RSS

14 Apr

Oastea Domnului

 335.- Părinte, este bună Oastea Domnului? De unde a apărut această organizaţie în sânul Bisericii noastre?
-De la Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului. După război, moralul credincioşilor era foarte scăzut, mai ales în Ardeal, unde sunt secte şi formaţiuni religioase de tot felul. Pentru a trezi sentimentul religios şi de   a-l face să fie mai puternic, Mitropolitul Nicolae Balan a iniţiat o mişcare în sânul Bisericii, numită Oastea Domnului. Prin aceasta, urmărea să-i adune pe credincioşi la rugăciune, la cântări religioase, în fiecare duminică după-amiază în Sfintele Biserici şi să-i încurajeze la o viaţă şi trăire moral-religioasă mai puternică. Această mişcare urmărea şi contracararea prozelitismului sectar, care după război luase amploare. Cei ce au fost pe front în Germania, au venit de acolo unii dintre ei, alteraţi de neoprotestanţi. Până la război, nu s-a pomenit în România de sectari. Toţi erau ortodocşi. Astfel, de organizarea şi animarea credincioşilor în acţiuni de Oastea Domnului, se ocupa un preot pe nume Iosif Trifa. De la un moment dat, activitatea mişcării, a început să se denatureze şi să devieze de la linia pur ortodoxă. Adunările, începeau să semene tot mai mult cu adunările sectarilor, unde laicul să treacă înaintea sacerdotului. Cântarea tradiţională şi bisericească să semene cu cea laică, textele cântărilor să fie înlocuite cu textele unor poezii religioase compuse de laici şi unele să fie împrumutate de la sectari. Cuvântul de învăţătură să fie rostit şi de laici şi treptat, preotul trecuse pe ultimul loc, s.a.m.d. Văzând aceasta, Mitropolitul şi-a dat seama că, Oastea Domnului se transformase în ceva periculos. Atunci l-a chemat pe Preotul Iosif Trifa şi i-a pus în vedere să revină la linia şi trăirea ortodoxiei şi să înceteze de a mai anima gruparea Oastea Domnului. Preotul Iosif Trifa, în loc să dea ascultarea ierarhului său, orbit de succesul pe care-l avea în rândul adepţilor, a căzut sub neascultare şi se spune că a fost caterisit şi chiar blestemat de Mitropolit. Acest duh al încăpăţânării, al neascultării de Biserică şi preot, separarea şi ieşirea de sub tradiţia Bisericii îi conduc şi astăzi. S-au aşezat mirenii în locul preotului, oaia în locul păstorului. Îi stăpâneşte duhul mândriei considerându-se a fi mai evlavioşi şi mai râvnitori în păstrarea credinţei şi fac ca şi sectarii, în adunări, cumătrii şi nunţi, se urcă mireanul la amvon şi încep să înveţe de acolo cuvântul lui Dumnezeu. Canonul 64 al Sinodului  VI Ecumenic, spune aşa: „Nu se cuvine laicului să ţină cuvântări, sau să înveţe în public, însuşindu-şi prin aceasta dregătorie de învăţător, de ce te faci pe tine păstor oaie fiind; de ce te faci cap, picior fiind; de ce îndrăzneşti să conduci oaste, fiind pus între soldaţi? Şi de se va dovedi a călca cineva acest canon să se afurisească 40 de zile”. Sfântul Apostol Petru, zice: „…nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (II Petru, 1, 20). Mântuitorul a trimis numai pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, zicându-le: „mergând învăţaţi toate neamurile..” nu şi pe mireni. Pe preoţi îi ajută harul preoţiei lucrător şi sfinţitor, la propovăduirea cuvântului şi a învăţăturilor de credinţă, fiind luminaţi de acesta în cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, pe când pe mirean îl poate încurca vrăjmaşul cu neştiinţa şi nepriceperea.
Organe
336.- Părinte, este voie să se doneze organe?
-Nu, trebuie să le ai pe toate la judecată.
Odihna şi osteneala părintelui
337.-  Minutele de odihnă ale părintelui, erau 10.
-Mă lăsaţi 10 minute şi mă sculaţi ! Aşa spunea de fiecare dată când se culca ziua. Rudele sau cei care erau în preajma dânsului, abia aşteptau să-l lase mai mult pentru că-l ştiau foarte obosit şi se gândeau că, dacă se odihneşte mai mult se va reface mai bine. Cine rămânea să supravegheze ca să nu intre cineva brusc şi să deranjeze, se gândea să-l lase mai mult dar, spre surprinderea lor, când se făceau 10 minute, părintele se ridica şi spunea:
-Gata! M-am odihnit! Se insista să mai stea, minţindu-l că nu este lume, să stea liniştit. Uneori, reuşeau să-l convingă, dar, de cele mai multe ori îşi dădea seama şi-i dojenea glumind:
-Nu mă lăsaţi să dorm mai mult că destul am să mă odihnesc dincolo! Mă aşteaptă oamenii, au necazuri şi-au lăsat casele, şi-au lăsat copiii, că mulţi vin de departe. Dacă mă lăsaţi mai mult, nu mă mai pot trezi, sunt somnoros. Să vă spun o întâmplare: Eram în biserică aici la Cernica şi era lume foarte multă, ca de obicei. Fiecare vroia să vorbească cu mine cât mai repede. O doamnă care venise pentru prima oară, văzând câtă lume este a început să plângă şi s-a dus lângă Sfântul Calinic, la raclă,  să-i spună lui s-o ajute, să poată vorbi cu mine. Eu am auzit-o plângând şi    m-am dus să văd de ce plânge.
-Părinte, m-am învoit de la servici numai pentru 2 ore şi vreau să vorbesc cu dumneavoastră, dar, e lume multă şi nu pot să mai stau mult.
-Spune matale ce necaz ai şi apoi mergi la servici.
Altădată tot aşa, am auzit suspinând lângă raclă, o doamnă care-şi lăsase copii închişi în casă şi se grăbea să vorbească, erau mici şi trebuia să se întoarcă repede. Deci, oricât de mult ar vrea să fie înţelegători şi să aştepte, nu pot mai mult timp.
Ouăle roşii
338.- Părinte, în ce zi din săptămâna Patimilor se fac ouăle roşii?
-Ouăle roşii se fac numai în Vinerea Mare, pentru că atunci a curs sângele Mântuitorului pe Cruce. Nu se roşesc joi, pentru că încă nu a fost răstignit şi nici Sâmbătă pentru că în această zi era în mormânt. Această zi este ca o sărbătoare, cu post negru, cu lucrul uşor. (Vezi la ”necurat-necurăţie”)
Păcatul
339.- Părinte, e adevărat că păcatele noastre vă apasă pe dumneavoastră?
-Nici vorbă, eu doar le duc mai departe, sunt mijlocitor între om şi Dumnezeu.
340.– Părinte, am făcut ceva rău, n-am ştiut că e păcat, ce fac?
-Uite ce e, când omul greşeşte din neştiinţă, îl iartă Dumnezeu, când omul păcătuieşte cu ştiinţă îl pedepseşte Dumnezeu. Matale n-ai ştiut, te iartă, dar pe viitor fii atentă să nu mai greşeşti, că ai aflat acum.
341.-Ascultaţi!
-Înainte ca omul să săvârşească păcatul, vine ispita. Ce este ispita? Este sfatul şi îndemnul diavolului de a săvârşi păcatul. Atunci se duce o luptă în mintea şi voinţa omului. Îngerul păzitor nu vrea să te lase să cazi în ispita diavolului şi apoi în păcat. Atunci se apropie şi el, te sfătuieşte şi te îndeamnă să nu asculţi de sfatul celui rău şi să respingi păcatul. Această luptă dintre bine şi rău o simte omul înainte de a face vreun păcat. Important este ca omul să nu se grăbească de a împlini gândul cel rău şi să asculte de sfatul cel bun. Pentru a te determina să-l asculţi, diavolul îţi prezintă dimensiunea păcatului mică şi îţi argumentează că şi alţii îl săvârşesc şi chiar marea majoritate a omenirii; că Dumnezeu nu ia în considerare toate păcatele pe care le face omul şi mai ales pe cele mai mici; că Dumnezeu este bun şi milostiv, nu vrea moartea păcătosului, ş.a.m.d. După ce ai făcut păcatul, te lasă la mustrarea conştiinţei şi dacă poate să te ducă şi la disperare. Aşa a păţit Iuda. El fiind stăpânit de un alt păcat cel al lăcomiei, diavolul îl îndeamnă să-l vândă pe Hristos şi-i argumentează că nu va face prea mult rău prin aceasta, pentru că evreii o să-l mustre şi o  să-l cuminţească. Nu s-a gândit niciodată Iuda că, s-ar putea ca fapta lui să aibă un asemenea deznodământ, de a-L da la osândă de moarte pe Învăţătorul său. După ce a fost judecat, bătut şi răstignit Hristos, Iuda parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. Diavolul l-a părăsit. Argumentele pe care i le prezenta diavolul au dispărut. Acum vedea cu ochii şi analiza cu judecata adevărata dimensiune a faptei sale. Conştiinţa i s-a deşteptat şi a început să-l mustre foarte aspru, încât, s-a dus înapoi la iudeii cărora îL vânduse pe Hristos, ca să le întoarcă banii, spunând: „luaţi înapoi banii că am vândut sânge nevinovat!”. Iudeii l-au părăsit şi ei, spunându-i: „ce ne priveşte pe noi, tu vei da seama”, refuzând să mai primească înapoi arginţii. Iuda aflându-se într-o astfel de situaţie, i s-a părut că este fără de ieşire. Atunci s-a apropiat din nou diavolul de el şi-i spune:”Dacă l-ai vândut pe Însuşi Dumnezeu şi   l-ai dat la osândă de moarte, degeaba mai trăieşti, viaţa ta nu mai are nici un rost, nu vei fi iertat de Dumnezeu. Mai bine ar fi pentru tine să te spânzuri”. Diavolul fiind isteţ şi viclean, a ştiut să aleagă momentul în care să-l ducă pe Iuda la disperare, deznădejde şi la sinucidere, pentru a-l câştiga definitiv. De aceea, Mântuitorul înainte de Patima Sa îl numeşte „fiul pierzării”. Aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, atunci când avem o ispită şi săvârşim păcatul.
342.- Părinte, sunt păcate pe care să nu le ierte Dumnezeu?
-Toate! Pe toate nu le iartă Dumnezeu, fie mari fie mici, dacă nu le mărturisim şi nu ne căim. Pe toate le iartă Dumnezeu, dacă ne pare rău şi ne întoarcem de la ele cu căinţă în suflet. Şi Iuda găsea iertare la Mântuitorul pentru fapta sa, dacă, se întorcea cu părere de rău şi cerea iertare de la Dumnezeu. Numai un necredincios, ca Iuda, poate să spună că degeaba se mai căieşte că, Dumnezeu nu-l iartă. Este adevărat că păcatele se pot şterge prin spovedanie şi căinţă sinceră, dar urma păcatului rămâne, aşa cum rămâne urma creionului pe hârtie după ce a fost ştearsă. Însă şi această urmă va dispărea la judecata sufletului, când, Dumnezeu va porunci îngerului să îmbrace sufletul nostru cu o îmbrăcăminte nouă. Important este să fim conştienţi de starea păcatului în care ne aflăm, hotărâţi să fim de a ne întoarce de la păcat şi de a-l lepăda, şi de a ne spăla sufletul de păcat prin baia lacrimilor părerii de rău, pentru că săvârşirea păcatului ne-a despărţit de Dumnezeu.
             343.- Omul trebuie să vadă păcatul ca pe un noroi ce-l poate murdări şi ca pe un zid ce-l desparte de Dumnezeu, pe care cu greu, îl poate dărâma. Înainte de a accepta ispita şi a săvârşi păcatul, omul trebuie să se vadă îmbrăcat în hainele curate şi strălucitoare ale botezului şi pe „cineva” care, tendenţios l-ar îndemna zicându-i: „Vezi noroiul de acolo?  Mergi de te tăvăleşte în el, şi vei găsi dulceaţă, chiar dacă la prima vedere pare să te murdărească !”
              344.– Pentru fiecare păcat făcut de om, locuieşte pe el un diavol. Tartarul iadului a dat ca misiune diavolilor să stăpânească fiecare câte un păcat cu care să ispitească şi să amăgească lumea. La sfârşitul zilei, vin diavolii şi se laudă în fata tartarului pe câţi i-a câştigat în ziua aceea cu păcatul pe care-l are în stăpânire. Cei ce au câştigat suflete, au mare laudă în fata iadului, iar cei ce nu au reuşit sunt pedepsiţi.
               345.- Seara când te culci şi adormi, dacă în ziua aceea ai făcut păcate grele şi mai multe decât faptele bune, diavolul este primul care se duce la Dumnezeu şi te pârăşte, lăudându-se cu păcatele tale, că a lui voie ai împlinit, de el ai ascultat, pe el îl slujeşti şi al lui eşti. Îngerul păzitor pe care n-ai vrut să-l asculţi şi nu ai luat în seamă sfatul lui, vine în urmă plângând. Plânge atât pentru tine cât şi pentru el. Plânge pentru tine, pentru că prin păcatele pe care le-ai făcut te pierde şi plânge pentru el, pentru că nu a reuşit din cauza necredinţei şi încăpăţânării tale să te păzească să nu cazi şi pentru că nu a putut să-şi îndeplinească misiunea primită, de a te păzi.
Atunci când ai făcut faptele bune şi te-ai ferit de păcate, va merge înainte îngerul tău păzitor la Dumnezeu lăudându-se cu tine că ai împlinit pe pământ voia şi dreptatea Lui. Te laudă şi Dumnezeu în faţa sfinţilor, şi toate cetele cereşti se bucură şi dau slavă pentru această veste mare că, Împărăţia lui Dumnezeu în acea zi, a mai câştigat un suflet, după cum spune la Scriptură: „Bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15,10). După cum ştim că, Dumnezeu se lăuda cu Iov în ceruri ca fiind om drept, fără prihană şi temător de Dumnezeu (Iov 1,8).
Papa – unirea cu catolicii
                 346.-Părintele a fost la Roma, să vorbească cu Papa despre unire dar, nu l-a găsit. I-a lăsat vorbă că doreşte să stea de vorbă şi a plecat. După un timp a venit în ţară un autocar cu italieni, trimişi de Papa, ca să stea de vorbă pe tema unirii. Ei au venit şi au transmis mesajul Papei: „ doresc unirea dar să veniti voi la noi”. Părintele Ilarion le-a explicat care sunt greşelile lor, că ei sunt de vină pentru că s-au rupt de noi, au luat-o pe un drum greşit. Turiştii italieni au înţeles tot ce a spus părintele Ilarion şi când dânsul   i-a întrebat dacă vor să se unească cu noi, ei au răspuns afirmativ şi au cântat „Tatăl Nostru” împreună cu Părintele Ilarion. Părintele i-a stropit cu aghiazmă, i-a binecuvântat şi le-a spus:
-Transmiteţi Papei din partea mea că unirea trebuie făcută şi că cine a greşit drumul, acela trebuie să se întoarcă, noi toţi trebuie să fim ca la început. După ce au plecat italienii, părintele a oftat şi ne-a spus:
-Unirea se va face când nu va mai fi acest Papă pentru că e foarte mândru şi nu cedează.
În ultimele zile ale vieţii sale, părintele era în spital şi un binevoitor i-a adus în rezervă un televizor ca să vadă tot ce făcea şi spunea Papa. Lacrimile îi curgeau pe obraz şi picurau din barbă. Aşa a fost părintele în ziua când Papa Ioan al II lea era în vizită la noi.
Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: