RSS

Minunea curajului monahiilor de la Şamordino

08 Aug

’’Că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos’’ ( II Corinteni 12, 9).

În vara anului 1929, în lagărul de muncă de la Solovăţ, au sosit aproape 30 de monahii de la Mănăstirea Şamordino. Maicile n-au fost cazate cu celelalte femei, ci au fost ţinute separat. Când li s-a verificat identitatea, ele n-au vrut să dea nici cel mai mic amănunt despre ele sau să-şi spună numele, prenumele, data naşterii şi alte informaţii. Ameninţate şi bătute, ele au fost închise într-o încăpere izolată, unde au fost chinuite prin foame, sete şi lipsa odihnei; li s-au aplicat toate metodele de tortură. Dar maicile au rămas neînduplecate, şi, lucru nemaiîntâlnit până atunci, au refuzat orice fel de muncă. Era pentru prima dată în istoria Solovăţului, când administraţia lagărului se găsea într-o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri, condamnaţii mai întâi, erau bătuţi fără milă, apoi erau trimişi în lagărul de pe insula Anzersk, de unde nimeni nu s-a mai întors. Dar maicile n-au împărtăşit această soartă crudă. Împotrivirea blândă şi tăcută, dar foarte categorică a maicilor, i-a pus în încurcătură pe torţionarii comunişti ai lagărului, care erau mai degrabă obişnuiţi cu scandaluri şi scene violente, din partea deţinuţilor, pe care îi chinuiau fără milă. De această dată, aveau în faţa ochilor un protest tăcut, simplu, smerit, fără nici o urmă de agresivitate. Răbdarea maicilor l-a impresionat până şi pe comandantul lagărului, care a făcut demersuri ca maicile să poată fi scutite de munca silnică. Doctorul care venise atunci în control medical, povesteşte: „Când am intrat în barăcile în care erau ţinute maicile, am văzut în faţa ochilor nişte femei extraordinar de lucide, tăcute şi pline de pace, îmbrăcate în straie monahale vechi, purtate şi cârpite, însă de o curăţenie exemplară. Erau în jur de treizeci… Despre vârsta fiecăreia dintre ele, nu pot să spun mare lucru. Cine le privea, era convins că toate au în jur de treizeci de ani, deşi, la o privire mai atentă, oricine putea observa că printre ele se găsesc şi maici mai tinere, dar şi mai vârstnice. Pe chipul lor se putea vedea o expresie, ca cea a Maicii Domnului, zugrăvită pe icoana „Bucuria tuturor scârbiţilor”… întreaga lor înfăţişare, deşi atât de smerită, sărăcăcioasă, avea o frumuseţe duhovnicească, ce făcea să te cucereşti în sinea ta…”

Duhovnicul le-a oprit de la orice fel de muncă în favoarea regimului. Maicile au făcut întocmai, administratorul lagărului a aflat imediat cine-i autorul moral al acestei „răzvrătiri”. Părintele a fost împuşcat, iar maicile ne-au spus că de-acum, murind duhovnicul lor, nu mai are cine să le dezlege de oprirea de la muncă. Astfel, ele n-au vrut să mai muncească la ordinul comuniştilor. La scurt timp, ele au fost despărţite una de cealaltă şi duse în locuri neştiute. În ciuda încercărilor de a le da de urmă, nu s-a mai aflat nimic despre ele de atunci. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, un deţinut, aflat într-o tabără de muncă silnică, a adus la lumină frumuseţea luptei duhovniceşti şi a bărbăţiei neclintite a acestor maici…

În noiembrie 1950, trei maici, condamnate la muncă silnică au sosit în tabăra de la Vorkuta. Miile de femei deportate nu lucrau în mină, dar făceau alte munci aspre; maicile erau obligate să muncească la o fabrică de cărămizi, care producea material de construcţie pentru zona arctică a Rusiei. La fabrică, maicile au spus şefului de secţie că, pentru ele, a lucra pentru regimul comunist înseamnă a munci pentru antihrist, iar ele se mărturiseau a fi slugi ale Domnului, iar nu ale satanei. Deci, au declarat că nu se vor supune ordinelor şefului, indiferent de ameninţare. Imediat, hainele monahale le-au fost luate cu forţa, singurul lor acoperământ au rămas armele credinţei, ascuţite prin rugăciune. Erau pregătite să înfrunte orice pedeapsă şi totul, pentru a-şi păstra făgăduinţele călugăriei. Au fost trecute pe raţii de pedeapsă, hrana lor zilnică era pâinea neagră şi supa râncedă. În fiecare dimineaţă, când li se ordona să meargă la cuptoarele de argilă, ori la altă muncă istovitoare, ele refuzau. Aceste refuzuri însemnau că li se pregăteau alte pedepse. Plini de furie şi temându-se că împotrivirea lor ar putea stârni un val de proteste în rândul deţinutelor, comandantul lagărului a dat ordin ca maicile să fie îmbrăcate în cămăşi de forţă. Mâinile le-au fost legate la spate, iar cu aceleaşi frânghii le-au fost imobilizate foarte strâns şi încheieturile picioarelor. În acest fel, picioarele lor erau strânse în nemişcare, iar coloana vertebrală le era ţinută forţat înapoi, într-o poziţie ce le dădea dureri îngrozitoare. Maicile au răbdat toate aceste chinuri fără a se împotrivi. Apoi au turnat apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac, din care erau confecţionate cămăşile de detenţie, să se strângă şi mai tare peste trupurile şi aşa îndelung chinuite. Nici de data aceasta nu s-a auzit vreun geamăt de durere, dar maicile au leşinat din cauza cumplitei suferinţe. Li s-au tăiat legăturile de la mâini şi de la picioare, şi au fost stropite cu apă pentru a fi readuse în simţiri; au făcut aceasta doar pentru a le chinui iarăşi. Mai mult de două ore au fost ţinute în acele strânsori ale morţii. Gardienii n-au mai îndrăznit să le chinuie, căci, oricum maicile erau aproape moarte, din cauza stagnării circulaţiei sângelui. Regimul comunist avea nevoie de sclavi, nu de cadavre. Ei nu transportau deţinuţii la Vorkuta pentru a-i omorî, ci pentru a câştiga forţă de muncă gratuită pentru minele de cărbuni, inaugurate de Guvernul Sovietic. Deci, comandantul nu avea de gând să le omoare pe maici, ci să le convingă să iasă la munca silnică. În cele din urmă, turbat de furie, el a hotărât: fie maicile vor accepta să muncească, fie le va chinui, până le va omorî. Au fost duse în zona exploatărilor de argilă a fabricii de cărămidă şi obligate să stea o zi întreagă pe o movilă de pământ îngheţat, în vântul aspru al iernii arctice, legate de mâini şi de picioare, privind către celelalte deţinute care munceau. Seara gardienii care au venit să le verifice se aşteptau să le găsească degerate, dar s-au mirat văzându-le încă vii şi deloc îngheţate. Apoi, mănuşile şi căciulile le-au fost luate, iar ele au fost lăsate în bătaia nemiloasă a vântului turbat. Pe acel deal îngheţat maicile au rămas timp de opt ore, cât a durat ziua de lucru, stând în genunchi şi rugându-se neîncetat. Mai jos, celelate deţinute care săpau în malul de pământ, sufereau groaznic din pricina gerului, văitându-se de degerături la picioare, cu toate că erau încălţate cu cizme. Când gardieni au urcat până pe culmea pe care erau maicile, pentru a le aduce în barăcile cu dormitoarele comune, au crezut că le vor găsi degerate. Dar nici una dintre ele nu păţise nici cea mai mică degerătură. A doua zi, au fost legate din nou vreme de opt ceasuri şi lăsate pradă gerului muşcător, la temperaturi de multe grade sub zero, fără mănuşi sau bonete. Seara, le-au găsit neatinse de răni şi la fel de neclintite în hotărârea lor. A treia zi, le-au fost smulse cu forţa şi zdrenţele cu care îşi acopereau capul. Deja vestea minunatei lor bărbăţii se răspândise pretutindeni, în toate lagărele din regiunea Vorkuta. La capătul celei de-a treia zi a chinuirii lor, pe un frig cu mult mai cumplit decât cel din zilele precedente, maicile nu aveau nici cea mai mică urmă de degerătură. Toată lumea şoptea că numai o minune dumnezeiască le-a păzit tefere şi numai despre asta se vorbea, oriunde se înfiripa vreo discuţie. Până şi comuniştii găseau mijloace şi pretexte de a veni în apropierea fabricii de cărămidă, pentru a se uita pe furiş la maicile de pe movila de pământ. Femeile care lucrau jos se însemnau neîncetat cu semnul sfintei cruci, murmurând rugăciuni. Comandantul era tulburat. Deşi nu era credincios, el avea totuşi un soi de superstiţie care îi spunea că este martorul unei întâmplări mai presus de fire – o putere nepământească le ajută pe maici să supravieţuiască. A patra zi, gardienii s-au înfricoşat de puterea care le întărea pe aceste monahii, şi au refuzat să le mai facă vreun rău. Comandantul a început să se teamă şi el de minunile ce se făceau, pe care mintea lui nu le putea pricepe. A poruncit să fie coborâte de pe deal, să fie lăsate să-şi facă rugăciunile şi să primească hrana obişnuită din lagăr, în locul celei de pedeapsă. Patru ani mai târziu, acele maici erau încă în barăcile de lângă fabrica de cărămidă, dar nici una dintre ele nu muncise nici o zi în folosul regimului comunist. Ele erau în continuare păzite, dar de-acum cu respect şi evlavie. Gărzile primiseră ordin să nu le mai chinuie şi să nu le facă vreun rău. Li se îngăduise chiar să-şi facă singure mâncare şi să-şi confecţioneze haine. Continuau să slujească lui Dumnezeu, aşa cum făgăduiseră la călugărie şi păreau liniştite şi împăcate. Spre deosebire de ceilalţi deţinuţi, ele se bucurau de libertatea credinţei. În toată Uniunea Sovietică, nu se mai afla nimeni în situaţia lor! Pilda vieţii şi a mărturisirii lor a făcut ca mii de deţinuţi şi gardieni din lagărele de muncă să se întoarcă la Dumnezeu. Multă vreme după aceea, până şi oameni din conducerea Partidului Comunist – atei declaraţi şi duşmani înverşunaţi ai Bisericii Ortodoxe, povesteau cutremuraţi despre minunea ce s-a făcut cu monahiile de la Şamordino. Dumnezeului nostru slavă!

Traducere după „Russia’s Catacomb Saints – Lives of the New Martyrs”, de Ivan M. Andreiev

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: