RSS

CUM NE MÂNTUIM ASTĂZI? – DE VORBĂ CU PĂRINTELE DAVID DE LA MĂNĂSTIREA PUTNA

22 Iul

putna_jpg

– Mai iau creştinii în serios problema mântuirii?

– Nu cred lucrul acesta. Prea puţini. Faptele vorbesc. Părintele Iachint de la Putna spunea: „Vorba sună, fapta tună”. Un creştin care ia în serios problema mântuirii ar trebui să „zboare pe sus”, ca Sfinţii Părinţi. De ce zic asta? Poate e un lucru cam dur de zis, dar un creştin adevărat trebuie să fie un om în Duhul Sfânt – un om transfigurat, un om care trăieşte în veşnicie încă de acum. Ori, dacă nu se văd în noi aceste roade, înseamnă că pentru noi creştinismul e ceva, undeva, cândva – o poveste frumoasă. Suntem pătimaşi, nu suntem curăţiţi de patimi şi nici nu ne luptăm pentru a ne curăţi. Desigur, sunt şi creştini care iau în serios problema mântuirii, dar aceştia sunt foarte puţini în comparaţie cu masa de oameni a celor botezaţi.

– Vorbiţi despre patimi, dar oare ne vedem patimile?

– Ca să le văd, adică să le înţeleg, trebuie mai întâi să mă raportez la o gândire duhovnicească, la o învăţătură duhovnicească care să-mi lumineze mintea şi inima, să încep să înţeleg diferenţa dintre o viaţă păcătoasă şi una virtuoasă. Sunt creştini care nu caută lucrul acesta şi se mulţumesc cu o vieţuire dusă la un nivel psihologic, al omului căzut. Un ajutor extraordinar în a ne vedea patimile şi a învăţa cum să le biruim constă în citirea cărţilor duhovniceşti.

– După ce le vedem, trebuie să înceapă lupta cu patimile. Cum să luptăm pentru a le birui?

– Cu toate armele duhovniceşti: post, rugăciune, răbdare, bărbăţie, ascultare, smerita cugetare etc. Fiecărei patimi i se opune o virtute. Lucrând virtuţile, slăbim patimile până la anihilarea lor. O virtute foarte importantă este trezvia duhovnicească, care este în acelaşi timp şi armă, şi scut. Trezvia este şi un mod de a gândi şi de a simţi lucrurile. Trezvia mă pune pe mine permanent în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă trăiesc mereu în această trezvie, ea îmi devine şi vedere duhovnicească a lucrurilor, vedere de ansamblu a vieţii. Astfel, prin această vedere, cu voinţa mea şi prin ajutorul harului lui Dumnezeu, mă feresc de rele.

– Se constată între creştini o lipsă de dragoste faţă de aproapele. De ce?

– Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dragostea este ultima virtute pe care o dobândeşte omul. Întâi este curăţirea de patimi, apoi luminarea, iar când omul începe să-L trăiască pe Dumnezeu, atunci începe şi dragostea autentică. Atunci când omul simte iubirea inefabilă a lui Dumnezeu, care este dumnezeiască, învaţă şi el cum să-l iubească pe aproapele. Fără această gustare a iubirii dumnezeieşti, omul nu prea are sistem de referinţă. El iubeşte animalic, pătimaş, confundă dragostea cu instinctul sexual şi astfel ajunge la toate perversiunile. Pe de altă parte, privind din altă perspectivă, de jos în sus, nu înseamnă că dacă nu am gustat abundent din harul Duhului Sfânt, din darul iubirii lui Dumnezeu, nu trebuie să ne silim şi noi să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele. Deci, să ne silim, potrivit Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi.

– Însă dacă omul a înţeles ce trebuie să facă, dar inima îi este împietrită?

– Cu voinţă, sileşte-ţi inima! Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine, mai înainte de toate, să se silească a săvârşi binele – chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru – şi să aştepte totdeauna, cu credinţă neclintită, mila Lui; să se silească să iubească, chiar dacă nu are în el iubire; să se silească să fie blând, chiar dacă nu are în el blândeţe; să se silească să fie îndurător şi să aibă inimă milostivă, chiar dacă nu are din fire aceste însuşiri; să se silească să fie îndelung-răbdător, atunci când este dispreţuit, iar când este batjocorit, să nu se indigneze, după cum s-a scris: «Să nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor» (Rom. 12:19). Să se silească spre rugăciune, chiar dacă îi lipseşte rugăciunea duhovnicească. Văzând, deci, Dumnezeu pe unul că aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi va da adevărata rugăciune a Duhului, îi va da iubire adevărată, blândeţe adevărată, îndurare a inimii şi bunătatea adevărată – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului” (Sf. Macarie Egipteanul în „Omilii duhovniceşti”). Deci, prima dată trebuie ca omul să se trezească şi apoi să se silească.

– Cum trebuie să privim crucile, încercările pe care ni le dă Dumnezeu?

– După modelul suprem: Hristos. Ce atitudine a avut Mântuitorul nostru Iisus Hristos faţă de cruce, aceeaşi atitudine trebuie să o aibă creştinul faţă de crucea de zi cu zi a vieţii lui. Crucea trebuie privită ca un dar al lui Dumnezeu, dar pentru aceasta este necesară o înţelegere duhovnicească. Omul trebuie să citească, să aibă duhovnic, să meargă la biserică, ca să ştie ceva despre cruce. Dacă nu înţelege ce înseamnă crucea şi nu o va accepta cu smerenie, omul va deveni ca tâlharul de-a stânga, care Îl hulea pe Hristos. Un creştin, oricât ar fi el de neputincios, dacă înţelege corect lucrurile şi acceptă suferinţa crucii, a necazurilor, se va înscrie pe cealaltă cale, a tâlharului de-a dreapta. Se va mântui prin simpla lui smerenie. Raportaţi la Mântuitorul Hristos, toţi suntem tâlhari, dar depinde de alegerea fiecăruia ce fel de tâlhari vrem să fim, de-a stânga sau de-a dreapta. Să îmbrăţişăm crucea aşa cum şi Hristos şi-a îmbrăţişat crucea. Aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră.

– Sfântul Serafim din Sarov spune că scopul vieţii noastre este dobândirea harului Duhului Sfânt. Cum să dobândim acest har?

– Prin toate virtuţile se poate dobândi Duhul Sfânt, dar trebuie un început, anume dreapta credinţă. Fără dreapta credinţă nu se poate dobândi Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu este Adevărul. Prima condiţie este dreapta credinţă, după aceea urmează faptele credinţei: rugăciune, post ş.a.

– Trăim vremuri foarte grele, în care creştinii care-şi mărturisesc credinţa sunt prigoniţi. Cum să dobândim curajul de a-L mărturisi pe Hristos?

– Curajul acesta este un rod al Duhului Sfânt. Dacă acest curaj nu este un rod al Duhului Sfânt, înseamnă că porneşte din altceva, dintr-o structură psihologică a omului căzut, în care predomină un spirit justiţiar, care nu are nimic de-a face cu spiritul de mărturisitor. Acest spirit justiţiar se poate camufla sub masca unui mărturisitor, dar, mai devreme sau mai târziu, vor apare nişte roade negative. Cel ce vrea să-L mărturisească pe Hristos va face nişte greşeli, din cauză că imboldul lui lăuntric nu este curat după Dumnezeu. A mărturisi pe Dumnezeu în acest veac păcătos înseamnă în primul rând să fii cu Dumnezeu – deci o relaţie vie cu El. De asemenea, Îl mărturisesc pe Dumnezeu prin cuvânt, cu gura, dar ar trebui mai mult cu fapta. Cu alte cuvinte, prin întreg ansamblul vieţuirii trebuie mărturisit Dumnezeu. Iar puterea aceasta de a mărturisi ne vine de la Dumnezeu, prin stăruinţa noastră într-o viaţă virtuoasă, conformă cu modelul suprem: Adevărul-Hristos. Adevărul este o putere care îi îmbracă pe fiii Lui în lumina Adevărului. Dacă suntem fii ai Adevărului, nu se poate să nu vorbim.

– Sunt momente în care ştii că cel cu care vorbeşti îţi este superior, este un bun vorbitor şi are multe cunoştinţe – te simţi cumva slab în faţa lui…

– Este o vorbă în popor: „Buturuga mică răstoarnă carul mare!” Nu trebuie să ne înspăimântăm. Întotdeauna să folosim cuvântul simplu, care nu mai poate fi întors pe dos. O propoziţie scurtă poate face mai mult decât o predică întreagă.

– Spun Sfinţii Părinţi că în vremurile din urmă creştinii vor căuta mult un duhovnic bun, vor merge foarte mulţi kilometri pentru a afla un duhovnic adevărat. Cum să ştie un creştin dacă are un duhovnic bun?

– În Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament se punea problema dacă un proroc este al lui Dumnezeu sau nu, dacă este adevărat sau fals. Şi un prim răspuns era că, dacă cuvântul lui se împlineşte, însemna că era adevărat. Oamenii l-au întrebat pe Dumnezeu cum vor şti să deosebească un proroc adevărat de unul fals, pentru că şi cuvântul prorocului mincinos se adevereşte. Şi Dumnezeu răspunde că, dacă cuvântul prorocului nu este conform legii şi descoperirii, nu este lumină în el (vezi Isaia 8:20). La fel este şi cu duhovnicul. Ceea ce spune trebuie să fie conform cu Evanghelia, cu modelul suprem Hristos şi cu îndrumările Sfinţilor Părinţi. Ucenicul să fie ca poporul lui Israel când a murit Moise şi a fost pus conducător Iosua fiul lui Navi: „Te vom asculta… numai să fie Domnul Dumnezeu cu tine…” (Iosua 1:17).

– Părinte, astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de modele pentru a ne întări în credinţă. Aici la mănăstire vin foarte mulţi oameni şi cred că aţi întâlnit şi oameni simpli, dar care v-au impresionat prin credinţa lor, prin felul cum a lucrat Dumnezeu în sufletele lor.

– Este o bătrână care mă impresionează foarte mult prin simplitatea ei. Acum câţiva ani vine la mine şi-mi spune:  „Părinte, vorbesc singură! Ce să fac?” „Uite!”, i-am răspuns. „Ia o metanie şi la fiecare bobiţă să zici: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Bătrânica era singură şi nu avea cu cine să vorbească. Îşi spunea rugăciunile, citea acatiste, psaltirea. Şi-a dat seama că este ceva în neregulă să vorbească singură, şi a venit la mine să mă întrebe ce să facă. „Dacă ai să rosteşti rugăciunea asta neîncetat, nu vei mai vorbi singură, nici nu vei mai simţi nevoia să vorbeşti cu cineva, ci doar cu Hristos”. Bătrâna m-a ascultat, s-a obişnuit şi s-a adâncit în zicerea rugăciunii, şi de atunci îmi zice că sunt doctorul ei. Am întrebat-o dacă nu cumva îi zboară mintea de la rugăciune. „Niciodată! Tot timpul sunt în faţa lui Hristos, oriunde m-aş afla, ori în biserică, ori acasă”. Eu o mai încerc, să văd dacă îi zboară mintea de la rugăciunea din biserică. Nu, în biserică este cu ochii în pământ şi cu urechile atente doar la ce se spune la strană. De ani de zile de când merge la biserică, ştie slujbele aproape pe de rost. De când a început să se roage cu Rugăciunea lui Iisus, trăieşte o bucurie continuă. Nu mai are nevoie de nimic. Îşi face puţină mâncare în casă şi tot timpul este în rugăciune. A căzut însă într-o iarnă şi şi-a luxat un picior. Şi aşa cum a putut, într-un băţ, a venit la biserică. Am întrebat-o: „De ce ai căzut?” „Păcatele mele!” mi-a răspuns. Şi, într-adevăr, ea credea că i s-a întâmplat aceasta pentru că nu a mai stat cu mintea în faţa lui Dumnezeu, şi atunci a alunecat şi a căzut. „Am fost neatentă! În loc să zic rugăciunea, m-am gândit la copilul meu şi la ce făcuse el. Şi acela a fost un gând rău! Atunci am căzut”. Vedeţi, se cunoaşte la această femeie o trezvie, lucru indispensabil pentru un creştin adevărat. Vă mai povestesc un alt caz. Am cunoscut o femeie care a trăit cu soţul ei într-o fericire lumească. Ei mergeau când şi când la biserică. Această femeie comunica foarte bine cu soţul ei. El era unicul ei confident. Însă acesta s-a îmbolnăvit şi a murit. Femeia a căzut în deznădejde – singurul ei sprijin murise! A început să meargă la biserică mai des, dar totuşi nu împlinea ce trebuie. A venit la Putna să caute o fată în gazdă, pentru că nu mai voia să fie singură. O apăsa sentimentul singurătăţii, plângea mai tot timpul. I-am arătat că viaţa ei nu are suport duhovnicesc, că nu se hrăneşte din Dumnezeu. I-am spus că pilonul ei de susţinere nu este Hristos şi de aceea suferă. Am zguduit-o puţin, cu ce cuvinte mi-a dat Dumnezeu atunci, şi am trezit-o. I-am vorbit despre bucuria de a trăi în Dumnezeu, i-am spus că trebuie să-şi curăţească viaţa de patimi şi de păcate prin spovedanie, i-am spus de rugăciunea minţii. Şi femeia s-a pus pe fapte. A început să se roage zilnic, a început să postească, a început să citească cărţi duhovniceşti şi să meargă regulat la biserică. A venit după un timp la spovedanie şi mi-a zis că nu mai doreşte să locuiască cineva cu ea, că nu se mai simte singură. Mi-a zis: „Părinte, atât de tare mă bucur când citesc cărţi duhovniceşti şi când merg la biserică la Sfânta Liturghie, şi aşa o pace simt când mă rog, încât nu îmi mai doresc să pierd timpul cu nimeni. Chiar eu mă mir de mine şi mă ocărăsc de felul cum gândeam înainte”.

– Suntem foarte superficiali în credinţă. Cum să scăpăm de această superficialitate?

– Superficial este un om care ori nu ştie ce trebuie, ori ştie şi se leneveşte să împlinească ceea ce trebuie, sau se îndreptăţeşte cu oarecare neputinţe. Dacă superficialitatea provine din neştiinţă, automat trebuie ca mai întâi omul să cunoască lucrurile duhovniceşti. Ar trebui să îl ajute cineva în acest sens. Cei ce ştiu şi se lenevesc, trebuie să-şi silească voinţa (vezi Matei 11:12) şi să-şi depăşească sau să-şi lepede îndreptăţirile. Sunt destui care merg la biserică, au citit cărţi duhovniceşti, au poate un părinte duhovnic îmbunătăţit, şi totuşi sunt superficiali pentru că nu pun în practică, nu se silesc. Sunt mulţi, din păcate…

– Părinte David, vă mulţumim pentru sfaturi şi ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute pe cât mai mulţi dintre noi să depăşim această superficialitate şi să mergem pe calea care duce către Împărăţia Cerurilor.

– Amin.

Raluca Tănăseanu

Sursa: familiaortodoxa.ro

 

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: