RSS

SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL DESPRE SPOVEDANIE

09 Aug

Multumirea de sine si îndreptatirea de sine sunt înselarea cea mai pierzatoare în care vrajmasul reuseste sa îi tina pe multi oameni, si înca nu din cei mai rai. Aceasta înselare taie picioarele si opreste din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are sa se nelinisteasca si sa caute mult mila ? Scopul a fost atins – omul e drept; la ce sa se mai osteneasca ? Ramâne doar sa se uite în jur, sa se îngâmfe, iar pe ceilalti sa îi defaime. De fapt, asta înseamna a strica prin gând ceea ce ai dobândit prin osteneala, si a te pierde pe tine însuti. Iata de ce în învataturile Sfintilor Parinti sunt repetate fara încetare lectii de smerenie si defaimare de sine, si sunt înfatisate cu deosebita staruinta mustrari ale parerii de sine si înaltarii de sine. […]

Avem obiceiul sa spunem: „sunt pacatos”, „sunt pacatoasa” – ce cuvinte placute lui Dumnezeu! Dar sa ne îngrijim ca ele sa nu fie doar rostite de limba, ci si simtite de catre inima. Sa ne convingem pe noi însine ca simtamântul dreptatii proprii este o abatere pe calea pierzarii – si apoi, îndata ce se arata câtusi de putin, sa îl gonim ca pe un vrajmas cât se poate de primejdios, ce se strecoara ca sa ne rapeasca bunul cel mai scump – îndreptatirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arata slabiciune în nici o privinta fata de aceasta ispita, sa facem asa fel ca oricarei fapte si întreprinderi a noastre sa-i mearga înainte simtamântul pacatoseniei noastre, si acesta sa fie în fruntea tuturor. Dai milostenie ? Da cu gândul: „nu sunt vrednic sa primesc pentru ea mila lui Dumnezeu”. Postesti sau iei asupra ta vreo alta asprime trupeasca ? Sa ai gândul: „altii îsi maresc prin nevointa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon – trebuie sa ma ostenesc pentru pacatele mele”. Mergi la biserica ori savârsesti acasa rugaciune ? Sa-ti spui: „sa ma ostenesc, poate ca Domnul se va milostivi si-mi va ierta pacatele”. Si mai ales în lucrarea rugaciunii, când va îndreptati cu mintea si cu inima spre Dumnezeu, sa nu va vedeti altfel decât ca pe oamenii cei mai neîndreptati si care au nevoie mai mult ca toti de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Pimen, care spunea: „eu ma vad ca pe un om cufundat în noroi pâna la grumaz, si numai gura are ca sa strige: Dumnezeule, miluieste-ma !”. Astfel orânduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de înselarea parerii de sine si vom îndeparta piedica cea mai însemnata din calea deschiderii usii frângerii inimii – usa prin care iesind, în cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin. […]
A venit gândul la mântuire; ai simtit primejdia ramânerii în pacat, te-ai hotarât sa te îndrepti: ia seama sa nu pierzi aceste miscari ale sufletului tau, lasându-le sa treaca fara a le fi bagat în seama ! Acesta e un dar al harului: nu îl dispretui si nu-l respinge. Ceea ce ti se insufla sa faci nu amâna pe mâine. Chiar astazi intra înauntrul tau si începe sa socotesti si sa chibzuiesti tot ce se cuvine, potrivit insuflarii primite, sa faci cu tine si pentru tine. Dupa aceea, începe sa umbli dupa rânduiala în care se salasluieste si se aprinde harul biruitor: pazeste postul, mergi la biserica, fa milostenie, înceteaza pentru o vreme treburile si grijile lumesti, însingureaza-te, citeste daca poti, cugeta la cele Dumnezeiesti: si, lucrul cel mai însemnat, roaga-te – roaga-te cu mintea si cu inima ta si cazi la Domnul, cerându-i cu durere sa-ti daruiasca ajutor ca sa te birui pe tine însuti. Daca vei face acest lucru cu toata sinceritatea, în cele din urma va cauta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Sau, va despietri inima ta si îti va da putere ca sa frângi încapatânarea voii tale. Sunt multe legaturi care nu îngaduie sufletului sa se ridice si sa mearga la Domnul.[…]
Prima capcana a vrajmasului e tulburarea gândurilor. De obicei, el începe prin a semana doar un gând, totusi în asa fel ca acesta sa atinga inima si sa se însamânteze în ea. îndata ce va reusi asta, îndata va aduna în jurul acestui gând care nu pare însemnat, iar uneori nici rau, un nor întreg de gânduri ce vin sa se adauge, si încetoseaza în acest chip atmosfera pâna atunci curata si luminoasa a sufletului. Prin aceasta, vrajmasul îsi pregateste loc si întindere pentru lucrarea sa, si în scurta vreme începe sa lucreze în aceasta ceata, ranind sufletul prin – atacuri pacatoase, care lasa în suflet rana dupa rana. Aceste rani micute acopera apoi sufletul din toate partile pentru a se contopi, în cele din urma, într-o singura rana dureroasa a asezarii [dispozitiei] sufletesti patimase. Se întâmpla acelasi lucru cu ceea ce pateste cineva care este împuns pe întuneric cu un ac ascutit: capata o rana, doua, trei si asa mai departe pe tot trupul. Fiecare împunsatura pricinuieste suferinta si lasa în urma sa o rana în care se fac puroi si coji – si asa, coaja dupa coaja, trupul devine tot o rana.
Asadar, luati aminte: în starea cea buna a sufletului gândurile nu se tulbura – si vrajmasul nu are cum sa lucreze, fiindca el îsi începe toata lucrarea sa prin tulburarea gândurilor omului: iar el le tulbura prin mijlocirea unuia singur, pe care îl alege ca pretext, potrivit caracterului si îndeletnicirilor omului. Îndata ce reuseste sa sadeasca în inima acest gând, se porneste viforul gândurilor; pacea si linistea launtrica pier. Ei si atunci vrajmasul se strecoara în inima si începe sa stârneasca în ea, putin câte putin, miscari patimase. Acesta este deja pasul al doilea! Si acum, ia aminte! Daca vezi ca se întâmpla în tine acest lucru, opreste-te, sa nu mergi mai departe – deja e foarte rau. Tulburarea gândurilor poate ca nu vei izbuti s-o bagi de seama, fiindca fara sa vrem suntem prinsi cu multe îndeletniciri; miscarea patimii, însa, cum sa n-o bagi de seama ? Mai ales atunci când hotarârea de a nu te supune ei e înca neatinsa. Daca si asta este prea anevoie pentru tine, îti voi arata un semn si mai palpabil. Baga de seama: îndata ce, ca urmare a momirii tale de catre un singur gând si a tulburarii, apoi, de catre multe, se va petrece o racire a inimii, sa stii ca în inima s-au facut deja rani si bube, chiar daca ele nu se baga deloc de seama. Racirea inimii fata de slujirea lui Dumnezeu este o jumatate buna din drumul spre cadere – iar unii spun ca e cadere sigura.
Dupa aceasta, vedeti si singuri ce trebuie sa facem, în ceea ce ne priveste: nu îngadui sa intre în inima gândul dintâi, cel care te momeste, si nu te împreuna cu el. Daca vei respinge primul gând, vei strica toate cursele vrajmasului si-i vei taia orice putinta de a lucra asupra ta si a te ispiti. De aici, iata ce lege a mântuirii reiese: a venit gândul ispititor ? Alunga-l. A venit iar ? Alunga-l iar. A venit un al doilea si un al treilea ? Si pe acestea alunga-le. Asadar, sa gonesti orice gând ispititor si sa-l respingi cu mânie si cu suparare fata de el – si vei fi cu desavârsire liber de caderi. Vrajmasul te va tot ispiti, se va încrâncena asupra ta; dar daca nu vei înceta sa lucrezi în acest fel, nu va putea sa-ti faca nimic. Dimpotriva, daca te vei supune primei momeli a lui, el poate deja sa îti suceasca mintile. Stramoasa noastra, daca l-ar fi alungat de la început pe sarpele-ispititor, n-ar fi cazut. Ea, însa, a intrat în vorba cu el… a continuat, a continuat… s-a încurcat în cursele vrajmasului si a cazut. La fel se întâmpla în privinta orisicarei caderi! […]
Deci, aminteste-ti de unde ai cazut si pocaieste-te! Cât de nefireasca e starea noastra de acum ar trebui sa simta, pare-se, fiecare, necajindu-se toata viata si încercând greutati si lipsuri de tot felul: si totusi, nu se întâmpla asa. Unii se obisnuiesc atât de mult cu starea lor de cadere încât nici prin gând nu le trece ca n-ar fi trebuit sa fie asa, chiar încearca sa aduca dovezi cum ca nici nu trebuie sa fie altfel. Ce jalnic! Jalnici sunt toti cei ce nu-si simt caderea si nu cauta scularea. Cu atât mai jalnici sunt crestinii si cei care traiesc având în fata crestinismul. În fata noastra este casa mântuirii, si în ea ne-am împartasit deja de puterile tamaduitoare ce lucreaza în ea; este un lucru jalnic daca am iesit din ea, gustând mâncarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru si mai jalnic daca, stând afara, privim cu nepasare pierderea si în lenevia noastra nu nazuim sa intram înauntru iarasi si sa ne desfatam de bunatatile aflate acolo. Asadar, treziti, fratilor, sufletele voastre, daca au adormit. Treziti-le zicând: „Scoala-te, suflete adormit si istovit în pacate – scoala-te, si te va sfinti Hristos! Ai fost deja sfintit, si stii ce mare este fericirea celor sfintiti! Umple-te iar de râvna pentru acelasi lucru si scoala-te! lata, acum este vremea bineprimita, iata, acum este ziua mântuirii !”
Am cazut prin mâncare, sa ne straduim a ne ridica prin post; am cazut prin parerea de sine, sa ne sculam prin defaimarea de sine; am cazut prin nepocainta, sa ne sculam prin lacrimile strapungerii; am cazut prin lenevie si uitare de Dumnezeu, sa ne sculam prin grija de mântuire si frica de Dumnezeu; am cazut dedându-ne placerilor, sa ne sculam prin vietuire aspra si îndurare de buna voie a lipsurilor; am cazut prin înstrainarea de Biserica, sa ne sculam prin mersul în casa lui Dumnezeu; am cazut ascultând cântece rusinoase si îngaduindu-ne sa dansam, sa ne sculam prin ascultarea cântecelor bisericesti si prin metanii dese; am cazut prin multa vorbire, sa ne sculam prin tacere; am cazut prin împrastiere, sa ne sculam prin însingurare si pazirea luarii aminte; am cazut prin ascultarea de vorbe desarte si citirea de carti desarte, sa ne sculam prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu si citirea de carti mântuitoare.[…]
Deci, îngrijiti-va din nou sa va cunoasteti pacatele si sa vi le recunoasteti. A-ti cunoaste pacatele înseamna a spune: “Am savârsit cutare si cutare pacat”, iar a ti le recunoaste înseamna a te osândi pe tine însuti pentru ele, zicând: ”Sunt vinovat”, neîngaduindu-ti nici un fel de îndreptatiri si dezvinovatiri. “Am pacatuit, sunt vinovat”: aceste doua spuse trebuie rostite mai înainte de orice si trebuie rostite cu sinceritate.
Uitati-va în ce si cum ati pacatuit. Nu cred ca este greu sa faceti asta. Poruncile sunt cunoscute, constiinta aveti: porunca arata ce trebuia sa facem, iar constiinta marturiseste daca am facut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim si pacatele cu care îl necajim cel mai mult pe Domnul nu pot sa se ascunda de luarea noastra aminte: ele stau pe primul plan si ne înghesuie constiinta fara a putea fi alungate. Aceasta este, dupa cuvântul Domnului, nici macar andrea, ci bârna în ochi. Iata, asupra lor puneti toata asprimea cercetarii si osândirii de sine: fiindca este viclenie în inima noastra pacatoasa, viclenie potrivit careia ea este gata sa se judece cu asprime în toate privintele, afara de boala sa morala principala – în vreme ce orice altceva afara de pacatele principale sunt moralmente niste nimicuri. Si reiese ca daca nu luam aminte cu asprime, suntem în stare numai sa strecuram tântarul si sa înghitim camila în vasul nostru cel launtric. Tocmai aceasta nedreptate sa o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adica sa-si cunoasca patima principala si pacatele sale principale, si sa se osândeasca pentru ele fara sa îsi îngaduie nici un fel de îndreptatiri. Iar dupa ce faci asta, nu ai decât sa te întorci si spre celelalte pacate, de însemnatatea a doua, care fata de cele dintâi pot fi numite mici, savârsite rar, fara voie, întâmplatoare. Pentru aceasta, cerceteaza cele zece porunci si Fericirile, si vezi: ce porunca ai încalcat si ce virtuti sunt neîndestulatoare în inima ta? Intr-o oglinda curata, când te uiti în ea cu ochii deschisi si neacoperiti, se vad si cele mai mici bubulite de pe fata: la fel se vadesc si toate pacatele noastre în cuvintele, faptele si gândurile noastre atunci când ne punem constiinta sa se priveasca în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sunt aratate în cuvântul lui Dumnezeu. Ramâne doar sa adaugam la aceasta osândirea de sine, recunoasterea vinovatiei noastre – si asta va veni atunci când vom lepada orice îndreptatire de sine prin orice pretext, când nu ne vom mai dezvinovati nici prin temperament, nici prin împrejurari, nici prin natura serviciului nostru si a relatiilor cu ceilalti, nici prin distrageri, nici prin nestiinta: într-un cuvânt, prin nimic; când vom face în asa fel ca îndata ce ne-am bagat de seama pacatul sa spunem cu sinceritate: „Sunt vinovat! Sunt vinovat, nu am nici un raspuns înaintea lui Dumnezeu !”
/jurnalduhovnicesc/
Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: