RSS

DESPRE DUHOVNIC SI SPOVEDANIE

09 Aug

Rugaciune pentru cautarea unui duhovnic„Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca slujindu-l si supunându-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facând voia Ta în a lui, sa-Ti plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma învrednicesc si eu, pacatosul, de împaratia Ta. Amin.„

***

„Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de a putea lupta împotriva răului din noi, ni se dau printr un om, harul tămăduitor, harul lucrător.„Ier.-Savatie Bastovoi

***

„În momentul în care omul are curajul să alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine în Biserică hotărât să se lepede de toate căderile sale şi să părăsească toată filosofia cea deşartă care i-a întunecat mintea.
Ritmul în care oamenii dobândesc un mod de înţelegere ortodox asupra Bisericii şi a lumii întregi este asemănător cu ritmul în care ei sporesc în lupta cu patimile şi cu poftele care le-au întinat sufletele.
Mulţi ar vrea să devină sfinţi într-o clipă, să se vindece pentru totdeauna de căderile lor şi să nu mai cunoască decât virtutea.Dar, cu tot elanul lor, nu rezistă mult în această stare caracteristică începătorilor. Războiul pentru tămăduirea sufletului este de durată. Tot aşa, mulţi ar vrea ca într-o clipă să părăsească propriul mod de înţelegere a adevărului, şi să dobândească aşa numitul cuget al Bisericii, ar vrea să dobândească înţelepciunea Sfinţilor Părinţi. Numai că această înţelepciune nu se dobândeşte la comandă: e nevoie de lepădare de sine, de o nevoinţă aprigă şi mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un înţelept al acestei lumi să primească înţelepciunea cea adevărată.
În momentul în care cineva vine la biserică hotărât să renunţe la adevărurile relative (care nu au făcut altceva decât să usuce sufletul) şi să primească învăţătura ortodoxă, contactul cu preotul şi cu ceilalţi credincioşi este de o importanţă covârşitoare.
Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de întâlnire. Ci vom încerca să atragem atenţia asupra anumitor situaţii nedorite, care totuşi nu sunt rare.
Vom prezenta aici câteva dintre acestea, fără a avea intenţia de a trata în amănunt subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii faţă de probleme cum sunt: cât de deasă trebuie să fie spovedania, care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie şi dacă nu este mai bună spovedania la un ieromonah decât spovedania la un preot de mir.
„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica…” Iată unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeşte cineva care vine la biserică de la unii care îşi închipuie că au o „experienţă vastă” în trăirea ortodoxă şi care, fără a-şi fi tămăduit propriul suflet, încearcă să îi vindece pe alţii.
De câte ori ar trebui să se spovedească credincioşii într-un an? Dacă am da un răspuns precis, dacă am spune un număr mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus, ne-am afla în înşelare.
Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca să ia iertare de păcate şi să înceapă lupta cea bună pentru dobândirea mântuirii. Acest început bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriţi de la împărtăşanie, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, nu sunt opriţi de la a duce lupta cea bună. Ci dimpotrivă.
Dacă oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de păcate, ar trebui să ne întrebăm nu de câte ori pe an ar trebui să ne spovedim, ci cât de des păcătuim, cât de des facem păcate care ne rup de Dumnezeu.
Este adevărat că orice păcat întinează sufletul, şi nu putem spune că, după ce am făcut păcate mici, sufletele noastre au rămas curate.
Care sunt păcatele pentru care trebuie să ne spovedim fără şovăială, şi care sunt păcatele pentru care putem aştepta spovedania din următorul post? Nici această întrebare nu poate primi un răspuns constând într-o listă iezuită, care să conţină perioada în care ar trebui spovedit fiecare păcat înainte de a se înrădăcina în suflet.
O atitudine modernistă o au preoţii care consideră că în vremurile de apostazie în care trăim ar putea face pogorăminte pe măsură, astfel încât creştinii să se spovedească măcar de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, dacă nu pot în fiecare din cele patru posturi.
O boală avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumită doctorie se vindecau în câteva zile. Dar de la un an la altul, boala a început să ia forme din ce în ce mai grave. Doctorii, îngrijoraţi de evoluţia ei, s-au mulţumit să afirme că doctoria trebuie luată în cantităţi din ce în ce mai mici.
O întrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar răspunde într-un glas: nuuuu.
O întrebare pentru adulţi: ar putea da roade un astfel de tratament? Răspunsul nu este greu de găsit: „Nu. Numai dacă tratamentul iniţial, fiind greşit, a fost mai ineficient decât cel din urmă. Numai dacă doctoria era dată iniţial într-o cantitate prea mare”.
În cazul epidemiei de păcate care domneşte astăzi nu putem spune că spovedania în cele patru posturi este prea deasă. Preoţii care, din prea multă dragoste pentru credincioşi, sunt prea îngăduitori îi îndepărtează pe oameni de Biserică fără să îşi dea seama, pentru că nu le dau tratamentele potrivite.
„Îmi este frică să nu pierd credincioşii dacă nu sunt atât de îngăduitor…” – îmi spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca să nu se piardă, credincioşii au nevoie de spovedanie deasă. Nu este o dovadă de dragoste din partea doctorului să lase ca boala pacienţilor să se agraveze, ca nu cumva tratamentul să producă indispoziţii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi să îi cerceteze imediat după ce au aflat de primele simptome ale bolii.
Privitor la spovedania foarte deasă, trebuie amintit şi faptul că au existat credincioşi care au ajuns la o înaltă părere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns să se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns să confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovniceşti, şi au transformat spovedania într-o cale de a se lăuda în faţa preotului cu virtuţile lor: în loc să spovedească faptul că îşi judecă aproapele sau că sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca să pară cât mai sporiţi în ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situaţii nu sunt multe. Şi nu trebuie să fie o piatră de poticnire pentru cei care îşi dau seama că au nevoie de spovedanie deasă.
Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: „La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele. Numai în spovedaniile de la mănăstiri părintele te ia la puricat. Aici, în lume, preoţii sunt mai înţelegători, văd altfel lucrurile…”.
Acest sfat este dat de obicei de către creştinii cu viaţă căldicică celor care vor să afle cât mai multe despre spovedanie.
Experienţa primei spovedanii este hotărâtoare. Dacă prima spovedanie este făcută aşa cum trebuie, omul începe cu adevărat o viaţă nouă. Tocmai de aceea diavolul încearcă să transforme această Taină într-o practică banală. În cărţile monahale se fac dese referiri la râvna începătorilor: cei care iau asupra lor crucea călugăriei sunt povăţuiţi să păstreze cu grijă această râvnă, ca pe o comoară. O râvnă asemănătoare o au cei care se spovedesc pentru prima dată. De această primă spovedanie depinde în mare măsură viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternică.
Dacă la această spovedanie sunt trecute cu vederea anumite păcate, sufletul nu poate primi tămăduirea. La citirea rugăciunilor de dezlegare, preotul spune credincioşilor că „orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi avea…”.
Este foarte greu acest cuvânt, dar cine nu ţine seama de el contestă întreaga procedură de tămăduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, să poată fi cioplit cu dalta. Nu există o procedură magică de tămăduire a sufletului. Cine respinge învăţătura Bisericii despre spovedanie şi nu se spovedeşte sincer nu poate primi iertarea păcatelor.
Nu putem deci inventa o nouă cale de tămăduire a sufletelor. Dacă oamenii nu îşi spovedesc păcatele, nu se vor putea îndrepta. Dacă ar fi stat în puterea oamenilor să se îndrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.
Diferenţierea între spovedania de „mănăstire” şi spovedania de parohie este unul dintre indiciile că oamenii au o concepţie greşită în privinţa acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la mănăstiri au o altă rânduială de spovedanie decât duhovnicii de parohie: spovedesc după îndreptarele de spovedanie sau pun întrebările din Moliftelnic. Este firesc că atunci când un preot de mănăstire stă şi dă sfaturi pentru îndreptarea fiecărui păcat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceşte. Nu judecăm aici de ce, de regulă, preoţii de mir sunt mai îngăduitori la spovedanie decât preoţii din mănăstiri (e adevărat că uneori cei din urmă folosesc îndreptare de spovedanie care conţin şi păcate discutabile: „m-am rugat la Dumnezeu având ochii închişi…”; sunt scrieri duhovniceşti în care se recomandă închiderea ochilor la rugăciune tocmai pentru ca mintea să se adune mai bine; oricum, spovedaniile în care se ţine seama de aceste îndreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor făcute la întâmplare, după criterii subiective şi îndoielnice).
Repetăm: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care, de regulă, preoţii de mănăstire dau dovadă de mai multă acrivie în ceea ce priveşte spovedania. Ci ne vom ocupa de celălalt aspect, şi anume cel al atitudinii unor credincioşi faţă de spovedania la preotul de mănăstire şi la preotul de parohie.
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele…” Asemenea atitudine faţă de spovedanie este greşită. Păcatele care intră cel mai lesne în această categorie sunt cele legate de viaţa intimă a soţilor.
Adoptând o atitudine protestantă, unii soţi nu mai înţeleg familia ca pe o cale a împlinirii iubirii, în care pruncii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, ci o înţeleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor şi a dorinţelor egoiste, copiii nefiind decât piedici nedorite sau puţin dorite. Numărul mare de avorturi arată că mulţi oameni nu înţeleg legătura dintre dragostea trupească şi rodul acesteia – care sunt copiii.
Creştinii ştiu că avortul este un mare păcat. Dar nu toţi creştinii au o concepţie creştină în ceea ce priveşte unirea trupească. Fugind de responsabilitatea creşterii copiilor, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transformă unirea trupească în satisfacerea poftelor trupeşti.
Amintim aici faptul că unele mijloace anticoncepţionale nu fac altceva decât să ucidă embrionul abia format, iar femeile care le folosesc fac avorturi (care, chiar dacă nu sunt conştientizate ca atare, tot crime sunt; este adevărat şi faptul că doctorii care prescriu sau farmacistele care vând astfel de produse ar trebui să le atragă atenţia beneficiarelor asupra efectelor acestor pastile; dar nu o fac decât în rare cazuri). Aşa-numitele „pilule post-contact” omoară embrionii. Steriletul împiedică numai dezvoltarea embrionului, nu şi formarea acestuia, şi determină implicit avorturi incipiente (în marea majoritate a cazurilor, aceste avorturi nu sunt simţite de către femeile care nici nu îşi dau seama că au fost mame, embrionul eliminat în perioada de necurăţie neavând prea mult timp şi nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai puţin crime decât avorturile programate).
Se poate pune întrebarea: ce legătură are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor îşi permite să amestece două subiecte atât de diferite, cel al povăţuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticoncepţionale?
O astfel de întrebare ar trăda însă imaturitate duhovnicească. Credinţa ortodoxă nu este trăită numai în spaţii cu o trăire spirituală aleasă. Nu toţi fiii Bisericii îşi petrec vremea având grijă de sufletele lor. Unii îşi împart timpul liber între slujba de duminică, singurul moment duhovnicesc din săptămână, şi momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este acela de a se ocupa numai de oile cele cuminţi, ci este de a-i aduce pe toţi la mântuire. În această situaţie, a nu face referire la un păcat în care cad unele dintre femeile care se consideră creştine ar fi o dovadă de ipocrizie (şi nici păcatul soţilor nu trebuie trecut cu vederea – doar femeia nu rămâne însărcinată de una singură…).
Am adus în discuţie acest subiect delicat după ce am ascultat cum un doctor creştin relata cu stupoare o parte din discuţiile sale cu diferiţi duhovnici. Era intrigat de faptul că aceştia le îngăduiau credincioşilor care se spovedeau la ei să se păzească de a face copii, fără să ştie că unele din aceste metode sunt avortive.
„Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit să ştie că o femeie care are sterilet rămâne însărcinată la fel de uşor ca înainte. Ei îngăduiau aşa ceva, deşi erau foarte categorici împotriva avortului. Când le-am spus că de fapt îngăduiau avortul, chiar dacă în fază incipientă, au rămas fără cuvinte…”
Nu este greu de observat că problema metodelor anticoncepţionale nu este o simplă problemă medicală sau o chestiune care ţine numai de opţiunea personală – fără implicaţii spirituale, aşa cum se consideră de obicei, ci este în acelaşi timp o problemă duhovnicească. Una este însă când soţii păcătuiesc păzindu-se să facă copii, şi alta este când păcătuiesc ucigând fără să fie conştienţi copiii pe care i-au făcut fără să vrea.
Nu vom intra prea mult în acest subiect, pentru a nu ne îndepărta de tema principală. Ne vom opri însă încă puţin asupra întrebării: „Care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie?”
Un sfânt şi-a adus aminte că în tinereţea sa furase o smochină, şi pentru acest păcat plângea cu frângere de inimă. „Pentru o smochină? Asta este exagerare, alţii fură fabrici întregi, şi unul s-a găsit să se pocăiască pentru o smochină? Asta este exagerare…” Această poziţie aparţine celor care consideră că păcatele trebuie cântărite în funcţie de căderile marilor păcătoşi, ale marilor hoţi, criminali, desfrânaţi, …
Dar nu este aşa. Pe măsură ce urcăm pe scara duhovnicească, înţelegem că păcatele care mai înainte ni se păreau mici ne îndepărtau de Dumnezeu.
Ce este de făcut? Trebuie ca cei care înjură să se spovedească de mai multe ori pe zi, după fiecare înjurătură? Sau cei care se luptă cu patima fumatului să alerge la spovedanie de fiecare dată când le vine să aprindă o ţigară?
Considerăm nefolositoare prezentarea unei liste care să conţină păcatele care ar trebui spovedite fără zăbavă, şi cele a căror spovedanie poate fi amânată. O astfel de listă nu poate fi decât greşită. Pentru că oamenii nu sunt roboţi, să reacţioneze fiecare la fel. Dacă oamenii ar fi roboţi, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericească – sau ar căuta pe internet fişierele respective – şi ar citi de acolo reţeta. Ar căuta canonul prescris de Sfinţii Părinţi şi l-ar repeta fără să stea pe gânduri.
Numai că atât pravilele, cât şi canoanele Sfinţilor Părinţi nu au fost date ca reţete exacte pentru fiecare persoană bolnavă sau doar rănită de păcat. Învăţătura Bisericii atrage atenţia asupra faptului că duhovnicul, ţinând seama de canoanele din pravile, trebuie să folosească reţetele lor cu cât mai multă înţelepciune, dând dovadă de acrivie sau făcând pogorământ, după situaţie. Rostul canonului este îndreptarea păcătosului, nu pedepsirea lui.
Ajunşi aici, vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, şi anume alegerea duhovnicului, alegerea între un ieromonah şi un preot de mir.
Comparaţia clasică dintre monahii care strălucesc precum soarele, văduvii care strălucesc precum luna şi cei căsătoriţi, care strălucesc precum stelele, a fost înţeleasă în mod greşit ca o afirmare a faptului că preoţii de mir nu pot ajunge la o măsură duhovnicească înaltă.
„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu…”
Această cugetare trădează o concepţie eretică asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispreţuiau nunta şi se scârbeau de unirea trupească dintre soţi.
Taina hirotoniei este aceeaşi: nu există vreo Sfântă Taină pe care să o poată săvârşi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toţi preoţii, câtă vreme nu primesc învăţături eretice, au har. Iar dacă sunt vătămaţi de vreo erezie, sunt căzuţi din har, indiferent dacă trăiesc sau nu în mănăstire.
Dacă există o anumită diferenţiere, aceasta este între duhovnicii mai iscusiţi şi cei mai puţin iscusiţi. Chiar dacă şi unii şi alţii au puterea de a dezlega păcatele oamenilor, cei dintâi au şi priceperea de a-i ajuta pe oameni să se ridice din căderea în care se află.
Rostul spovedaniei nu este doar ca păcătosul să ia dezlegare de păcate, ci este ca păcătosul să se îndrepte şi să nu mai păcătuiască. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la mănăstire sau cel din parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare credincios.
Unii vor ajunge la concluzia că pentru ei este mai bine să se spovedească la un duhovnic dintr-o mănăstire, alţii la un preot de mir.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că unii creştini nici măcar nu îşi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a cărui biserică este aproape de casa lor. Nu vor să se ostenească să găsească un duhovnic iscusit, pentru că se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic să le dea canoane grele, să îi pună să renunţe la păcate. Ei înţeleg în mod greşit faptul că părintele la care se spovedesc este îngăduitor, şi ajung să considere viaţa creştină un compromis permanent, înlocuind poruncile Evangheliei cu nişte porunci mai comode, lepădând crucea mântuirii fără mustrări de conştiinţă.
În acelaşi timp există alţii care, din snobism sau din dorinţa de a ieşi în evidenţă, se spovedesc la mănăstire fără ca prin aceasta să manifeste dorinţa de a primi o povăţuire mai înţeleaptă. Aceştia vor să iasă în evidenţă cu orice preţ. Sfinţii Părinţi au observat că, în viaţa monahală, există ispita ca anumite patimi să fie ascunse sub masca cuvioşeniei. Mândria este cea mai puternică dintre acestea. De o formă asemănătoare a mândriei sunt biruiţi cei care îi dispreţuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, şi care pot face sute sau chiar mii de metanii în fiecare zi, dar la baza nevoinţei lor stă mândria.
Nu încercăm aici să stabilim un clasament, să facem o ierarhie între duhovnicii de la mănăstire şi cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul că ieromonahilor, slujind mult mai des decât preoţii de mir şi neavând grijile familiei, le este mai uşor să meargă pe calea arătată de Sfinţii Părinţi. Dar credinţa creştină nu se rezumă la rugăciune. Şi familia este o cale de mântuire, şi crucea ei este binecuvântată de Dumnezeu. Sunt preoţi de mir care, crescându-şi copiii cu dragoste, sporesc mai mult decât unii ieromonahi care se lasă cuprinşi de rutina slujbelor şi pentru care rânduiala monahală este aducătoare de uscăciune, de plictiseală şi de împietrire a inimii.
Întrebarea nu trebuie să fie pusă la modul general: „care sunt mai sporiţi?”, ci fiecare trebuie să se întrebe care este duhovnicul cel mai potrivit pentru sine.
Nu trebuie să ne sperie faptul că în vremurile noastre s-au împuţinat povăţuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie că nu trebuie să ne aşteptăm ca în aceste vremuri păgâne să mai găsim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie că iubitorii de Dumnezeu trebuie să înţeleagă că trebuie să ne mulţumim cu duhovnicii pe care îi avem, şi nu să aşteptăm degeaba să găsim duhovnici de mărimea celor din Pateric.
Îndrăznim totuşi să spunem că părintele Porfirie Bairaktaris a trăit în vremurile noastre. Că părintele Paisie Aghioritul a trăit în vremurile noastre. Că părintele Dimitrie Gagastahis din Platanos, vrednicul preot de mir, a trăit în vremurile noastre. Şi alţii ca ei, mulţi la număr, pe care îi ştie numai Dumnezeu, au urcat tot acum prin răbdare şi smerenie pe culmile sfinţeniei.
Oare sfatul părintelui Serafim Rose este greşit? Nu, în nici un caz. Părintele îi previne însă pe cei care caută duhovnici precum cei din Pateric să fie cu picioarele pe pământ. Dacă am fi fost la măsura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde că avem nevoie de îndrumători la măsura Avvei Antonie cel Mare, dar aşa, fiind plini de păcate şi iubitori de sine, ar trebui să ne mulţumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar dacă aceştia nu se ridică la înălţimea bătrânilor din Pateric.„

Danion Vasile, NOI SFINŢI PREOŢI DE MIR, Cum să ne alegem duhovnicul

/ortodoxia.md/
Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: