RSS

In asteptarea venirii Domnului – Parintele Zaharia de la Essex

24 Iul

“Potrivit modelului Liturghiei, unde are loc schimbul vieţii noastre cu viaţa lui Dumnezeu, fiecare faptă, fiecare lucrare a noastră trebuie să păstreze aceeaşi încordare şi rîvnă “pînă cînd Domnul va veni”, după cuvîntul apostolului (1 Cor. 11:26). Avînd în minte aceste lucruri, se cuvine credincioşilor să iubească arătarea Domnului cugetînd la venirea lui Hristos, aşteptîndu-L neobosit, dorindu-L din toată inima şi pregătindu-se să-L întîmpine cu sîrguinţă. Fără aşteptare nu există nădejde. Fără nădejde nu există mîntuire, “că prin nădejde ne-am mîntuit”, spune Sfîntul Pavel (Rom. 8:24). Şi fără mîntuire nu există creştinism.  Creştinii ştiu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sîngele Său şi prin moartea Sa. Mai mult, ei ştiu, mai bine decît necredincioşii, că legea păcatului trăieşte în mădularele lor. Creştinul are o viziune mai limpede a păcatului, pentru că simţirea sa lăuntrică nu este înceţoşată de poftele patimilor, nici de trîndăvirea conştiinţei. Prin urmare, este cu totul firesc pentru creştin să aştepte venirea lui Hristos, “Care va schimba trupul smereniei noastre în chipul trupului slavei Sale” (Filip. 3:21), şi îl va curăţa de toată întinăciunea, de tot răzvrătul păcatului, de toată ispita. Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decît ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cît de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui! Această nădejde îl face pe om să se bucure de suferinţele vremii acesteia şi să le considere mărunte şi nevrednice de “slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom. 8:18). Toţi sfinţii din ultimele douăzeci de veacuri, din vremea lui Petru, mai marele apostolilor, pînă în zilele noastre, prin nădejdea lor în venirea lui Hristos, au privit suferinţele ca pe un semn al dumnezeieştii alegeri fără de care “Duhul slavei şi al lui Dumnezeu” nu poate să odihnească în inimile noastre (1 Petru 4:14). Cu cît se apropie ziua venirii lui Hristos (parousia), cu atît şi semnele rele care o vestesc se înmulţesc: suferinţa neamurilor, bolile, scandalurile, trădările, mulţimea nedreptăţilor, răcirea dragostei, pustiirea pămîntului şi, mai presus de toate, larg răspîndita nepăsare şi nebăgarea în seamă a faptului că, potrivit prorociilor, Domnul va veni “ca un fur” (Apoc. 3:3). Dar în ciuda tumultului răutăţilor, creştinii aud limpede glasul Domnului, care le zice:

“Iar, cînd vor începe să fie acestea, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie răscumpărarea voastră” (Lc 21:28).

Sfîrşitul se apropie într-un chip atît de tragic, şi Domnul spune că tocmai acum este timpul “să ridicăm capetele noastre”. Există întotdeauna o contradicţie de această natură, pentru că credinţa noastră este mai presus de mintea raţională. Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de “a crede în El””a pătimi pentru El” devine mai mare (cf. Filip. 1:29).

(Părinţii nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfîrşitul lumii. Odată, un ucenic şi-a întrebat stareţul: “Ce am făcut noi, avva?” Şi bătrînul a răspuns: “Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinţii noştri”. “Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?”, a întrebat din nou. “Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi”. “Şi ce vor face creştinii de pe urmă?”, a întrebat ucenicul. “Aceia abia vor putea să păstreze credinţa, dar ei vor fi mai slăviţi în cer decît părinţii noştri, care puteau să învie morţii.”).

De aceea se cuvine credincioşilor “să umble întru viaţă sfîntă şi în cucernicie, aşteptînd şi dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (cf. 2 Petru 3:11-12), dînd mulţumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paşti şi “dreptate şi sfinţire şi izbăvire” (1 Cor. 1:30). În acelaşi timp trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cît mai desăvîrşită şi neclintită părtăşie în veşnica Sa împărăţie, dimpreună cu cetele tuturor sfinţilor care, prin harul Său, ne-au fost daţi ca mărturii ale mîngîierii nestricăcioase care îi aşteaptă pe “cei ce au iubit arătarea Lui” (2 Tim. 4:8).

– Aţi putea să ne spuneţi mai multe despre felul în care ultima generaţie va trăi credinţa?

– Aflăm multe prorocii despre sfîrşitul vremurilor în scrierile Părinţilor şi cea amintită mai devreme este doar una dintre ele. Potrivit ei, durerile vor fi atît de multe, încît creştinii vremurilor de pe urmă cu greu vor fi în stare să păstreze credinţa, dar vor primi o mai mare slavă în cer decît părinţii care au înviat pînă şi morţii. Într-o altă istorisire a Părinţilor pustiei se spune că un ucenic merge la un stareţ şi îl întreabă: “Ce crezi despre cutare bătrîn care e considerat un mare nevoitor?” Şi bătrînul răspunde: “Faţă de cei din vremea lui, este mare”. După cîteva clipe, ucenicul îl întreabă iarăşi: “Ce crezi despre acest părinte?” şi bătrînul răspunde: “Ţi-am spus, faţă de cei din vremea lui, este mare”. Apoi îl întreabă a treia oară: “Ce crezi despre acest părinte?” Şi bătrînul spune: “Faţă de cei din vremea lui, este mare” şi continuă: “dar am cunoscut nişte părinţi, în Tebaida de Sus, care puteau să facă soarele să stea în loc în mijlocul cerului”. Adică Dumnezeu ne judecă întotdeauna în comparaţie cu marele copac al omenirii, din care noi suntem doar cîteva frunze. Noi nu putem decît să fim înrîuriţi de acest mare copac al omenirii. Noi, creştinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare rîu. La oameni aceasta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu este cu putinţă (cf. Mt. 19:26). El a biruit; noi trebuie numai să-I urmăm Lui şi vom moşteni plinirea făgăduinţelor Sale. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, Dumnezeu ia în seamă starea generală a lumii. Aceasta este o mîngîiere pentru noi, nu pentru a slăbi încordarea noastră, ci ca să ne ajute să ne ţinem pe cale. Dumnezeu ne judecă întotdeauna prin comparaţie cu cei din vremurile noastre, cu cei din preajma noastră. El însuşi spune: “Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului” (In. 5:22) şi Tatăl “stăpînire I-au dat Lui şi judecată să facă, căci Fiu al Omului este” (In. 5:27). Fiul Omului, Hristos, pentru că S-a făcut om şi a trăit în condiţiile vieţii în care trăim şi noi, este un mare şi drept judecător. Dar El însuşi nu judecă pe nimeni, ci dă toată judecata sfinţilor Săi. “Sfinţii – spune Sfîntul Pavel ““ vor judeca lumea” (1 Cor. 6:2). Dar eu cred că sfinţii din fiecare veac vor judeca pe cei din vremea lor. Nu cred că apostolii ne vor judeca pe noi, ci sfinţii din vremea noastră şi din mediul nostru, care au trăit aceeaşi viaţă ca şi noi şi totuşi au aflat Calea. Atunci Dumnezeu rămîne vrednic de crezare în toate judecăţile Sale. Putem merge chiar mai departe şi să spunem: eu nu voi fi judecat de un sfînt american; voi fi judecat de un sfînt din mănăstirea mea (cf. Ps. 142:2). Dumnezeu ne judecă după cei din generaţia noastră. Şi cine poate intra la judecată cu Dumnezeu?

– Sfîntul Ioan Gură-de-Aur spune într-una din rugăciunile Sfintei Liturghii: “Pomenind aşadar această poruncă mîntuitoare şi toate cele ce s-au făcut pentru noi: crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălţarea la cer, cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”¦ ” Cum putem să o pomenim de vreme ce ea încă nu a avut loc?

– Noi o pomenim, într-adevăr, dar aceasta nu este o aducere-aminte la nivel psihologic. Sfîntul Nicolae Cabasila spune că Liturghia este o retrăire a vieţii lui Hristos şi, de asemenea, o expresie a recunoştinţei omului pentru toate cîte a făcut El. Prin săvîrşirea acestui act, ni se dă har şi acel har ne ajută să pătrundem într-un eveniment veşnic, care este mereu prezent: în veşnicie nu există trecut, nici viitor, există veşnicul “astăzi”, veşnicul prezent. Aşa că, pomenind toate facerile de bine ale lui Dumnezeu şi, mai ales, întemeindu-ne pe cuvîntul Lui şi săvîrşind porunca Lui ““ pentru că nu trebuie să uităm că Liturghia este o poruncă -, taina Crucii este lucrătoare. Primim harul Crucii şi învierii lui Hristos şi acel har ne face să pătrundem în evenimente veşnice. De aceea putem spune: “Astăzi Se naşte Hristos”. Intrînd în veşnicie prin harul care ne este dat, suntem contemporani cu aceste evenimente veşnice şi putem spune: “Astăzi Se naşte Hristos”, “Astăzi Hristos este răstignit”, “Astăzi Hristos a înviat” şi, desigur, “Astăzi vine Hristos”. Nu aşteptăm pasiv ziua Domnului, spune Sfîntul Petru, ci “grăbindu-ne” spre ea (cf. 2 Petru 3:12). Ce este a doua venire? Este ziua cînd Domnul va străluci în slavă, iar pentru noi “sfîrşiturile veacurilor au ajuns”, spune Sfîntul Pavel (1 Cor. 10:11). A vedea slava Domnului înseamnă că El este aici, că El a venit. Şi astfel, sfinţii Săi văd chiar şi a doua venire”.

Parintele Zaharia de la Essex

/razbointrucuvant.ro/

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: