RSS

Războiul duhovnicesc

01 Iul

CAPITOLUL II

Războiul duhovnicesc

2.1. Lumea duhovnicească – nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vieţii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă şi cu diavolii.

Sfântul Prooroc David ne spune: „Călcatu-m-au vrajmaşii mei toată ziua, că mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime” (Ps. 55,2).

Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii şi trebuie să cunoaştem foarte bine pe vrăjmaşii nostri, să cercetăm cu înţelepciune scopurile şi planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre aceşti vrăjmaşi ai noştri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură şi la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Diavolii sunt supuşi satanei, iar oamenii care se aşează voluntar sub sfera lor de influenţă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3, 8). Dumnezeu pune la încercare virtuţile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12Zah. 3,1). Oamenii au fost ispitiţi şi înşelaţi de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).

După întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2, 13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5, 15). Un om poate fi luptat de unul sau mai mulţi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, creştinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri şi har să facă faptele cele bune. În acelaşi timp un diavol îl ispiteşte spre păcate şi astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1, 6-7Iov 7, 18Iacob 1, 2).

Monahii şi monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt şi şapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite şapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării şi duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie şi din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu şi cei şapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele şapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12, 45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger şi diavol.

Sfintele Puteri îngereşti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună şi Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi şi de hotărârea cea rea. Aşadar, mintea noastră este lesne alunecătoare şi uşor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătăţile cele veşnice. Pentru păzirea de ispitirile simţurilor, când se adună gânduri deşarte şi întunecate asupra minţii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim şi să cerem binecuvântarea părinţilor celor duhovniceşti.

Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3, 4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine şi rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune:„Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Îngerii care ne păzesc şi ne învaţă, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri şi a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înălţarea minţii şi de nepăsare. Îngerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeieşti şi ai păcii, se bucură de pocăinta şi îndreptarea noastră şi de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti şi ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutăţilor, se bucură de scăderea noastră în virtute şi se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte”.

Creştinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea raţională a sufletului: mândrie, slavă deşartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătoşi:
a) Prin poftele şi păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătoşi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Creştinul care se roagă cu smerenie şi cu credinţă şi apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu şi de Îngerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe creştini potrivit cu creşterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte şi să biruiască şi astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a ieşi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem şi să ne rugăm după puterea şi darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiţi de diavoli şi cad în păcate mari: mândrie, slavă deşartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeieşti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginţi…

2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii

Pentru a cunoaşte mai bine pe vrăjmaşii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. În timpul acestei vieţi pământeşti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.

Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: „Războiul este permanent şi întotdeauna este nevoie ca ostaşii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necruţător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: „Diavolii sunt necruţători, îndrăzneţi şi neruşinaţi. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită şi uzează fără scrupule de toată forţa şi viclenia de care dispun”.

Sfinţii Părinţi spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ şi se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omeneşti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Într-un citat al învăţăturii Bisericii noastre se spune că „Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce şi scăparea din ea” (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. „Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice:„Înmulţindu-se războaiele se înmulţesc şi cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenţi, mai râvnitori”. In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricoşează şi ne tulbură, atunci ne facem mai înţelepţi, atunci ne cunoaştem pe noi înşine şi atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.

O altă „calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor şi bârfitor. Cleveteşte pe om în faţa lui Dumnezeu (lov 1, 9-11) şi în faţa semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer şi ceilalţi îngeri şi despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci şi pe oameni (Apoc. 12, 7-10). Iată ce izvor nesfârşit de răutate este diavolul, care nu se mărgineşte numai a ispiti pe oameni, ci merge şi-i cleveteşte înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă şi înverşunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi înşine lăsându-ne păcăliţi, întindem mâinile prietenoase şi facem pact cu diavolii.

4. Războiul diavolilor este înverşunat şi nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie şi se sălbăticeşte mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacaţi de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi şi se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor şi necontenit, iar diavolul foloseşte toată viclenia sa, uzează de toate armele şi uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că „Diavolul umblă ca un leu ce răcneşte, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Şi nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel veşnic”.

Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie şi răutate fată de oameni.

Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorinţă a noastră spre viaţa duhovnicească face pe Sfinţii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli „ucigaşi de oameni”, căci ce altceva înseamnă săvârşirea păcatului, decât pierzarea omului şi îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru seminţele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul şi seamănă zâzaniile sale, seminţele răului. Şi astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine şi rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om şi de a ne robi neîncetat, fără de milă. „In sfârşit, fraţilor, întăriti-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare” (Efes 6, 11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune:„Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi” (Iacob 4,6-8).

2.3. Războiul celor trei cete diavoleşti cu creştinii

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe creştinii care se nevoiesc, acţionând asupra celor trei puteri sufleteşti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă şi puterea raţională).

Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iuţimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Aceşti diavoli pot să fie biruiţi de oamenii care întorc cu bărbăţie puterea mânioasă asupra vrăjmaşilor nevăzuţi.

În sfârşit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor raţionali (arhiconi) îşi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoaşterii (filozofia, teologia, imaginaţiile) şi îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că înseşi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul şi văzduhul.

2.3.1. Cele trei cete diavoleşti

Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri şi căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează şi de care sunt îmbibaţi. „Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc şi ei voluptatea pământească, la fel ca şi oamenii, prin deprinderi şi patimi trupeşti” (Sfântul Grigorie Sinaitul).

Din această cauză şi sufletul omenesc, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, raţional şi gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc şi nesimţitor duhovniceşte şi aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele şi păcatele prefac firea şi schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format şi cele trei cete diavoleşti:

I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate şi băloase, care acţionează ca nişte lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire şi se bucură de umezeala plăcerilor neraţionale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.

II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mânioşi, care este mânioasă şi răzbunătoare, ca nişte fiare mâncătoare de trupuri, ca nişte câini care ling sânge şi se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuinţă puterea mânioasă a oamenilor.

III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor raţionali (arhiconi), care sunt cei mai apropiaţi slujitori ai satanei şi se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare şi subtiri, ca nişte duhuri aeriene şi actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omeneşti, aducând în minţile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile… Uneori se arată în chipuri de păsări şi de îngeri (2 Corinteni 11, 14) ca să amăgească pe creştini (Filocalia VII, p. 143).

2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor

Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva creştinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra creştinilor puterea arzătoare a săgeţilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă şi umplându-l de necurăţii. Apoi îl aprinde cu desfrânări şi plăceri păcătoase.

Dar cum sunt războiţi creştinii de aceşti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare şi băutură, de iubire de bani şi somn peste măsură, fiind ajutaţi în ispitele lor de poftele şi păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânaţi, beţivi…

Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavoleşti sunt propovăduitorii patimilor trupeşti: regizori, actori, scriitori, cântăreţi, care prin filme, cărţi, reviste, casete şi videocasete ispitesc pe creştini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungaţi cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic şi muncă binecuvântată.

2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei

Puterea mânioasă pe care o are creştinul pentru a lucra fapta bună creştină şi pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura şi distrugerea aproapelui. Aceşti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării…

Când muncim fizic şi efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă şi îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii şi ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă şi agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente şi Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi şi de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri şi cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi aproapelui.

Când suntem mânioşi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează şi mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât şi prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune şi muncă binecuvântată, prin iertare şi dragoste sfântă creştină, smerindu-ne în ispite.

2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)

Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava deşartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea şi sinuciderea. Satana este „teologul iadului” şi se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici şi actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.

Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îşi formează propria lor credinţă sectară, eretică, atee. Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate greşit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l (Matei 4, 3-10).

Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă – dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina şi smeri şi vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală şi adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele şi păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este şi faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.

Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti şi diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor şi alungă duhurile diavolesti ale necredintei şi ale celorlalte păcate.

Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile şi Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor şi strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea şi nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii şi creştinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii şi schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.

Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre şi astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie şi hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim şi duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îşi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei şi cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un creştin cu viaţă sfântă, care după mutarea sa din această viaţă a ajuns la fericirea cea veşnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovniceşti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie şi să răspândească o astfel de carte.

Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură şi scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu şi cu Sfintii Săi. Iar înălţându-ne prin citit la gândurile şi sentimentele sfinte ale sfinţilor, ne vom sfinţi. În acelaşi timp, sfinţii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi şi prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.

Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătoşi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege şi se cumpără după poftele sufleteşti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică şi filme desfrânate. Duhul desfrânării acţionează de la producător la distribuitor, la vânzător şi apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteşte duhurile necurate pe care le au cărţile. Când dorinţa păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însoţită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărţi eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.

Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de voinţa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învăţat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat şi condus de diavol. Tainele dumnezeieşti se descoperă omului pe măsura creşterii lui duhovniceşti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credinţă şi fapte bune, se uneşte cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaşte tainele lui Dumnezeu, dobândeşte putere şi har, pe care le foloseşte numai pentru fapte bune, potrivit cu voinţa lui Dumnezeu.

Or, demonii, pentru că au aparţinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existenţei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atenţia şi interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine „ale cunoaşterii” şi înzestrându-şi discipolii cu capacităţi supranaturale. Omul, posedând aceste cunoştinţe magice, tainice, ajunge în stare să influenţeze oamenii şi stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseşte şi Scriptura (Facerea 6, 5-7).

Oamenii mândri sunt atraşi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici şi atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei şi al dragostei dumnezeieşti, ci duhul mândriei, al slavei deşarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei… Tot diavolii raţionali sunt cei care insuflă printre creştini şi monahi duhul neascultării, al cârtirii şi al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.

Conducătorul necredincios al unei ţări se află sub dominaţia unei căpetenii de diavoli arhiconi şi este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a creştinilor ortodocşi ajutând pe cei care răspândesc în ţară învăţăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile…).

Atacurile diavolilor raţionali sunt puternice şi rapide. Mintea creştinilor, dacă va fi prinsă de aceşti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu, cea sfântă. Aceşti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.

Cele trei mari puteri sufleteşti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă şi puterea raţională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufleteşti, sfinţite şi întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm şi să biruim pe demoni.

Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în minţile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îşi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleşte în necurăţii şi în dulceaţa întinăciunilor. Ceata diavolilor mânioşi se bucură în defăimări, mânie, tulburare şi necaz, iar ceata diavolilor raţionali se desfătează cu mândria, slava deşartă, erezia, filosofia. Deci, cele trei cete diavoleşti nu-i luptă pe toţi oamenii la fel, ci în funcţie de vremuri, locuri şi după om.

Diavolii se ajută şi se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare şi reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptaţi apoi de ceata diavolilor mânioşi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă şi cu diavolii mânioşi şi biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luaţi în primire de diavolii raţionali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filosofii şi vedenii.

De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici şi că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe creştini creşte de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase şi apoi la ceata duhurilor raţionale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învăţători eretici, vrăjitori şi masoni. Vrăjitorii, astrologii şi bioenergeticienii, ajutaţi de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărţi… Însă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească şi cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.

2.3.2. Bioenergiticienii şi natura energiilor prin care lucrează

Djuna, „marea bioenergiticiană” din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl şi bunica au practicat vrăjitoria.

Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă:„Sunt vrăjitor de generatia a patra”. Întrebat fiind despre generaţiile de vrăjitori, el a răspuns: „Bioenergeticianul este un vrăjitor de generaţia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generaţia a patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă şi magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia roşie şi magia verde”.

Bioenergicitianul Kaşpirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul nopţii, a citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al şedinţelor sale de vindecare prin televiziune a fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reacţii isterice, fenomene de halucinaţii şi tulburări psihice, dovadă evidentă că sunt stăpâniţi de duhuri necurate, 42% din pacienţi cad în somn hipnotic în urma şedinţelor televizate. Mulţi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuşeau în stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaşpirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protecţie psihologică. Mai mult, după şedinţe a fost nevoie ca mulţi copii să fie spitalizaţi, cu diferite tulburări neuro-psihice.

Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Însă scopul lor principal este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeieşti. Ei stau cu ochii larg deschişi şi mâinile răşchirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereşte şi nu pe cel care vrea să-I „ia” din energia Sa necreată.

2.3.3. Sursa astrologilor

Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieşte horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită contactului cu „învăţătorul mondial ceresc Ashtar”(informaţii pe care le primeşte de la el). În acest caz este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul cunoaşte foarte bine situaţia Universului.

De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume şi, fireşte, îşi cunosc ţinta pe care o urmăresc.

Din acestea rezultă unele coincidenţe între prezicerile horoscopului şi realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele iniţierii magice rituale în „Ştiinţele oculte”. Cunoştinţele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat după moartea sa şi un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea iniţierii în ştiinţele magice spun că se petrece şi o schimbare a psihicului, a duhului şi a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului şi se schimbă concepţia despre lume şi viaţă.

2.4. Treptele păcatului

„Nu dati loc diavolului”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4, 27). Dar acest lucru reuşeşte să-l facă numai cel care urăşte din suflet păcatul şi se împotriveşte diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul„furnico-leu” (Iov. 4, 11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire şi rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteşte diavolul, până când ne robeşte desăvârşit, ducându-ne la pierzarea cea veşnică.

Primele trepte ale fiecărui păcat îşi au sediul în mintea, cugetarea şi imaginatia noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: „Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta zămislind naşte păcatul” (Iacob 1, 14-15). Păcatul îşi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are puterea de a intra în mintea noastră şi de a strecura gânduri păcătoase şi imagini păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam şi a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită şi întărită de darul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atenţie în ceea ce priveşte gândurile necurate este întâia cedare periculoasă în faţa diavolilor. Iar acest lucru este puţin cunoscut de cei mai mulţi oameni.

1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care creştinul face o faptă bună, dar urmăreste un scop rău. „Să facem toate spre slava lui Dumnezeu” (Col. 3, 17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudaţi de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.

2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care creştinul nu lucrează desăvârşit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.

3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.

Dar cum ne ispiteşte diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupeşti şi gânduri viclene. Gândurile trupeşti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.

Cei mai mulţi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile şi imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră şi ne aduce aminte de viaţa noastră din tinerete, ca astfel să deznădăjduim şi râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Aşa l-a ispitit diavolul pe Sfântul Antonie cel Mare, reamintindu-i bogăţia, ocrotirea surorii sale, datinile şi păcatele neamului, iubirea de arginţi, iubirea de slavă deşartă, pofta multor feluri de mâncăruri şi celelalte desfătări ale tinereţii sale. După aceasta i-a înfăţisat asprimea virtutilor şi osteneala cerută de ea. Aşadar, diavolul speculează toate cele de care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.

Drumul virtutilor este greu şi aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor şi lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate şi necurate. Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte şi rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase şi viclene. Te întrebi cum de ţi-au venit astfel de gânduri? Vrăjmaşul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide uşa cugetării tale şi intră în mintea ta şi seamăna neghina. Iar peste puţin timp ea va prinde rădăcină şi va înăbuşi toată curăţenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.

4. A patra treaptă a păcatului este însoţirea. Însoţirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip pătimaş sau nepătimaş. În această treaptă a păcatului, diavolul înaintează şi mai mult. El ne atacă cu gândurile care ne îndeamnă să săvârşim direct păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinţe păcătoase şi ne provoacă simţurile.

5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă şi să continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte să stea de vorbă cu acel diavol şi cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta mintea cu ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică şi că are putere să răspundă cu forţe egale atacurilor diavoleşti. Ea se poate împotrivi gândurilor şi poate să le contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Şi atunci va veni în ajutor darul Duhului Sfânt şi va alunga pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine şi ne ajută cu harul Său. Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfintenie.

Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că ochiul veghetor curăţă mintea. Este însă nevoie de mare atenţie la pricinile păcatelor în viaţa de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atenţie chiar şi în timpul somnului şi al liniştii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte şi murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie şi neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare şi să avem vise spurcate. Să fim atenţi ca să nu ne înşelăm. Metoda aceasta cu gânduri rele şi păcătoase este devastatoare şi nenumăraţi oameni cad pradă şi victime. Uşa mintii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea şi tulbură inima şi face pe om pradă uşoară diavolilor. De aceea, când suntem invadaţi de cugete rele şi viclene, să ne păzim mintea rugându-ne şi spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea şi sfinţenia sufletelor noastre.”

6. A şasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine şi de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul şi primindu-l în mintea sa. El zice: „Da, am să fac păcatul”.

7. A şaptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginaţie. Mintea omului are posibilitatea de a imagina. În această treaptă vezi în imaginaţia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te cerţi cu cel care te-a ofensat…

8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, loveşti, desfrânezi…). Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului şi păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim şi cu fapta.

9. A noua treaptă a păcatului este obişnuinţa cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obişnuinţă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieşte, credinciosul răspunde: „M-am obişnuit”. Astfel el arată că a ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt păcat.

10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului şi al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. „Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la început diavolul a păcătuit”(1 In 3, 8). În această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.

11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate şi Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiţi de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.

12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate şi luptat de diavoli, îşi pune capăt vieţii. Este cea mai grozavă moarte şi pedeapsă sufletească şi trupească, omul muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.

Sunt copii mai puţin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părinţii nu le îndeplinesc anumite cerinţe sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de sinucidere pe care le au cei care au suferit decepţii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari din bancă şi nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.

La fel şi credinţele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni cu anumite persoane mutate la viaţa cea veşnică sau cu Dumnezeu. În realitate, ei se întâlnesc cu diavolii şi cu iadul cel veşnic.

Pe alţi oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de „experienţe” şi au scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva (diavolul) îi împingea spre laţ.

2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor

Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părţi:

1. Ispitirea de sus:

a) Nevoinţa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeşte şi sufleteşte.

b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de creşterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinoşi, care ne şoptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeieştilor Scripturi (Mt. 4, 6Lc. 4, 10). Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de slavă desartă şi cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească, amăgindu-i încetul cu încetul şi ducându-i spre eresuri şi hule. Vom cunoaşte teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iadului (arhiconi) din mândria şi bucuria neruşinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.

2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră şi nu ne silim să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbiţa duhovnicească pentru a merge la rugăciune, creştinii se adună în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe alţii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar alţii sunt îndemnaţi să stea jos în vremea rugăciunii.

3. Ispitirea din dreapta:

a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup şi suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni şi nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3, 17).

b) Să privim vedeniile şi nălucirile diavoleşti în chip de descoperiri dumnezeieşti şi îngereşti (2 Cor. 11, 14). Duhul cel rău al înşelăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea şi o sălbăticeşte, îi face mintea aspră şi o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeşte ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o nălucire de lumină roşie, făcându-i mintea diavolească şi-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase şi hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie şi de mândrie şi nu mai stie ce este smerenia şi plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleşte cu isprăvile sale, fără sfială şi frică de Dumnezeu şi, pe scurt, îşi iese cu totul din minţi.

4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoaştem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun şi iartă şi că a greşi este omeneşte.

5. Ispitirea din faţă: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri şi imagini ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.

6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini şi locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginaţia este tabla minţii. Ea este hotar între minte şi simţire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit şi gustat în timpul vieţii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginaţia şi memoria cu tot ce ştiu că s-a întipărit acolo în chip pătimaş, pentru a ne stârni spre păcate. Sfinţii Părinţi numesc imaginaţia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin imaginaţie.

7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: „Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt. 15, 19).

8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile şi răutăţile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simţuri, care se mai numesc şi ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că „s-a suit moartea prin ferestrele noastre” (ler. 9, 21).

2.5.1. Formele luptei diavoleşti

1. Războiul cu inima

a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer şi împietresc inima.

b) Prin poftă: iubirea de arginţi, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a şi b) sunt cele şapte păcate de moarte şi le facem împotriva noastră.

c) Prin iuţime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtoşează inima şi le facem împotriva aproapelui.

2. Războiul cu mintea

a) O întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.

Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.

b) O aprinde prin erezie.

c) O surpă prin nebunie.

Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:

I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.

II. Cu inima: lupta.

III. Cu voinţa: învoiala.

IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).

V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.

Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinţa este a lui Iisus Hristos şi a noastră. Cunoscând aceste ispite: „…să nu vă lăsaţi covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11).

2.6. Războiul nevăzut

Pe cei care sunt zămisliţi în fărădelegi şi în păcate născuţi (Ps. 50, 6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, şi o ascultă orbeşte.

Războiul se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele şi să mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului şi să le unim iarăşi precum le avea Adam în Rai şi să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu şi să-l lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru (puterea raţională, puterea mânioasă şi puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. În acelaşi timp, trupul este pus să împlinească lucrul şi să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, ştiind vrăjmaşul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau voinţa o înconvoaie spre trup şi spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.

Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii şi o trimite, ca pe nişte fulgere, în obrazul fraţilor şi împotriva lui Dumnezeu, blestemând şi înjurând şi dându-le lui (dracului) pe toate şi pe sine însusi, chiar şi moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24, 15). In acest fel se poate înscăuna vrăjmasul în minte şi o poate schimba contra firii, încât zice răului bine şi binelui – rău; întunericului – lumină şi luminii – întuneric; cuminţeniei – nebunie şi nebuniei – înţelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate minciuna – adevăr şi adevărul – minciună (ateismul). O astfel de minte pierde şi darul libertăţii voinţei şi ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreşte vlaga şi-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli şi urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile şi lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre cele nevăzute.

Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc şi-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvăţată cu lucrarea diavolească, precum un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el crezând că este oaie. Şi aşa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.

Prima linie a luptei pe care vrăjmaşul o flutură în văzul minţii este momeala. A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea minţii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.

Când mintea îşi dă seama de ea însăsi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră hotărăşte dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiţi din partea poftei sau a iuţimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.

Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviinţează lucrarea diavolului, această încuviinţare o dă voinţei, asupra căreia suflă vrăjmaşul boarea ameţelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii şi nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea voinţei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste şi prin el trebuie să creştem până la măsura îndumnezeirii.

Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeşte momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin şi aşa se deschide spărtura în cetatea sufletului şi intră puhoiul de diavoli, care aşteptau afară. Şi urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obişnuieşte.

Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi şi aşa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertăţii voinţei şi omul se trezeşte robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.

Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îşi dă seama unde a ajuns şi nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmaşul care pustieşte prin patimi, când vede că mintea sau conştiinţa vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între moarte şi viaţă. Unii mai scapă, iar alţii nemaiputând suferi li se întunecă mintea şi fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.

De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar alţii umflaţi fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Şi de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmaşului, care ispiteşte pe tot omul prin patima spre care are înclinaţie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteşte prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteşte cu înţelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecaţi spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se văd mulţi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).

Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, aşa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.

In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Împăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos şi pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor şi pentru aceasta ne împărtăsim şi El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu aşteaptă şi hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri. „Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 20, 18).

Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însuşi Fiul Său şi aşa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor şi învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor şi anume rugăciunea neîncetată către Iisus:„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Apostol Pavel ne spune „să ne rugăm neîncetat” (1 Tes. 5, 17), iar acest lucru va săvârşi minunea unirii puterilor sufleteşti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume şi de cele ce sunt în acestea) iarăşi la Dumnezeu.

În trei cete se rânduiesc ostaşii războiului duhovnicesc: începătorii, sporiţii şi desăvârşiţii. Precum atunci când sunt chemaţi la război, oamenii îşi lasă toată grija cea lumească, aşa şi începătorii îşi lasă toată grija cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, şi-şi caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la îndoială, între preţul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, şi preţul sufletului mântuit pentru viaţa cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-şi găsească un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu este din povăţuire rânduită şi sub ocrotirea smereniei, duce la înşelare şi la mai mare surpare decât patimile.

Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi şi să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile şi chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului şi Sfânta Cruce.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babiloneşti (dracii) să intre şi să se facă bărbaţi, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânşii până la luptă (Ps. 136, 9). A nu avea gânduri este cu neputinţă, precum cu neputinţă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt şi vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Înduratului Dumnezeu.

Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le uşurează lupta lor. Abia celor din ceata sporiţilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască şi au deprins meşteşugul luptei. Iar a bate război cu diavolul şi a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârşiţi. Dar nu spre diavol au cei desăvârşiţi privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol într-un rug nearzător şi strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).

Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii şi de-a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari şi-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la porţile simţurilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevoinţa este mare, pentru alţii mai uşoară, pentru alţii ţine toată viaţa, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că „fără de nevoinţă intră în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 6, 37).

Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmaş îi va semăna neghină în ţarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atenţia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putinţă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiţi. Până ce cu desăvârşire n-am întors mânia şi pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară şi parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.

Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârşite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei înşişi. Cât despre patimi, singura avuţie a lor au risipit-o şi au ajuns săraci de avuţia aceea şi s-au făcut ca un crin în pustie.

Ceata celor sporiţi este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune şi harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre” (2 Petru 1, 19), căci Dumnezeu este lumină. „Atunci lumina ta va răsari ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi” (Is. 58, 8). Lumina creşte tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârşiţi, bărbat desăvârsit şi vine plecându-şi capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?

Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârşită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârşiţi ca un soare al dreptăţii. Şi precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, aşa şi-n cei desăvârşiţi voinţa lui Dumnezeu, cea mai uriaşă putere, poartă chipul celei mai desăvârşite lepădări de sine. Iată voinţa făcându-se smerenie, căci„Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie” (Sfântul Isaac Sirul).

Dar are şi diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Şi cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îşi iubesc viaţa viitoare? şi vicleanul îi arată îngerii de lumină (2 Cor. 11, 14). Aici este bine ştiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.

Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoaştem cu adevărat ce suntem, faţă de Sfinţenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem mulţimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunoştinţei şi a păcatelor. Şi astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfinţii sunt convinşi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei înşişi, vrednici de iad se văd, dar moştenesc Raiul, primind în dar mântuirea.

Diavolul minciunii are şi el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca şi el. Pe când lumina cea adevărată arată păcatele noastre şi din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate şi că este mântuit (sectarii). Înşelati sunt şi cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.

Privind viaţa sfinţilor, ei se cred nişte păcătoşi, convinşi de păcatele lor, chiar dacă faţa le străluceşte ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătoşi, dar şi cei ce zic numai din buze, să vadă de ei înşişi.

Cei desăvârşiţi nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânşii toate păcatele oamenilor (Gal. 6, 2-10). În inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osândiţi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură porţile iadului şi stârneşte împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.

Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârşit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înşelător până şi cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmaşilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări şi suferinţe, în care-l curăţeşte Dumnezeu, când însăşi el se ascunde din dragostea Sa şi lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81, 6).

2.7. Năluciri şi viclenii demonice

Diavolii, căzând din slava cerească şi pizmuindu-i pe creştini, vor să-i împiedice de la suişul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune şi voinţă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte lucrările lor, dar şi cum pot fi învinşi fiecare în parte.

Când diavolii văd pe creştini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post şi rugăciune, dar nici doborâţi nu încetează, ci vin îndată cu viclenii şi mesteşuguri noi. Atunci când nu pot să înşele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriaşe şi mulţime de ostaşi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie şi ne însemnăm cu Sfânta Cruce.

Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală şi neruşinare, pentru că deşi sunt biruite, ne atacă iarăşi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinţă şi cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este aşa cum îl descrie Iov: „Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum… Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi şi din gura lui ţâşnesc flăcări” (Iov 41, 18-21). „Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească şi amăgeste pe creştini. Dar noi creştinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât şi slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca nişte scorpii şi serpi, spre a fi călcaţi în picioare de creştini” (Sfântul Ioan Scărarul).

Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios şi poartă asemănarea focului celui veşnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune şi aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.

Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfăţisări şi să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde şi să le spună că nevointa lor nu este de folos şi că viaţa creştină şi monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.

Diavolii toate le fac, şi le grăiesc, şi le tulbură, şi le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng şi se tânguiesc ca nişte biruiţi. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce ştie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele înşele, ci ca nişte furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea şi voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne „Noi suntem îngerii!”, nu le daţi crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevoinţa voastră şi vă fericesc, nu-i credeţi. Pecetluiţi-vă cu Sfânta Cruce pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Îi veţi vedea dispărând, căci sunt laşi şi se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiţi de Mântuitorul.

Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru şi schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.

Vederea sfinţilor este liniştită şi blândă, aducând pacea, bucuria şi puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveşte prin sine însuşi pe cele ce se arată şi este cuprins de dorul de cele dumnezeieşti. Năvala şi nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naşte frica sufletului, tulburarea şi neorânduiala sufletului şi gândurilor, tristeţea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte şi apoi dorirea păcatelor, imoralitatea şi lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins şi stăruie în frică, este semn al prezenţei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinşi de o mare spaimă şi frică, inima tresaltă ca şi când ar vrea să iasă din piept, iar de frică şi spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiinţează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricoşaţi, le măresc şi mai mult nălucirea şi-i îngrozesc zicând: „Căzând, închinaţi-vă!” (Matei 4, 9). Aşa i-a amăgit pe păgâni şi au fost socotiţi de ei zei.

Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putinţă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote şi năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină şi să ne facă tot ceea ce doresc. Însă neavând putere, joacă şi-şi schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputincioşi.

Este în firea minţii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfinţenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreşte în sine voia cea după fire a minţii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor diavoli şi o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război şi mai rău decât cel dintâi, adunându-şi forţele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălţa întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, alţii din faţă, dacă vei părăsi cetatea.

Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor, că doar îşi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie.

Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmăşia lor şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu stricteţe, zicând: „Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va însoţi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaşte pe cel ce vreau să intre şi să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră şi trândavă. Dar cei ce cunosc răutăţile lor, rămân netulburaţi, rugându-se Domnului.

Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simţim şi le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuoşi sau ne căim pentru greşeli, sau răbdăm îndelung şi rezistăm la necazuri, sau ne rugăm şi împlinim cu râvnă toate celelalte fapte creştineşti prin care diavolul este chinuit, lovit şi pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim şi să ne moleşim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1, 5).

Cum se pot izbăvi de diavoli şi de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul şi neputincioşi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci şi prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele şi pe diavolii care ni le strecoară.

„Strigat-am către Domnul întru necazul meu şi m-a auzit” (Iona 2, 3). Şi iarăşi:„Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56, 2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe”.

Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune şi nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa nevoinţei şi a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieşte în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare unită cu mulţumire. De vă vor alunga gândurile neputinţei şi ale suferinţei din cetatea postirii, fugiţi în alta, adică în rugăciune şi în mulţumire.

Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimişi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8, 31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat creştinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).

2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispitiţi? Sfântul Apostol Iacob ne spune:„Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1, 13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa voinţă, totdeauna prin îngăduinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureşte că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei „care sunt încercaţi şi se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău” . Acest război ne aduce experienţă, ajungând să deosebim binele de vicleşug, virtutea de păcat.

2. A doua pricină este că „dobândind virtutea prin osteneală şi durere, să o avem sigură şi nestrămutată” .

3. A treia pricină este ca „înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim”. Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu şi nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtuţile noastre.

4. A patra pricină este ca „după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm din toată inima”, precum şi pe diavolii care ne ispitesc.

5. A cincea pricină este ca „devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunile noastre şi nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat”.

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace, de la durere la bucurie duhovnicească, ştiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru mulţimea oştirii este biruinţa războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3, 19).

Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună veşnică.

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: