΧΡΗΣΤΟΥ, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ Συγγράμματα, Θεσσαλονίκη 1966, vol. 2, p. 482.

[2] Pe o inscripție din secolul al XI-lea stă îmsemnat: ”Gură a lui Hristos făcutu-s-a gura lui Pavel și gură a lui Pavel, cea a lui Gură de Aur”.

[3] Aluzie la Fanar, gr Φανάρι, ”far”. [n.tr.]

Sursa: Graiul Ortodox

 

Mesaj răsunător al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos către Fanar și către Papă

Mesaj răsunător al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte către Fanar și către Papă

LOZINCI ANTIPAPALE DIN PARTEA DUBLEI SINAXE A CELOR 20 DE SFINTE MĂNĂSTIRI ALE SFÂNTULUI MUNTE

Ca unii ce avem răspunderea altarului acestui loc nu ne este îngăduit să îl invităm pe Papă în comunitatea athonită, pentru că noi am păstrat nestricată conștiința dogmatică a Sfântului Munte, care este chivot al Tradiției Ortodoxe și arenă a luptelor duhovnicești.

Comunicatul istoric al dublei Sinaxe a reprezentanților și egumenilor celor 20 de Sfinte Mănăstiri a fost emis ca urmare a informațiilor și știrilor că Papa ar urma să viziteze Sfântul Munte și să liturghisească împreună cu Patriarhul Ecumenic cu prilejul manifestărilor festive dedicate împlinirii a 100 de ani de la integrarea societății athonite în Statul Elen. Mesajul Sfântului Munte se adresează Fanarului și arhiereilor ecumeniști, care, în numele pseudo-unirii deformează conștiința dogmatică a Bisericii, contestă unicitatea Adevărului acesteia și nesocotesc Sfintele Canoane. Avem de-a face cu o proclamație epocală a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, care se adresează multor destinatari, printre care, mai ales, Patriarhia Ecumenică și ecumeniștii – ierarhii filopapiști ai Bisericii Greciei și ai Fanarului. Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, prin comunicatul pe care l-a emis pe 24 august (11 august după vechiul calendar) dezminte toate informațiile potrivit cărora Sfânta Chinotită ar fi adresat o invitație oficială către ereziarhul Papă de a vizita Sfântul Munte și de a participa la manifestările festive, care vor avea loc în curând cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la integrarea comunității athonite în Statul Elen. Sfânta Chinotită nu se limitează doar la dezmințire, ci abordează și din punct de vedere dogmatic chestiunea, subliniind în acest sens: ”Conștiința dogmatică, păstrată de veacuri nestricată, a Sfântului Munte, acest chivot al tradițiilor ortodoxe și arenă a luptelor duhovnicești, nu ar îngădui o astfel de acțiune din partea celor responsabili cu chestiunile legate de acest Sfânt Loc al nostru”.

Această declarație a Sfintei Chinotite nu dovedește doar că Sfântul Munte rămâne punctul de reper al Ortodoxiei, ci și că urmărește îndeaproape mersul Dialogurilor Teologice, al rugăciunilor în comun cu eterodocșii și al nesocotirii Sfintelor Canoane de către Patriarhia Ecumenică (de care Sfântul Munte aparține jurisdicțional) și de către arhiereii ecumeniști și filopapiști ai Bisericii noastre. Afirmația Sfintei Chinotite că Sfântul Munte păstrează de veacuri nestricată conștiința dogmatică este interpretată de către unele cercuri bisericești ca sugerând că dogmele ortodoxe sunt stricate de către unii factori bisericești de dragul pseudo-unirii cu papistașii și cu alți eretici creștini. În paralel subliniază că Papa a deformat Evanghelia, propovăduiește erezie și cacodoxie, se află în afara adevăratei Biserici și a adevăratei credințe și ca atare nu are ce căuta în Sfântul Munte.

Comunicatul

Prezentăm în întregime comunicatul Sfintei Chinotite din 24 august 2013:

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos Karyés,

11/24 August 2013

Nr. Prot. F.2/32/2410

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos face cunoscut faptul că zvonul lansat de o parte a presei bisericești despre o așa-zisă trimitere a unei invitații către Papa Romei pentru ca acesta să viziteze Sfântul Munte este complet neîntemeiat și mincinos. Ne exprimăm surprinderea față de difuzarea unor astfel de știri fără cea mai mică verificare a lor, și mai ales de către presa bisericească. Conștiința dogmatică, păstrată dintotdeauna neschimbată, a Sfântului Munte, acest chivot de tradiții ortodoxe și arenă a luptelor duhovnicești, nu ar îngădui o astfel de acțiune din partea celor responsabili cu chestiunile legate de acest Sfânt Loc al nostru. Adresându-ne către tot omul bine intenționat, îl rugăm părintește și frățește să nu dea crezare unei astfel de “știri” rău intenționate, ci atitudinii responsabile a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos.

Întruniți în Sinaxă comună, toți reprezentanții și Întâi Stătătorii

celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos

Se cuvine menționat că, începând cu mijlocul luni iunie, cercuri ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice și ale Bisericii Greciei au pus în circulație zvonul că Patriarhul Ecumenic și Ministerul Elen de Externe se vor îngriji de venirea Papei în Grecia și anume în Sfântul Munte. La începutul lui iulie, zvonul a devenit știre, potrivit acelorași cercuri, și afirma că Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, de multă vreme redusă la tăcere, s-ar fi supus presiunilor Fanarului și ale Statului și că ar fi trimis o invitație oficială Papei, pentru a fi prezent la manifestările comemorative. De la mijlocul lui iulie, ”informației” i s-a mai adăugat faptul că Papa și Patriarhul Ecumenic vor liturghisi împreună în Sfântul Munte. Această ”informație” a fost publicată în multe pagini de internet bisericești, periodice și ziare, printre care și Orthódoxos Týpos. Sfântul Munte, în intervalul cât Orthódoxos Týposși-a oprit funcționarea pe durata lunii august datorită concediilor, a publicat comunicatul menționată. E posibil ca dezmințirea să fie amară pentru noi, dar ne bucurăm că putem transmite adevărata știre, anume că Sfânta Chinotită a declarat cu tărie că cei ce strică dogmele nu au ce căuta în Sfântul Munte. Prin urmare, Sfântul Munte îl consideră pe Papă ereziarh, iar Vaticanul, un simplu stat, iar nu Biserică canonică. Este știut că Patriarhul Ecumenic îl numește pe Papă Preasfințit frate al Bisericii Vechii Rome, dar Sfântul Munte nu acceptă această teorie a Patriarhului Ecumenic, după cum nu o acceptă nici un creștin ortodox.

Orthódoxos Týpos, 6 septembrie 2013, nr. 1988, pp. 1,6.

Traducere Anna Theodorou (G.O.)

Monahii de pe Muntele Athos se tem de un amestec extern în treburile mănăstirilor athonite

În cadrul întâlnirii cu premierul grec, monahii din Athos şi-au exprimat de asemenea îngrijorarea în legătură cu informaţiile potrivit cărora Guvernul grec intenţionează să invite mai mulţi oameni politici, cu ocazia ceremoniilor legate de împlinirea a 90 de ani de când Athosul a intrat sub administrarea Greciei (sub titlul de teritoriu sub mandat prin Conferinţa de la Lausanne din 1923, n. red). Printre invitaţi ar figura preşedintele SUA, Barack Obama, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, şefii marilor puteri occidentale. În timpul întrevederii avute cu şeful Guvernului de la Atena, delegaţia athonită a ţinut să amintească premierului Samaras că Sfântul Munte nu este un loc pentru astfel de sărbători fastuoase şi evenimente mondene.

 

/graiulortodox.ro/

 

Papa Nu are ce cauta in Romania ! Spuneti NU antihristului..

De ce spunem NU venirii papei in Romania!
Marturisirea este mantuitoare, ca fii ai Bisericii, clerici si laici putem sa marturisim Adevarul, care este Hristos! Orice diplomatie cade in fata Adevarului!

1. SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE
BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI.

2. PAPA ESTE ERETIC SI ACEASTA O SPUN TOTI SFINTII SI SINOADELE ECUMENICE SI LOCALE: SINODUL 2 ECUMENIC (vezi Filioque), SINODUL PATRIARHULUI FOTIE,SINODUL ANTIUNIONIST AL SF MARCU EUGENICUL, SINOADELE ISIHASTE ALE SF GRIGORIE PALAMA-NUMITE IMPREUNA SINODUL AL 8 LEA ECUMENIC DUPA CUM SPUNE ROMANIDIS, PR GHEORGHIOS METALLINOS, PR THEODOROS ZISIS, TELENGHIDIS SI ALTI TEOLOGI CONTEMPORANI.

3 NU SE CUVINE CA ORTODOCSII SI ERETICII PAPISTASI SA SE ADUNE IN LACASURI DE CULT IMPREUNA, CONFORM TUTUROR CANOANELOR BISERICII

4 PAPA VINE CA SEF AL EREZIEI CATOLICE SI E PRIMIT CA EPISCOP CANONIC AL ROMEI CU SUCCESIUNE APOSTOLICA DE CATRE PATRIARHIA ROMANA, CEEA CE ESTE BLASFEMIE, PENTRU CA PAPISTASII ODATA CE AU INTRAT IN EREZIE AU PIERDUT SI SUCCESIUNEA APOSTOLICA SI EPISCOPIA ROMEI!

5. SUNTEM DE ACORD CA PAPA SA VINA CA SIMPLU VIZITATOR SAU CA SEF DE STAT DAR SA NU FIE PRIMIT LA SFINTELE SLUJBE IN BISERICILE ORTODOXE SI NICI VREUN IERARH AL B.O.R. SA PARTICIPE LA MESA PAPISTASA !

6. PARINTELE DUMITRU STANILOAIE AFIRMA IN DOGMATICA CUM CA PAPISTASII SE INCHINA LA ALT DUMNEZEU DECAT CRESTINII ORTODOCSI, SI ANUME UN DUMNEZEU IN SENS BUDIST, DUMNEZEUL NIRVANIC IMPERSONAL.
PRIN EREZIA FILIOQUE DESFIINTAND PERSOANELE SFINTEI SI DE VIATA FACATOAREI TREIMI!

RESPECTAM PE CREDINCIOSII PAPISTASI SI PE PAPA SI LE DORIM INTOARCERE GRABNICA LA BISERICA CEA UNA, ADICA CEA ORTODOXA PRIN BOTEZ, MIRUNGERE , SFANTA IMPARTASANIE SI CELOR NUMITI CLERICI DINTRE EI HIROTONIE ORTODOXA. ASA SA LE AJUTE DUMNEZEU!

 

Un motiv al implicarilor ortodocsilor in ecumenism este apartenenta lor la masonerie

Se incearca acreditarea ideii ca Biserica Ortodoxa este integrata in miscarea ecumenista. De aceea, de la inceput trebuie sa precizam ca nu poate fi vorba de implicarea Bisericii Ortodoxe in miscarea ecumenista, ci doar de implicarea personala a unor ortodocsi, clerici sau mireni, care nu au reprezentat si nu reprezinta Biserica cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca, in ciuda declaratiilor oficiale care se fac.
Prezenta ortodocsilor in miscarea ecumenista nu este justificata in nici un fel. Interesele financiare ale unor ortodocsi nu justifica o asemenea atitudine pro-ecumenista. Unii ortodocsi incearca, in necunostinta de cauza, sau din rea credinta, sa argumenteze implicarea in actiuni ecumeniste a ortodocsilor din dorinta de misiune in randul eterodocsilor. Cu alte cuvinte, cand multimea se intreaba: unde se duc ierarhii si teologii ortodocsi? Si ce discuta ei la intrunirile ecumeniste? Ce raspuns primesc? „Noi mergem sa facem misiune printre eretici. Le luam banii si cadourile si ne intoarcem acasa.” Se pare ca acesti iubitori de misiune n-au invatat nimic din povestea cu calul troian. Cu alte cuvinte, misionarii nostri ecumenisti mint, ori din naivitate ori din rea credinta. Miscarea ecumenista interzice prozelitismul. Cum sa faci misiune, daca ecumenismul interzice misiunea? Consiliul Ecumenist al Bisericilor functioneaza ca o imensa loja masonica. Asa precum in lojile masonice nu se discuta subiecte religioase, pentru a se evita divergentele de opinie si certurile intre membri, tot asa in Consiliul Ecumenist nu se discuta dogmatica. Francmasoneria cere membrilor sa fie credinciosi fiecare dumnezeului lui si toti sa-si cinsteasca dumnezeul in Marele Arhitect, asemenea, Consiliul Ecumenist cere membrilor sa creada in Iisus Hristos. Cum nu conteaza diferenta dintre dumnezeii membrilor francmasoni, tot asa nu conteaza felul cum este inteles Iisus Hristos de crestini din consiliul ecumenist. Se discuta in loji despre toleranta, unitate, dreptate, libertate, fraternitate, acelasi lucru face si consiliul ecumenist, unde se discuta despre conciliere, unitate, dreptate sociala si libertate. Fac francmasonii politica, acelasi lucru face si consiliul ecumenist. Militeaza francmasoneria pentru guvern mondial si uniune europeana, acelasi lucru il sustine si consiliul ecumenist.

Consiliul Ecumenist al Bisericilor este condus de francmasonerie, iar francmasoneria este condusa de satanisti, cunoscuti si sub numele de iluminati. Guvernul bavarez a descoperit existenta acestei corporatii secrete si a anchetat ordinul iluminatilor in 1786.
Anchetatorii au intocmit un raport cu concluzia: „[…] scopul expres al acestui ordin era abolirea crestinismului si rasturnarea oricarei puteri civile.” Adevaratul scop al iluminatilor este acela de a stapani lumea. Pentru a-l implini, ei trebuie sa distruga toate religiile, sa rastoarne toate guvernele si sa aboleasca proprietatea privata.

extras din Ieromonah Agapit Popovici, ECUMENISMUL INCOTRO?
O nouă viziune ortodoxa asupra ecumenismului sincretist

 

Javrele de papistasi de la Roma, vin cu mascatii sa evacueze o manastire ORTODOXA!

În judeţul Satu Mare, biserica Ortodoxă şi Greco-Catolică au înregistrat până în prezent peste 30 de dispute. Miza acestor procese o reprezintă cererile de retrocedare a lăcaşelor de cult, formulate de prelaţii greco-catolici. Până în prezent, sentinţe definitive şi irevocabile au fost pronunţate doar în cazul câtorva biserici. Este şi cazul mănăstirii de la Bixad. Un conflict a izbucnit deja la Bixad, unde Biserica Greco-Catolică a obţinut sentinţe de executare silită a terenurilor şi clădirilor Mănăstirii. Spiritele sunt extrem de încinse între săteni, pentru că în orice clipă sentinţele ar putea fi puse în aplicare.  Printr-o hotărâre de guvern, dată de Guvernul Petre Roman, Bisericii greco-catolice îi este atribuită clădirea Preventoriului Bixad şi terenul aferent. Acea hotărâre de Guvern a stat la baza sentinţelor date mai târziu de diferite instanţe de judecată. Astfel că după ce aceste sentinţe vor fi puse în executare, călugării şi preoţii vor trebuie să evacuzeze clădirile. „Ortodocşii au venit vineri cu securi aici şi au stat toată ziua, crezând că va veni executorul şi ne va scoate. Situaţia este una extrem de tensionată“, a declarat arhimandritul Emanuil Rus.

Terenurile şi clădirile vor fi executate silit

Între Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică şi Mănăstirea Ortodoxă Română de la Bixad se poartă procese de ani buni de zile. Biserica greco-catolică a obţinut o sentinţă defitinivă şi irevocabilă privind revendicarea terenurilor şi construcţiilor Mănăstirii Bixad. Din cauza presiunilor locale, dosarele aflate de ani de zile pe rolul instanţelor locale sătmărene au influenţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să le strămute la Mehedinţi şi Craiova, unde s-au acordat sentinţele defitinive şi irevocabile.

În sentinţa nr.341/2011 a Curţii de Apel Craiova este specificat faptul că Biserica Ortodoxă Română este obligată să-i lase greco-catolicilor construcţia cu destinaţie de Preventoriu pentru copii hadicapaţi  şi construcţia cu destinaţie spaţiu pentru activităţi specifice ale copiilor internaţi în preventoriu. Cu alte cuvinte biserica greco-catolică ar urma să fie pusă în posesie cu terenul aferent curţii Mănăstirii Bixad precum şi cu cele două clădiri. Trebuie menţionat faptul că Biserica Mănăstirii Bixad, situată în mijlocul terenul ce urmează a fi dat greco-catolicilor rămâne theoretic în posesia Bisericii. Practic însă este imposibil, deoarece terenul de sub biserică este al Greco-catolicilor. Zilele următoare, executorul judecătoresc va pune în executare decizia Curţii de Apel Craiova. O sentinţă asemănătoare a fost pronunţată şi de Tribunalul Mehedinţi, Prin sentinţa civilă nr.180/2011 a Tribunalului Mehedinţi este specificat că Biserica Ortodoxă Română este obligată  să lase Episcopiei Române unită cu Roma suprafaţa de 10.908 mp de teren de la Bixad.

Evreul Nicolae Steinhard, călugărit în secret de stareţul Mănăstirii Bixad

Mănăstire Bixad, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, este una dintre cele mai importante bastioane ortodoxe din nordul Ardealului. Biserica şi curtea de piatră a mănăstirii au fost ridicate în 1770, fiind sfinţite un an mai târziu. În timp, aşezământul a fost reorganizat şi a funcţionat ca lăcaş monahal greco-catolic, până în 1948, însă, din 1954, a fost închis, clădirile transformate în casă de odihnă pentru mineri, apoi în preventoriu pentru copiii care aveau părinţii bolnavi de TBC. A urmat o perioadă de degradare cumplită, de se putea trece dintr-o parte în alta prin biserică, pentru ca în 1981, Ceauşescu să aprobe restaurarea monumentului istoric, care a intrat în posesia ortodocsilor. Lăcaşul a găzduit, încă din timpuri primordiale, personaje şi întâmplari extraordinare. Emanoil Rus, stareţul mănăstirii Bixad încă din anul 1990, este un personaj ieşit din comun. În anii ’80, pe când era călugar la mănăstirea Rohia, acesta a făcut două gesturi care-l puteau costa libertatea şi chiar viaţa: în 1980 l-a călugarit, în mare taină, împreună cu părintele- stareţ Serafim Man, pe scriitorul Nicolae Steinhardt, stabilit la mănăstirea Rohia, iar ulterior i-a ascuns de securitate, până după revoluţie, manuscrisul operei sale de capatâi, “Jurnalul Fericirii”. Locul ales a fost tocmai în cupola de la intrare a mănăstirii, într-un vas de expansiune a încălzirii centrale, loc unde nici nu le-a trecut prin cap securiştilor că-l vor putea găsi atunci când au organizat o percheziţie de amploare în mănăstirea Rohia. Nicolae Steinhardt a ajuns prima oară la Mănăstirea Rohia în anul 1971, iar din 1977 a rămas acolo definitiv şi s-a apucat de reorganizarea bibliotecii. În paralel, Steinhardt rescria „Jurnalul fericirii”, manuscrisul original fiindu-i confiscat de comunişti în 1969.

 

Predica EXPLOZIVA despre ecumenism !!! Parintele Matei Vulcanescu la Manastirea Petru Voda (Paltin)

 

/marturisim.ro/

 

Ortodoxos Typos – FOARTE MARI SUNT ABATERILE ARHIEREILOR ŞI TEOLOGILOR ECUMENIŞTI SPRE VĂTĂMAREA ORTODOXIEI. Mitropolitul Bartolomeu al Clujului “nu particip la rugaciunea comuna pentru unitatea Bisericii”. Dialog da. Dar nu rugăciuni în comun. De ce?

FOARTE MARI SUNT ABATERILE ARHIEREILOR ŞI TEOLOGILOR ECUMENIŞTI SPRE VĂTĂMAREA         ORTODOXIEI

              Fraternitatea Misionară Ortodoxă Eleno-Canadiană a emis următorul comunicat antipapistaş prin care sunt mustraţi indirect, dar foarte clar, arhiereii şi teologii ecumenişti, care se raportează la Ortodoxie ca la o erezie:

”În chestiunile credinţei nu au ce căuta sentimentalismele omeneşti. Dintotdeauna, Biserica lui Hristos «pentru cuvintele buzelor Lui a păzit căi aspre». Cale de mijloc nu există. Ori credem, ori nu credem. Ori credem că de zece veacuri încoace catolicismul a căzut în erezii şi, prin urmare, trebuie mai întâi să se lepede de acestea şi abia apoi să vină la unirea cu Biserica Ortodoxă la nivel dogmatic şi bisericesc, ori catolicismul nu cuprinde erezii şi, prin urmare, Biserica noastră se află în înşelare de zece veacuri încoace. Şi nu doar de zece veacuri, ci se află în înşelare cu toate Sinoadele ei Ecumenice şi cu toţi Sfinţii Părinţi, şi astfel toate se răstoarnă cu susul în jos. Aşadar, ar trebui să modificăm Sfintele Canoane, că completăm Crezul [cu Filioque, «şi de la Fiul», n.tr.], să ne modificăm cărţile liturgice,  să acoperim cu var frescele cu Sfinţii Părinţi şi să le ardem icoanele, de vreme ce erau înşelaţi şi continuă să ne înşele şi pe noi de atâtea veacuri. Trebuie să încetăm să mai zicem în rugăciunile noastre «pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri». Trebuie să deplângem mulţimea mărturisitorilor care zadarnic au mărturisit, şi înainte de Schismă, şi după Schismă. Şi trebuie să stingem şi candela care arde neadormită la intrarea Sfintei Biserici a Protatosului, deasupra sfintelor moaşte ale PărinţilorAghioriţi care au fost martirizaţi de uniaţi (/Patriarhul Ioannis Vekkos al-XI-lea și prigonirea athonitilor/)în secolul al XIII-lea, pentru că nu au primit să îl pomenească pe Papă. Dacă Biserica papistaşă nu este eretică, atunci minunile Sfinţilor Mărturisitori ai Ortodoxiei sunt înşelăciuni demonice. Dacă latinii nu sunt eretici, atunci trebuie să ardem toate cuvântările antipapistaşe ale Sfântului Fotie cel Mare, ale Sfântului Grigorie Palama, ale Sfântului Nicolae Cabasila, ale lui Iosif Vrienios, ale Sfântului Marcu Eugenicul, ale lui Ghenadios Scholarios şi ale atâtor prea sfinţiţi Theologi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, după cum trebuie să ardem şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Atunci, la ce ne mai foloseşte «Pidalionule», la ce ne mai foloseşte «Ceaslovul» sau «Triodul»? Să le aruncăm la foc şi să mărturisim că am fost în înşelare!”.

APEL DIN PARTEA DIRECŢIEI ZIARULUI ORTHODOXOS TYPOS

Iubiţii noştri fraţi,

La începutul noului an bisericesc vă urăm ca Dumnezeul întregii zidiri,   Cel Care a aşezat timpurile şi vremurile întru puterea Sa, să binecuvânteze   şi să mântuiască neamul elen de necazurile care vin asupra noastră şi să îl   păzească de duşmanii credinţei noastre şi ai patriei. E nevoie de pocăinţă   sinceră şi de întoarcere la calea Evangheliei şi la învăţătura Părinţilor   Bisericii noastre.

«Orthodoxos Typos» şi anul acesta, cu   ajutorul Domnului, va încerca să apere credinţa noastră şi idealurile   patriei, pentru aceasta are însă nevoie şi de susţinerea dumneavoastră.   Vremurile sunt grele. Nădăjduim ca toţi împreună uniţi prin Harul Domnului   nostru Iisus Hristos să ne luptăm spre slava Sfântului Său Nume.

Vă urăm un   an bisericesc bun şi binecuvântat!”

Orthódoxos Týpos, 7 septembrie 2013, nr. 1940, p. 1.

Traducere  Mihail Ilie (G.O.)

  Mitropolitul Bartolomeu al Clujului “nu particip la rugaciunea comuna pentru unitatea Bisericii”

Dialog da. Dar nu  rugăciuni în comun. De ce?

“… De aceea noi ne numim ortodocsi, adica dreptmaritori. Cu alte cuvinte, in credinta noastra il preamarim pe Dumnezeu pe calea cea mai dreapta cu putinta. As vrea insa sa adaug , fiindca prea se vorbeste mult si alandala in vremea noastra despre ecumenismcare este altceva decat ecumenicitate. Ecumenicitatea inseamna universalitatea lui Dumnezeu pe acest pamant.

Ecumenismul este mai mult o politica decat o doctrina si o credinta, si fiecare intelege cum vrea. Cel mai multi il inteleg gresit.Ei cred ca este un fel de hora unirii: hai sa ne unim toti cu toate credintele, toate confesiunile, toate religiile, sa dam mana cu mana si sa fim veseli si sanatosi! Nu este asa! Ecumenismul inseamna ca fiecare credinta, fiecare confesiune crestina, fiecare religie sa-si pastreze identitatea proprie. Ecumenismul este un dialog intre doua sau mai multe identitati. Altfel dialogul nu poate exista atunci cand exista confuzie. Poate fi unitate in diversitate dar nu poate fi unitate in confuzie. Cei mai multi ecumenisti de astazi sunt din cei care cultiva confuzia. Slujesc impreuna cu unii, cu altii, se roaga impreuna cu altii…

Eu am facut o declaratie pe inima mea, publica. Nu am participat, de cativa ani de zile nu particip, la asa-zisa “rugaciune comuna pentru unitatea Bisericii”. Si de ce? Am explicat, e foarte simplu: toti dorim refacerea unitatii bisericesti, fiindca impartirea crestinismului este camasa sfasiata a lui Hristos. Toti o dorim. Numai ca o gandim in mod diferit. Le spuneam fratilor catolici: voi ganditi refacerea unitatii Bisericii in jurul papei, iar noi o gandim in jurul sinodalitatii, a sobornicitatii… Protestantii o gandesc in felul lor. Si de indata ce o gandim diferit, oare de ce sa nu fim cinstiti fata de Dumnezeu, fata de noi insine si fata de cei care ne asculta? Se roaga fiecare acasa la el. Si noi ne rugam. Vezi la Liturghie: “unitatea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand… si pentru unirea tuturor”. Dar ne rugam in credinta noastra, respectand-o pe a altora.

Acesta este ecumenismul: dialog intre confesiuni si intre religii, fiecare pastrandu-si identitatea si respectand-o pe a celorlalti, fie ca sunt crestini, mozaici sau musulmani. N-are importanta.

Iar dialogul ne poate intalni cu cei de alte confesiuni in acte de caritate, fiindca iubirea fata de aproapele nu cunoaste confesiuni sau religii. Iata, noi, Arhiepiscopia Clujului, suntem de 14 ani in parteneriat ecumenic cu Biserica Lutherana din Germania, de la Stuttgart. 14 ani neintrerupt. Vin si in catedrala la noi sa se roage, mergem si noi la ei. Am facut programe sociale impreuna, am construit impreuna si cu alti protestanti o casa de batrani nou nouta la Turda, un centru comunitar pentru tineret, o tabara de copii la munte. Impreuna. Noi cu ce am putut, ei cu ce au putut. Ne intalnim in actele de filantropie, de facere de bine, aici nu avem hotare. Dar de rugat se roaga fiecare in legea lui, in credinta lui, in limba lui.

Repet, putem sa ramanem ortodocsi fara sa relativizam credinta noastra ortodoxa, pentru ca ecumenismul rau inteles duce la relativizare: “Apai tot un Dumnezeu e pentru toti!“. Ei, nu-i asa. Dumnezeu adevarat este acela in care crezi tu [adresarea este catre credinciosul ortodox din Biserica, fireste – nota noastra]!

Am facut aceasta paranteza ca sa lamuresc o problema foarte la moda, o vedem si prin ziare si prin reviste si la care raspunsurile sunt foarte simple: ramanem ortodocsi in credinta noastra asa cum ne-au lasat-o Mantuitorul Hristos si Sfantii Apostoli si Sfintii Parinti, in acelasi timp respectand-o pe a altora. Si dialogand cu ei atunci cand este vorba de dialog.

De ce as face un secret, am avut litigii si inca mai avem unele litigii juridice cu fratii nostri greco-catolici, o treaba foarte grea; dar incetul cu incetul lucrurile s-au calmat si trebuie sa va spun ca unul dintre primii care m-au vizitat in spital dupa accidentul meu de acum un an si ceva cu piciorul, a fost Prea Sfintitul Episcop Florentin Crihalmeanu, al greco-catolicilor din Cluj, impreuna cu vicarul sau. Eu eram in pat, cu piciorul atarnat de greutati, si mi-a sunat telefonul mobil pe care il aveam la mine. “Sunt episcopul Florentin, am vrea sa venim sa va vedem, mai sunt cu cineva, cum putem intra?” Directia spitalului luase masuri sa se incuie usile ca sa nu patrunda ziaristii. “Pai uite, sa-mi spuneti cand anume veniti, Presfintite, ziua si ora, ca sa spun la directie”. “Pai suntem aici in fata usii.” Si am dat un semnal si au venit sa-mi ureze insanatosire. Iar in fiecare an Prea Sfintitul Florentin vine cu colindul, cu o echipa de seminaristi sa ma colinde. Ma colinda, ne imbratisam… Acesta e dialogul. Fiecare isi pastreaza credinta lui, biserica lui, randuielile lui, nu se amesteca unii cu altii dar o relatie asa este corecta si asa este cu adevarat crestineasca.

Revenind deci, credinta sa fie curata, adevarata, puternica. Sa crezi tu in credinta ta. Si respecti pe celalalt si pentru altceva. Chiar daca nu esti convins ca credinta lui este cea adevarata-adevarata trebuie sa admiti ca el, in credinta lui, este cinstit, de buna credinta, ca nu este un farseur; ca musulmanul care la ora fixa isi pune covorul pe iarba, se intoarce cu fata spre Mecca si spune rugaciunea lui scrisa in Coran, e de buna credinta, nu o face de ochii lumii, nu ca sa fie televizat. Ci o face convins fiind ca Allah il aude si-l ajuta. Este foarte important acest lucru: sa admiti buna credinta a celui de alta credinta”.

Sursa : Predica IPS Bartolomeu Anania de la Duminica a 17-a după Rusalii ( a cananeencii), 10 februarie 2008

Dialog da. Dar nu  rugăciuni în comun. De ce?

pentru că:

de Arhimandritul Haralambos Vasilopulos fondatorul Uniunii Grecilor Ortodocși de Pretutindeni și al  săptămânalului Ortodoxos Typos

(28 octombrie 1971)

Ecumeniştii au redactat deja o „rugăciune” ecumenică care mulţumeşte toate dogmele şi religiile. Rugăciunea aceasta face referire de 5-6 ori la cuvântul «Dumnezeu», însă nici măcar o singură dată la numele Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă acest «Dumnezeu» al unei panreligii întinse peste toată lumea, la care se face referire,  cine ar putea  fi, atâta timp cât Hristos este exclus?

În concluzie, toate credinţele şi religiile, monoteiste sau idolatre, în care intră: ortodoxia, papismul, protestantismul, islamismul, budismul, hinduismul şamd. sunt vizate de ecumenism, prin intermediu planului MRA (primul pas al planului MRA a fost încercarea unirii ortodoxiei cu papismul, pentru a merge apoi la unirea cu protestanţii şi în final cu cei de alte religii. Cei care au acceptat cu bucurie planul MRA şi s-au dovedit campioni în promovarea lui au fost papistaşii pentru a se uni într-o religie unică p.61). În ce va ajunge atunci să creadă omul unei astfel de religii? Narcotizat de toată această confuzie îşi va direcţiona credinţa doar spre interesul material, pentru ca în final închinarea ce ar trebui adusă Lui Dumnezeu să fie înlocuită cu cea adusă satanei.

Ecumenismul nu ar avea vreo șansă dacă ar fi prezentat oficial ca plan al masoneriei. De aceea, masonii se străduiesc să acapareze conducători din diverse confesiuni și religii, pentru ca ei înșiși să hotărescă unirea. Iar pentru ca unirea să fie posibilă, este necesară mai întâi o uniformizare dogmatică (n. ed.).  p. 67.

Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător, blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol important în ecumenism şi în unirea Bisericilor.

Iată o astfel de „rugăciune” :

«Vino, Lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te strângem în braţele noastre!… Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta, O Satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă, tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău este tronul. Iar tu Adonai (SS este adevăratul dumnezeu), Dumnezeu Hrăpăreţ, Dumnezeu nedrept, te renegăm!… Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător, împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei, minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia… Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor şi preoţilor, va suferi şi va decade… Cât timp umanitatea va jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a conştiinţei noastre…»

Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:

«Care îngenunchează în faţa lui  Bathomet (statuia satanei n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete sălbatice. «Nekam Adonai!…».

Şi adaugă Leo Taxil:

«Marele Arhitect în care masoneria crede este Satana însuşi»

Poză—bathomet pag 79—Statuie cu cap şi picioare de ţap, reprezentându-l pe Satana, având înscrisă pe frunte pentalfa, în faţa cărui de închină masonii de gradul 32. După cum de poate vedea este vorba de o imagine oribilă, înfricoşătoare şi cât se poate de morbidă…

Numele acestei fiare poate că provine de la cuvintele greceşti vafi şi bitis, care înseamnă botez şi înţelepciune sau este o alterare a cuvântului Mahomé (Mahomed), fiind datorat influenţei saracinilor mahomedani asupra masonilor naiţi (de la locurile sfînte) din evul mediu…

Aceşti duşmani neîmpăcaţi ai lui Hristos sunt aşadar direct interesaţi şi implicaţi în acţiunea de unire a Bisericilor.

Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi sunt interesaţi de unirea Bisericilor? Duşmanii declaraţi ai Lui Hristos.

Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă înfricoşătoare a morţii.(p.46)

…

A patra Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), … , a avut loc la Upsala în 1968. (…) Au participat la ea 140 de reprezentanţi de la toate Bisericile locale.

Deschiderea conferinţei a fost ca un adevărat şoc electric pentru ortodocşi întrucât organizatorii au ţinut să fie citită o rugăciune ecumenistă care spunea:

«O Dumnezeule Tată, Tu poţi să le faci pe toate noi. Ne încredinţăm Ţie. Ajută-ne ca să trăim pentru alţii, căci şi dragostea Ta se întinde peste toţi oamenii. Să căutăm şi să cercetăm adevărul pe care nu l-am cunoscut…»!!!

Reprezentanţii Bisericilor ortodoxe trebuie să fi simţit groază şi cutremur în momentul acela. S-ar fi cuvenit să strige cu glas puternic şi să-l mărturisească pe Hristos, ridicându-se în picioare şi zicând:

– Faceţi o greşeală domnilor ecumenişti. Rugăciunea voastră este pentru noi o blasfemie. Noi am cunoscut deja Adevărul. Adevărată şi vie ne este credinţa. Adevărul este însuşi Hristos. «Eu sunt calea, Adevărul şi viaţa». Ce adevăr să mai căutăm?… Voi, ceilalţi trebuie să căutaţi şi să cercetaţi…

Din păcate, însă, nicio voce de protest nu s-a auzit, nici un reprezentant ortodox n-a părăsit sala în momentul acela înfricoşător de trădare groaznică.

Din fericire, Biserica Greciei n-a participat la această conferinţă trădătoare, chiar dacă n-a făcut-o neapărat din motive de credinţă. Cu toate acestea, însistăm ca Biserica Greciei să iasă cât de repede din CMB, din această organizaţie paneretică.

Prin aceste adunări care au avut loc ni s-a descoperit deja că ecumenismul nu urmărește să facă cunoscut Adevărul, ci urmărește confuzia și  distrugerea credinţei ortodoxe.

…

Din toate declaraţiile ecumeniştilor de la cele patru Adunări generale reiese clar că se urmăreşte un anumit plan şi se tinde către un scop mai înainte stabilit. Puterile întunericului, consecvente acestui plan, avansează tot mai mult pentru a dezarticula creştinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Acestea sunt deja fapte oficiale, confirmate de declaraţiile blasfematoare pe care ecumeniştii înşişi le-au făcut în cadrul Adunărilor CMB.

Încă de la prima Adunare de la Amsterdam, ecumeniştii şi-au concentrat eforturile pentru alterarea, desfiinţarea dogmei Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Primul vorbitor al acestei întruniri, Gustav Ollen, după ce la început a dat impresia că este întru-totul ortodox, şi-a arătat adevăratul chip mai pe urmă, când a afirmat:

«Biserica (cea adevărată) este sinteza tuturor bisericilor» şi «că toţi creştinii sunt membrii acestei Biserici»

În acest fel şi-ar fi dorit Ollen să fie Biserica, nu Una, ci o sinteză, unită fiind cu toate înşelăciunile.

Un alt profesor Klarens Kreig, pe parcursul discursului său, a explicat auditoriului ce trebuie înţeles prin termenul catholic, echivalându-l cu întreg, integral.

Conform acestui înţeles, crezul sau simbolul nostru de credinţă va fi rostit astfel : «Cred într-una sfântă, integrală (integratoare) şi apostolească Biserică»

Iar în ce priveşte harismele Sfântului Duh, profesorul le vede ca «deviaţie/abatere» (de la normal, părând, probabil, prea restrictive), «ori, zice el, în Biserică trebuie să existe o mare varietate de expresie».

La această primă Adunare ecumenică a CMB a vorbit şi profesorul ecumenist Ioan Grek, care a lovit în dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. El a atacat cu o şi mai mare ascuţime, decât predecesorii, termenii de credinţă ai Bisericii Lui Hristos. S-a referit la Biserică ca la «Marea Biserică», care în concepţia lui «îi cuprinde pe toţi creştinii indiferent de convingere sau mărturisire». Cu alte cuvinte, «Biserica» ecumenistului Grek este un mozaic, un amestec de erezii, adevăruri, minciuni şi înşelări. Este acea «Biserică» care îi acceptă pe toţi din toate confesiunile.

Crezi în adevăr? Eşti acceptat. Crezi în minciună? Iarăşi eşti acceptat. Eşti creştin ortodox? Găseşti şi tu acolo adăpost. Eşti eretic? «Marea Biserică» te primeşte, nu este respins nimeni.

Toţi sunt chemaţi, la grămadă, fără să-i pese cuiva de Adevăr, pentru că în acest amestec, care se urmăreşte intenţionat, Adevărul dispare, se estompează. Se încearcă, de fapt, nu ca cei înşelaţi să găsească Adevărul, ci să-l piardă şi aceia care îl posedă, adică cei care mai cred într-o Biserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolescă. (pp.83,84, 85)

…

Ne punem aşadar întrebarea, cui se roagă împreună episcopul catolic dr. Iosif Stibfle, rabinul Heidelbergului, dr. Nathan Levinson şi pastorul evanghelic prof. V. Dadiné? Care este oare dumnezeul pe care îl invocă fiecare în acest moment?

Pentru creştini Dumnezeu este numai unul: Cel care se descoperă în Treime. Evreii, după cum se ştie, nici pe Iisus Hristos nu-L acceptă ca Dumnezeu şi nici pe Duhul Sfânt. Din Sfânta Treime mai rămâne Dumnezeul Tatăl. Poate că-L acceptă pe Acesta? Răspunsul nu poate fi decât unul: Nici pe El nu-L recunosc cu adevărat pentru că refuză tocmai  Sfânta Treime în care cred creştinii. «Fundamentul monotelist» pe care se bazează dialogul ecumeniştilor cade, întrucât pentru noi creştinii Dumnezeul-Tatăl este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos pe care evreii nu-L cunosc şi de care nu vor să ştie. Pentru ei Dumnezeul Vechiului Testament nu are nicio legătură cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Sursa: Ecumenismul făra mască http://www.scribd.com/doc/109996548/Ecumenismul-Fara-Masca

 

CEREM CUVÂNTUL SFÂNTULUI MUNTE

Masoneria a pătruns și în cercurile Bisericii cu rezultatul că mulți arhierei, dar și clerici mai mici să tacă în privința anumitor persoane și situații fărădelege. Clericii noștri se identifică din păcate cu sinistra putere politică, pe care însă au datoria să o cenzureze precum odinioară marii Părinți ai Bisericii (Sfântul Ioan Hrisostom și alții).

Poporul credincios este puternic neliniștit datorită tăcerii pe care o păstrează Sfântul Munte cu privire la problemele critice care preocupă Biserica noastră Ortodoxă. Ortodoxia este trădată de însăși Patriarhia Ecumenică, care este capul și administratorul Tradiției Ortodoxe, al Sfintelor Canoane și hotărârilor Sinoadelor Ecumenice – iar Sfântul Munte tace. Patriarhul Ecumenic, într-o scrisoare către noul Papă, vorbește despre mai multe Biserici canonice, care sunt separate de Biserica Ortodoxă. Sunt însă aceste biserici doar separate sau sunt chiar schismatice și eretice, după cum învață Ortodoxia? Așteptam o luare de poziție din partea Sfântului Munte, care să fie făcută cunoscută prin intermediul internetului sau printr-o scrisoare deschisă. În zadar însă. Sfânta Chinotită a Sfântului Munte a păstrat tăcerea. Stâlpul Ortodoxiei tace în fața abaterilor Patriarhului Ecumenic de la Adevărul credinței. Prin această tăcere însă arată că este de acord cu întregul discurs al Patriarhului Ecumenic, care nu respectă, prin atitudinea lui, pe marii Părinți Bisericii care au luptat împotriva diferitelor erezii, inclusiv împotriva ereziei papistașe. Ce așteaptă Sfânta Chinotită a Sfântului Munte și nu emite un comunicat, prin care să îl cheme la ordinea ortodoxă? Sfântul Munte tace și cu privire la scrisoarea pe care Mitropolitul Pireului, Preasfințitul Serafim, a trimis-o Patriarhului Ecumenic și în care îl condamnă pe Patriarh pentru faptul că învață o ecleziologie fără precedent, inedită și ecumenistă, diferită și străină de teologia ortodoxă. Mitropolitul Serafim își demonstrează în întregime acuzațiile, pentru că deține date din care reiese limpede că are loc o adevărată nivelare a Bisericii ortodoxe cu celelalte confesiuni creștine, prin recunoașterea de către Patriarhul Ecumenic a tuturor ”Bisericilor” eretice creștine ca Biserici creștine canonice. Abaterile pe care le dă la iveală în mod argumentat Mitropolitul Pireului era datoare să le vădească mai întâi Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, ca una ce reprezintă forul cel mai înalt al Ortodoxiei. Ceea ce dezvăluie Mitropolitul Pireului cu privire la trădarea credinței de către capul Fanarului este de-a dreptul cutremurător. Va păstra Sfântul Munte tăcerea, atâta vreme cât Patriarhul Ecumenic promovează dogma ecumenistă? Adică, ún Hristos, mai multe Biserici, mai multe credințe în același Hristos, mai multe confesiuni, mai multe botezuri etc.

În afara subiectelor menționate există și altele care au legătură cu societatea și cu Biserica, precum problema demografică, demersurile de anulare a repausului duminicii, limitarea bătăilor clopotelor, acceptarea de către Biserica oficială a doctrinei ecumeniste, recunoașterea Greciei ca stat multirasial, paradele homosexualilor și încercarea de ”celebrare a căsătoriilor” homosexualilor, falimentarea Greciei etc. Nu vedem nici un comunicat din partea Sfintei Chinotite. De ce această muțenie? Atâta vreme cât:

1)    Familia elenă este exterminată prin politica de salarii, pensii și impozite. Copiii au ajuns astăzi să fie impozitați precum automobilele.

2)    Se pregătește anularea repausului de duminică fără o împotrivire semnificativă din partea majorității copleșitoare a ierarhiei Bisericii Greciei.

3)    Arhiepiscopul Atenei a fost de acord să îi debaraseze de costul politic pe mai-marii politici și a acceptat limitarea bătăilor clopotelor.

4)    Masoneria a pătruns și în cercurile Bisericii cu rezultatul că mulți arhierei, dar și clerici mai mici să tacă în privința anumitor persoane și situații fărădelege. Clericii noștri se identifică din păcate cu sinistra putere politică, pe care însă au datoria să o cenzureze precum odinioară marii Părinți ai Bisericii (Sfântul Ioan Hrisostom și alții).

5)    Biserica oficială dă asigurări actualului regim politic, precum și Uniunii Europene, că va face eforturi să consolideze societatea modernă multirasială a Greciei. Însă recunoașterea faptului că Grecia ar fi o societatea multirasială anulează din start recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca Biserică oficială a statului elen. Presupune de asemenea politeism, ateism, idololatrie etc. Grecia multirasială presupune de asemenea că nu va mai fi recunoscută contribuția Bisericii Ortodoxe în susținerea poporului elen pe timpul robiei otomane și în dobândirea eliberării de sub jugul otoman etc.

Am putea continua cu enumerarea și a altor probleme critice. Le prezentăm doar pe cele mai importante, ca să problematizăm Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, transmițându-i neliniștea poporului credincios, a clerului onest și a unora dintre mitropoliți. Clerul și poporul credincios se întreabă de ce Sfântul Munte tace. Există intenții pe care nu le cunoaștem?

Există un regim de teroare din partea Fanarului și s-a optat pentru tăcere cu privire la subiectele trădării credinței, despre care însă în trecut Sfântul Munte vorbea cu fermitate? Sfânta Chinotită nu dorește să intre în conflict cu Patriarhia Ecumenică pe temele credinței? Patria ni s-a pustiit, ni s-a jefuit și a fost distrusă de către puternicii politici. Consideră Chinotita Sfântului Munte că se cuvine ca și Ortodoxia să fie adusă în aceeași situație de către diriguitorii Fanarului, dar și de către mulți mitropoliți ai Bisericii Greciei? Credem că Sfântul Munte este dator să ”spargă” tăcerea și să îi ”scuture” atât pe puternicii politici, cât și pe Patriarhul Ecumenic care a făcut concesii recunoscând ca valide ereziile creștine. Dacă Sfântul Munte nu o va face, atunci vom ajunge în scurt timp să strigăm: ”Căzut-a și Ortodoxia!”.

Orthódoxos Týpos, 12 iulie 2013, nr. 1983, pp. 1, 7.

Traducere Mihail Ilie (G.O.)

 

Experiența unui fost preot ecumenist

“In ce priveste problema ecumenismului, am sa va marturisesc experienta mea ecumenista pe scurt.

Dupa ce am terminat facultatea vroiam sa vad si eu Europa, sa ma deschid, sa calatoresc, sa imi fac prieteni din toate colturile lumii, sa am acces la marile biblioteci. Si bineinteles ca prin facultatea mea nu am reusit sa prind o bursa, caci locurile la “Saint Serge” din Paris se dadeau numai la cei care faceau curat la profi si ingrijeau de pruncutii lor, asa ca am reusit numai printr-o fundatie ecumenista. Oricum, ideile lor s-au intalnit cu mentalitatea mea naiva de a dialoga, de a te deschide, de a cunoaste si ce gandeste celalalt. Credeam ca numai prin dialog si deschidere putem fi crestini adevarati. Ma preocupa unirea Bisericilor crestine intr-un singura Biserica crestina, asta pentru a da peste nas yoghinilor, budistilor, hindusilor, newagerilor care imi repetau mereu ca crestinismul e o religie depasita, si cum sa se converteasca ei la o religie faramitata in atatea biserici care se cearta intre ele? Aceasta fundatie ecumenista mi-a oferit o bursa de un an. La rugaciunile lor, vorbeau in limbi, ceea ce m-a facut sa ma intreb daca mai sunt catolici sau penticostali. Am remarcat cat de newage-iste sunt capelele lor. Simboluri abstracte, statuete de inspiratie africana, tablouri expresioniste au inlocuit icoanele. Bisericile lor mai noi si capelele lor sunt de arhitectura newage-ista, numai bune ca sa se simta Anticrist bine in ele. Impresia mea a fost ca Biserica Catolica e pregatita spiritual si tehnic de catre decenii de aggiornamento ca sa primeasca pe Anticrist. Au spus ca ei vor ca eu sa raman ortodox, sa nu trec la ei, ci doar sa ne adancim fiecare propria religie prin impartasirea experientei religioase proprii. Ei bine, am constatat ca asta nu se poate, pentru ca:

1. Ei nu invatau nimic de la ortodoxie si nici nu ii interesa. Am incercat sa le prezint pe Siluan, pe Simeon Noul Teolog, pe Staniloae, dar ii lasa rece.

2. La intalnirile lor ecumeniste cu protestanti de toate felurile, catolici si ortodocsi, ortodocsii erau de decor, ca sa “dea bine” in reportaje, ca uite, si ortodocsii sunt aici. De fapt, dialogau numai protestantii si catolicii, si parerea mea e ca azi catolicii s-au protestantizat foarte mult. Asa ca azi e si mai improbabila o unire efectiva a catolicilor cu ortodocsilor, caci catolicii s-au indepartat si mai mult de noi. Si oricum nici nu-i intereseaza.

3. Am intalnit catolici traditionalisti, care tin catolicismul de dinainte de Vatican 2. Sunt foarte suparati pe papa pentru spiritul newage-ist, pentru scurtarea liturghiei, pentru inovatii, pentru protestantizare. Si atunci care sunt roadele ecumenismului, daca si veterocatolicii il neaga? (si ei sunt considerati de catre majoritatea catolica drept “conservatori, invechiti, fundamentalisti, batuti in cap“).

4. Mie personal ecumenismul nu mi-a adus decat niste sentimente vagi de cosmopolitism, prietenii usurele cu tineri de toate credintele si din toate tarile, care nu s-au adancit in prietenii crestine statornice si care puteau fi obtinute si prin Yahoo Messenger sau mirc sau prin site-urile de facut prieteni pe net.

5. Nu am avut nici o imbogatire spirituala. Nu am invatat sa ma rog mai bine. Nu m-a facut mai tolerant. Nu m-a deschis spre intelegerea altora. In schimb am simtit pericolul sincretismului, al diluarii ortodoxiei, al indepartarii de practicarea serioasa in favoarea unei religii sincretiste ambigua si colorata.

6. Asupra mea ecumenismul nu a avut o influenta notabila, nici dupa un an de experimentare intr-un centru ecumenist din straintatate. Dar asupra celorlalti tineri ortodocsi romani, care nu cunosteau ortodoxia decat superficial, a avut. Ei nu s-au facut mai buni ortodocsi, ci mai buni ecumenisti. Astazi ei sunt pregatiti spiritual sa primeasca New-Age-ul, si atunci cand va aparea Anticrist, vor alerga la el ca mustele la miere, caci au fost pregatiti sa-i inteleaga ideile.

7. Primejdia ecumenismului consta tocmai in acest New-Age care va fi religia mondiala a lui Anticrist. Ideile ecumenismului le-am gasit pana la ultima pe pagina de internet a lui Maitreya, cel mai probabil candidat pentru rolul de Anticrist. Studiati si voi site-ul ShareInternational.

8. Ca preot ortodox, am constientizat prin rugaciune si misiune pe teren ca numai practicarea ortodoxiei “la sange” e cea mai sigura cale de evitare a ispitelor contemporane de tot felul.

9. Trebuie tinute canoanele ortodoxe, hotararile Sinoadelor Ecumenice, trebuie facuta ascultare, trebuie sa nu scurtam din Liturghie, sa nu aducem inovatii, sa fim moderni numai prin descoperirea tezaurului patristic, sa fim ortodocsi pana la jertfa muceniciei daca e nevoie. Nu trebuie sa ne rugam cu cei de alte credinte, caci le legitimam, si atunci cum le mai dam sansa sa treaca la ortodoxie?

Placide Desseille, Olivier Clement, David Huston, Seraphim Rose, Kalistos Ware, Peter Gilquist s-ar fi mai fi convertit la ortodoxie daca ziceam ca si religia lor e buna? Daca va cere Hristos din mana noastra la judecata sufletele celor pe care i-am lasat in credinta lor, pentru ca asa ne-a invatat o idee masonica, ecumenismul? Pavel nu era ecumenist, Sfintii Parinti nu erau. Ne-am trezit noi sa fim mai destepti.

10. Am descoperit ca puterea mea de a face misiune era slaba cata vreme nu respectam perceptele ortodoxe pana la ultima consecinta, insa pe masura ce ma adanceam in practicarea ortodoxiei, cugetul se intarea, inima se lumina, iar in jurul meu oamenii incepeau sa inteleaga si sa vina la Hristos euharistic, sa inceapa sa se roage si ei, sa porneasca pe drumul mantuirii.

11. Ce poate aduce nou ecumenismul care sa nu fie si in ortodoxie? Deschiderea, empatia, armonia, toleranta exista si in ortodoxie. Insa pericolele ecumenismului sunt imense. Ecumenismul e poarta prin care Anticrist va intra in Biserica. Nu degeaba ecumenismul e de origine masonica.

Am citit pe site-ul lui Maitreya ca prin ecumenism doreste sa-i aduca in staulul sau pe ortodocsii “fundamentalisti”, care, marturiseste el, ii vor da mult de furca, si cam o treime nu-l vor accepta. Oare cine il va primi? Nu cei ce cred ca toate religiile sunt bune, deci, logic, suma lor, Newage-ul, e cea mai buna fiindca le cuprinde pe toate?

12. Cine vor fi cei care nu-l vor primi pe Anticrist si religia lui mondiala sincretista? Ortodocsii ca mine, care vor fi acuzati ca sunt “fundamentalisti”, “conservatori”, “invechiti”, “depasiti”, “talibani”, “reactionari”, “teroristi”.

Nu va mirati. Aceste acuze vor fi cele prin care va fi justificata marea prigoana, asa cum “nu a mai fost si nu va mai fi”, prin care majoritatea Newage-ista de maine se va ridica impotriva minoritatii ortodoxe “care se opune noului si sunt indaratnici”.

13. In curand, peste cativa ani, va aparea Anticrist. Va vorbi telepatic intregii planete, va avea o forta de hipnotizare a oamenilor luciferica, va face minuni, va merge pe nori, va face paine din pietre, va oferi planetei pace, prosperitate, rezolvarea problemelor lumii a treia, o singura religie buna pentru toti, incetarea conflictelor religioase. Dar, va spune el, razboaiele sangeroase intre religii nu vor putea inceta pana cand minoritatea fundamentalista ortodoxa nu va disparea pentru totdeauna. Astfel, va prigoni pe toti ortodocsii.

14. Acum va intreb pe toti, cine credeti ca il va primi, si cine credeti ca nu il va primi? eu cred ca il vor primi: toate religiile necrestine, sectele, majoritatea catolicilor, protestantii, si acea parte din ortodocsi care e caldicica, usuratica, nu practica ortodoxia cu adevarat, precum si ecumenistii care sunt pregatiti spiritual sa-i accepte ideile geniale de pace mondiala si intelegere. Cum spune Pavel: “cand vor spune “pace, pace” atunci va veni sfarsitul“.

15. Si o ultima intrebare adresata tuturor, ecumenisti sau nu: daca eu nu reusesc sa fiu un bun ortodox, atunci cum as mai avea timp sa mai fiu ecumenist?

Nu reusesc sa ma rog cu adevarat, nu ma rog cat ar trebui pe zi, nu citesc patristica asa cum as dori, nu fac misiune asa cum as dori, nu am suficient timp ca sa fiu ortodox adevarat cum ar trebui, si atunci de ce sa-mi mai pierd timpul cu ecumenismul? Voi reusiti? Petreceti macar 3-4 ore pe zi in rugaciune neimprastiata? Ati petrecut o noapte intreaga in rugaciune? Ati mers pe la spitale, azile, orfelinate, inchisori saptamanal, ca sa impliniti porunca Domnului, dupa care va fi judecata lumea? Ati imbracat pe cei saraci, care cauta in gunoaie in fiecare zi in fata blocului vostru, v-ati ingrijit de cei ce dorm la groapa de guoaie a orasului, de cei ce si-au pierdut locuintele si dorm pe malul raului cu copii mici? Ati luptat contra prapadului moral din randul ortodocsilor, v-ati luptat cu avorturile, betiile, desfraul, rockul satanic, sectele, bataile femeilor, alungarea copiilor in noapte, prin care diavolul secera in turma lui Hristos, prin care face prapad spumegand contra ortodocsilor? Ati adus oameni la credinta inflacarata prin discutii, prin eforturi, vorbind de Hristos cu timp si fara timp? V-ati interesat cine sunt saracii de pe strada dumneavoastra, care mama cu copii multi nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea si vrea sa se arunce pe geam, caci va fi scoasa afara si i se va vinde apartamentul? V-ati luptat cu lipsa de informare din randul tineretului, cu ocultismul, religiile orientale, vrajitoria, satanismul care prolifereaza in randul tinerilor? V-ati pus banii, calculatorul, timpul, inima, viata, puterile in slujba lui Hristos? Va simtiti acea sluga buna si credincioasa, pe care Stapanul venind a laudat-o si a pus-o peste multe? Sau sluga care s-a luat cu grijile vietii si n-a facut nimic pentru dulcele Hristos? Va simtiti “binecuvantatii” care sunt invitati sa intre in rai, caci “ati fost si L-ati cautat in inchisori, in azile, in spitale, in orfelinate“?

Daca da, atunci veniti sa ne unim fortele si sa luptam contra entropiei satanice care se lupta cu ortodoxia, veniti sa ne impartasim experientele, veniti sa schimbam idei, sa ne intarim unul pe altul cu rugaciunile fiecaruia pentru toti, veniti sa fim un singur suflet si o singura inima, si Hristos ne va intari si ne va iubi!

Daca nu, atunci veniti sa rascumparam vremea, caci timpul s-a scurtat, si Satana ne cere sa ne cearna, veniti sa raspandim brosuri contra alcoolismul si avorturilor, veniti sa facem misiune si sa imbracam pe cel sarac, si gol, si pe orfan si pe vaduva, si sa raspandim vestea cea buna ortodoxa acolo unde ajunge cu greu, in periferiile sarace unde desfraul, injuraturile, saracia crunta, betia, jocurile de noroc, manelele si hotiile fac ravagii. Veniti sa ne rugam fierbinte unul pentru altul, asa cum cerea Pavel. Voi, cei din lume, dati-ne preotilor pomelnice cu toti cei pe care ii cunoasteti ca s-au indepartat de iubirea lui Hristos, tineri apatici, batrani indaratnici, betivi, necredinciosi, sarmani, prigoniti, inchisi, nenorociti intr-un fel sau altul, si noi ne vom ruga pentru ei la fiecare Liturghie.

Voi, calugarilor, rugati-va fierbinte pentru noi, pomeniti-ne numele la Psaltirea si la sarindare, intariti-ne in lupta noastra cu fortele raului care actioneaza in acest teren de razboi nevazut care e lumea.

Haideti sa trecem pe internet cartile vitale ale ortodoxiei care nu ajung la oamenii saraci pentru ca nu au bani nici sa manance, si sa le dam gratuit extrasele importante din ele!

Puneti-va suporturile informatice la dispozitia marii mase de ortodocsi caldicei, si impartiti gratuit acatiste, rugaciuni, texte ale Sfintilor Parinti scoase la imprimanta!

Strangeti saptamanal de la cunoscutii vostri care sunt mai milosi niste alimente si niste haine vechi si cautati-i pe copiii fugiti de acasa care dorm prin parcuri si stranduri, si duceti-le un suras si o lacrima si o rugaciune si mancare si haine si pe Hristos!

Organizati-va in grupulete in fiecare oras, si cautati-l pe Hristos in fiecare durere, in fiecare necaz, in fiecare lacrima nestiuta a vecinului, sau a necunoscutului de pe strada!

Faceti seri de rugaciune ortodoxe acasa la voi, o ora in care sa se citeasca din Vietile Sfintilor, sa se spuna niste rugaciuni vechi din Apantisma, sa cantati pricesne si colinde, sa vizionati un film cu Sf. Munte, sa ascultati o predica a marilor duhovnici, ca sa vina si prietenii vostri, si tinerii din blocul de peste drum, ca descopere frumusetea ortodoxiei, sa nu mai mearga la discoteca sau rockoteca sau maneloteca!

Luati copiii de la orfelinat si duceti-i in parc sa se joace, cantati-le o colinda, dati-le fiecare cate 3 prajiturele care va raman la Craciun dupa ce v-ati saturat!

Interesati-va cine e vaduva care nu are pe nimeni si e in pericol sa moara de foame si sa putrezeasca fara o lumanare in odaita ei. Vedeti cine e muncitorul care si-a pierdut apartamentul pentru ca nu si-a platit intretinerea si acum doarme sub cerul liber si bea ca sa se mai “incalzeasca”.

Sunt unii care spun azi ca Biserica nu e datoare sa construiasca azile si orfelinate, ci statul. Nici nu e datoare! Nici nu trebuie!

Dar a cauta pe cel indurerat, a-l mangaia, a-l ajuta in suferinta si singuratatea lui, asta Hristos ne-o cere.
Si va fi criteriul dupa care se va face judecata.

Fratiorilor si surioarelor, atunci veti simti Liturghia ingereste, va veti ruga cu putere, va veti inalta inima pana la ceruri si inapoi, si vi se va deschide sufletul spre toata durerea lumii, si veti empatiza cu toata suferinta lumii care se sparge de tarmul lui Dumnezeu ca un val urias de plans.

Sunt unii care zic ca trebuie numai sa ne rugam. Eu spun ca trebuie intai sa ne rugam si apoi sa iesim sa cautam pe nenorociti, daca vrem sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Uite ce spune parintele Arsenie Boca:

“Omul care poate sã facã bine si nu-l face, este o fiintã josnicã. Fãrã milostenie, însãsi rugãciunea este fãrã rod. Cu ce nãdejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu nu asculti rugãciunile oamenilor saraci? Cum vei cere cu credinciosii in Bisericã – „Dã Doamne” – când tu nu dai sãracilor, desi poti sã dai? Cu ce gurã vei spune: „auzi-mã Doamne”, când tu însuti nu-l auzi pe sãrac, sau mai adevãrat pe Hristos, care strigã spre tine prin sãrac? Asa cum ne purtãm noi cu aproapele, tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. L-ai dispretuit pe sãrac? Si Dumnezeu te va dispretui pe tine. N-ai deschis celui ce bãtea? Nu ti se vor deschide nici tie portile împãrãtiei lui Dumnezeu. Nu ai auzit suspinul celui necãjit? Nu ti se va auzi nici strigãtul rugãciunii tale“.

Deci, intai rugaciunea ne intareste ca sa facem binele, iar binele e fructul dulce al rugaciunii.

Acesta e adevarata deschidere spre lume, nu ecumenismul, acesta e adevarata toleranta, ramanand ortodox si adancindu-te in ortodoxie pana cand, tot jertfindu-ti timpul, banii, energiile pentru Hristos, ajungi sa-l iubesti atat de mult incat ti-ai da si viata pentru El!

Si mai mare iubire nimeni nu poate sa aiba, decat sa-si dea viata pentru Hristos.

Atunci vom fi pregatiti pentru a intrunta vitejeste tavalugul lui Anticrist, ca niste vrednici soldati ai lui Hristos cel ceresc, in lupta cu fortele raului.

Atunci, vom merita sa ne numim oameni, ortodocsi, crestini, urmatori lui Hristos!

Daca nu , Anticrist ne va matura de pe scena istoriei ca un viscol niste frunze netrebnice.

Aveti grija! Faceti misiune pana mai puteti, caci “vine intunericul, cand nimeni nu mai poate lucra faptele luminii”.

VINE PESTE CATIVA ANI VREMEA IN CARE ORTODOXIA VA FI PRIGONITA, LITURGHIA VA INCETA, MANASTIRILE INCHISE, CALUGARII VOR FI URMARITI PRIN MUNTI, PREOTII INCHISI, SI ORTODOCSII NU SE VOR MAI PUTEA ADUNA IMPREUNA LA RUGACIUNE SAU SA FACA FAPTE BUNE, CACI VA FI INTERZIS PRIN LEGE. VOR FI MONITORIZATI PRIN SATELIT, PRIN CIPURILE CARE VOR TRANSMITE SEMNALE LA ANTENE, SI MARELE FRATE ANTICRIST II VA URMARI PE MONITOARELE CALCULATOARELOR URIASE. IAR CEI CARE NU VOR PRIMI CIPUL, SE VA GASI AC SI DE COJOCUL LOR.

Faceti misiune pana mai puteti! Faceti fapte bune pana vi se mai da voie! Luptati pentru Hristos astazi, cand inca nu vi se cere sangele pentru a ramane crestini!

Sa ne ajute Dumnezeu Cel Treimic sa trecem peste aceste incercari.

Sa ne rugam unul pentru altul!

Trimiteti-mi numele voastre si ale celor cunoscuti ai vostri care sufera, si va voi trece la pomelnicul permanent, si il voi da tuturor preotilor din imprejurimi care se lupta pentru Hristos!

Uniti-va in orase si intalniti-va ca sa fiti mai puternici in fapta buna! Este foarte greu singur, este usor impreuna, caci unde sunt 2 sau 3 adunati in numele lui Hristos, acolo e si Hristos cu ei.

Maran Atha! Vino, Doamne!

Fie ca ori toti sa mearga in rai, ori niciunul in iad, cum spunea Paisie Aghioritul!

Sa fiti mantuiti, fratiorilor si surioarelor intru Hristos!”

Parintele Daniel, Satu Mare 

Sursa: blogul Creştinism Ortodox

 

Mitropolitul Ieremia al Gortinei: Inca nu am inteles ca papismul este erezie si papa este ereziarh?

Mitropolitul Ieremia de Gortina, profesor de Vechiul Testament al Universitatii Ateniene si ucenic al Mitropolitului Augustin Kandiotis, se intreaba (referitor la scrisoarea Patriarhului Ecumenic legata de demisia papei):

” De ce atata parere de rau si din partea unora dintre noi, mai ales a unor lideri ai Bisericii (vezi Patriarhul Bartolomeu) pentru demisia papei? Suntem sanatosi la cap? Nu am inteles inca faptul ca papismul este erezie iar papa eretic? Papistasii se inchina la o alta “sfanta treime” (deci nu Sfanta Treime la care ne inchinam noi Ortodocsii n.t.), cred in alta “maica domnului” ( dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,n.Ieroteos Vlahos.) si isi fac si semnul crucii in mod diferit decat il facem noi(prin erezia Filioque denatureaza Treimea deci si inchinarea n.t.).  Acestia sunt rupti de Biserica si de aceea nu putem savarsi impreuna Sfanta Liturghie si sa ne impartasim cu ei din Sfintele Taine. Acestia nu sunt Biserica, si de aceea imi pare rau si de folosirea termenului “Biserica Romano-Catolica” (ei nu pot fi numiti Biserica ci adunare, grupare, etc n.t.).

Daca Romano-Catolicii ar fi Biserica, atunci care mai este Biserica cea UNA, pe care o marturisim in Crezul nostru si din care trebuie sa facem parte ca sa ne mantuim?

Avand in vedere ca exista  atat de multe diferente intre noi ortodocsii si papistasi, spuneti-mi, sunt sau nu sunt papistasii eretici? SUNT! Si daca unii (Patriarhul Ecumenic, n.t.) nu accepta lucrul acesta le putem demonstra cu scrieri si omilii ale Sfintilor Parinti care demonstreaza ca sunt eretici. Daca sunt eretici, atunci de ce ne pare atat de rau si suntem suparati ca a demisionat acesta?  Cu adevarat , nu pot intelege! Se spune ca papa Benedict iubea ortodoxia, dar am simtit pe pielea noastra si am inteles planul papilor de unire, si anume de a subjuga Ortodoxia papismului. Unirea catolicilor cu Biserica (Ortodoxa) o dorim si noi si ne rugam pentru asta. Dar vrem ca aceasta unire sa nu pericliteze cu nimic dogma ortodoxa (ci acestia sa revina la Adevar, nu sa lasam noi din Testamentul lui Hristos lasat Bisericii, pe care noi l-am pazit nealterat prin lucrarea Duhului Sfant n.t.) (….) Unire ca la Ferara Florenta nu va accepta poporul condus de episcopi si preoti cu duhul Sfantului Marcu Eugenicul. Si chiar daca unii “lideri” ai Bisericii Ortodoxe parasesc drumul (al Sfantului Marcu Eugenicul n.t.) si cer unire cu papa, tradand credinta ortodoxa, poporul dreptcredincios nu va accepta acest lucru, ci ii va lua la bataie cu batele, ca pe niste tradatori ai credintei, asa cum s-a intamplat si la Ferara Florenta.  Asa cum spuneau Patriarhii Rasaritului, poporul trebuie sa fie pazitorul credintei (ca sa nu se miste hotarele puse de Duhul Sfant prin Sfintii Parinti n.t.) (….) In sfarsit, ma rog ca papa Benedict sa fie luminat de Dumnezeu si sa cunoasca Adevarul, care este numai Biserica Ortodoxa, si sa nege, macar acum la batranete, ereziile papiste si sa primeasca Dogma Ortodoxa, devenind si el ortodox.

Mitropolitul Gortinei si Megalopolisului,

+ Ieremia

Traducere din limba greaca: preot Matei Vulcanescu

Sursa  http://aktines.blogspot.gr/2013/02/blog-post_7875.html

 

Cum trebuie primit papa într-un popor ortodox

Din adâncurile inimii mele bâtrâne, salut binecinstitorul cler, pe luptătorii monahi şi monahii, respectabilii membrii ai frăţiilor misionare şi pe credinciosul popor al lui Dumnezeu cu „Hristos a înviat!”.

Înflăcărata voastră dragoste pentru Ortodoxia noastră v-a chemat împreună, ca să vă împotriviţi venirii în patria noastră a nepocăitului papă; căruia nu primire, ci afurisire s-ar cuveni să-i rezervăm pentru câte rele – la care se adaugă şi nepocăinţa pentru ele – a pricinuit şi pricinuieşte ortodocşilor din toată lumea. Greci, sârbi, bulgari, români, ucraineni, ruşi, polonezi şi alţii în martirologiile lor pot să arate mulţi sfinţi, mai vechi sau mai noi, care au fost martiri ai ferocităţii papei. Dacă mărturisirea credinţei noastre îl aşează pe papa între eretici, însuşirea abuzivă de către acesta a atributului dumnezeiesc al infailibilităţii îl face pe papa idolatru, aşa cum spune şi mărturisitorul Bisericii Sârbe, Părintele Iustin Popovici. Această mentalitate idolatră îl împinge la adunări cultice inter-religioase, la care prin pan-erezia ecumenismului urmăreşte nu doar să fie conducătorul tuturor creştinilor, ci şi conducătorul tuturor religiilor. Pentru aceasta înălţaţi vocea voastră ortodoxă până la stelele cerului, ca să afle toată suflarea, de-a lungul şi de-a latul pământului, că mica noastră patrie şi-a însuşit în vecii vecilor Ortodoxia şi nu poate să primească îmbrăţişări, nici să schimbe daruri cu antihriştii, cum este şi papa.

Poporule ortodox! Aţi auzit vocea celui mai bătrân ierarh al Bisericii Ortodoxe. Generaţiei voastre Dumnezeu i-a rezervat cinstea de a se lupta pentru preţioasa noastră Ortodoxie. Luptaţi-vă şi împreună cu voi se vor lupta miriade de luptători şi mărturisitori ai credinţei noastre! Luptaţi-vă, ca să predaţi copiilor voştri Ortodoxia mai strălucită decât razele soarelui, care să risipească întunecimile ecumenismului papist şi ale oricărei alte erezii! Luptaţi-vă ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos, pentru că nu vor lipsi din Ortodoxie ostaşii!

 

Cu urări din inimă,

Augustin, fost Mitropolit de Florina.

 

Raspunsul antihristic al Papei, care prevede o cale de mantuire pentru necredinciosi

Adevarul: Papa Francisc: şi ateii şi agnosticii pot fi mântuiţi

“Papa Francisc a surprins din nou opinia publică, adoptând un ton conciliator referitor la atei şi agnostici, despre care a spus cădivinitatea îi iartă dacă trăiesc o viaţă morală şi dacă se supun conştiinţei proprii.

Anterior declaraţiilor fără precedent ale suveranului pontif, noul secretar de stat al Vaticanului, arhiepiscopul Pietro Parolin, a spus că celibatul preoţilor catolici nu este „o dogmă a Bisericii” şi că această condiţie poate fi deschisă pentru eventuale discuţii.

Papa Francisc, care a ieşit în evidenţă datorită comportamentului său nonconformist şi spontan, a trimis o scrisoare ziarului italian „La Repubblica”, care a publicat mai mult de patru pagini din aceasta.

„Dumnezeu îi iartă pe cei care îşi urmează conştiinţa”, a scris pontiful, atrăgând din nou atenţia asupra viziunii şi stilului lui atât de diferite faţă de predecesorii lui.

Francis, în vârstă de 76 de ani, a redactat scrisoarea ca răspuns la editorialul din iulie al lui Eugenio Scalfari, fondatorul cotidianului, care se autodeclară agnostic. Italianul întreba la acea vreme dacă „Dumnezeul creştin îi iartă pe cei care nu cred şi care nu caută credinţa”.

Papa a luat în considerare întrebarea ziaristului şi a explicat că ateii ar trebui să rămână fideli propriilor lor conştiinţe. „Păcatul, chiar şi pentru cineva care nu crede, înseamnă să acţionezi împotriva conştiinţei”, a spus pontiful.

 „A asculta şi a-ţi urma conştiinţa înseamnă să înţelegi diferenţa între bine şi rău”, a explicat Francisc, adăugând că „îndurarea lui Dumnezeu nu are limită” şi că îi include chiar şi pe atei şi agnostici.

 În ultima perioadă, Papa Francisc a făcut mai multe declaraţii la adresa ateilor, iarîn unul dintre discursurile sale recente a sugerat că şi ateii şi homosexualii ar putea fi primiţi în rai.Aceste afirmaţii au indignat oficialii de la Vatican, iar purtătorul de cuvânt Federico Lombardi a fost nevoit să precizeze ulterior că „nu pot fi salvaţi” cei care nu cred în Dumnezeu.”

***

• Le Monde: Inedit: Papa Francisc scrie “necredinciosilor” in ziarul italina “La Repubblica”

De-abia iesit din ofenisva sa diplomatica contra atacurilor militare in Siria, Papa Fracisc se lanseaza, miercuri 11 septembrie, unui nou exercitiu inedit, marcat sub forma unei deschideri catre lume si societatea secularizata, si amintind, in fond, principiile credintei crestine. Intr-o lunga scrisoare aparuta in cotidianul italian de stanga, La Repubblica, Papa se adreseaza “necredinciosilor“, convins de necesitatea de “a merge o parte de cale impreuna” si de a urma “un dialog de pace si constructiv“, initiat dupa consiliul Vatican II.

De la “lumina” la “superstitie”

Aceasta scrisoare este un raspuns articolelor lui Eugenio Scalfari, personalitate intelectuala italiana, si unul din fondatorii jurnalului. In timpul verii, acest ateu convins l-a interpelat cu privire la credinta si la “inventia de Dumnezeu“, putin dupapublicarea enciclicei “Lumina credintei“, coredactata de Benedict al XVI-lea si Francisc.

Intre lungi cateheze de credinta crestina, amintirea punctelor de doctrina, si sfaturi adresate crestinilor in relatia lor cu necrestinii, Papa invita la dialog si puncteaza motivele unei forme de “necomunicabilitate” intre cultura crestina si cultura moderna.Credinta crestina, spune el, mult timp “simbol al luminii” a devenit “fata sumbra a superstitiei, care se opune luminii ratiunii“. A venit timpul unui dialog “fara prejudecati”, dupa cum estimeaza Papa. Fara sa evoce o noua evanghelizare sau prozelitism, el aminteste, in trecere, crestinilor, ca intalnirea cu necrestinii nu este “un acesoriu secundar” in viata lor, ci “o expresie indispensabila“.Papa evoca de asemeni, “lentoarea, indiferenta, erorile si pacatele care au fost facute si pot inca sa fie facute de cei care compun Biserica“.

O scrisoare “scandalos de fascinanta“

Intr-un raspuns precizat remarcilor d-lui Scalfari asupra “adevarului revelat” al crestinilor, Papa a incercat sa explice, ca si in enciclica din iunie, ca, conform credintei crestine, “adevarul nu este absolut” ci trebuie inteles ca o “cale” si marturia acestei credinte necesita “smerenie si deschidere“.

La o intrebare a d-lui Scalfari ingrijorat sa afle daca “Dumnezeul crestin iarta, de asemenea, pacatele necrestinilor“, Papa dezvolta una din temele sale predilecte, afirmand ca “milostivirea lui Dumnezeu nu are limite” si ca important pentru necrestini este de “a-si asculta constiinta“. “Pacatul, chiar si pentru cei necredinciosi, este de a nu-si urma constiinta“.

Intr-un fragment consacrat evreilor, Papa revela ca “in incercarile teribile indurate de-a lungul secolelor” ei, “au pastrat credinta in Dumnezeu, si pentru asa, noi nu putem sa le fim niciodata destul de recunoscatori, ca Biserica, dar, de asemeni, ca umanitate“.

D-l Scalfari, care recunoaste ca “apreciaza mult” noul Papa, a judecat aceasta scrisoare ca fiind semnata “cu apropiere frateasca“, “scandalos de fascinanta“. Ea este, dupa el, dovada “capacitatii si dorintei Papei de a depasi obstacolele dialogului cu toti, in cautarea pacii si dragostei“.

***

De ce nu este suficient ca omul sa se raporteze doar la constiinta sa

Papa Francisc a afirmat ca „Dumnezeu îi iartă pe cei care îşi urmează conştiinţa”,caci „a asculta şi a-ţi urma conştiinţa, înseamnă să înţelegi diferenţa între bine şi rău”. Si cum constiinta are fiecare om, fie el ateu, agnostic sau religios, este suficient, in opinia suveranului pontif, ca fiecare sa se raporteze la aceasta voce interioara a omului, pentru a fi in cele din urma mantuit sau nu, dupa cum a ales intre bine si rau, si contand pe milostivirea lui Dumnezeu in cele din urma.

Din invatatura noastra crestin ortodoxa cunoastem insa, ca in constiinta omului cazut, raul nu mai este privit ca rau, ci foarte adesea este socotit ca fiind bine.

In starea de pacatosenie, placerea devine criteriul binelui; cunoasterea binelui si a raului pe care au dobandit-o oamenii prin pacat nu mai este cu adevarat cunoasterea si discernamantul pe care le aveau atunci cand cunoasteauadevaratul Bine si respingeau raul, ci mai curand, dupa cum remarca Sfantul Grigorie de Nyssa, “inclinarea… spre ceva ce-ti sta la inima“ [Sf. Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, VI, 2]. Omul poate astfel numi si cauta ca bun ceea ce este placut, pentru simplu motiv ca-i place, chiar daca, in mod obiectiv, acesta este pentru el daunator; si, tot asa, el poate sa fuga, ca de ceva rau, de ceea ce este, in chip obiectiv, bun, pentru ca ii produce, in planul sensibilitatii, neplacere. Binele si raul sunt astfel definite in mod obiectiv, pornind de la dorintele sensibile si in functie de placerea urmarita, creandu-se o confuzie permanenta intre ceea ce omului ii apare, potrivit dorintei sale pervertite, a fi bine, si binele real si autentic. Astfel, Sfantul Grigorie Palama scrie: “Cel cucerit si purtat de poftele cele rele pofteste cea ce i se par lui bune, dar arata prin fapte ca nu cunoaste ceea ce este cu adevarat bun“[Sf. Grigore de Nyssa, Triade, II, 3, 73] (Din “Dragostea fata de aproapele“, Parintele Ioan de la Rarau, Ed. Panaghia, Pag. 373)

Parintele Iustin de la Oasa, in conferinta “Bucuria Vietii”ne spune ca trebuie sa avem o constiinta autentica, pentru a avea o raportare la voia lui Dumnezeu, care este Binele, ce vine din fiinta lui Dumnezeu, si nu dintr-un sistem de idei: 

Pentru a avea un sistem autentic de valori trebuie sa avem oconstiinta autentica. Prin constiinta facem deosebire intre bine si rau.Constiinta, stiti, ca este o realitate divino-umana. Spunea Parintele Arsenie Boca ca este glasul lui Dumnezeu in om. Ea este glasul lui Dumnezeu in om, nu [doar] glasul lui Dumnezeu. Deci ea are o parte umana si o parte divina. Si atunci, cu cat partea umana este mai curata, cu cat ea este mai inalta – partea umana a constiintei – cu atat se reflecta mai bine in ea voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este Binele. Binele nu vine dintr-un sistem de idei, ci vine din fiinta lui Dumnezeu. Si atunci voia lui Dumnezeu ni se descopera noua prin constiinta, in fiecare concret al vietii noastre.Daca partea umana a constiintei este alterata, atunci putem percepe alterat voia lui Dumenzeu sau chiar, daca suntem in pacat, putem sa astupam cu totul glasul lui Dumnezeu. Si atuncea, acoperind glasul lui Dumnezeu, construim noi, in partea omeneasca care ne-a ramas, glasuri omenesti. Asa se face ca sunt oameni care nu-i mustra constiinta cand fac rau, pentru ca si-au resetat constiinta.Constiinta lor nu mai reflecta in ea voia lui Dumnezeu, ci o alta lege.Si d-asta, partea umana a constiintei suporta si ea modificari, adica o educatie, care se face in Biserica in primul rand. 

Daca orice om, fie el credincios sau nu, poate sa se raporteze la vocea launtrica care ii spune ceea ce este bine si ceea ce este rau, atunci binele nu mai este unul absolut, nemaifiind deci vorba de “Binele ce vine din fiinta lui Dumnezeu“, ci de un bine care exprima un sens pozitiv al unui sistem de referinta mai mult sau mai putin individual.Astfel ne putem gasi cu mai multe concepte filosofice de bine, sau cu o morala, care nu poate sa reflecte menirea crestinismului si nici caracterul de Persoana al lui Dumnezeu. Asa cum spunea PS Marc intr-o conferinta la Iasi:

“Creştinismul nu este o morală care să ajute la bunul mers al societăţii, ci noi suntem creştini pentru a deveni nişte dumnezei după har. Scopul nostru nu este moralitatea. Dacă creştinismul ar fi fost o morală, primul om care ar fi intrat în Împăraţia Cerurilor nu ar fi fost tâlharul pocăit de pe cruce.”

Din aceeasi conferinta vedem ca daca crestinismul ar fi doar un sistem de legi care sa intruchipeze o morala, insasi pacatul este distorsionat inteles:

Uneori nu prea stim ce inseamna pacatul. Influentati de o mentalitate mai mult psihologica decat duhovncieasca, consideram ca este, de fapt, de a nu fi conform cu imaginea pe care o avem despre noi insine sau cu legea Bisercii. Pacatul pentru a fi inteles trebuie raportat la Dumnezeu. Daca uitam ca Dumnezeu este Persoana, si pacatul este o relatie alterata cu Dumnezeu, nu cu o entitate oarecare sau o abstractie, atunci nu intelegem ce inseamna pacatul.[…]

E foarte diferit pacatul de culpabilitate – alt termen mai mult psihologic decat duhovnicesc. Culpabilitatea ne impiedica sa fim iertati, si sa cerem iertare. A fi vinovat, a se simti vinovat, inseamna a considera ca nu suntem conformi cu o lege exterioara. Nu este vorba de o relatie intre persoane, ci este vorba de a fi conform cu o idee, sau a nu fi conform cu o idee, o abstractie.

O persona atee sau agnostica in constiinta sa va alege acel bine care il exclude pe Dumnezeu. Afirmatia Papei Francisc: „păcatul, chiar şi pentru cineva care nu crede, înseamnă să acţionezi împotriva conştiinţei” revine la faptul ca pacatul, pentru un necredincios, este tocmai sa ajunga sa creada ca Dumnezeu exista. Un astfel de pacat este un nonsens si chiar mai mult decat atat, vadeste faptul ca astfel de afirmatii ajung sa fie indreptate chiar impotriva lui Dumnezeu.

Daca omul se poate mantui dupa constiinta lui, pentru ca a ales ceea ce a fost bine pentru el, atunci se goleste de sens rastignirea lui Hristos, iar jertfa Lui apare ca fiind degeaba. Astfel se poate ajunge si la o liturghie simbolica sau mai bine spus la o liturghie antihristica. Taina Pocaintei este si ea desfiintata, din moment ce doar ascultand de glasul propiei constiinte omul se poate corecta, nemaifiind nici nevoie, in acest caz, sa fie ascultare fata de duhovnic sau de frate.

Asadar “toate drumurile duc la Roma“: cuvantul Parintelui Arsenie Boca:  “in mintea stramba si lucrul drept se stramba” se verifica chiar si pentru suveranul pontif.

Bibliografie: Pope Francisco writes to La Repubblica: “An open dialogue with non-believers“

Sursa: blogul Roman Ortodox in Franta

 

Supremaţia papală şi cruciadele. Despre ereziile papale

Despre ereziile papale. Cauzele cruciadelor.

Cruciadele sunt un fenomen complex şi adesea greşit înţeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului şi doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfăşurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice şi economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înşişi, care doreau să lichideze schisma din 1054 şi să aducă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios.

Papa Griorie al VII-lea, supremaţia papală şi ideia de ,,Cruciadă”

Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistaşilor (numită acum ,, Biserica Catolica” ) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme dupa schismă , rătăcirea adunării papistaşilor a început să se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci şi prin intrigi şi crime odioase. Teoreticianul ,, Cruciadelor ‘’ este papa Grigore al VII – lea (1020 – 1085 , papă între anii 1073 – 1085) considerat sfânt de către papistaşi; el se gândea la organizarea unui imperiu ,,teocratic “, de fapt papocratic, în care includea şi Locaşurile sfinte ca ,,patrimoniu al Sfântului Petru “, după concepţia expusă în ,,Dictatus Papae ’’. Această lucrare expune, prin 27 de teze , doctrina puterii absolute a papei. Conform acestei docrine ,,singur Papa are putere să pună şi iaraşi să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi; el singur se poate folosi de insigniile imperiale, singur pe Papa au să-l onoreze toţi Principii, sărutându-I picioarele. Papei îi este permis să depună pe Împăraţi. Nici un sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic . Nici un capitol, nici o carte nu e canonică fără autorisaţiunea Papei. El singur poate respinge opinia tuturor, pe a sa nimenea ’’. Pentru meritele sale în interesul papalitaţii, papa Grigore al VII-lea a fost beatificat de către papa Grigorie al XIII –lea in anul 1584 şi sanctificat de către papa Benedict al XIII- lea in 1728.

Papa Urban al II – lea şi prima ,,Cruciadă ’’(1096-1099). Începutul colonialismului european

Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II –lea (1029-1099 ), papă (1088 – 1099 ). Declarând oficial că voieşte să apere şi să extindă Creştinătatea, el pune în mişcare o armată de 80 000 de soldaţi, însa nu pentru a ajuta Răsăritul ameninţat de musulmani , ci pentru a-l cuceri . Oamenii simpli, însufleţiţi de expediţia eliberării, vor primi numele de ,, Militia Christi ’’ sau ’’Milites Sancti Petri’’. Mergînd să săvârşească fapte ,, pentru Dumnezeu “ ei îşi vor pune cruci pe arme; datorită acestui fapt, se vor numi ,, cruciaţi ’’; acţiunile lor vor fi numite ,,cruciade’’. Pentru a da o motivaţie soldaţilor, papa le-a acordat o ,, indulgenţă plenară ‘’ prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare. În plus, proprietăţile soldaţilor au fost considerate ,,sacre “. Înşelaţi de aceste promisiuni, soldaţii au comis apoi, fără mustrări de conştiintă, orice fărădelege. ,,Cruciaţii ”au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiţi de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca Împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldaţi pentru a-l ajuta să apere Creştinătatea împotriva atacurilor păgâneşti; el nu accepta ideea de ,,cruciadă ’’ şi nu putea să dorească succes unei acţiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului faţă de Apus. În 1098, Boemund, principe de Tarent, a cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim; Tancred în Capernaum , Raymundus în Laodiceea , Balduin în Edesa şi Boemund în Antiohia sunt vasalii noului rege al Ierusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh papistaş , fapt care dovedeşte că ei nu doreau eliberarea Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. ,, Lucrul cel mai grabnic al acestor cuceritori este sa închine papei ţările cucerite, punând în Ierusalim şi Antiohia patriarhi latini, cu alungarea celor ortodocşi ’’. Stabilirea ,,cruciaţilor ‘’ în Palestina, după ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului european.

Cruciadele, templierii, ioaniţii şi teutonii

Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: ordinul ioaniţilor şi templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării papistaşi francezi şi ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac . Ordinele cavalereşti care provin din acestea, acţionează şi azi, în peste 120 de ţări, declarând că scopul lor este unul filantropic; mai afirmă că lucrează pentru apărarea civilizaţiei creştine. Ordinul cavalerilor ioaniţi a avut sediul iniţial la Ierusalim; după 1530, sediul se stabileşte în insula Malta , insulă dăruită ordinului de către împaratul Carol Quintul. De atunci se numesc ,, cavaleri de Malta ‘’. Despre venirea şi activitatea ioaniţilor pe teritoriul ţării noastre găsim informaţii în ,,Diploma Ioaniţilor ’’. Este vorba de de diploma pe care regele Bela al IV-lea al Ungariei a acordat-o în 1247 cavalerilor ioaniţi pentru a se stabili în Banatul de Severin şi pentru a-l coloniza. Ordinul cavalerilor de Malta a activitat oficial în România, începând din anul 1932. A fost desfiinţat în perioada comunistă . Dupa Revoluţia din decembrie 1989, profitând de libertatea de acţiune, ordinul a fost reînfiinţat . În prezent , ordinul cavalerilor de Malta din România cuprinde şi membri ecumenişti , care mai înainte au fost ortodocşi. Cavalerii de Malta recunosc implicarea ecumenismului şi declară că sunt fascinaţi de procesul ecumenismului în România: ,, Astăzi Ordinul este reprezentat de Ambasadorul şi Comisarul Magistral al Asociaţiei, Franz Alfred Reichsgraf von Hartig, acreditat în 13 mai 1997 şi de hospitalier Tibor Graf Kalnoky. Un lucru deosebit este faptul că Asociaţia Românească este singura Asociaţie Malteză din lume, care are în componenţă şi o parte ortodoxă acreditată de conducerea Ordinului: familiarii ordinului. Acest privilegiu unic a fost acordat în urma vizitelor Papei Ioan Paul al II-lea şi ale Marelui Maestru Fra Andrew Bertie în România, aceştia fiind fascinaţi de funcţionarea exemplară a echipelor ecumenice de lucru din interiorul Ordinului şi ale Serviciului de Ajutor şi de progresul ecumeniei în România creştină’’. Ordinul cavalerilor templieri avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric papistaş de frunte şi un nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi a scris în numele lor; în 1129, la Consiliul din Troyes, ordinul templierilor a fost oficial recunoscut de adunarea papistaşilor (aşa numita ,, Biserică Catolică’’). Odată cu acest act formal, templierii au început să primească mari sume de bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să îi sprijine. Un alt beneficiu l-au primit templierii în 1139, când enciclica papei Inocenţiu al II-lea, întitulată ,,Omne Datum Optium’’, i-a scutit de supunerea la legile locale. Acest lucru înseamnă că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuia sa plătească taxe şi nu răspundeau decât în faţa papei. Pe aceşti ,, milites Templi’’, papa Inocenţiu al II –lea, i-a declarat ,,apărători ai bisericii catolice’’ (cum nomine conseamini milites Templi, constituti estis a Domino catholice ecclesie defensores). Enciclica este semnată, în mod orgolios: ,,Ego Inocentius catholice ecclesie episcopus ’’, adică: Eu Inocenţiu, Episcop al Bisericii Catolice ’’, arătând prin aceasta supremaţia întregii Biserici. Această enciclică este confirmată în 1145 de enciclica ,,Militia Dei ’’ a papei Eugen al III –lea. Templierii au rămas în istorie şi prin ritualul obscen din cadrul ,, procedurii de iniţiere ’’ prin care se realizează primirea în ordinul lor, aşa cum au stabilit Huges de Bure şi Raoul de Gisy. De asemenea, ei venerau pe baphomed (idolul cu cap de ţap, venerat de satanişti). Templierii sunt prezentaţi de România din 2003. Unii îl prezintă astfel: ,, Ordinul Cavalerilor Templieri s-a înfiinţat în 1118 şi de atunci s-a răspândit în peste 40 de ţări, cu scopul de a apăra civilizaţia creştină. La noi, există de cinci ani şi are peste 500 de membri, afacerişti, politicieni, avocaţi, ofiţeri.

Despre ordinul cavalerilor teutoni se ştie că a fost întemeiat în 1191. În anul 1211, cavalerii teutoni şi-au început activitatea în Transilvania, stabilindu-se în Braşov (numit de ei Kronstadt).

Papa Eugen al III-lea şi a doua ,,Cruciadă ’’ (1147 – 1148)

În 1146, turcii au cucerit Edesa . Acesta a fost pretextul organizării celei de-a doua ,,cruciade’’ de către papa Eugen al III-lea, cunoscut în istorie ca unul care şi-a cumpărat cu bani scaunul papal. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea şi o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea , mergând pe urmele primilor ,,cruciaţi’’, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol. De acolo, au trecut în Asia Mică , unde au fost răpiţi de turci.

Papa Clement al III-lea şi a treia ,,Cruciadă’’ (1189- 1192 )

Sultanul Egiptului, Saladin, în anul 1187, după 88 de ani de stăpânire latină, a cucerit Ierusalimul. Papa Clement al III-lea a lansat o nouă chemare la ,,cruciadă ’’. La chemarea lui au răspuns regii Angliei şi Franţiei – Richard Inima de Leu şi Filip al II-lea August – şi împaratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. Această ,, cruciadă ’’ s-a soldat cu un eşec. Armata lui Barbarossa, venită pe uscat, a fost învinsă în Asia Mică şi împăratul a pierit înecat. Filip August şi Richard, veniţi pe mare, n-au izbutit să cucerească Ierusalimul şi s-au întors acasă. Sultanul a ieşit învingător din această înfruntare. ,,Cruciada’’ a stârnit tot atâtea temeri împaratului bizantin Isaac Anghelos, cât prima cruciadă împăratului Alexie şi a doua împăratului Manuel Comnenul.

Papa Inocenţiu al III-lea şi a patra ,,Cruciadă’’(1202- 1204)

,,Cruciada’’ a patra a fost predicată de papa Inocenţiu al III-lea (1198 – 1216 ), cu scopul aparent al eliberării Ierusalimului. Acest papă a fost cel mai mare teoretician al ,, cruciadei’’ , cel care a alcătuit o doctrină coerentă (în sensul ereziilor papale): din acest moment textele au fixat cu exactitate condiţiile obţinerii indulgenţelor, ierarhizate la sfârşitul secolului al XII-lea în funcţie de serviciile aduse ,,cruciadei’’. Conducătorii veritabili ai acestei ,,cruciade’’ au fost : papa Inocenţiu al III-lea, partizan al ,, unirii Bisericilor ’’ sub conducerea Romei şi Enrico Dandolo, exponent al ambiţiilor economice ale Veneţiei . ,,Cruciada avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. În urma unui act de trădare din interiorul Imperiului Bizantin, prin care se promitea supunerea Bisericii Greceşti autorităţii scaunului papal, flota veşnică îşi modifică traseul şi în loc să se îndrepte spre Egipt, merge către Bizanţ, unde ajunge în 1204. Cu viclenia caracteristică papalitaţii medievale, papa ,, ia masca omului de omenie dezaprobând public ceea ce plănuise în secret ’’. Astfel, ,,Constantinopolul se asediază în contra espresei declaraţiuni a papei, dar cu deplinul lui consimţământ ’’. ,,Cruciaţii’’ iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile şi trei nopţi au loc atrocităţi nemaivăzute, care le întreceau şi pe cele comise de păgâni.

Să ascultăm ce zice martorul ocular Nicetas: ,,Icoanele s-au călcat în picioare; relicviile (Sfintele Moaşte, n.n.) s-au aruncat în locurile cele necurate; Sfânta Cuminecătură s-a vărsat pe pământ; sfintele vase s-au furat, zdrobit sau folosit spre scopuri profane; caii şi catârii s-au băgat în altariu. O femeie depravată, o curvă publică s-a aşezat pe tronul patriarhal, a cântat versuri obscene, jucând înaintea altarului. N-au fost cruţate nici doamne venerabile, nici fecioare, nici călugăriţe. Furia devastării domnea pe la Locurile Sfinte’’.

În locul Imperiului Bizantin, ,,cruciaţii ’’ au creat imperiu latin de Constantinopol (1204 – 1261), punând rege pe Balduin de Flandra (1204-1205 ). Dându-şi intenţiile pe faţă, papa îi scrie lui Balduin: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu că a umilit pe cei mândri (aşa îi considerau pe cei ortodocşi, n.n.) şi a dat mila celor smeriţi (aşa îi numeau pe cei criminali, n.n.), că te-a învrednicit a savârşi prin tine lucruri minunate (crime şi profanări, n.n.), spre mărirea numelui Său şi spre binele Creştinătăţii. Te provocăm dară, ca să aduci la ascultare de scaunul apostolesc (papal n.n.) pe întreaga Biserică grecească şi împăraţia Constantinopolului ’’. Se arată aici cu claritate doctrina dublei supremaţii (bisericeşti şi lumeşti). Papa dorea să fie conducător al întregii Biserici şi împărat al împăraţilor.

,,Cruciadele’’ şi întărirea Imperiului Otoman

Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 şi crearea unui imperiu latin între 1204 -1261 la Constantinopol au contribuit la slăbirea gravă a Imperiului Bizantin. Această slăbire a favorizat cucerirea lui de către turci la 29 mai 1453. În plus, atacurile cruciaţilor au determinat unirea conducătorilor musulmani care până atunci erau dezbinaţi . ,,Dacă nu era papa cu cruciaţii săi, şi îndeosebi dacă Curia papală nu purta politica de a cuceri Orientul, turcii nicicând n-ajungeau aceea ce au ajuns: să cucerească Constantinopolul şi apoi sa devină spaima Europei încurcare prin intrigile papilor.

Papa Bonifaciu al VIII-lea şi ,,cele două săbii’’

Papa Bonifaciu al VIII-lea (1235-1303, papă între anii 1294 – 1303), bun conducător al doctrinei înaintaşilor săi, a dat în 1302 enciclica ,,Unam Sanctam’’ în care afirmă: ,,Definim şi declarăm că este necesar pentru mântuire să crezi că fiecare fiinţă omenească este supusă Pontifului Romei’’ (Porro subesse Romano Pontifici omni humanoe creaturoe declaramus, dicimus definimus et pronunciamus omnino esse de necessitate salutis). Prin această enciclică, Bonifaciu al VIII –lea pune în mod oficial întreaga putere lumească în mâna papei.

Papa Honoriu al III-lea şi a cincea ,,Cruciadă’’ (1217- 1221)

Papa Honoriu al III-lea îi porunci arhiepiscopului Acrei, Jacques de Vitry, să propovăduiască ,,războiul sfânt’’ în Siria şi Palestina. La această ,,cruciadă’’ porniră spre Acra, locul de întâlnire al ,,cruciaţilor’’, o serie de feudali din ţările ,,cruciate ’’. La sfârşitul lui octombrie 1217 se ţinu un mare consiliu de razboi la Acra. Armatele ,,cruciate ’’, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldaţi calări, circa 20 000 de pedeştri şi numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Oraşul Damietta cade, iar sultanul Malik al – Adil moare la 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al –Kamil, încearcă sa reia ofensiva pentru a despresura Damietta; dar luptătorii lui nu scapă cu viaţă din lupta din 9 octombrie 1218. Vice – regele Damascului, Al –Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apă ale Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19 martie 1219. Al – Muazzam considera că e mai bine să predea un oraş pustiu şi ruinat, decât un loc întărit. Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse ,,cruciaţilor’’ ca aceştia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al –Kamil. ,,Cruciaţii’’, întăriţi cu noi forţe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care se retrasese la Acra, se răzgândi şi făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221. Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere ,, cruciaţilor ’’ de a le restitui regatul Ierusalimului , cu o condiţia ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului, dovedind prin aceasta faptul că nu îl interesa eliberarea Ierusalimului . Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse. În timp ce ,,cruciaţii’’ urcau pe Nil, Malin al-Kamil porunci ruperea digurilor. În urma revărsării apelor, armata ,,cruciaţilor ’’ este parţial înecată . Pentru ,,cruciaţi ’’ bătălia e pierdută.

A şasea ,, cruciadă’’ (1228- 1229)

Deşi favorabil imperialismului papal, papa Gregorius al IX-lea a interzis regelui Frederic al II-lea să conducă ,,cruciada’’. Acesta, din cauză că regela era prieten cu sultanul Malin-al-Kamil. Insă fară a ţine cont de papă, Frederic al II-lea întreprinde o expediţie armată de la Acra la Jaffa . Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat ,,cruciaţilor ’’, împreună cu oraşele Bethleem şi Nazaret . În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului. Frederic al II-lea rămâne indiferent de problemele religioase şi hotărăşte ca Ierusalimul să rămână oraş deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereuşind să ajungă la o înţelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229.

Conciliul de la Lyon şi a şaptea ,,cruciadă’’

La conciliul de la Lyon din iunie –iulie 1245, se lansa chemarea pentru a şaptea ,,cruciadă’’. Aceasta avea un caracter francez, pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria şi Cipru. Numărul total al ,,cruciaţilor’’ se ridica la aproximativ 15 000 de oameni. Ajunse în faţa Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249. La 6 iunie 1249 ‚,cruciaţii’’ pătrundeau în Damietta. Trupele ‚,cruciate’’ s-au ales cu o pradă bogată.

Alchimistul Albertus Magnus şi discipolul său, Toma D’ Aquino

Este cunoscut faptul că celebrul ,,teolog’’ papistaş Toma d’ Aquino a fost un teoretician al doctrinei scolastice a supremaţiei papale. Mai puţin cunoscut este însă faptul că era discipol al renumitului alchimist Albertus Magnus. Acesta din urmă era şi ,,teolog’’ şi chiar episcop al adunării papistăşeşti. Născut în 1206 în Bavaria, Albertus a fost ales în 1254 conducător al tuturor dominicanilor germani. El a pus filosofia lui Aristotel în slujba scolasticismului papistăşesc. În 1260, papa Alexandru al IV-lea l-a numit episcop de Regensburg. În anii 1263-1264 a predicat în Germania şi Boemia, îndemnând pe oameni să participe la ,,cruciade’’. Pentru meritele sale în apărarea intereselor papale, Albertus Magnus a fost beatificat în anul 1622, iar papa Pius al XI-lea l-a sanctificat în 1931. Toma d’Aquino a fost sanctificat în anul 1323, iar doctrina sa, tomismul, a fost ridicată la rangul de ,,filosofie oficială a Bisericii Catolice’’ de către papa Leon al XIII-lea, în 1879. Pe doctrina acestor rătăciţi se întemeiază, aşadar, papalitatea.

Papa Clement al IV-lea şi a opta ,,cruciadă’’(1270)

Papa Clement al IV-lea cheamă la o nouă ,,cruciadă ’’. La 4 martie 1268, într-o adunare solemnă, Liudovic al IX-lea, regele Franţei, îşi anunţă hotărârea de a conduce această acţiune militară. La 1 iulie 1270, vasele cu ,,cruciaţi ’’ pornesc spre Siria, dar în loc să ajungă la Acra, ,,cruciaţii’’ s-au îndreptat spre Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri şi jafuri. Barbaras, sultanul mameluc al Egiptului , oferă ajutor amirului Tunisiei. Regele Ludovic al IX-lea moare în luptă, iar puţinii ,,cruciaţi’’ rămaşi în viaţă se întorc în Franţa. Cu această ultimă încercare militară, aşa –numitele ,,cruciade clasice’’ au luat sfârşit. Rând pe rând statele din Orient au fost cucerite de musulmani.

De Ioan Vlăducă

 

Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie cel Mare despre eretici

Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”. Sfântul Antonie s’a cutremurat şi s’a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie – bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor – vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie. Potrivit „Vieţii” istorisite de Marele Athanasie,“pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s’a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s’a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s’ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s’a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s’a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor».” Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii” (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor. Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie”.

Sursa: razbointrucuvant.ro

 

Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei recunoaste pe papistași ca fiind eretici afurisiți de Biserica conform filmuletului dedicat vietii Sfântului Grigorie Palama.

Sfantul Grigorie Palama este unul din marii sfinti ai Bisericii, supranumit, datorita vietii sale si mai ales marturisirii sale al doilea Ioan Gura de Aur. Din pacate, nu multi sunt cei care cunosc viata sa si mai ales lupta sa impotriva “ecumenistilor” vremii lui.

preot Matei Vulcanescu, Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei.

 

Din ereziile catolicismului: credinţa în extratereştrii

Pe toate canalele de ştiri s-a lansat o ştire conform căreia Vaticanul (Biserica Catolică) crede în extratereştrii. Pe lângă alte erezii ca primatul papal, filogue, purgatoriul, celibatul preoţilor etc, această găselniţă de ultimă oră le încununează pe toate ! Vom expune în continuare doctrina Bisericii Ortodoxe faţă de OZN-uri şi extratereştrii. Iubiţi credincioşi, nu vă lăsaţi păcăliţi de cel viclean! Poate că niciodată de la începuturile Creştinismului încoace puterile demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare şi atât de pe faţă ca în zilele noastre. Teoria „vizitatorilor din spaţiul extraterestru” nu este decât una din multele măşti pe care le folosesc aceste puteri pentru a disemina şi acredita ideea existenţei unor „fiinţe superioare” care îşi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii. Atenţie mare fraţilor! Extratereştrii ca vieţuitori pe alte planete nu există. Există însă demoni care, prin false năluciri rup pe oameni de realitatea creată de Dumnezeu. OZN-urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de ultimă oră, prin care diavolul îşi câştigă aderenţi pentru sfera lui ocultă. Ele sunt un semn teribil al marii susceptibilităţi a omului contemporan la influenţele demonice, aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în era creştină. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesară participarea la şedinţe de spiritism pentru a intra în contact cu demonii, pe când astăzi privirea cerului este suficientă în acest scop (este adevărat, de preferinţă noaptea).

„Mesajul” adus de OZN-uri este de natură să pregătească lumea pentru apariţia lui Antihrist „mântuitorul” omenirii apostaziate care va sosi pentru a stăpâni lumea. Poate că va sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine a doua venire a Mântuitorului (Matei 24: 30; Fapte 1: 11). Sau poate „vizitatorii extratereştri” vor ateriza în locuri publice pentru a declanşa o închinare „cosmică” în faţa stăpânului lor. Sau poate că „focul pogorât din cer” (Apoc. 13: 13) nu va fi decât o parte a marelui spectacol demonic rezervat vremurilor de pe urmă. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor noastre acesta este „mântuirea aşteptaţi-o nu de la Adevărul creştinesc aflat prin Descoperire Dumnezeiască, nu de la credinţa în Dumnezeul Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spaţiu”.

Este unul din marile semne ale vremurilor de pe urmă acesta: …şi spaime şi semne mari din cer vor fi (Luca 21: 11). Nu  mai departe decât  acum o sută de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne şi minuni: „…cu câtă aviditate caută creştinii noştri să vadă minuni, sau să facă ei înşişi minuni!… această căutare nu vădeşte altceva decât înşelăciunea în sine, care se naşte din nălucirile propriei minţi care la rândul lor sunt rod al bunei păreri de sine, şi al slavei deşarte, care se sălăşluieşte în suflet şi pune stăpânire pe el.”

„Adevăraţii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii sunt mai setoşi de minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg deschisă pentru o mulţime de false minuni mari şi grozave, care să ducă la pierzare nenorocita înţelepciune cea după trup, care se va lăsa atrasă şi înşelată de ele.”

Sf. Simeon Noul Teolog ne spune: „cel care se nevoieşte cu rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci într-acolo se află sălaşul duhurilor rele, care lucrează mari şi felurite înşelăciuni”.

Sf. Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg, care a avut loc în zorii  epocii  noastre  marcate  de  necredinţă  şi  de revoluţii (1817): el văzu odată, în plină amiază, mulţime de diavoli în chip omenesc şezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcaţi în haine ciudate, cu tichii ascuţite, şi cântând acompaniaţi de instrumente parcă vrăjitoreşti, un cântec plin de groază: „Vremea noastră a sosit, facă-se voia noastră!”

Vaticanul are obsesia ’’fraternală’’: dacă pentru răposatul papă Ioan Paul II evrei erau ’’fraţii noştri mai mari’’, pentru iezuitul argentinian José Gabriel Funes, astronomul şi consilierul papei Benedict XVI, se poate vorbi despre ’’fratele nostru extraterestru’’

Creştinul Ortodox ştie că pentru persoana umană nu există nici un fel de „evoluţie” spre forme „superioare”, şi el nici nu are motive să creadă că există „fiinţe evoluate” pe alte planete; el în schimb ştie că există într-adevăr în univers şi alte „inteligenţe avansate” în afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngeri şi diavoli. Efortul său este acela de a fi în comuniune cu îngerii care îi slujesc lui Dumnezeu şi de a refuza orice contact cu duhurile rele (diavolii) care L-au respins pe Dumnezeu iar acum se luptă, din invidie şi răutate, să-l aducă şi pe om la pierzare.

/cugetatorortodox blog/

 

„Din mizeriile catolicismului”

Din ereziile catolicismului: Miss călugăriţa Italiei

de Pr. Pavel Munteanu

Biserica Catolică se ”îmbogăţeşte” pe zi ce trece cu noi erezii, care mai de care mai ciudate. După ce reprezentanţii ei au afirmat credinţa în extratereştrii, iată că acum un preot catolic din Italia a dorit să lanseze un concurs numit ”Miss călugăriţa Italiei”(a se vedea ziarul „Gândul” din 25 aug.2008, p.16). Preotul a vrut să organizeze concursul pe internet, unde călugăriţele participante trebuiau să-şi trimită pe site-ul părintelui imaginile lor, o scurtă povestire a vieţii lor, a cărui ordin îi aparţin, ce fel de personalitate au, etc. Iar apoi, cei interesaţi erau invitaţi să privească fotografiile şi să voteze pentru ceam mai frumoasă călugăriţă. Era aşteptată participarea a peste 1000 de călugăriţe. Părintele organizator menţionează: „Credeţi într-adevăr că toate călugăriţele sunt bătrâne, ridate şi triste? Azi nu mai e cazul, graţie sosirii în ţara noastră a unor călugăriţe tinere şi pline de vitalitate, în special din străinătate”. Tot el spune că „există călugăriţe din Africa şi America Latină care sunt într-adevăr foarte, foarte frumoase”. Părintele nădăjduia ca următoare ediţie să o poată organiza ca o defilare adevărată, dacă mai marii lui îi îngăduiau. În încheierea articolului, la întrebarea care este idealul său de frumuseţe, părintele catolic a spus că „o femeie frumoasă pe dinăuntru, desigur. „Dar, dacă e să fie frumoasă şi pe dinafară, atunci ei bine, aş zice că ar trebui să semene cu Sofia Loren”, a detaliat părintele. Toţi păcătuim. Nimeni nu este fără de păcate, fără numai Unul Dumnezeu. Fiecare om îşi are în al său spate sarcina de păcate. Deci, fiecare să ne îngrijim pentru a ne curăţa sufletul de păcate, a ne împăca, apropria şi a ne uni pentru totdeauna cu Dumnezeu Creatorul nostru. La fel şi catolicul, baptistul, evanghelistul,etc. poate să-şi lepede erezia şi să se mântuiască, revenind în Biserica Ortodoxă. Iată, iubiţi cititori, că şi de data asta ne uimesc găselniţele unor preoţi catolici şi se vede încă odată depărtarea Catolicismului de adevărata credinţă lăsată de Însuşi Hristos Domnul. Se observă  că Biserica Catolică „iubeşte” mai ales exteriorul, adică  trupul, şi nu ceea ce este mai important pentru mântuire, adică „sufletul”. Credinţa catolică este eretică, condusă de un eretic, adică papa, care nu salvează sufletele ci le duc spre pierzania veşnică. Pentru a vedea cât de gravă este această gafă făcută de catolici, vă prezentăm atitudinea unor Sfinţi Părinţi despre concursurile de miss, şi învăţăturile lor despre viaţa monahală plăcută lui Dumnezeu. O mamă scriindu-i Sfântului Nicolae Velimirovici că fata ei a participat la un concurs de miss, ea primeşte următorul răspuns: „Îmi aduce-ţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dvs. a fost aleasă miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.” Apoi Sfântul Părinte îi spune: „Concursurile moderne de miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multor miss din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei, „reginele frumuseţii”! Oare şi fiica dvs….” În încheiere Sfântul Nicolae le dă un cuvânt de învăţătură, la care ar trebui să ia aminte acele călugăriţe care ar fi vrut să participe la miss: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de Sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe sine. Dar va putea oare, să o biruie fiica dvs., care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea,Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc”.(Sf.Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol.I, Sophia, 2002, p. 226-227). Iată ce scrie Sfântul Vasile cel Mare către fecioara cea căzută, scrisoare care are darul să înţelepţească pe toate călugăriţele ce cad în păcate: „Aminteşte-ţi strălucita mărturisire făcută înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor […] Aminteşte-ţi de chipul îngerilor dimprejurul Domnului, şi de viaţa duhovnicească în trup, şi de vieţuirea cerească pe pământ. Adu-ţi aminte de zilele senine, de nopţile luminoase, de cântările duhovniceşti… . Unde-ţi este dar înfăţişarea cuviincioasă, unde-ţi e purtarea frumoasă şi îmbrăcămintea cea simplă, cuvenită fecioarei, unde este roşeaţa cea prea frumoasă, semn al ruşinării şi palidul frumos al feţei, înflorind din înfrânare şi veghere, care strălucea mai plăcut decât toată frumuseţea?” (Sf. Vasile cel Mare‚Rânduielile vieţii monahale, Sophia, 2005, p. 328-329). Unde sunt toate acestea, maicilor ce aţi vrut să participaţi la miss? Despre căderea catolicismului în îndepărtarea de Dumnezeu, Sfântul Ioan din Kronstadt ne spune: „Ca urmare a abaterilor de la adevărul evanghelic, papii şi catolicismul au devenit obiectul încinse dispute cu privire la adevăr; şi catolicii, apărându-şi nedreptatea, se mânie pe ortodocşi, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare şi defaimă însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. Dar să se lepede papii de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare şi să ajungă la conglăsuire cu ortodocşii pentru a se face dreptatea şi pacea? De unde! Se socotesc în drept să apere minciuna, să trâmbiţeze sus şi tare minciuna, spre pierzarea lor şi a catolicilor. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! V-au adus în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!” (Spicul viu, Sophia, 2002).

/cugetatorortodox blog/

 

Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc

Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc

„Fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi; dar şi asupra sa s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel:Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1,22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos, care umblă în veşmântul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate.”

„Ce este deci Europa? Papa şi Luther: saturarea la culme a poftelor omeneşti şi saturarea la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărârea încăpăţânată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpân al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc, şi cealaltă lăsarea omenirii în apă; iar amândouă împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă – tăgăduirea Bisericii lui Hristos. În felul acesta lucrează duhul cel rău, de atâtea veacuri, în trupul Europei.”

„Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea, desfătarea şi slava, imitând pe papa al Romei. […] Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobândeşte puterea. Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este calea prin care dobândeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a declarat război împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.”

„Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XlX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XlX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XlX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită. Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XlX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit Sfintele Odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof.” (Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, p.124) În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întru totul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă Dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngâmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvârşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. […] Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3,5).nFără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intecommunio” (împărtăşire în comun, n.n.). Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, şi, prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii, Sfântul Duh, şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.(“Biserica  şi ecumenismul”, 2002)

Sfântul Serafim Rose (†1982) canonizat la 2 septembrie 2008

„În cel mai bun caz, ecumenismul aşa-zis „creştin” poate să reprezinte greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante, prin care cultele protestante şi romano-catolicii nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi ele fiinţează în afara ei.”

„Orice erezie îşi revendică propria „spiritualitate” şi propria metodă de practicare a vieţii religioase. Romano-catolicismul, de exemplu, a avut până azi o notă a sa distinctivă concretizată prin «cultul inimii sacre», primatul papal, purgatoriul, indulgenţele, revelaţiile diferiţilor «mistici» şi alte asemenea elemente, în care observatorul creştin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.”

„În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti.” (Ortodoxia şi religia viitorului”, Chişinău, 1995)

Sfântul Serafim Rose a presupus că de-a lungul istoriei, diavolul încercase instrumente, mentalităţi culturale diferite, prin care să formeze apostazia. S-a întâmplat că mentalitatea romană a fost aceea care a lucrat: „Odată desprinsă de ortodoxie şi liberă să se dezvolte după propriile sale principii, ea a devenit sursa unei întregi filosofii noi care a avut puterea de a distruge întreaga lume definitiv în vremea noastră”.

 

/cugetatorortodox/

 

ECUMENISMUL – SCOPURILE ACESTUIA SI CONCRETIZAREA LUI ÎN VIATA BISERICII ORTODOXE

 

ECUMENISMUL – SCOPURILE ACESTUIA SI CONCRETIZAREA LUI ÎN VIATA BISERICII ORTODOXE

(ORIGINI, ESENTA, DEZIDERATE)

(ASTAZI SE VORBESTE DIN CE ÎN CE MAI MULT DESPRE ECUMENISM, REUNIUNI ECUMENICE, TEOLOGIE ECUMENICA, RUGACIUNI SI SLUJIRE ECUMENICE; DISCUTIILE ANTRENEAZA PASIUNI DINTRE CELE MAI APRINSE, POZITII PRO SAU CONTRA ALE CELOR DOUA PARTI CVASICONSTANT PREZENTE ÎN SALILE DE CONFERINTE TEOLOGICE: SUSTINATORII CARE AFIRMA CU TARIE MISIUNEA ORTODOXA FACUTA ÎN RÂNDUL NEORTODOCSILOR PRIN ADUNARILE ECUMENICE SI ADVERSARII ACESTEI MISCARI. SCARA MENTIONEAZA AICI CÂTEVA ASPECTE PRIVIND MISCAREA ECUMENICA, SCOPURILE ACESTEIA SI CONCRETIZAREA LOR ÎN VIATA BISERICII ORTODOXE. DE AICI SE VA VEDEA, FARA PUTINTA DE TAGADA CA ECUMENISMUL ESTE PANEREZIA VEACULUI XX, DUPA CUM A NUMIT-O PARINTELE DUMITRU STANILOAIE).

Ecumenismul, ca idee, a aparut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America, propunându-si sa uneasca diferitele confesiuni crestine ce se autointituleaza gresit “biserici”. Mai târziu, în 1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a hotarât fondarea asa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor”, cu sediul la Geneva. Termenul de ecumenism a fost introdus la Congresul de la Edinburgh (Scotia) în 1910, Congres al organizatiei I.M.K.A. condusa de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrarile acestui congres. Semnificativ este faptul ca John Mott nu a ales pentru denumirea miscarii sale termenul de “universalism” (de la latinescul universum – univers), ci analogul grecesc, oecumenicos care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vadit al acestei substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscari sub un termen clasic pentru Ortodoxie-acela al ecumenicitatii, universalitatii Sfintei Biserici Ortodoxe-existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al Bisericilor”. Dealtfel, chiar una din Bisericile Ortodoxe, cea Rusa, s-a exprimat semnificativ în acest sens, tragând un semnal de alarma, înca din anii trecuti, dupa lucrarile Adunarii a V-a a CMB de la Nairobi:
Un alt pericol care ameninta grav unitatea crestina si viitorul miscarii ecumenice {…} este iluzia, nutrita de unii participanti la miscarea ecumenica, precum ca C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunari generale se va transforma în sinod crestin ecumenic.
Asadar înca dintru început, autodenumirea acestei miscari drept ecumenica ridica grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmareste ea. Noi afirmam ca apartinem de acel ecumenism, vechi si pururi nou, adica de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul raspândirii adevarului divin revelat propovaduit de Hristos si înfaptuirii mântuirii fagaduite de El.
Între acest ecumenism ortodox si “ecumenismul” promovat de C.M.B. exista contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde, care fac imposibila apartenenta la Sfânta Biserica Ortodoxa Universala si, în acelasi timp, la miscarea ecumenica ce îsi impune în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai strain de duhul Ortodoxiei. Iata principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:

I.

Miscarea Ecumenica se bazeaza pe teologia modernista promovata în spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întâi de toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Aceasta conceptie care considera gruparile eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei Una, îi face pe teologii modernisti sa afirme ca în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) savârsite de eterodocsi lucreaza acelasi har mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, chiar daca nu în plinatatea lui, ca în Biserica Ortodoxa. Mentionez ca înca din 1982, comisia Credinta si organizare de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatica si liturgica minima a unirii crestinilor-Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atenta a continutului acestui document demonstreaza doua aspecte:

1). Faptul ca în B.E.M. nu sunt mentionate patru Taine bisericesti: Mirungere, Spovedanie, Casatoria si Sfântul Maslu, denota ca acest document nu le recunoaste drept taine.

2). B.E.M. este alcatuit dupa criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcatuitorii declara într-un mod strain de duhul dreptei credinte: nu trebuie sa ne asteptam în B.E.M. la o interpretare teologica deplina a botezului, euharistiei si preotiei, aceasta fiind în opinia lor în cazul dat neadecvata si nedorita.

II.

Teologia modernista promoveaza asa-zisa teorie a ramificatiilor potrivit careia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care detin si ele – ca biserica romano-catolica, protestanta, necalcedoniana, anglicana, etc.-har mântuitor si sfintitor.

III.

Consecinta imediata a celor expuse mai sus este posibilitatea rugaciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirma ca numai savârsirea Euharistiei în comun trebuie respinsa, celelalte slujbe sau rugaciuni fiind acceptate.

IV.

De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinatorilor miscarii ecumenice poate îmbraca forme aberante. Sa mentionam manifestarile de la Vulcana- Bai (Târgoviste, august 1998) când materialul pus la dispozitia participantilor se defineste ca Religia secolului XXI , religia sperantei, afirmându-se ca nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingator în care functioneaza alte legi decât cele crestine si anume legea curcubeului, sau Conferinta Mondiala a Religiilor Lumii pentru Pace tinuta la Bucuresti în septembrie 1998, când manifestarile au culminat cu aprinderea unui foc sacru si rostirea rugaciunii în comun pentru pace împreuna nu numai cu reprezentantii confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei apartinând cultelor pagâne asiatice.

Credinta noastra legata de acest subiect:

A). În privinta harului mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, Sfântul Vasile cel Mare afirma în Epistola I Canonica: Începutul separarii a fost schisma, iar prin aceasta despartire ei nu mai au harul Sfântului Duh care nu li se mai da din momentul despartirii lor. La începuturi, înainte de despartire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfintitor, iar dupa schisma au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupti de Biserica au devenit astfel incapabili sa transmita si altora harul Sfântului Duh.
Sfântul Irineu de Lyon afirma: Unde este Biserica, acolo este si Duhul Sfânt , iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevarul; Cei care se departeaza de la Biserica (…) ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel ca dupa prima si a doua mustrare, îndeparteaza-te de ei.
Sfântul Ciprian al Cartaginei: În afara Bisericii nu exista mântuire: casa lui Dumnezeu este una singura si este imposibil sa se mântuiasca cineva în alta parte decât în Biserica (…) oricine se departeaza de Biserica devine strain de testamentul Bisericii. Cel ce strica pacea si unitatea în Hristos, lucreaza împotriva lui Hristos.
Fericitul Augustin: Mântuirea ni se da prin Biserica, iar cei ce sunt în afara Bisericii, nu vor primi viata vesnica.
Sfântul Chiril al Ierusalimului: Marturisirea credintei ne învata despre una sfânta, soborniceasca si apostoleasca Biserica pentru ca sa te pazesti de stricaciunea adunarilor eretice si sa fii totdeauna în Sfânta Soborniceasa Biserica.
Fericitul Augustin: Afara de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mântuirii. În afara Bisericii, se poate sa ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin, Evanghelie, credinta si sa propovaduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poti sa ai exclusiv în Biserica universala si dreptmaritoare.
Socotim ca nu numai aceste argumente ale Sfintilor Parinti, cât si întreaga noastra Traditie ne îndreptatesc sa credem ca: nici gratia divina creata împartasita credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mântuirii si sfintirii celui ce o primeste; nici simbolistica protestanta privind Euharistia nu ni-L ofera pe Hristosul cel adevarat; nici o alta Taina savârsita în afara Bisericii Ortodoxe celei una nu este detinatoare a harului Sfântului Duh; în afara Bisericii dreptmaritoare, savârsirea Tainelor chiar în cele mai mici amanunte, nu se poate întelege decât ca o forma exterioara lipsita de har. Aceste forme goale însa îsi recapata valabilitatea dupa întoarcerea în Biserica Ortodoxa.

B). Afirmam ca Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credinta, este una, sfânta, soborniceasca si apostolica. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru ca ea (Biserica) este zidita pe piatra cea din capul unghiului care este credinta. Dogma ortodoxa este piatra cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si morala crestin-ortodoxa si activitatea misionara si orice manifestare a crestinului ortodox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o marturisire de credinta de care vom da seama stiind ca vom fi întrebati si despre orice cuvânt desert.
De aceea noi marturisim ca nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevar si nici jumatati de credinta, odata ce Vestea cea buna, Evanghelia lui Hristos, a fost propovaduita în lume prin sfintii sai ucenici si apostoli care au întemeiat Biserica. Aceasta Biserica detine adevarul integral despre mântuire si cine pretinde ca, rupându-se de trupul Bisericii celei adevarate, se poate mântui cu bucatele de adevar doar, acela se înseala. Pentru ca un singur madular numai rupt dintr-un trup întreg nu poate sa aiba viata prin sine însusi si cu atât mai mult sa fie lucrator, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vitei celei adevarate: Eu sunt vita cea adevarata si Tatal Meu este lucratorul. Orice mladita care nu aduce roada, El o taie; si orice mladita care aduce roada, El o curateste, ca mai multa roada sa aduca…). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniaza necesitatea credintei în cuvintele: Cine va crede si se va boteza, se va mântui; dar cine nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: Cine nu crede, a si fost judecat.
Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legatura dintre credinta dreapta si faptele placute lui Dumnezeu: Virtutile trebuie sa fie ocrotite de credinta: cu ajutorul ambelor trebuie sa se formeze adevaratul om, caci dogmele cele drepte fac vrednica viata, iar faptele curate arata dumnezeirea credintei. Toti Sfintii Parinti au pretuit înalt credinta Ortodoxa ca forta datatoare de har si de mântuire;
Sfântul Antonie cel Mare: Nu pacatui în credinta, ca sa nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credinta cea dreapta … sufletul lui nu va avea parte de viata vesnica; el este un vânzator declarat al lui Dumnezeu..
Sfântul Marcu Eugenien al Efesului : Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea mai nadajduim sa ne împartasim înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara ea nu stiu ce fel de cuviosii ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic.
Cuviosul Marcu Grecul: A înlocui sau a schimba ceva cât de putin în învatatura credintei este o mare crima si pierderea vietii vesnice.
Sfântul Paisie Velicikovscki: Sfintenia adevaratilor barbati sfinti…nu se cunoaste propriu-zis dupa minuni (caci si pagânii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci dupa adevarata credinta ortodoxa, dupa felul în care pazeste cu grija dogmele dumnezeiesti, urmeaza toate canoanele apostolice sobornicesti si traditiile Bisericii Ortodoxe si dupa vietuirea cea fara prihana urmând toate poruncile evanghelice si patristice.
Sfântul Serafim de Sarov în dialogul sau cu Motovilov se exprima astfel: Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinta în Hristos, chiar daca e si smerit cu sufletul, din slabiciune omeneasca, din pricina unui anume pacat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iarta pacatele lumii si daruieste har peste har (…).Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta credinta în El si în Fiul Sau cel Unul-Nascut, caci tocmai pentru aceasta se da de sus în plinatate harul Sfântului Duh.

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin doua conditii esentiale:

a) Credinta adevarata;

b) Unitatea euharistica.

Sfântul Maxim Marturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credinta: Mântuitorul si-a numit Biserica sa soborniceasca, dreptmaritoare.
Despre unitatea euharistica, Sfântul Ciprian al Cartaginei scrie urmatoarele: Trebuie sa stii ca episcopul este în Biserica si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistica cu episcopul, acela nici nu este în Biserica si se înseala cei care nu sunt împacati cu ierarhia initiata de Dumnezeu, având nadejdea sa-si gaseasca unitatea liturgica pierduta (…). Când de fapt, Biserica este una, soborniceasca si neîmpartibila si peste toate unita si întarita prin comuniunea euharistica a ierarhilor. De aici rezulta clar ca unitatea de credinta si liturgica a episcopilor formeaza Biserica adevarata a lui Hristos.
Asadar cei care s-au despartit de trupul lui Hristos, Biserica fiind una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele biserici crestine daca nu marturisesc credinta cea adevarata si daca au întrerupt comuniunea euharistica cu Biserica cea una? A spune ca doua corabii duc la limanul mântuirii – cea Ortodoxa si oricare din cele ale eterodocsilor-înseamna a spune ca sunt doua adevaruri, doua cai spre cer, si nu una singura pe care a instituit-o însusi Domnul.
Sfântul Ioan Gura de Aur afirma: Biserica adevarata a lui Hristos este una singura din care în diferite timpuri s-au despartit diverse adunari eretice si grupari schismatice.
Sfântul Ioan Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori eretici ori schismatici. Orice crestin ortodox trebuie sa respinga categoric învatatura protestanta a acelor teologi care considera eretici numai pe cei care s-au separat de Biserica în primele patru veacuri.
Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreapta? Nu au fost declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Nascatoare de Dumnezeu? Si stim ca acestea au fost asa si s-au spus dupa veacul IV. Ori gruparile protestante, spre exemplu, intra tocmai în categoria mai sus mentionata.

C) Sfintele Canoane opresc rugaciunea în comun cu schismaticii si ereticii (Canoanele 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Canoanele 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Canonul 9 al Sfântului Timotei al Alexandrei). Canonul 45 Apostolic porunceste: Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii sa se afuriseasca si daca l-ar primi sa slujeasca ca preot, sa se cateriseasca . La tâlcuirea Canonului 47 al Sfintilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul ca latinii sunt eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si daca vreun preot nu boteaza pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste.
Actul rugaciunii este o marturisire a adevarului de credinta, o participare mistica la dumnezeire întrucât cerem împartasirea harului necreat care îndumnezeieste pe adevaratul luptator si traitor în Hristos. Rugaciunea ne apropie la modul cel mai intim si ne face sa împartasim acelasi Duh Sfânt, iar motorul rugaciunii este încredintarea launtrica de faptul ca Dumnezeu îl asculta pe credincios, încredintare izvorâta din credinta lui. Asadar, daca credinta este stricata, atunci de ce fel de rugaciune comuna se pot împartasi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu, stiind ca romano-catolicii prin baza lor doctrinara atenteaza la însasi dogma Sfintei Treimi?
Daca în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvântul eretic numai cei care-au cazut din credinta în primele patru veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizari afirmative privind rugaciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în veacurile precedente (iconoclasti, monofiziti, monoteliti etc.). Or, toti cei care s-au abatut numai cu o iota sau o cirta de la adevar au fost anatemizati si s-a oprit rugaciunea în comun cu ei. Noi, ortodocsii, spunem oricând “da” rugaciunii pentru cei cazuti în ratacire, faptelor de iubire fata de acestia, dar respingem orice forma de rugaciune în comun cu ei, stiut fiind ca acelasi Duh Sfânt lucreaza si se roaga atât la Sfânta Euharistie, cât si la orice act religios individual sau colectiv realizat de crestinul ortodox care are o relatie vie si constienta cu Dumnezeu – Sfânta Treime.

D) În legatura cu aspectele mentionate despre manifestarile de la Vulcana – Bai si Bucuresti din august-septembrie 1998, merita precizate urmatoarele: Biserica Ortodoxa, ca Biserica misionara, are datoria fundamentala de a propovadui adevarul evanghelic oricând si oriunde. Oare, carui Dumnezeu însa, se pot ruga împreuna crestinii ortodocsi si ereticii ori pagânii, daca recunoastem ca actul rugaciunii tâsneste din launtrul sufletului care a primit si accepta o anumita învatatura de credinta? Pentru ca unul este Dumnezeul crestinilor cel slavit în Treime, pe când “toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalmul 95,5). Actuala structura a C.M.B. si întreaga sa ideologie arata ca miscarea ecumenica este o miscare cu o doctrina bine conturata, bazata pe “teoria ramificatiilor” si valabilitatea Sfintei Taine si în cadrul celorlalte confesiuni crestine.
În cadrul acestui C.M.B., situatia de fapt, consta în aceea ca si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos – Biserica drept maritoare. Ei se autointituleaza ” biserici” fara a fi ca atare si însusi Consiliul de la Geneva actioneaza în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însasi aceasta denumire, Biserica crestina este pusa pe aceeasi treapta cu toate asa numitele ” biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelari este de a transforma notiunea de Biserica într-o notiune ordinara, obisnuita, adica într-o abstractie ce reuneste pe principii egale diferitele “biserici” însemnând stergerea treptata si completa a sensului dogmatic de Biserica.
Urmând calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt pagubiti de adevar. Eterodocsii care cauta sincer adevarul mântuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati sa accepte Ortodoxia întrucât se întaresc mai mult în ratacirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sfântul Ioan Cassian spune: Nu încape nici o îndoiala ca cel care nu marturiseste credinta Bisericii, se afla în afara Bisericii. Astfel, temeiurile pe care functioneaza C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:

Primul temei

S-a doptat la Evanston la a doua Adunare Generala a C.M.B. (1954) spune: C.M.B. reprezinta o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor. Pentru ortodocsi acest temei care nici macar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat întrucât nu sunt aduse precizarile hristologice, elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeste despre ereziile nestorienilor, eutihienilor, apolinaristilor etc. care recunosc într-o maniera proprie pe Iisus Hristos ca Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de Ortodoxie.

Al doilea temei

S-adoptat de a treia Adunare Generala a C.M.B. din New-Delhi (1961): C.M.B. este o comunitate a bisericilor care marturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor dupa Scripturi si ca urmare, cauta sa respecte împreuna marturisirea lor comuna întru slava Dumnezeului celui Unul- Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Nici acesta nu este cu adevarat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie sa crezi în Dumnezeu Cel în Trei Ipostasuri; noul temei nu contesta ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toti reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxa are Crezul sau ferm si nu poate accepta ideea ” minimului dogmatic” proferata de ecumeniti în favoarea unirii, aceasta însemnând renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfintilor, rugaciunilor pentru cei adormiti etc.
La Vancouver (1983) la a patra Adunare Generala a C.M.B. s-a “legalizat” preotia feminina, iar unele voci îndemnau pe femei sa substituie ideea despre Dumnezeu – Tatal prin ideea unei zeite – mama. Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iata câteva pozitii categorice în legatura cu a saptea Adunare Generala de la Canberra (1991): Se constata asa cum am sesizat de mult, tendinte de adâncire a protestantismului si nicidecum de dorinta sfânta spre unitate în Hristos si unire sincera (Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu de Calcedon); În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie…Duhul Sfânt pentru “ecumenism” este o tema, nicidecum o persoana a Sfintei Treimi de aceeasi fiinta cu Tatal si cu Fiul…Dogma Sfintei Treimi este vitala pentru biserica si pentru fiecare crestin în parte (Î.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului).
Sa notam parerea reputatului teolog român Parintele profesor Dumitru Staniloae: Ecumenismul este pan-erezia veacului XX, afirmatie semnificativa prin aceea ca însusi profesorul Staniloae a participat la manifestarile anterioare ecumenice din ultimele decenii însa cu siguranta nu a putut sa-i scape natura anticrestina a ecumenismului pe care Parintele profesor îl recunoaste, în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale, drept o miscare afiliata masoneriei mondiale.
Multi teologi ecumenisti sustin ca fac misiune ortodoxa prin participarea la C.M.B., dar de fapt, aceasta înseamna acordarea deplina a girului ortodox fata de confesiunile crestine ce se intituleaza biserici “si care pretind ca nici una din bisericile participante la C.M.B.” nu detine adevarul integral. Dupa a opta Adunare Generala a C.M.B. (Harare, 1998) iata ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: Ortodocsii nu pot influenta activitatile C.M.B. pentru ca ei reprezinta o minoritate. Ce sa mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate pentru ca “divizeaza”. Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonia femeilor? Acestea nu divizeaza? Ca sa nu mai vorbim si de recentele practici samanice promovate la o sedinta a Adunarii de la Harare 1998, la care secretarul general al C.M.B. Dr. Conrad Raiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile, cu un act de vindecare în traditia samanica din Coreea. Iata în ce lumina trebuie vazute hotarârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din miscarea ecumenica. Aceste biserici locale au înteles ca participarea lor la C.M.B. devine inoportuna si chiar anti-ortodoxa.

Concluzii

Din cele expuse pâna acum reiese ca nu este deloc justificata participarea ortodocsilor la miscarea ecumenica. Atitudinea atât de negativa a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fata de ecumenism, precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonita) asupra miscarii ecumenice, ar putea fi învinuite de urmatoarele:

1) neparticipând la miscarea ecumenica, miscare ce a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune pacii si solidaritatii dintre oameni;

2) respectarea adevarului fara “dragoste” nu este justificata în conditiile situatiei tragice actuale din lume;

3) noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.

Trebuie raspuns la acestea prin urmatoarele:

Crestinii ortodocsi niciodata nu au înteles ca, daca refuza, pe baza hotarârilor canonice orice contact cultic si sacramental cu eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastra oamenii în general, în planul relatiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxa se roaga conform poruncii scripturistice pentru pace în lumea întreaga: sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii… ca sa petrecem viata pasnica si linistita întru toata cuviosenia si buna credinta (I Timotei 2,1-2). Misionarismul social, ospitalitatea crestina, bunacuviinta nu trebuie sa aiba a face cu promovarea minimului dogmatic stiut fiind ca în dogma nu exista concesie.(Sfântul Marcu al Efesului).

Toti Sfintii Parinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau atentia crestinului înainte de toate catre cer si catre launtrul sufletului. Sfântul Serafim de Sarov: Dobândeste duh pasnic si mii de oameni se vor mântui în jurul tau Sfântul Macarie cel Mare se referea si el întâi de toate la o anume pace: pacea cereasca, care a nascut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii (Luca 2,14). Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sfintii Parinti si i-a ferit de orice ispita. Aceasta pace fie cu voi în numele Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh. Amin.

Calauzindu-ne dupa aceste gânduri despre pace ale Sfintilor Parinti, noi ne temem sa tradam pe Domnul Iisus Hristos-Domnul Pacii si Învatatorul Iubirii, Cel Unul adevarat. O astfel de tradare am savârsi daca, în numele unei alte paci am consimti sa intram în comuniune de rugaciune, de doctrina s.a.m.d. cu eterodocsii conform principiului ecumenic: Dai ca sa dau, renunti ca sa accept… este un început. Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea adevaratei paci care nu se poate realiza fara harul lui Dumnezeu.

Preluare pelerinortodox blog

Marturii

Pr. Dumitru Staniloaie: “Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre”

Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: “Eu sunt impotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru”

Pr. Arsenie Papacioc: “Sunt impotriva! Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism?”

Pr. Ardian Fageteanu: “Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX”

Pr. Ilie Cleopa: “Noi ortodocsii suntem putini dar suntem Biserica intreaga. Noua nu ne lipseste nimic! Noi n-avem ce imprumuta de la protestanti dar nici de la catolici!”

Pr. Iustin Parvu: “Ecumenismul nu e nascut din parerile bisericilor, ci din gandirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund crestin si religios in ei ci doar o viata politica”

Pr. Arsenie Boca: “Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Caderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apuslui. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxa”

Cuv. Paisie Aghioratul: “Cu durere in suflet marturisesc ca, dintre toti filounionistii (ecumenistii n.e.) pe care i-am cunoscut, nu am vazut pe nici unul sa aiba nu miez, dar nici macar coaja duhovniceasca. Cu toate acestea, stiu sa vorbeasca despre dragoste si unire, desi ei insisi nu sunt uniti cu Dumnezeu, fiindca nu L-au iubit.”

Sf. Efrem Sirul: “Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!”

 

Papa Francisc, primit cu urale de mulţimea de credincioşi de la Rio. Călugăriţe şi turiste în bikini, la slujba de pe plaja Copacabana

  Peste două milioane de oameni, turişti şi călugări, s-au rugat ieri seară alături de Papa Francisc pe plaja Copacabana din Rio de Janeiro. Oamenii veniţi din toate colţurile lumii au avut parte de un spectacol de lumini, dramatizări biblice şi concerte.

O fotografie care înfăţişează două măicuţe pe plajă, privind în zare, şi două turiste îmbrăcate în costum de baie a făcut înconjurul lumii.

Papa Francisc a purtat, sâmbătă, o podoabă din pene pe care un indian de etnie Pataxo i-a oferit-o şi a pozat zâmbind pentru fotografi, pe scena Operei din Rio. Scena a avut loc după ce Papa tocmai rostise un discurs în faţa clasei conducătoare a Braziliei şi a reprezentanţilor societăţii civile.

Suveranul Pontif va oficia astăzi slujba care va marca finalul festivităţilor de Zilele Mondiale ale Tineretului Catolic.
Suveranul Pontif a cerut autorităţilor să înceapă dialogul cu cei care protestează şi i-a îndemnat pe tineri să manifesteze paşnic împotriva corupţiei şi violenţelor.
Numărul celor prezenţi la ultima slujbă din cadrul Zilelor Mondiale ale Tineretului Catolic ar putea creşte, spun autorităţile locale. Peste 3 milioane de oameni sunt aşteptaţi azi în Rio de Janeiro.

 

/saccsiv blog/

 

Video: PAPA FRANCISC I (profetul mincinos) A INCEPUT SA LUCREZE? Sau deocamdata mass-media doar ii pregateste terenul? AR FI EXORCIZAT UN ADOLESCENT

Va amintiti?

Iulian Leca (Ziare com): ELOGIU PAPEI FRANCISC I. Asta chiar seamana din ce in ce mai mult cu PROFETUL MINCINOS …

Iata acum si ce putem citi in articolul Papa Francisc a exorcizat un adolescent? (Video) referitor la inregistrarea de mai sus:

Papa Francisc ar fi fost inregistrat exorcizand un adolescent in Piata Sf. Petru, act negat de Vatican.
Inregistrarea, facuta imediat dupa slujba din data de 19 mai, il arata pe Pontif apropiindu-se de doua persoane aflate in scaunul cu rotile, scrieIndependent.
Dupa ce un preot se apleaca spre papa pentru a-i spune cateva cuvinte, expresia Suveranului Pontif se schimba, devine mai serioasa. Apoi isi pune mana ferm pe capul tanarului si il impinge in carucior, spune sursa citata. Recita o rugaciune. Pe masura ce se intampla acestea, gura tanarului se deschide larg si acesta expira sacadat.
Binecunoscutul zambet al lui Francisc reapare si Pontiful continua, la fel ca de obicei, sa ii salute pe bolnavii si persoanele cu dizabilitati din Piata.
Un expert in exorcism chestionat de publicatia La Repubblica este de parere ca ce s-a intamplat in Piata este: “o rugaciune de eliberare de diavol sau chiar un exorcism real”.
Vatican a negat ca ar fi avut loc un exorcism, spunand ca este o simpla rugaciune. In trecut insa, Papa Francisc a explicat pe larg ca el considera ca Diavolul este o forta reala cu care trebuie sa ne luptam constant.

 

Cum se pot pocăi jidovii, dacă vor cu adevărat

În ziua de 11 octombrie/24 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte, după calendarul bisericesc, minunea întîmplată cu mai multe veacuri în urmă cu icoana Mîntuitorului Hristos. Fragmentul este din “Vieţile Sfinţilor” pe luna octombrie:

În cetatea Viritului (Beirutului) locuia un creştin într-o casă, aproape de şcoala evreiască, şi avea o icoană pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme a vîndut casa aceea şi a cumpărat altă casă, luîndu-şi toate lucrurile afară numai de icoana Domnului, care a rămas acolo. Şi aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu. În acea casă unde era icoana Domnului s-a sălăşluit un evreu şi, aducîndu-şi lucrurile sale, locuia acolo, dar n-a văzut că icoana Domnului era în casă. După cîtăva vreme a chemat la ospăţ pe alt evreu, prieten al său, şi, ospătînd amîndoi, evreul cel venit în vizită a privit spre peretele casei şi a văzut icoana Domnului, apoi a zis celui ce-l chemase: “Cum tu, fiind evreu, ţii în casă această icoană?”. Iar evreul care locuia acolo a început a se jura şi a se blestema, zicînd că pînă acum n-a văzut icoana acolo. Plecînd acel evreu, a clevetit la preoţii lor, spunînd că prietenul său are în casă icoana lui Iisus Nazarineanul. Şi toţi s-au umplut de mînie, dar au tăcut atunci pentru că se făcuse seară. A doua zi s-a adunat mult popor şi împreună cu arhierei şi bătrîni au mers la casa unde era icoana Domnului. Şi intrînd înăuntru au găsit icoana pe care au scos-o afară şi au pus-o în mijlocul lor, zicînd: “Precum părinţii noştri au batjocorit pe Iisus, aşa şi noi să facem cu această icoană”. Şi au început a scuipa icoana şi a lovi chipul lui Iisus Hristos de o parte şi de alta. După aceea au zis: “Am auzit că părinţii noştri pe lemn L-au răstignit pe Iisus, deci să facem şi noi la fel cu această icoană”. Şi luînd piroane, le-au bătut în chipul Lui, în mîinile şi picioarele Lui şi punînd în trestie un burete de oţet l-au lipit de gura Domnului. După aceasta au adus o suliţă şi au poruncit unuia ca să împungă coasta Domnului. Cum a lovit acela cu suliţa în icoană, îndată a început a curge sînge şi apă. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi evreii care au văzut acea preamărită minune şi au umplut un vas din sîngele şi apa care au curs. Apoi au făcut sfat, zicînd: “Să aducem şchiopi, orbi şi îndrăciţi şi să-i stropim cu sîngele acesta şi de se vor vindeca toţi, vom crede şi noi în Cel răstignit, pentru că ne-a cuprins frica de minunea aceasta”. Au adus mai întîi un olog din naştere şi, cum l-au stropit cu sîngele cel curs din icoana lui Iisus Hristos, îndată a sărit ologul acela şi s-a făcut cu totul sănătos. După aceasta au adus nişte orbi pe care, stropindu-i cu sîngele lui Hristos, aceştia îndată au văzut. Apoi au adus o mulţime de îndrăciţi care s-au vindecat tot prin stropirea cu acel sînge. Despre aceasta s-a dus vestea în toată cetatea şi toţi au alergat să vadă minunea, aducînd pe bolnavii lor; pe cei slăbănogi şi uscaţi, pe cei care se tîrau şi toţi luau tămăduire de bolile lor. Atunci tot poporul evreiesc care era acolo a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi, căzînd înaintea icoanei Domnului, au strigat cu lacrimi, zicînd: “Mărire Ţie, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, că faci minuni ca acestea. Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeule, că deşi părinţii noştri Te-au răstignit, noi credem în Tine şi primeşte-ne pe noi care credem în Tine, Stăpîne”.

Toţi evreii din cetatea aceea, bărbaţi, femei şi copii, venind la episcop, l-au rugat cu tot dinadinsul să-i lumineze cu Sfîntul Botez. Şi i-au arătat episcopului icoana Domnului precum şi sîngele şi apa care au curs din ea, spunînd toate batjocurile care au fost făcute acelei sfinte icoane. Iar episcopul, văzîndu-i că s-au pocăit cu adevărat, i-a primit cu bucurie şi, învăţîndu-i sfînta credinţă, i-a botezat pe toţi, cu femei şi copii, iar şcoala lor a făcut-o Biserică Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci a fost mare bucurie în cetatea aceea, nu numai pentru neputincioşii care au fost tămăduiţi, ci şi pentru necredincioşii evrei care s-au botezat, căci au primit sfînta credinţă pentru minunea care s-a făcut de icoana Domnului. Pentru aceasta, toţi, cu credinţă şi cu dragoste, să facă închinăciune sfintelor icoane, întru cinstirea şi mărirea chipului Ipostasului lui Dumnezeu, care s-a aflat în chipul omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine de la toţi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: paginiortodoxe.tripod.com

 

Crucea, semiluna şi steaua lui David într-o biserică ortodoxă

Preotul paroh al bisericii “Sf. Ilie” din cartierul bucureştean Titan, Ilie Costescu (foto 2), şi-a smintit enoriaşii printr-o iniţiativă dubioasă, care, din păcate, a fost validată de însuşi PF Patriarh Daniel.

Câţiva enoriaşi mi-au trimis un protest pe e-mail, în care arată că părintele Ilie Costescu a încălcat canoanele punând simbolul crucii pe pardoseală, chiar la intrarea în biserică, încadrat de semiluna cu stea şi de steaua lui David într-un cerc. Steaua lui David este o hexagramă ce apare ca simbol în perioada 800-600 înainte de Hristos şi este marcă a iudaismului şi imagine a Israelului. Semiluna şi steaua sunt simboluri din perioada sumeriană, fiind preluate pe drapelul de luptă al Dinastiei otomane, care este “responsabilă”, în mare măsură, de asocierea stelei şi semilunii cu Islamul. Crucea, aşezată în centru, serveşte drept “covor” pentru cei ce intră în sfântul locaş, care, în necunoştinţă de cauză, batjocoresc cel mai important simbol al Ortodoxiei. Sunt însă şi destui creştini care au declarat că nu vor mai intra în biserica aceasta până nu este scoasă crucea de pe pardoseală. Întrebat fiind de ce a aşezat crucea pe pardoseală, preotul Ilie a replicat: „Păi ce, biserica nu are forma crucii? Şi intrăm în ea”. Canonul 73 de la sinodul trulan (692) spune clar:

“Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă Mântuire, trebuie să punem toată silinţa, spre a da cinstea cea cuviincioasă aceleia prin care ne-am mântuit din greşala cea veche. Drept aceea şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu simţirea dându-i ei închinăciune, închipuirile Crucii cele ce se fac de oarecare pe faţa pământului, a se şterge cu tot chipul poruncim, ca nu cu călcarea celor ce umblă, semnul Biruinţei noastre, să se ocărască. Deci, de acum înainte cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului, poruncim să se aforisească.”

Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787), completat de sinodul local din Constantinopol (869), formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce priveşte cultul Sfintei Cruci şi al sfintelor icoane, precizând ca cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii şi Sfintei Cruci.
Duminică, 20 iulie, de Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, Patriahul a participat la Sf. Liturghie în biserica nouă din Titan (numită de parohul ei “catedrală”), după care a oficiat slujba de binecuvântare pentru începerea lucrărilor şi a pus piatra de temelie la Aşezământul socio-diaconal „Sfântul Apostol Andrei“ al parohiei (despre care vom mai vorbi, întrucât mi-au parvenit informaţii interesante, care spulberă imaginea de “preot al nevoiaşilor” pe care şi-a construit-o Pr. Costescu). Cu acelaşi prilej, “pentru strădaniile duhovniceşti de a întemeia o parohie, precum şi pentru osârdia filantropică, concretizată în multe acţiuni sociale îndreptate către cei neputincioşi din comunitate”, parohul Costescu a primit distincţia onorifică de sachelar. Preot din 1975, Ilie Costescu a slujit la ţară 14 ani, mai întâi la Ghirdoveni, apoi la Runcu de Dâmboviţa. În 1987, Patriarh Teoctist l-a adus în Bucureşti şi l-a făcut şef al protocolului la Patriarhie. În această calitate, timp de ani a răspuns – ce interesant? -, între altele, de paşapoartele ierarhilor când aceştia plecau în străinătate. O fi avut legături cu Securitatea? Nu ştim încă, dar ştim că a fost director în fosta Bancă a Religiilor (alt cuib de secu), falimentată aşa cum ştim. De la Banca aceasta pare-se i-au rămas şi încălcarea canoanelor, şi apucăturile “ecumeniste” – de tipul amestecării unui simbol fundamental în creştinism cu simbolurile altor credinţe -, şi capacitatea de a scoate bani din piatră seacă (scopurile nu scuză deloc mijloacele).

 

/bisericasecreta blog/

 

Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor arată

ABATERILE ŞI SAMAVOLNICIILE LEGATE DE  CREDINŢA ORTODOXĂ SĂVÂRŞITE DE PATRIARHUL ECUMENIC

GRAIUL ORTODOX: Se impune convocarea unui Sinod Panortodox care să elibereze Biserica Ortodoxă din legăturile Ecumenismului, de care este răspunzătoare Patriarhia Ecumenică şi arhiereii şi teologii ecumenişti. Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei – prin care Patriarhul Bartolomeu cere înlăturarea şi închiderea gurii arhiereilor, stareţilor de mănăstiri, teologilor şi clericilor antiecumenişti, care dezaprobă faptul că arhiereii ecumenişti compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, dispreţuiesc şi încalcă Sfintele Canoane şi strică învăţătura ortodoxă – primeşte din partea Sinaxei Clericilor şi Monahilor răspunsuri bine argumentate prin nenumărate exemple. Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor a dat un răspuns scrisorii pe care Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a adresat-o Arhiepiscopului Atenei, kir Ieronim, şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care se cere înlăturarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim, dar şi a oricărui alt Mitropolit şi a teologilor ortodocşi care se opun panereziei Ecumenismului pe care o promovează Fanarul şi Ierarhii ecumenişti.

Din partea Sinaxei semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),

Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)

Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

În acest răspuns, pe care ὈρθόδοξοςΤύπος îl redă în întregime mai jos, Sinaxa Clericilor şi Monahilor arată următoarele:

Scrisoarea Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, este provocatoare şi neîntemeiată din punct de vedere teologic. Sinaxa îşi argumentează amănunţit afirmaţiile.

Scrisoarea patriarhală foloseşte „elemente” din ecleziologia Vaticanului, ca să se pronunţe împotriva Mitropoliţilor, teologilor, clericilor şi monahilor antiecumenişti, iar pe Arhiepiscopul Bisericii autocefale a Greciei îl tratează ca pe un simplu cleric din jurisdicţia lui. Din lectura scrisorii patriarhale reiese clar că Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti din jurul acesteia poartă convorbiri şi se roagă împreună cu eterodocşii, iar ortodocşilor le porunceşte să tacă. În răspunsul Sinaxei sunt menţionate toate abaterile Patriarhului Ecumenic de la Sfintele Canoane, de la Tradiţia Ortodoxă şi, în consecinţă, de la Adevărul credinţei noastre. Se dovedeşte cu exemple că Arhiereii Ecumenişti, sub îndrumarea Fanarului, încalcă hotărârile Sinoadelor Panortodoxe. […] Deciziile panortodoxe stabilesc că Biserica Ortodoxă nu îşi are locul în forurile ecumeniste. Aceste decizii le aplică multe Biserici autocefale, dar nu şi Patriarhia Ecumenică, care, între altele îi acuză pe antiecumenişti că nu se supun deciziilor Sinoadelor Panortodoxe. De asemenea, deciziile panortodoxe au condamnat fără ocolişuri Uniaţia, cătă vreme Patriarhia Ecumenică a recunoscut-o, pentru prima oară în istorie. Sinaxa Clericilor şi Monahilor enumeră şi alte încălcări ale deciziilor Sinoadelor Panortodoxe, făcându-se o menţiune specială asupra desconsiderării Sfintelor Canoane prin rugăciunile în comun şi coliturghisirile arhiereilor ecumenişti cu Papa şi cu alţi reprezentanţi ai ereziilor creştine. Se arată că trădarea Sfintelor Canoane de către Arhierei Ecumenişti şi de către Fanar a ajuns până în punctul în care Episcopi papistaşi participă în sfintele biserici ale Patriarhiei Ecumenice, în Duminica Ortodoxiei, la litania Sfintelor Icoane (o, cumplită confuzie şi batjocură!), câtă vreme Episcopul Prusei a declarat public, încălcând prin asta Sfintele Canoane, că rugăciunile împreună cu eterodocşii nu constituie o infracţiune canonică.

Acuzei Patriarhiei Ecumenice, potrivit căreia antiecumeniştii nu doresc dialogul cu eterodocşii, Sinaxa îi răspunde că doreşte ca dialogul să aibă loc „în cadrele bisericeşti şi canonice ortodoxe”, aşa cum a hotărât Sinodul Bisericii Greciei.

În continuare, dovedesc cu exemple că nu antiecumeniştii sunt cei care compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, ci, dimpotrivă, Arhiereii ecumenişti (vezi în amănunt, toate exemplele, în textul răspunsului).

Se dovedeşte că anatemele pe care le-a rostit Înaltpreafinţitul Mitropolit al Pireului sunt îndreptăţite şi că nu există primejdia schismei şi a tulburării unităţii Bisericii din pricina acţiunii antiecumeniste, ci, dimpotrivă, din pricina compromisurilor legate de învăţătură de credinţă pe care le fac Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti. În continuare, înfăţişează exemple de încălcări grăitoare ale învăţăturii de credinţă, din care reiese că participarea Bisericii Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică se face recurgându-se la nenumărate compromisuri în multe chestiuni importante ale credinţei noastre ortodoxe neprihănite. Consideră, în sfârşit, că Patriarhia Ecumenică, în scrisoarea către Arhiepiscop şi către Sinodul Permanent, ameninţă realmente Biserica Greciei că, dacă nu îi pedepseşte pe Arhiereii, teologii, stareţii şi clericii antiecumenişti, va convoca un Sinod Panortodox pentru a-i condamna la nivel panortodox. Sinaxa Clericilor şi Monahilor doreşte şi se roagă pentru convocarea unui Sinod Panortodox în care Biserica Ortodoxă să se elibereze din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze. Publicăm mai jos întregul răspuns al Sinaxei Antiecumeniste a Clericilor şi Monahilor la Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care cere eliminarea arhiereilor şi a teologilor antiecumenişti, avându-l în frunte pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim. Iată textul complet al răspunsului Sinaxei la scrisoarea Patriarhului Ecumenic:

PROVOCATOARE ŞI, DIN PUNCT DE VEDERE ECLEZIOLOGIC, NEÎNTEMEIATĂ

ESTE SCRISOAREA PATRIARHULUI ECUMENIC CĂTRE ARHIEPISCOP

Introducere

Stilul şi trăsăturile Scrisorii patriarhale

În mijlocul Postului Mare, pe data de 16 martie 2012, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a trimis o scrisoare către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, care abordează problematica Mişcării Ecumenice.

Scrisoarea patriarhală ne aminteşte de o altă scrisoare mai veche (din 2009), cu un conţinut asemănător, prin care Patriarhul condamna „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, pentru că ar provoca, chipurile!, schismă în Biserică, şi cerea atunci aplicarea unor pedepse aspre împotriva promotorilor acesteia. Însă, harul lui Dumnezeu altfel a rânduit şi – slavă Domnului! – scrisoarea aceasta a devenit motivul ca pentru prima oară să se discute amănunţit, timp de două zile (15-16.10.2009), în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei evoluţia Dialogului Teologic Bilateral cu Romano-catolicii. În discuţia din Sinod s-au dezvăluit fapte şi date despre Mişcarea Ecumenică pe care Ierarhii noştri implicaţi în dialog le ţineau cu grijă ascunse. Sinodul nostru, acţionând corect, nu a condamnat „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, nici pe promotorii acesteia, aşa cum abuziv i se ceruse de la Constantinopol. Nu face obiectul prezentei scrisori să comentăm acea decizie, membrii Sinaxei noastre au făcut acest lucru la momentul respectiv. Însă, citind recenta scrisoare a Patriarhului Ecumenic şi văzând stilul în care este scrisă, nu putem să nu ne amintim de paragraful 6 al comunicatului Sinodului Bisericii Greciei (16.10.2009), prin care se adresează poporului credincios cu un cuvânt deosebit de emoţionant: Ierarhia „îi roagă pe credincioşi să aibă încredere în păstorii lui”. Este vădită diferenţa de ethos-uri şi stiluri dintre mai vechea decizie sinodală şi prezenta scrisoare patriarhală: Ierarhii greci, exprimând Biserica-mamă, se adresează fiilor ei. Episcopul, ca părinte şi nu ca tată vitreg, vorbeşte fiilor săi. Ierarhii Bisericii Greciei se adresează cu un deosebit respect faţă de persoanele credincioşilor şi înţeleg neliniştea îndreptăţită a poporului credincios al lui Dumnezeu pentru câte se uneltesc în Mişcarea Ecumenică. Din păcate, asemenea atitudini bisericeşti sănătoase nu putem găsi în scrisoarea patriarhală, ci, dimpotrivă, cu multă mâhnire constatăm poziţii clericaliste, de impunere, de închidere a gurii şi de reprimare a cuvântului, a luptei şi a neliniştii poporului lui Dumnezeu.

Să cercetăm însă elementele de bază ale scrisorii patriarhale.

Ecleziologie de la Vatican

Din păcate, documentul patriarhal, se sprijină pe elemente ale ecleziologiei Vatican-iene, potrivit căreia, un episcop, care este, chipurile!, „primul din Biserica universală”, poate să „se bucure de putere canonică supremă, deplină, directă şi universală în Biserică, putere pe care o poate exercita totdeauna în mod liber”! Cum altfel ar putea fi interpretată pretenţia indirectă, dar limpede, a Patriarhului Ecumenic de a fi el cel care aprobă la care congrese teologice va trimite reprezentanţi Arhiepiscopul Atenei şi la care vor putea participa Ierarhii Bisericii Greciei? Cum altfel poate fi interpretat stilul scrisorii patriarhale, al cărei autor se adresează Arhiepiscopului Bisericii Greciei ca unui simplu cleric din jurisdicţia sa? Este acesta stil de scrisoare către un „frate” de-aceeaşi-cinste, împreună-episcop şi chiar Arhiepiscopul unei Biserici Autocefale? Cugetul smerit al Arhiepiscopului Atenei trece cu vederea, desigur, adresarea verbală necuviincioasă faţă de persoana sa, însă problematica ordinii canonice în conducerea Bisericii impun respectul necesar faţă de întâi-stătătorul Sinodului Bisericii Greciei. Cum altfel să interpretăm pretenţia Patriarhului Ecumenic ca Sinodul Bisericii Greciei să respingă şi să condamne ceea ce el consideră vrednic de condamnat? Ne pare rău, dar, cu siguranţă, a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale că doar atunci când avem de-a face cu o încălcare a credinţei ortodoxe sau a Sfintelor Canoane, este îndreptăţit sau, mai bine spus, Patriarhul Ecumenic are obligaţia să acţioneze dincolo de graniţele jurisdicţiei sale şi să atragă atenţia asupra abaterii respective. Această obligaţie nu este însă un drept exclusiv al Patriarhului Ecumenic, ci este obligaţia şi dreptul oricărui episcop ortodox. Însă, o asemenea situaţie de abatere de la credinţa ortodoxă şi de la rânduiala canonică, care să justifice depăşirea limitelor jurisdicţiei sale, nu se probează cu date în documentul patriarhal. Prin urmare, scrisoarea patriarhală nu numai că încalcă Tomosul Autofecaliei Bisericii Greciei şi principii canonice statornice care guvernează Biserica Ortodoxă, dar vădesc şi devierea spre poziţii bisericeşti papistaşe. În cazul nostru, de altfel, ca şi într-o mulţime de alte asemenea cazuri din zilele noastre, lucrurile s-au întors pe dos, de vreme ce nu oarecari laici şi clerici, ci însuşi Patriarhul Ecumenic şi Arhierei ai Tronului Ecumenic şi ai altor jurisdicţii, purced, prin faptele lor, la încălcarea Sfintelor Canoane şi contribuie, prin discursurile şi opţiunile lor, la stricarea credinţei noastre ortodoxe. Sunt nevoiţi, astfel, poporul credincios, clericii şi monahii simpli să identifice abaterile de la credinţă şi de la rânduiala canonică şi să atragă atenţia asupra lor, ca unii care exprimă conştiinţa bisericească şi dogmatică ortodoxă (vezi Hotărârea Patriarhilor Răsăritului, 1848), atunci când, iată!, cei a căror datorie şi obligaţie de căpătâi este să vegheze asupra credinţei, adică Episcopii ortodocşi şi Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale, în afara câtorva cazuri izolate, evită să o facă în numele iubirii de fraţi, al politeţii, al ascultării prost înţelese, din pricina, chipurile!, respectului faţă de instituţiile bisericeşti şi a invocării unor condiţii speciale.

Cu eterodocşii dialogăm, iar ortodocşilor le închidem gura!

În documentul patriarhal se exprimă mâhnirea şi neliniştea Patriarhului „faţă de declaraţiile, manifestările şi, în general, mişcările din sânul Bisericii noastre, prin care se exprimă poziţii, aprecieri şi păreri care nu se potrivesc caracterului moral şi vieţuirii ortodoxe”. În continuare se precizează că problema constă în exercitarea „criticii… faţă de Dialogurile Teologice bilaterale şi multilaterale care se desfăşoară la întâlnirile intercreştine din Consiliul Mondial al Bisericilor, din Consiliul European al Bisericilor şi din alte organisme intercreştine asemănătoare”.

Cu tot respectul faţă de instituţia Tronului Ecumenic, ne întrebăm:

De când şi pe baza cărei rânduieli canonice, preocuparea poporului lui Dumnezeu pentru Adevărul credinţei şi pentru unitatea în Adevăr a Bisericii şi, în consecinţă, exercitarea unei critici cuviincioase şi argumentate a unor fapte şi discursuri ale conducătorilor bisericeşti constituie o încălcare bisericească canonică şi impune pedepsirea aşa-zişilor vinovaţi? Nu cumva s-a pricopsit şi Biserica Ortodoxă cu un papă infailibil, ale cărui decizii cu permit nici o critică?

Oare grija mărturisitoare a credincioşilor pentru temele credinţei nu ar trebui să îi bucure pe păstorii noştri? Sau ei se bucură doar când poporul este de acord şi încuviinţează spusele şi faptele conducerii? Însă o asemenea abordare nu este sănătoasă din punct de vedere bisericesc, pentru că vădeşte o mentalitate clericalistă şi papistaşă nedeclarată! Ne lăudăm cu regimul sinodal al conducerii Bisericii Ortodoxe atât în întregul ei, cât şi în cadrul Bisericilor Ortodoxe Locale. Negreşit, la sinoade participă episcopi, dar determinant este şi rolul poporului (clerici şi credincioşi) în primirea sau respingerea hotărârilor Sinoadelor. Exemplele din Biserica Ortodoxă sunt multe: Sinoadele de la Efes (449), Sinodul din Iéria (754) şi de la Ferrara-Florenţa (1439) care au fost respinse dintru început de conştiinţa bisericească a poporului lui Dumnezeu (cler şi credincioşi) ca fiind tâlhăreşti, şi abia apoi a venit formularea sinodală a hotărârii bisericeşti a poporului. Cum, aşadar, se pedepseşte, cu inimă uşoară, simpla exercitare a criticii faţă de deciziile sinoadelor sau ale întâistătătorilor? Să nu uităm nici decizia panortodoxă a celor patru Patriarhi ai Răsăritului (1848), care sintetizează ecleziologia patristică ortodoxă despre rolul poporului lui Dumnezeu: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”. În documentul patriarhal se face pomenire de critica exercitată asupra dialogurilor. Ce răspuns propune Biserica Primului Scaun a Constantinopolului la această critică? Din păcate, doar astuparea gurii şi pedeapsa! Regretăm că suntem nevoiţi să strigăm cu toată puterea sufletului nostru: Aşa se poartă un părinte cu fiii lui? Asta impune conştiinţa responsabilă a păstorului şi episcopului? Aşa cred unii că se cultivă respectul poporului faţă de conducerea bisericească? Cu o asemenea mentalitate conduc ei poporul lui Dumnezeu „către păstrarea neclintită a încrederii faţă de păstorii lui” sau reuşesc tocmai inversul? Dar vai de părintele care dispreţuieşte strigătul de agonie al copiilor lui. El însuşi zdruncină în conştiinţa copiilor autoritate părintească. Şi să nu ne scape faptul că autoritatea părintească nu se impune prin reducerea la tăcere a criticii, ci se insuflă prin cuvânt şi faptă chiar şi copiilor celor mai „neastâmpăraţi”. Dacă acest lucru este valabil în paternitatea biologică, cu atât mai mult se aplică în cea duhovnicească. Cuvântul nostru este un strigăt de durere şi de nelinişte pentru stricarea cugetului pastoral, care cuget ar trebui să fie cu deosebire viu şi conştient la redactorul scrisorii patriarhale. Păstorii, oare, nu au obligaţia să vină să dialogheze cu turma lor, să se îngrijească, aşa încât hotărârile lor să fie bine înţelese? Turma aceasta este necuvântătoare, aşa încât să fie mânată şi să se poarte cu ea după dorinţele păstorilor, fără ca ea să îşi poată exprima nici cea mai mică nelinişte? Din păcate, se observă din partea ortodocşilor care sunt implicaţi la vârf în Mişcarea Ecumenică că promovează trâmbiţând cu putere dialogul cu eterodocşii şi cu cei de alte credinţe, dar evită provocator, tremură efectiv, la cea mai mică discuţie cu fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu fiii lor duhovniceşti şi împreună-slujitori ai Trupului lui Hristos! Fără îndoială, în scrisoarea patriarhală este vădit faptul că autorul scrisorii a fost foarte deranjat de Conferinţa cu tema „Teologie patristică şi erezie postpatristică” organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului (pe care o caracterizează în scrisoare drept „adunare populară”). Este foarte limpede succesul pe care, în fapt, l-a avut conferinţa: a tulburat apele tulburi ale duhului antipatristic şi ale Ecumenismului, a trezit conştiinţe, i-a deranjat pe responsabili. Slavă Domnului! Este vădit faptul că se tem de popor şi de adunarea acestuia: pentru că nu vor ca poporul să fie catehizat şi informat, ca să facă ei ce vor fără nici o împotrivire! Poporul nu trebuie să ştie! Este interzisă informarea responsabilă a acestuia! Este un element de gravă decădere faptul că mai-marii bisericeşti înfierează cunoaşterea, educaţia, informarea poporului despre cele care se întâmplă în Mişcarea Ecumenică!

III. Cine încalcă hotărârile panortodoxe?

Suntem acuzaţi că dispreţuim „hotărârile panortodoxe”. Este „bomboana” facilă care adesea, dar de neîngăduit, o servesc acuzatorii noştri. Sunt necesare în acest punct trei observaţii:

a) Hotărârile panortodoxe nu sunt hotărâri de Sinoade Ecumenice, faţă de care nu încape critică. De aceea, adesea nu doar că se critică astfel de hotărâri panortodoxe, dar nici nu sunt aplicate de către Bisericile Locale, fără să fie validate de aceste Biserici.

b) Potrivit tuturor hotărârilor panortodoxe, participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică nu este nencondiţionată; se pun anumite condiţii, pe care sunt cu toţii obligaţi să le respecte şi să le ţină. În caz contrar, prezenţa ortodocşilor în forurile ecumenice se va face prin încălcarea acestor decizii panortodoxe. Tocmai pentru că, din păcate, nu se respectă condiţiile puse la nivel panortodox, există Biserici Ortodoxe locale care s-au retras cu totul din Mişcarea Ecumenică temporar sau definitiv sau din anumite departamente ale acesteia: spre exemplu, definitiv s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor Patriarhia Georgiei, Patriarhia Bulgariei, şi pentru un mare interval de timp, în trecut, Patriarhia Ierusalimului; în anii ’90 s-au retras provizoriu din Dialogul Teologic Bilateral cu papistaşii cele mai multe Biserici şi Patriarhii Ortodoxe Autocefale (Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Rusiei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Greciei, a Cehiei şi a Slovaciei). Dacă scrisoarea patriarhală s-ar aplica literal, ar trebuie ca întâistătătorii şi sinoadele Bisericilor Locale menţionate mai sus să fie pedepsiţi pentru abatere, dispreţuire şi neascultare a hotărârilor panortodoxe care prevăd participarea tuturor la Mişcarea Ecumenică. Suntem acuzaţi noi care, la urma urmei, facem o simplă critică a celor care se petrec în spaţiul dialogului ecumenic, câtă vreme Bisericile de mai sus au trecut la acţiuni importante şi au refuzat participarea lor la Consiliul Mondial al Bisericilor, încălcând hotărâri panortodoxe. Însă despre aceştia nu îndrăzneşte să spună nici un cuvânt scrisoarea patriarhală.

c) Dacă studiem cu atenţie hotărârile panortodoxe, vom vedea că nu persoanele care critică cele spuse şi săvârşite la nivel ecumenic de către unii ortodocşi sunt cele care nesocotesc hotărârile panortodoxe, ci chiar fruntaşii ortodocşi din Mişcarea Ecumenică, cei care sunt în prim planul dialogurilor. Da! Ecumeniştii dispreţuiesc şi răstălmăcesc deciziile panortodoxe. Arată oare respect faţă de hotărârile panortodoxe care condamnă Uniaţia faptul că Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a oferit un Sfânt Potir ca dar cu un simbolism foarte profund, nou-alesului Episcop Unit al Atenei? Arată respect faţă de hotărârile panortodoxe care au condamnat categoric Uniaţia, „Mitropolitul Pergamului, considerat un foarte iniţiat în teologia ortodoxă, care declară că chestiunea Uniaţiei nu constituie o problemă ecleziologică, ci o problemă practică, pe care trebuie să o abordeze fiecare Biserică Ortodoxă în parte”, potrivit scrisorii Arhiepiscopului Australiei, kir Stilianós, adresate unui membru al Sinaxei noastre? Potrivit Enciclicei din 31.1.1952 a Patriarhiei Ecumenice – care exprima consensul panortodox de-a lungul veacurilor – sunt interzise categoric rugăciunile în comun care „fac obiectul Sfintelor Canoane şi tocesc sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor”. Din păcate, cei care nu respectă Tradiţia panortodoxă sunt chiar reprezentanţii Tronului Ecumenic; şi îşi permit să ne denunţe pe noi, cu inimă uşoară, ca încălcând Sfintele Canoane! Să amintim:

a) În 2002 este aprobat regulamentul privitor la rugăciunea comună „confesională” şi „interconfesională” la întâlnirile Consiliului Mondial al Bisericilor de către reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice!

b) Biserica Constantinopolului aduce cântări de laudă Papei, care stăruie în erezie, ca fiind „venerabil Păstor şi Întâi-stătător” şi asta chiar în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului Ortodox!

c) Se aduc cântări de laudă ereziei papismului, ca fiind „Biserică venerabilă, Scaunul lui Petru”, de către Biserica Constantinopolului şi asta în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului!

d) Papa, cel care stăruie în erezie, îmbrăcat în veşminte liturgice, participă activ la Dumnezeiasca Liturghie în biserica patriarhală (30.11.2006) schimbând sărutarea liturgică cu (… co-liturghisitorul său) Patriarhul şi rostind Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) în numele poporului ortodox!

e) Clerici papistaşi şi armeni, îmbrăcaţi în veşminte liturgice, citesc Evanghelia la Vecernia Dragostei [a „Doua Înviere”, n.tr.] în biserica patriarhală (în anii 2011, 2012) şi intră în Sfântul Altar prin Uşile Împărăteşti, ca nişte clerici ortodocşi canonici!

f) Mitropolitul Germaniei, kir Augustin, a participat la Trier în Germania la o manifestaţie dedicată „pomenirii Botezului” în „Ziua Lumii creştine” (5 mai 2012)! S-a rugat împreună chiar şi cu pastoriţe şi episcopese şi a primit să fie stropit pe frunte de un Episcop papistaş întru „pomenirea Botezului”! În aceeaşi măsură tragică pentru un Episcop ortodox a fost şi clipa în care Mitropolitul Germaniei, ca şi cum ar fi fost un cleric papistaş, i-a stropit pe frunte pe mirenii catolici şi protestanţi întru „pomenirea Botezului”! Ar fi putut, aşadar, Roma să-şi asigure o mai bună legiferare bisericească a „botezului” papistaş decât printr-un Episcop ortodox cunoscut, reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului? La aceeaşi ceremonie, acelaşi Mitropolit a fost fotografiat aşteptând la rând după o pastoriţă sau episcopeasă, care îl binecuvintează pe frunte (!) pe un episcop papistaş! Cu adevărat miserabile visu!

g) Episcopi papistaşi au participat în biserici ale Patriarhiei Ecumenice la litania Icoanelor în Duminica Ortodoxiei! O, cumplită confuzie şi batjocorire!

h) Mitropolitul Prusei şi directorul Facultăţii de Teologie din Halki, kir Elpidofos, le predă studenţilor lui că rugăciunile în comun cu eterodocşii sunt îngăduite şi nu reprezintă o încălcare canonică, potrivit Sfintelor Canoane, a Enciclicei Patriarhale din 31.1.1952 şi Scrisorii din 3.7.1999 a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, adresată Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Dispreţuire

Cele de mai sus nu constituie oare o adevărată dispreţuire a hotărârilor panortodoxe? Când i-a condamnat Tronul Ecumenic pe cei de mai sus pentru încălcările săvârşite? Este oare în acord cu hotărârile panortodoxe, care insistă asupra mărturisirii conştiinţei de sine ortodoxe în spaţiul ecumenic, textul provocator pe care l-au semnat reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre (februarie 2006), potrivit căruia „fiecare biserică [să nu uităm că din Consiliul Mondial al Bisericilor fac parte 340 de grupări protestante, n.a.] este Biserică sobornicească şi nu doar o parte a acesteia. Fiecare biserică este Biserică sobornicească, dar nu în întregul ei. Fiecare biserică îşi împlineşte sobornicitatea când este în comuniune cu celelalte biserici [adică, în comuniune cu grupările protestante!, n.a.]”! De asemenea, în acelaşi text a fost recunoscut calitatea de Biserică tuturor „bisericilor” eretice protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi a fost acceptat că mulţimea cacodoxiilor şi rătăcirilor lor sunt „moduri diferite de exprimare ale aceleiaşi credinţe” şi „diversitate de harisme ale Duhului Sfânt”! La urma urmei, este posibil să existe încuviinţare panortodoxă pentru aceste hule? Am prezentat aceste câteva cazuri ca să vedem cine dispreţuieşte cu adevărat şi încalcă „hotărârile panortodoxe”! Ca membri ai Bisericii Ortodoxe avem pretenţia de la păstorii noştri să respecte şi să ţină toate hotărârile panortodoxe. Toate hotărârile şi nu doar pe cele pe care le vor unii. Pentru că niciodată şi nici un Sinod Panortodox nu a stricat ecleziologia ortodoxă, nu a anulat Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice, nici nu a dat cuiva dreptul să dispreţuiască şi să facă derogări de la Tradiţia şi rânduiala bisericească, aşa cum se întâmplă adesea în spaţiul ecumenist. Dacă acest lucru s-a întâmplat vreodată, atunci, orice Sinod – fie el şi „panortodox” – se va anula de la sine şi se va transforma în „sfat al nelegiuiţilor” şi „adunare a vicleninzilor”. De altfel, „ecumenicitatea” sau caracterul „tâlhăresc” al unui sinod nu sunt definite de numărul şi reprezentarea participanţilor, ci, înainte de toate, de deciziile acestuia.

Dialog în cadre ecleziologice şi canonice ortodoxe

O altă acuză care cu timp şi fără timp se dezlănţuie împotriva noastră este aceea că refuzăm orice dialog cu eterodocşii. Nimic mai fals! Curată calomniere a cuvântului nostru! Primim dialogul, aşa cum l-au primit Domnul, Apostolii şi Părinţii; în acelaşi timp îl refuzăm la fel cum Domnul a refuzat orice discuţie cu Pilat, cu Ana şi Caiafa. Suntem de acord şi încuviinţăm decizia Sinodului nostru din 16.1.2009, potrivit căreia „Dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe”. Precizarea „însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe” a fost socotită necesară, pentru că, evident, Sinodul nostru consideră că nu se întâmplă acest lucru. Politeţea şi subtilitatea exprimării comunicatului ar trebui să îi pună pe gânduri pe ecumenişti pentru mersul lor de până acum, dacă vor să respecte părerile şi deciziile sinodale. Şi nu este doar Sinodul nostru. Încă şi ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice îşi exprimă profunda nelinişte faţă de abaterile din cadrul Dialogului. Cităm doar pe unul dintre cei mai iluştri, datorită pregătirii lui teologice şi a participării timp de 20 de ani de pe poziţia de co-preşedinte la Dialogul Teologic Bilateral cu Romano-catolicii, pe Arhiepiscopul Australiei, kir Stilianós, care a condamnat decăderea Dialogului cu Papistaşii la un simplu „joc care nu are nimic sfânt”, iar într-o scrisoare adresată unui membru al Sinaxei noastre, între altele, vorbeşte despre „devieri în privinţa acriviei poziţiilor ortodoxe” la dialog şi declară că, după cum a evoluat dialogul teologic bilateral, „azi, din păcate, nu ne mai deosebim întru nimic de uniaţi”! Când, aşadar, încă şi personalităţile din fruntea Dialogului şi a Mişcării Ecumenice, care slujesc de pe poziţii importante în Patriarhia Ecumenică vorbesc despre „devieri de la învăţătura dogmatică” şi de „joc care nu are nimic sfânt”, cum e cu putinţă ca Patriarhul să ne acuze pe noi pentru faptul că criticăm cele întâmplate la dialoguri şi informăm poporul lui Dumnezeu?

V. Ecumeniştii sunt cei care subminează instituţia Patriarhiei Ecumenice.

În scrisoarea sa, Patriarhul arată că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la citirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”.

a) Respectăm instituţia Patriarhiei Ecumenice, pentru că, într-adevăr, aşa cum se menţionează în scrisoarea patriarhală „Biserica din Constantinopol a alăptat neamul nostru binecredincios de la izvoarele neprihănitei noastre credinţe ortodoxe şi a păstrat credinţa în vremuri nefaste şi grele, drept învăţând cuvântul adevărului”. Şi mai jos „prin pilda şi mărturia jertfitoare şi a învăţăturii de-a lungul secolelor… [Patriarhia Ecumenică] a propovăduit, a apărat şi a păzit credinţa şi mărturia noastră ortodoxă şi rânduiala canonică a Preasfintei noastre Biserici”. Cu adevărat, acesta a fost Tronul ecumenic până la începuturile secolului XX. Ne-a alăptat cu izvoarele teologiei ortodoxe. Şi numai dacă luăm vestita Enciclică din 1848 întocmită de Patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea, validată de Sinoadele celor patru Patriarhii ale Răsăritului şi semnată şi editată de patru Patriarhi (o adevărată hotărâre panortodoxă), şi e de ajuns pentru a adeveri cuvântul nostru despre Tronul Ecumenic. Dar înaintea lui Dumnezeu mărturisim că, cu toată buna noastră intenţie, nu putem să distingem aceleaşi trăsături şi azi. Pentru că, ce legătură poate să aibă Enciclica panortodoxă a Patriarhilor de la 1848 cu cele întâmplate la Serbarea Tronului din 2006 în biserica patriarhală a Constantinopolului.

b) Ca să se arate mai limpede neîntemeierea acuzaţiei că am lupta „împotriva acestei instituţii preasfinte a Patriarhiei Ecumenice”, suntem nevoiţi să amintim că între membrii de frunte ai Sinaxei noastre se numără profesori universitari emeriţi care de multe ori, şi în trecut, şi azi, au pus în slujba Tronului slujirea lor ştiinţifică şi academică. Câte documente patriarhale şi sinodale nu au întocmit sau câte mii de pagini nu au scris membrii sus-pomeniţi ai Sinaxei noastre, slujind, sprijinind şi promovând ofranda Tronului către Biserica Ortodoxă şi către neamul nostru? La câte congrese ştiinţifice, interortodoxe şi intercreştine şi la câte întâlniri nu au susţinut poziţiile şi nu au reprezentat cu demnitate – prin harul lui Dumnezeu – Tronul Ecumenic membrii academici ai Sinaxei noastre? Atât de uşor se uită şi se şterg toate acestea? Şi azi, încă, în ciuda mâhnirii pe care ne-o provoacă cuvintele şi faptele factorilor de decizie ai Tronului suntem şi rămânem slujitorii acestuia. Însă va trebui să fie întru totul limpede că mai presus de persoane şi instituţii se află Adevărul Evangheliei şi Biserica. Instituţiile şi persoanele primesc valoare doar atunci când neîntrerupt slujesc Adevărului credinţei şi Bisericii Ortodoxe. Există cineva care poate să nu fie de acord cu primul Patriarh şi etnarh de după căderea Constantinopolului, cu Ghenadios al II-lea Scolarios, care spunea că fără continuarea şi apărarea Ortodoxiei „nici Biserica Constantinopolului nu va avea însemnătate pentru ortodocşi”? Poate cineva să nu accepte cunoscuta scrisoare a pururea-pomenitului părinte Epifanie Theodorópulos către Patriarhul Atenagora?

c) Atunci, cine subminează „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Istoria bisericească este clară: Instituţia este subminată de cei care o folosesc ca să susţină Ecumenismul. Nu s-a întâmplat acest lucru şi după Sinodul de la Ferrara-Florenţa? Moscova a găsit atunci prilejul să se înfăţişeze lumii ca a treia Romă, pentru că Constantinopolul trădase Ortodoxia însoţindu-se cu Latinii. Nu au subminat instituţia Tronului tocmai ecumeniştii epocii respective, Patriarhii Constantinopolului Vékkos şi Kalékas? Oare ar trebui să îi cinstim şi pe aceştia, respectând „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Oare nu au respectat „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”, Sinoadele II şi III Ecumenice care i-au condamnat pe constantinopolitanii Macedonie şi Nestorie sau Sinodul VI Ecumenic care a condamnat patru Patriarhi ai Constantinopolului (Serghios, Pyrros, Pavlos al II-lea şi Petros)? În tradiţia Sfinţilor noştri, mai presus şi dincolo de instituţii şi persoane este Adevărul Bisericii. De aceea, Tradiţia noastră ştie să deosebească pe conducători de hamalii instituţiilor şi, pe primii îi cinsteşte din plin, iar pe cei de-al doilea îi predă blestemului istoriei, în ciuda gloriei trecătoare de care s-au bucurat. Noi ne rugăm cu sinceritate Domnului să lumineze şi să dăruiască har celor care sunt în fruntea Tronului Ecumenic şi a întregii noastre Biserici, aşa încât să îi facă „şi părtaşi chipurilor şi urmaşi tronurilor Apostolilor”, ca să păstorească turma cuvântătoare şi să ne conducă pe calea Adevărului. Astfel doar se vor şterge şi de pe inimile noastre umbrele şi amărăciunea care s-au acumulat.

Sunt îndreptăţite anatemele pe care le-a rostit Mitropolitul Pireului? (Despre acestea, aici:

• http://acvila30.ro/2012/03/13/arhiepiscopul-catolic-din-grecia-despre-anatemele-mitropolitului-de-pireu/
• http://acvila30.ro/2012/04/24/mitropolitul-serafim-de-pireu-„reclamatia-catolicilor-constituie-dovada-ereziei/
• http://acvila30.ro/2012/03/12/video-cu-anatemele-mitropolitului-serafim-de-pireu-printre-cei-dati-anatemei-papa-benedict-al-16-lea-rabinii-musulmanii-iehovistii-si-ecumenistii-duminica-ortodoxiei-2012-%CE%B4/
• http://acvila30.ro/2012/03/03/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/
• http://acvila30.ro/2012/03/09/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/
• http://acvila30.ro/2012/03/04/mitropolitul-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2012-papei-benedict-al-xvi-lea-anatema/ )

În scrisoarea sa, Patriarhul notează că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la rostirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la aşa-numita Mişcare Ecumenică”. Considerăm că este oportun să atragem atenţia că:

a) Nu se precizează în scrisoarea patriarhală în ce constă „inadmisibilul” din „citirea… «anatemelor»”. În faptul că au fost citite anatemele sau în conţinutul lor? Dar, citirea anatemelor nu este prevăzută în cartea liturgică a Triodul, aflată în uz? Faptul că nu se citeşte Sinodiconul în majoritatea bisericilor nu înseamnă că este greşită citirea lor sau că apare primejdia provocării schismei din simpla lor citire!

b) Pentru restabilirea adevărului şi pentru a nu se crea impresii greşite menţionăm că, aşa cum reiese din înregistrarea postată pe internet, Mitropolitul Pireului nu a rostit anateme „împotriva tuturor celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”, după cum în mod eronat se menţionează în scrisoarea patriarhală, ci doar împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic: „Împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic, anatema”. Credem că este vădită diferenţa dintre cele două fraze; ne provoacă nedumerire cu de a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale acest lucru. În plus, există oare chiar şi un singur ortodox responsabil care să nu condamne „Ecumenismul intercreştin şi interreligios sincretic”? De ce, aşadar, atâta tulburare din cauza condamnării lui categorice în Biserică? De unde reiese primejdia schismei şi a neorânduielii în Ortodoxie, la care se face referire în scrisoarea patriarhală? Nu cumva ne luptăm cu himerele?

c) În anatemele citite de către Mitropolitul Pireului s-au adăugat şi referiri la Papă, la pionierii protestanţilor, la monofiziţi, la discipolii „Societăţii Skopiá”, la sionişti şi islamişti, care nu sunt menţionaţi în Triodul aflat în uz. S-a pus întrebarea: dar toţi aceştia, prin firea lucrurilor, sunt în afara Bisericii; ce sens are deci rostirea „anatemei” împotriva lor? Va trebui să înţelegem că scopul rostirii anatemelor în Tradiţia noastră bisericească are în primul dimensiune pastorală. Prin „anatemele” Sinoadelor Ecumenice şi Locale, Biserica îmboldeşte sensibilitatea fraţilor rătăciţi şi trage semnalul de alarmă faţă de membrii ei atrăgând atenţia asupra stricării şi deformării Adevărului. De aceea, şi la Sinodul VII Ecumenic se reiau condamnările ereticilor Arie, Macedonie, Nestorie, Dioscur, Eutihie şi ale altor ereziarhi şi discipoli ai lor, care de secole erau în afara Bisericii. Atunci, de ce Biserica repetă anatemele? Pentru că totdeauna există primejdia ca părerile lor eretice să se răspândească în Trupul Bisericii şi să îi otrăvească pe membrii acestuia. Biserica, rostind anatemele strigă cu glas foarte mare: „Popor al lui Dumnezeu, îţi poţi primejdui mântuirea, există învăţături care strică Adevărul Evangheliei, nu poţi fi mădular al Trupului Bisericii şi în acelaşi timp să crezi în înşelări şi minciuni; Adevărul nu este totuna cu rătăcirea şi cu erezia”.

d) O referire specială trebuie să se facă la „anatemele” citite împotriva iudaismului şi islamului. După cum se ştie, este vorba de cu totul alte religii, care nu au nici o legătură cu Evanghelia şi, la urma urmei, s-ar putea afirma că nu poate exista în nici un caz primejdia confuziei sau a stricării credinţei ortodoxe prin acţiunea lor. Care este deci nevoia pastorală a rostirii anatemelor împotriva lor? În trecut acestea erau datele problemei; astăzi, însă, lucrurile sunt foarte diferite: dacă cercetăm cu atenţie Mişcarea Noii Epoci, precum şi apariţia şi dezvoltarea Ecumenismului înţelegem necesitatea acestor anateme: specialistul francez în studii islamice şi mistice, Luis Massignon (1883-1962), a formulat teoria „religiilor avraamice” care învaţă că creştinismul, iudaismul şi islamul adoră acelaşi Dumnezeu şi aparţinem aceleiaşi familii a religiilor avraamice monoteiste, suntem aproape fraţi în aceeaşi credinţă a lui Avraam. Concepţii asemănătoare au fost formulate în Proclamaţia „Nostrae Aetate” (§ 3-4) a Conciliului II Vatican. Aceste concepţii sunt ascultate cu bunăvoinţă în Apusul protestant şi pe nesimţite sunt servite de către mai-marii bisericeşti şi de teologii academici ortodocşi şi în Răsărit. În spaţiul ortodox nu am ajuns încă să vorbim despre CRISLAM (Cristus şi Islam) şi să aşezăm la amvon sau pe Sfânta Masă una lânga alta, Evanghelia şi cartea Coranului, predând din amândouă, aşa cum se întâmplă în unele biserici protestante din SUA1, dar, din păcate, într-acolo ne îndreptăm, de vreme ce arhierei ortodocşi vorbesc tot mai des şi mai stăruitor despre „Sfântul Coran” şi nu ezită să îl ofere ca dar. De asemenea, învăţătura despre paternitatea comună, din Avraam, a creştinilor, iudeilor şi mahomedanilor, am auzit-o şi din gura Patriarhului Ecumenic rostind-o în sinagoga Park East din New York2. Oare doresc să pregătească poporul ortodox ca să primească învăţătura despre familia religioasă avraamică şi despre unitatea religiilor acesteia? Ecumenismul sincretic interreligios avansează cu paşi repezi. În faţa acestei răstălmăciri new-age-iste, a schimonosirii şi falsificării predicii evanghelice şi a hulei împotriva Sfintei Treimi, care cu viclenie se oferă poporului nostru, în cele din urmă, s-a găsit un Mitropolit cu o mai mare răspundere pastorală şi care, provocând duhul de relaxare în care se complac creştinii noştri care dorm, a început să strige cu glas mare în biserică: „Anatema!”. Poate chiar ne vom trezi din letargia grea pe care vor să ne-o provoace! Probabil că unii au fost surprinşi, iar alţii s-au mâhnit pentru că le sunt împiedicate uneltirile. De aceea au protestat vehement faţă de această alterare formală a „Sinodiconului Ortodoxiei”. Însă tocmai această adăugire, chipurile contrară literei „Sinodiconul Ortodoxiei”, a salvat fără îndoială tocmai duhul acestuia. Să ne gândim puţin: dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în toate mitropoliile, ar mai fi găsit teren în poporul nostru blasfemiile despre religiile avraamice? Vorbind despre adăugirea, chipurile contrară literei Sinodiconului, trebuie să arătăm că la textul iniţial al „Sinodiconului Ortodoxiei”, care s-a întocmit în 843, Biserica a adăugat de-a lungul timpului noi condamnări ale rătăcirilor şi ereziilor din secolul al XIV-lea, datorită grijii pastorale faţă de poporul credincios, ca să îl păzească de noile rătăciri şi ca să nu rămână credincioşii neinformaţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi Mitropolitul Pireului.

d) Încheind referirea la Duminica Ortodoxiei, am dori să atragem atenţia că aceia care s-au mâniat din pricina adăugirii de noi anateme au tăcut provocator – şi tocmai ei, care au răspundere şi vină! – în faţa batjocoririi Duminicii Ortodoxiei prin participarea cardinalilor şi arhiepiscopilor papistaşi la litania Sfintelor Icoane în biserici din jurisdicţia Tronului Ecumenic. Cu adevărat, jalnică privelişte să facă litanie în Duminica Ortodoxiei, alături de episcopi ortodocşi, şi cei care, de fapt, ocărăsc Biserica noastră Ortodoxă, considerând-o „deficitară”, pentru că nu recunoaşte primatul papal şi infailibilitatea. Regretăm să constatăm că Tronul Ecumenic purcede la acţiuni care îi depăşesc atribuţiile în Biserica Greciei împotriva celor petrecute în Mitropolia Pireului de Duminica Ortodoxiei, dar tace în privinţa răsturnării rânduielii canonice în propria-i jurisdicţie. Ne întrebăm, la urma urmei, cine subminează prestigiul Tronului şi cine dezbină poporul lui Dumnezeu?

VII. Abateri semnificative de la învăţătura de credinţă

În scrisoarea patriarhală se arată cu emfază că participarea la Mişcarea Ecumenică se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale neprihănitei noastre credinţe ortodoxe” şi îşi arată surprinderea faţă de critica noastră care s-ar limita la „referinţe şi interpretări unilaterale şi selective”.

Am fi fericiţi, dacă am putea fi de acord cu scrisoarea patriarhală. Din păcate, însă, ne temem că compromisurile şi vătămările în problemele credinţei sunt multe şi serioase. Sinaxa noastră va prezenta un întreg volum cu faptele şi discursurile fruntaşilor ortodocşi ai Ecumenismului. Suntem siguri că publicarea lor va trezi şi molateca noastră conştiinţă ortodoxă. În prezentul text ne limităm la foarte puţine asemenea exemple şi nu dintre cele mai grave şi inadmisibile, aşternute pe hârtie sau declarate public:

a) Teologia baptismală dezvoltată în spaţiul Ecumenismului, potrivit căreia graniţele Bisericii sunt delimitate de botez. Adică, oricine este botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh face parte din Biserica lui Hristos, indiferent ce crede în chestiunile fundamentale ale credinţei.

b) Ne-am referit deja la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor care a avut loc la Porto Alegre (2006), la care reprezentanţii ortodocşi în fapt au negat Sobornicitatea Bisericii Ortodoxe pe care o mărturisim în Crez. Au semnat că deplinătatea sobornicităţii Bisericii depinde de comuniunea cu ramurile protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor!

c) În Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog Teologic cu monofiziţii, reprezentanţii ortodocşi au semnat că monofiziţii „au păstrat cu adevărat credinţa ortodoxă”. Cu alte cuvinte, rău au făcut Părinţii Sinodului IV Ecumenic care i-au tăiat din Trupul Bisericii ca fiind eretici. Şi, desigur, s-au înşelat şi Părinţii celorlalte Sinoade Ecumenice, al V-lea, al VI-lea, Sinodul V-VI şi al VII-lea Ecumenic care au reafirmat condamnările!

d) Ne-am referit la acordul de la Balamand (1993) la care pentru prima oară reprezentanţii ortodocşi, încălcând hotărâri panortodoxe, au recunoscut Uniaţia. La Balamand însă a existat şi alt compromis la pretenţiile papistaşe, întru totul de neîngăduit pentru conştiinţa ortodoxă. Reprezentanţii ortodocşi au recunoscut că deţinător al succesiunii apostolice nu este doar Biserica Ortodoxă, ci şi papismul. Literal: „de ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la preoţia unică care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a Episcopilor – nu se poate considera ca proprietate a uneia dintre Bisericile noastre”! Ne întrebăm, cei care au semnat acest text au înţeles oare ce au semnat? Acceptă ei că Papismul păstrează succesiunea apostolică, adică faptul că dogmele: Filioque, primatul papal, infailibilitatea papală, harul creat, meritele prisositoare ale Sfinţilor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu sunt parte a învăţăturii apostolice? Aşadar, învăţături întru totul potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt şi ele parte a învăţăturii apostolice! Totală halucinaţie teologică, teologie contemporană de tip new-age-ist, potrivit căreia şi la unii, şi la alţii există Adevărul. În rest, participarea noastră la Ecumenism se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale credinţei noastre neprihănite”. Sau, oare, cele pe care le-am pomenit mai sus, sunt simple „referiri şi interpretări unilaterale şi selective”, după cum se afirmă în scrisoarea patriarhală? Cu îndreptăţire deci, unul dintre ierarhii de vază ai Patriarhiei Ecumenice, Arhiepiscopul Australiei, vorbeşte despre „scăderi de la acrivia dogmatică în poziţiile ortodoxe” şi că „azi, din nefericire, întru nimic nu ne mai deosebim de uniţi” şi caracterizează Dialogul Ecumenic prin cuvântul foarte aspru: „joc care nu are nimic sfânt”!

„Hotărâm şi poruncim”

În sfârşit, scrisoarea patriarhală având ifosul unei autorităţi bisericeşti conducătoare nu cere Sinodului Bisericii Greciei să studieze cele pe care le reclamă şi să ia poziţie faţă de acestea, ci ordonă şi stabileşte hotărârea pe care Sinodul grec este obligat să o ia: ca să „respingeţi şi să condamnaţi acestea la nivel oficial ca fiind neîntemeiate şi primejdioase, luaţi, deci, şi în sinod deciziile care se impun pentru o mai largă condamnare şi respingere a acţiunilor acestora”. O pretenţie asemănătoare s-a impus şi prin scrisoarea mai veche, din 2009.

Deosebit de interesant este şi paragraful de încheiere al scrisorii, care o şi deosebeşte de scrisoarea asemănătoare, mai veche, din 2009, împotriva „Mărturisirii de credinţă împotriva Ecumenismului”. Se observă în scrisoarea patriarhală că, dacă Sinodul Greciei nu se va conforma poruncilor acesteia prezentate mai sus, Biserica Constantinopolului „îşi rezervă… ca după datorie să procedeze şi ea la acţiunile panortodoxe care se impun pentru prevenirea din timp a situaţiilor nedorite care ameninţă […]”.

Să înţelegem bine, este vorba de o ameninţare directă împotriva Bisericii Greciei: fie vă conformaţi pretenţiilor mele, fie voi convoca Sinod Panortodox, ca să vă condamn eu pe voi!

Epilog: Măcar de s-ar convoca un Sinod panortodox pe această temă.

Nu ne neliniştim din pricina unor asemenea ameninţări. Dimpotrivă, ne-am bucura pentru o asemenea evoluţie, pentru că orice ar pune la cale oamenii, ultimul cuvânt îl are tot Dumnezeu. Şi, după cum harul Duhului Sfânt a ajutat, iar cererea Patriarhului Ecumenic, din urmă cu trei ani, de a fi condamnată „Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului” a provocat, în pofida oricărei aşteptări, dezbaterea din Sinodul Bisericii Greciei în care s-a dezvăluit cum stau lucrurile cu participarea ortodoxă la dialoguri şi s-a încheiat cu emiterea celebrului comunicat din 16.10.2009, la fel şi acum prezenta scrisoare patriarhală mai degrabă va provoca, pentru prima oară la nivel panortodox, o amplă dezbatere pe tema panereziei Ecumenismului! Şi, acolo, toţi episcopii ortodocşi în faţa poporului lui Dumnezeu, a conştiinţei lor şi a Domnului Iisus Hristos vor lua o poziţie responsabilă. Cine ştie, dacă nu cumva aşa vrea Dumnezeu să elibereze Biserica Sa din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze?

Desigur, din altă perspectivă, o asemenea evoluţie va avea urmări tragice pentru însăşi Patriarhia Ecumenică şi, inevitabil, pentru unitatea panortodoxă. Dar încă şi acest lucru poate să ne ajute, ca să ne ridicăm din moliciunea relaxării şi să ne asumăm cu toţii, mici şi mari, răspunderi înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Este sigur că va provoca multă durere şi mâhnire, dar harul lui Dumnezeu cunoaşte şi iconomiseşte viaţa Bisericii spre folosul poporului lui Dumnezeu şi a credinţei neprihănite, a Ortodoxiei apostolice şi patristice.

În numele Sinaxei Clericilor şi Monahilor semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),

Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)

Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

1 http://www.nowtheendbegins.com/blog/?p=5441.

2 http://www.youtube.com/watch?=3RHTWgP4cbU, începând cu momentul 6:45, şi http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=FrkxMnISxiE&NR1, începând cu momentul 4:45.

Sursa: Graiul Ortodox

 

ÎNTÂLNIRE ECUMENISTĂ A ”MONAHISMULUI INTERNAȚIONAL”

În rafala incredibilă de manifestări ecumeniste am pierdut socoteala „instituţiilor” ecumeniste!

Luna trecută am citit despre întâlnirea şi despre rugăciunile în comun ale „Asociaţiei Internaţionale a Monahilor şi Monahiilor”! Întâlnirea acestei ciudate „Asociaţii” are loc o dată la doi ani şi este alcătuită din „călugări” şi „călugăriţe” din toate „confesiunile” creştine. Anul acesta întâlnirea a avut loc în provincia Tarascon din sudul Franţei şi în comunitatea protestantă din Pomeyrol, cu participarea a 68 de călugări, călugăriţe şi a câtorva laici din 21 de ţări. Preşedintele „Asociaţiei Internaţionale a Monahilor şi Monahiilor” este episcopul Athenagora de Sinope. Tema simpozionului de anul acesta a fost: „Ascultaţi! Dumnezeu ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lumii”! Rămânem cu adevărat fără glas în faţa obrăzniciei şi tupeului ecumeniştilor ortodocşi. În primul rând ce înseamnă: „Asociaţia Internaţională a Monahilorşi Monahiilor”? Nu este menţionat nici măcar cuvântul „creştin”. Întâmplător? Cu siguranţă nu! Deoarece „monahism” au şi hinduismul, budismul şi zen-ul şi alte religii! Ne întrebăm: Nu cumva este deschisă această asociaţie şi pentru ei? În al doilea rând, ce legătură poate avea monahismul ortodox, al trezviei şi al rugăciunii minţii, cu monahismul catolic, care în esenţă este „armata papei”, complet ne-duhovnicesc [ἀποπνευματωμένος, lipsit de Duhul Sfânt], gata să apere kakodoxiile [ereziile] papismului? Ce legătură poate avea cu inexistentul „monahism” protestant al raţionalismului şi al ereziilor? Ascultaţi bine, domnilor ecumenişti: Dumnezeu nu vorbeşte unde vreţi voi, ci doar în sufletele curate, care sunt inundate de har în Sfânta Lui Biserică – Ortodoxia! Sau nu ştiţi că şi diavolul vorbeşte prezentându-se drept Dumnezeu? Totuşi vă asigurăm că în ciudata voastră „asociaţie” nu a vorbit Dumnezeu!

*

Rugăciuni în comun într-o mănăstire romano-catolică în timpul celei de-a 34 – a întâlniri intercreştine a călugărilor şi călugăriţelor în Franţa

În timpul celei de-a 34 – a întâlniri intercreştine a călugărilor şi călugăriţelor (12-18 iulie 2012), participanţii au făcut diverse excursii în biserici şi mănăstiri istorice din regiune. În cadrul acestora, au vizitat şi Abaţia Notre-Dame de Senanque (mănăstire cisterciană). Urmează fotografii.

.

.

Traducere: http://acvila30.wordpress.com/;  sursa: Orthodoxos Typos, 10/08/2012

 

CĂRUI “DUMNEZEU” APRIND LUMÂNĂRI IERARHII SERAFIM JOANTĂ, IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ ÎMPREUNĂ CU PĂGÂNII, EVREII, MUSULMANII ŞI TOT FELUL DE ERETICI? FOTOGRAFII ŞI VIDEO DE LA CEREMONIA FINALĂ A SIMPOZIONULUI INTER-RELIGIOS INTERNAŢIONAL PENTRU PACE – SARAJEVO 2012

CĂRUI “DUMNEZEU”

APRIND LUMÂNĂRI IERARHII SERAFIM JOANTĂ, IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ

ÎMPREUNĂ CU PĂGÂNII, EVREII, MUSULMANII ŞI TOT FELUL DE ERETICI ???

[VEZI ÎN PRIMUL VIDEO PENTRU SERAFIM JOANTĂ -0: 59: 14,

IAR PENTRU IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ 1:02:34 – 1:02: 47]

Întreaga ceremonie finală a simpozionului inter-religios internaţional pentru pace de la Sarajevo 2012. Ceremonia a fost organizată în piaţa din Sarajevo de către comunitatea romano-catolică San Egidio în spiritul de la Assisi. Au vorbit Andrea Riccardi, Roger Etchegaray, Rita Progmore, Moustafa Serici, Patriarhul Irineu al Serbiei [nu e o surpriză!],Arhiepiscopul romano-catolic Vinko Puljic, Jacob Fintsi, Marco Impagliazzo. La sfârşitul ceremoniei au fost unite toate lumânările într-un sfeşnic.

 

 *

*

Întâlnire internaţională pentru pace organizată de Comunitatea Sant’Egidio la Sarajevo, în Bosnia Herţegovina

Scris de Biroul de Presă a Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

Luni, 10 Septembrie 2012 20:34

Între 9 şi 11 septembrie, la Sarajevo, în Bosnia-Herţegovina, sub genericul „A trăi împreună este viitorul. Religii şi culturi în dialog (Live togheter is the future. Religions and Cultures in dialogue)”, se desfăşoară „Întâlnirea internaţională pentru pace” organizată de Comunitatea Sant’Egidio (aparţinând Bisericii Romano-Catolice), cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Sârbe, al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Vrhbosna-Sarajevo, al Comunităţii Islamice şi al celei Evreieşti din Bosnia-Herţegovina. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi reprezentând Biserica Ortodoxă Română, la această manifestare a participat Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Tot din cadrul Patriarhiei Române, au mai participat Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Onorific Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei. Având o existenţă de mai bine de patru decenii şi fiind fondată în 1968 de către Domnul Andreea Riccardi, profesor de Istorie contemporană la Universitatea din Roma III, iar actualmente şi Ministru pentru Cooperare Internaţională şi Integrare, în cadrul Guvernului italian, Comunitatea Sant’Egidio organizează anual astfel de întâlniri internaţionale pe tema păcii, la care participă mii de oameni de diferite religii şi culturi de pe toate meridianele globului, iar ediţia din acest an, cea de a XXVI-a, se desfăşoară la Sarajevo, într-un oraş simbol pentru Peninsula Balcanică, dar şi pentru Europa: aici convieţuiesc la un loc cel puţin patru dintre marile religii ale lumii (musulmani, ortodocşi, romano-catolici şi evrei), în urmă cu 99 de ani de aici izbucnea Primul Război Mondial, iar la sfârşitul secolului al XX-lea un alt mare conflict local a tulburat din nou liniştea acestor locuri şi oameni, care şi-au regăsit apoi cu greu pacea. Tocmai pentru a afirma valoarea simbol a acestui oraş, dar şi pentru a transmite lumii întregi un mesaj de pace, Comunitatea Sant’Egidio a hotărât ca pentru ediţia din anul 2012 să aleagă oraşul Sarajevo. În cadrul acestei manifestări, sâmbătă seara, 8 septembrie 2012, a avut loc o rugăciune făcută de către romano-catolici în Catedrala lor din Sarajevo, la care au asistat ortdocşii, în frunte cu Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, dar şi alţi invitaţi. În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (9 septembrie 2012), în Catedrala Ortodoxă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din Sarajevo, sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Irineu a fost săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească de un sobor de 9 Ierarhi Ortodocşi, între care s-au numărat Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Din partea celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale au coliturghisit: ÎPS Policarp de Spania şi Portugalia şi ÎPS Serafim de Zimbabwe şi Angola, reprezentând Patriarhia Ecumenică; ÎPS Kiril de Ekaterinburg şi Verhotursk şi PS Episcop Serafim de Bobruj şi Bihovsk, reprezentând Patriarhia Moscovei şi patru Ierarhi din Patriarhia Sârbă (PS Vasile de Zvornik şi Tuzla; PS Pahomie de Vranie, PS Sava al Slavoniei şi PS Grigorie al Zahumiului şi Herţegovinei). Din partea Patriarhiei Sârbe au mai asistat şi alţi Ierarhi, între care s-a numărat şi ÎPS Nicolae al Dabro-Bosniei, iar cuvântul de învăţătură al zile a fost rostit de către PF Patriarh Irineu. La această slujire au asistat mai mulţi cardinali şi episcopi romano-catolici, între care şi Cardinalul Vinko Puljić, de Vrhbosna-Sarajevo, dar şi alţi invitaţi ai Comunităţii Sant’Egidio. În după amiaza aceleiaşi zi (9 septembrie 2012), la centrul cultural şi sportiv Skenderija din Sarajevo, în prezenţa a aproximativ 5.000 de invitaţi, a avut loc deschiderea oficială a acestei reuniuni pentru pace, la care au participat atât fondatorul comunităţii Sant’Egidio, Domnul Profesor Andreea Ricardi, conducătorii celor patru mari religii reprezentate la Sarajevo: PF Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Mustafa Cerić, Marele Muftiu al Bosniei-Herţegovina, Cardinalul Vinko Puljić, Arhiepiscop de Vrhbosna-Sarajevo şi Jacob Finci, Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bosnia-Herţegovina, Preşedinţi de State şi Primi Miniştri (Bakir Izetbegović, Preşedintele Bosniei-Herţegovina, Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, Ivo Josipović, Preşedintele Republicii Croaţia, Filip Vujanović, Preşedintele Republicii Muntenegru, Mario Monti, Primul Ministru al Guvernului Italian, Jeannot Ahoussou-Kouadio, Primul Ministru al Republicii Coasta de Fildeş, care au rostit şi alocuţiuni), cât şi numeroase alte personalităţi ale lumii religioase, politice şi culturale din întreaga lume. După citirea mesajului Papei Benedict al XVI-lea adresat participanţilor la reuniune, a avut loc un gest simbolic pentru reconcilierea petrecută între diferitele confesiuni din Sarajevo: înmânarea către Oded Wiener, Şef-Rabinul Israelului, a unei cărţi, numită „Haggadah”, cuprinzând reproducerea unui text evreiesc din secolul al XIV-lea care a fost păstrat cu multă grijă de-a lungul veacurilor în acest oraş, fiind ferit de la distrugere. În cuvântul său, Domnul Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, a subliniat importanţa acestui gest care are la bază o carte reprezentând cultura şi spiritualitatea, precizând că Uniunea Europeană va fi susţinătorul acestor valori religioase care contribuie la menţinerea păcii în lume şi la dezvoltarea ţărilor membre ale Uniunii. În cele două zile care vor urma, dimineaţa şi după amiaza, vor avea loc mai multe întâlniri de lucru ale participanţilor, împărţiţi în 27 de grupuri de dialog, pe diferite teme de actualitate religioasă, dar şi cu alte perspective. Cu acest prilej, Preasfinţitul Părinte Siluan va avea o intervenţie în cadrul secţiunii „Rugăciune şi Pace” (Prayer and Peace), Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim va vorbi la secţiunile „În căutarea lui Dumnezeu a-l găsi pe om” (In search of God to Fiind Man) şi „50 de ani mai târziu: Puncte de vedere despre Conciliul II Vatican” (Fifty Years Later: Visions of the 2nd Vatican Council), iar Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, va rosti o cuvânt în cadrul secţiunii „Valoarea vieţii” (The value of life). Întâlnirea organizată de Comunitatea Sant’Egidio la Sarajevo se va încheia marţi după-amiază, printr-o rugăciune pentru pace care va avea loc în locaţii diferite, potrivit religiilor participanţilor, o procesiune pentru pace şi ceremonia finală, în cadrul căreia, la fel ca şi la întâlnirile anterioare, va fi semnat şi un apel pentru pace, pentru anul 2012.

Astfel, prin această reuniune, oraşul Sarajevo va deveni vreme de mai multe zile un centru de interes pentru mai multe religii şi State ale lumii şi doreşte să îşi afirme şi pentru viitor vocaţia sa de oraş paşnic, în care trăiesc la un loc mai multe neamuri şi confesiuni religioase.

Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

 

SFÂNTUL PATAPIE: Cum tu, o eretica, te apropii de mine?

Câteva minuni contemporane ale Cuviosului Patapie

I. O mare minune: întoarcerea femeii „catolice” (monahul Nicodim Bilalis, „Slujba Cuviosului Părintelui nostru Patapie, făcătorul de minuni, o scurtă biografie şi o scurtă istorisire a minunilor”, pp. 19-20, ediţia a II-a, Atena, 1986)
Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane. Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt. Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.
 

Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.
După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.
În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:
– „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.
Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.
De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om! „Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.
Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc.”

 

Anul 1478 – Catolici – Sălbatici şi barbari

În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului. În fiecare an, Sfântul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej aşa-numitul edict de credinţă. În acest decret, cei care se simţeau vinovaţi de înclinaţii eretice erau sfătuiţi ca, în intervalul unui termen de graţie de 30 de zile, să se învinovăţească în faţa Sfântului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioşilor să denunţe fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acţiunile suspecte. Toate obiceiurile evreieşti, aprinderea de lumânări vineri seara, schimbarea rufăriei de sabat, nemâncarea cărnii de porc, spălarea mâinilor înaintea fiecărui prânz, erau considerate erezii ascunse. Lectura cărţilor în limbi străine, ca şi, în special, citirea frecventă a lucrărilor profane, erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-şi denunţe părinţii, soţul soţia, sau invers, căci altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea. Apăsătoare era mai ales taina cu care îşi înconjura Tribunalul activitatea. Învinovăţirea se făcea în ascuns; cel care încunoştiinţa pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de grea pedeapsă. Justiţiei îi erau de ajuns indicii neînsemnate pentru a dispune arestarea, şi nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temniţele Inchiziţiei. Denunţător, martor, acuzat erau constrânşi cu jurământ la tăcere, o călcare a jurământului fiind pedepsită la fel cu erezia.

Dacă incriminatul tăgăduia sau persista în greşeală, era aplicată tortura.  Aceasta se executa după instrucţiuni riguroase, în prezenţa unui medic şi a unui secretar care trecea în procesul verbal fiecare amănunt. Secole de-a rândul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuinţau mijlocul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a-l scăpa pe îndărătnic de erezie şi a-l călăuzi pe drumul adevăratei cunoaşteri.

Dacă acuzatul recunoştea şi se căia, atunci era “împăcat cu biserica”. Împăcarea era legată de ispăşire; penitentul putea să fie bătut cu biciul, purtat în haine de ocară în procesiune publică prin oraş sau predat autorităţilor laice pentru ispăşirea unei munci silnice pe galere pe timp de 3 până la 8 ani, câteodată şi pe viaţă. Averea penitentului era confiscată, iar casa uneori distrusă. Sfântul Tribunal nu renunţa la principiul blândeţii chiar atunci când ereticul nu recunoştea sau îşi mărturisea parţial vina. Biserica nu-l omora pe păcătos, dar pe criminalul îndărătnic sau recidivist îl excludea din comunitatea ei şi îl preda autorităţilor laice. Ea recomanda şi acestora să evite paloşul călăului, dar invita să fie luat în considerare versetul din Sfânta Scriptură: “Dacă unul nu rămâne pentru mine, este lepădat ca o mlădiţă ce s-a uscat; şi o adună lumea şi o aruncă în foc şi arde”. Aşadar, autoritatea laică ardea mlădiţele lepădate, pe izgoniţii din comunitate, şi încă de vii. Când era vorba de un eretic mort, i se dezgropa cadavrul şi i se ardea. Dacă ereticul îşi recunoştea vina după condamnare, era sugrumat şi ars după aceea. Dacă ereticul izbutea să dispară, se ardea o efigie a lui. Întotdeauna averea îi era confiscată; o parte din bunurile confiscate reveneau statului, altă parte Inchiziţiei. Pe cât de secretă era procedura Inchiziţiei, pe atât de răsunător erau anunţate şi executate sentinţele ei. Pronunţarea şi executarea sentinţei erau numite acte de credinţă, manifestare de credinţă, auto da fe. A lua parte la o astfel de execuţie trecea drept o acţiune plăcută lui Dumnezeu. Se desfăşurau procesiuni măreţe, steagul Inchiţiei era descoperit în chip solemn, iar pe tribuna uriaşă stăteau demnitarii civili şi ecleziastici. Fiecare criminal, îmbrăcat în cămaşă de ocară şi cu pălăria de eretic, înaltă şi ascuţită pe cap, era strigat şi prezentat, iar sentinţa îi era adusă la cunoştinţă cu glas tare. La locul de ardere, osândiţii erau conduşi cu mari forţe militare. Mulţimea privea arderea ereticului cu o lăcomie care întrecea desfătările luptelor cu tauri, şi atunci când, după condamnare, cei care se căiau aşa încât scăpau doar cu sugrumarea şi nu trebuiau arşi de vii erau prea mulţi, spectatorii murmurau. Despre fiecare autodafeu erau publicate dări de seamă redactate de scriitori bisericeşti versaţi. Aceste rapoarte plăceau foarte mult. De pildă, padre Garau povestea de un autodafeu de pe insula Mallorca. Şi anume, cum trei păcătoşi îndărătnici îşi găsiră moartea prin foc, şi cum, atunci când îi ajunseră flăcările, disperaţi, voiră să se desprindă de pe stâlp. Ereticul Benito Terongi se smulse într-adevăr, dar căzu în flăcările din stânga lui. Sora lui, Catalina, care se lăudase mai întâi că se va arunca singură în flăcări, ţipa şi gemea acum, cerând să fie dezlegată. Ereticul Rafael Valls stătu nemişcat, ca o statuie, în fum,  dar când flăcările îl atinseră, se suci şi se încovoie.  Era gras şi rumen ca un purcel durduliu, iar când nu se mai văzu nicio flacără în afara corpului, el continuă să ardă pe dinăuntru, apoi abdomenul îi plesni şi intestinele căzură afară.

[…] Cam pe vremea când se născuse Goya, fuseseră arşi, la un autodafeu deosebit de fastuos, o serie de iudaizanţi, printre care o fată de 18 ani, pentru practicarea câtorva obiceiuri evreieşti. Montesquieu, cel mai mare scriitor al Franţei din acea vreme, puse în gura unuia dintre acuzaţi o pledoarie compusă de el: “Îi învinuiţi pe mahomedani, spunea acesta, că au răspândit religia lor cu sabia: de ce o răspândiţi pe a voastră cu focul? Pentru a dovedi caracterul divin al religiei voastre vă referiţi într-una la sângele martirilor voştri; acum însă aţi preluat voi înşivă rolul lui Diocleţian, şi rolul de martir ni-l cedaţi nouă. Ne cereţi să devenim creştini şi voi înşivă renunţaţi să fiţi creştini. Dar, dacă nici chiar voi nu sunteţi creştini, atunci procedaţi măcar ca şi cum aţi poseda puţinul simţ al dreptăţii cu care natura a înzestrat şi cele mai josnice fiinţe cu chip de om. Un lucru e sigur: activitatea voastră va servi viitorilor istorici ca argument pentru a arăta că Europa (catolică n. G.O.) epocii noastre a fost locuită de sălbatici şi de barbari.”

Lion Feuchtwanger, Goya, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1070, pag. 182-187

Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/16/salbatici-si-barbari/ via Graiul Ortodox