RSS

DESPRE CUM S-A FACUT PAPA PE SINE IMPARAT SI DUMNEZEU (MANASTIREA PARAKLITU, MUNTELE ATHOS)

16 Iul

NAȘTEREA PAPISMULUI

Biserica, în decursul primului mileniu al existenței sale, și-a păstrat unitatea în Răsărit și în apus cu toate tangajele conjuncturale pe care le-au creat ereziile, schismele și feluritele neânțelegeri. Ruperea Creștinătății apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum ea s-a definitivat în 1054, a constituit sfârșitul tragic al unor lungi procese de alterare în spațiul Europei Apusene, pe trei planuri strâns legate între ele: a) teologic, b) bisericesc și c) politic.

A.ÎN PLAN TEOLOGIC

Germenii diferențierii teologice a Apusului se află în scrierile fericitului Augustin (354 – 430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augustin a ignorat limba greacă și Părinții greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Grigore de Nyssa ș.a.). Influențat de neoplatonism și de principiile Dreptului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere străine de trăirea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi, de pildă, indentificarea ființei cu energiile în Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque) ș.a.

B.ÎN PLAN BISERICESC

Biseica veche accepta, în mod onorific, ca primul în ordine, în relațiile cu ceilalți episcopi, să fie episcopul Romei, de vreme ce orașul acesta era capitala Imperiului Roman. Însă în cadrul instituției sinodale, papa nu a încetat să fie egal cu toți ceilalți episcopi (primus inter pares = primul între egali). Mai târziu, după ce capitala imperiului s-a mutat în Răsărit, Sinodul al IV-lea ecumenic (451) a recunoscut tronului episcopal al Constantinopolului ,,privilegiu de cinste” întocmai cu cel al Romei. Însă duhul expansionist și centralizator al Vechii Rome i-a influențat pe mulți papi, care nu au întărziat să ia primatul de cinste drept primat de putere și stăpânire,intervenind sub aspect pastoral în alte biserici Locale și pretinzând hegemonia peste toată Biserica. Totuși, în primele veacuri, aceste ambiții de stăpânire ale papilor constituiau abateri incidentale și exprimau de obicei niște slăbiciuni personale.

C.ÎN PLAN POLITIC

De la sfârșitul secolului al IV-lea, până în secolul al VI-lea, diferite rase germane în stare primitivă (francii, goții, longobarzii, vandalii ș.a) au inundat și au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luând în robie populațiile băștinașe și schimbând radical situația social-culturală din zonă.

Coloniștii barbari – între care rolul principal l-au jucat francii -, în încercarea lor de a se civiliza, îmbrățișează Creștinismul, însă îl amestecă cu elemente idolatre. Cu acest fel de creștinism problematic intră și în cler, îndepărtîndu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericească. Acești episcopi franci trăiesc însă ca ,,nobilii” mireni ai epocii lor (conții, ducii ș.a.): dețin funcții lumești, participă la expediții militare, poartă uniforme militare etc. Iată cum descrie Sfântul Bonifatie, în Epistola sa către papa Zaharia, în 741, situația bieseicească din Galia Romană, unde predominau episcopii franci: ,,Credința este călcată în picioare. Timp de opzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat în sinod și nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participă la incursiuni militare îmbrăcați cu echipament militar complet, ucigând cu mâinile lor fără deosebire creștinii și idolatri.”

În fața acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbară, episcopul Romei stă, de obicei, la înălțimea misiunii sale duhovnicești și își asumă rolul de conducător al națiunii pentru protecția romanilor înrobiți. Unii papi, însă, pentru a-și întări tronul lor, au urmat o tactică lumească. Scot în evidență cu emfază autoritatea lor bisericească, prezintă tendințe de supremație și se înconjoară de stăpâniri politice. De pildă, în 754 papa Ștefan II acceptă autonomia politică a Bisericii Romei pe care i-o oferă regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se întemeiază primul stat papal. Mai târziu, Nicolae II (858-867), primul papă roman francofil, concentrează în persoana sa cea mai înaltă stăpânire bisericească și politică. ,,Nicolae se consideră pe sine împăratul întregii lumi”,mărturiseau contemporanii lui. În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), unește cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene și se ambiționează să formeze o nouă împărăție, revendicând numele și strălucirea Imperiului Roman de Răsărit. Pentru împlinirea acestui scop organizează sistematic ciocnirea Apusului cu Răsăritul printr-o strategie care cuprinde următoarele două laturi:

1) Lepădarea Ortodoxiei și crearea unui creștinism diferit, care va accentua particularitatea culturală a noii împărății. Acest creștinism franc, pe care îl proiectează consilerii lui Carol cel Mare, se bazează pe formulările teologice ale fericitului Augustin și se exprimă prin noi chipuri și forme ale practicii bisericești: botezul prin stropire,celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la împărtășirea din Potir, bărbieritul clericilor ș.a.
În cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, în anul 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotărârile Sinodului VII ecumenic (787) pentru închinarea acordată icoanelor, iar în 809 (Conciliul de la Aachen) adaugă Filioque la Sfântul Simbol al Credinței. Aceste două evenimente constituie prima etapă a schimei dintre francii cuceritori și ortodocșii romani.

2) O politică antielenă, deoarece elenismul constituia trupul istoric al Ortodoxiei și un element constitutiv al Imperiului Roman. Francii, dezavantajați cultural, încep să denigreze cultura elenă ca fiind o cultură a înșelăciunii și îi numesc pe eleni, greci, dând acestui vechi nume al lor un conținut batjocoritor (grec=eretic, escroc).

Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se luptă să rămână credincioasă tradiției creștine primare și continuității elene, păstrând comuniunea bisericească cu toate Patriarhiile din Răsărit.
Astfel, de pildă, în 816, papa Leon III a lepădat adaosul Filioque și, ca să păstreze Simbolul Credinței neatins de falsificările introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui să fie scris pe niște plăci de argint, care au fost puse pe pereții Bisericii Sfântului Petru cu inscripția: ,,Pe acestea, eu, Leon, le-am așezat din dragoste și pentru păstrarea Credinței Ortodoxe”. 
Mai târziu, reprezentații papei Ioan VIII-lea au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al VII-lea Sinod Ecumenic, și în care, sub președinția Sfântului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane și la Filioque.

În secolul al X-lea francii intensifică polemica împotriva romanilor ortodocși din Apus, având ca scop să cucerească tronul papal. În cele din urmă, în 1009, ei ocupă Patriarhia Ortodoxă a Romei și-l urcă pr tron pe papa franc Sergiu IV, care adaugă la Simbolul Credinței termenul eretic Filioque.
Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit răspund prin ștergerea numelui acestuia din Dipticele Bisericii Ortodoxe și astfel Schisma devine o realitate. La 16 iulie 1054, conducătorul reprezentanței papale, cardinalul Humbert a așezat pe Sfânta Masă a Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol afurisirea Creștinătății răsăritene. Prin această faptă, Creștinătatea francă definitiva separarea de Biserica Ortodoxă. Acesta nu a fost începutul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine plănuită cu 260 de ani mai înainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care ,,nu s-a făcut între romeii (romanii) apuseni și răsăriteni” (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

CALEA ȘI EVOLUȚIA PAPISMULUI

Din momentul în care Patriarhia cu scaun de întâietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt având drept consecință descompunerea treptată a ei. Sfântul Nectarie al Pentapolei consemnează în acest sens: ,,Biserica Apuseană a pierdut libertatea ei duhovnicească, și-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile, s-a lipsit de bogăția Harului Sfântului Duh, de prezența lui Hristos. În cele din urmă a ajuns un trup mut, fără duh și suflet”. De aceea, în secolele următoare alunecă pe un povârniș denaturant, străin, fără nici o speranță de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la deznădejde, la vid existențial și la impas.

La numai câțiva ani după Schismă, în 1075, papa Grigore al VII-lea scoate în evidență – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretențiile scaunului papal pentru stăpânirea absolută a lumii:

,,Biserica Romană a fost întemeiată de Însuși Dumnezeu. Papa este stăpânul absolut al Bisericii Universale. Rânduiește și caterisește episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentații lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el folosește însemne împărătești. Principii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul să-i destituie pe împărați. Fără aprobarea lui nici o carte nu este valabilă. Hotărârile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotărârile tuturor celorlalți. 
Papa nu poate fi judecat de nimeni. 
Sfințenia lui este aigurată datorită virtuțile Sfântului Petru. Biserica Romană nu greșește niciodată și nici nu va greși vreodată.” Cu aceste poziții ale papei Grigore al VII-lea încep luptele dure ale ,,Bisericii” Romei pentru impunerea religioasă, politică și socială a ei asupra poparelor Occidentului (cearta pentru investitură), care durează vreo 200 de ani. În cele din urmă, papa concentreză în mâinile sale orice stăpânire – spirituală, politică, legislativă, juridică. Este prima apariție a totalitarismului în Europa. În 1905 papa Urban al II-lea, prin lozinca ,,Aceasta o vrea Dumnezeu”, a ridicat întrega Creștinătate apuseană să pornească un ,,război sfânt” împotriva musulmanilor care ocupaseră Locurile Sfinte. Este vorba despre Cruciade, pe care Răsăritul le-a trăit ca pe un coșmar, fiind asemenea incursiunilor barbare (vom citi mai târziu când vom ajunge, la capitolul Crime ale papismului). În secolele al XII-lea și al XIII-lea ,,Biserica” Latină întemeiază în mănăstirile marilor orașe școli speciale unde se învață teologia scolastică. Teologii scolastici trec cu vederea credința de sus revelată și trăită a Bisericii, se sprijină pe filozofia aristotelică și încearcă să cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica și cugetarea omenească. Iar aceasta are drept rezultat apariția credinței într-un dumnezeu denaturat, închipuit, de care omul Occidentului este chemat să se apropie prin capacitățile sale intelectuale. Drept urmare, credința creștină se transformă dintr-o legătură vie de trăire cu Dumnezeu într-un principiu metafizic abstract, pe care ,,Biserica” stat se angajează să-l îmbrace cu autoritatea ei și să-l protejeze sau chiar să-l impună cu puterea ei. În cele din urmă, prin scolasticism, Occidentul se depărtează pentru totdeauna de autenticitatea vieții bisericești și în civilizația lui domină intelectualismul, raționalismul și individualismul. S-a spus foarte potrivit că ,,Creștinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu -Cuvântul, ci religia cuvântului rațional” (Pr.Mihail Kardamakis). În secolul al XIII-lea se formulează de către teologii scolastici principiul potrivit căruia conducerea bisericească este infailibilă. În aceeași epocă (1233), papa Grigorie IX întemeiază instituția Sfintei Inchiziții, pentru persecutarea și neutralizarea organizatăa tuturor celor ce se îndoiesc de autoritatea papală. Un mecanism ce răspândește frică și groază se întinde treptat în toată Europa. Totodată, stăpânirea clerului se întărește, în timp ce poporul este ignorat și se afundă în neștiință (clericalism). Profunda scularizare a ,,Bisericii” Apusene a zdruncinat credința milioanelor de creștini și de aceea s-au creat valuri de împotiviri. Comerțul papei cu indulgențe a dat prilejul ca, în 1517, să erupă ca un vulcan mișcările care cereau schimbarea. Monahul Martin Luther conduce acum o revoltă ce a cuprins nenumărate mulțimi de creștini, care se desprind din ,,Biserica” papală – cunoscuta Reformă. Cei care s-au rupt au fost numiți protestanți. Repede s-au format și alte asemenea grupări protestante. Între papistași și protestanți s-a creat o prăpastie pricinuită de o ură neâmblânzită, cu ciocniri, războaie și crime. În Franța, în înfricoșătoarea Noapte a Sfântului Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papistașii au ucis mii de protestanți. Apogeul războaielor religioase a fost Războiul de 30 de ani (1618 – 1648), care a cutremurat întreaga Europă Apuseană. În decursul veacurilor, popoarelor Europei au trăit sub masca papismului un creștinism care nu eliberează ființa umană, ci o asuprește și mai mult. De aceea, ele s-au îndreptat foarte repede spre agnosticism și ateism. Renașterea, la început, (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) și mai târziu Iluminismul (secolul al XVIII-lea) leapădă ,,dumnezeul” francilor, însă păstrează orientarea antropocentristă a papismului și propovăduiesc autoîndumnezeirea omului. În secolul al XIX-lea se aude limpede de la Nietzsche și de la urmașii lui predica morții lui Dumnezeu: ,,Dumnezeu a murit, credința în Dumnezeul creștin nu mai este credibilă…” Mulți au sesizat foarte corect că toate sistemele ateiste contemporane ale Occidentului – filozofice, sociale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice și ale totalitarismului papal. În ultimele două secole, Roma, în loc să învețe din greșelile trecutului, se întărește și mai mult în poziția ei. Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogmă de credință inviolabilă primatul de stăpânire și infailibilitatea papei. Este vorba despre căderea definitivă a ,,Bisericii” Apusene. Hristos, singurul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe pământ, iar locul Lui îl ocupă pontiful idolatrizat al Romei! La protestul unui cardinal împotiva introducerii acestei dogme neconforme cu tradiția, papa Pius al IX-lea îi răspunde cu proverbialul său cuvânt: ,,Tradiția sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte însemnată se desparte și formează. ,,Biserica Veche Catolică”. Conciliul Vatican II (1962 – 1965) cu toate că anunță reînnoire, păstrează infailibilitatea papei și o extinde în toate hotărârile lui. În același timp, același Conciliu îi cheamă pe toți creștinii de orice confesiune la o unitate pancreștină, dar cu centrul la Roma și având drept conducător pe papa (ecumenism papocentric). La sfârșitul secolului al XX-lea, în sânurile ,,Bisericii” papale izbucnește o nemaipomenită criză de dezorganizare. ,,Așteptam ca după Conciliu (II Vativan) să resară o zi însorită pentru Biserică spune Papa Paul al VI-lea, dar ne-am trezit în cea mai mare furtună”.

Câțiva teologi papistași renumiți își exprimă deschis opoziția lor față de infailibilitatea papală. Mii de clerici, printre care și oameni de bază ai Vaticanului, renunță la preoție, iar mulți dintre ei și la credință. Vocațiile pentru viața monahală și preoțească cunosc o înfricoșătoare scădere. Numai în Belgia, între anii 1995 – 2007, nu a fost hirotonit nici un preot. În facultățile lor de teologie, chiar și în mănăstirile papistașe, introduc meditația transcendentală și psihanaliza pentru a depăși impasurile existențiale pe care le creează rigorismul și celibatul obligatoriu. Dar și turma papistașă este condusă în chip tragic la decolorare religioasă și cunoaște o înfricoșătoare criză morală. Bisericile papistașe care se închid sau se vând, islamul și religiile orientale care câștigă teren, credințele oculte și satanismul, care își măresc numărul de adepți și multe altele dau mărturie despre poziția dificilă a ,,,Bisericii” Latine. În ultimele decenii se înmulțește numărul apusenilor care caută autenticitatea vieții creștine în Ortodoxie. Interesul pentru Teologia patristică, pentru viața liturgică ortodoxă, pentru monahismul răsăritean, dar și revenirile la Biserica Ortodoxă sunt realități însemnate. Cu toate aceste, mecanismele absolutiste al Vaticanului, nu se văd dispuse să se lepede de trecutul lor. În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, însuflețind nădejdile tuturor celor care așteptau înnoirea ,,Bisericii” Apusene. Dar curând acțiunile și declarațiile șocante ale noului papă au arătat ruperea de propriile-i convingeri anterioare și neputința sa de a înțelege cerințele vremurilor.

Din păcate, fiecare papă este obligat să urmeze calea ,,infailibilă” a înaintașilor lui și să se conformeze pretențiilor preaputernicei Curii Papale, care de asemenea deține și își impune ,,infailibilitatea” ei.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu – Sfânta Mânăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos – 2010

SURSA – CATEHETICA: CALEA SI EVOLUTIA PAPISMULUI

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: