RSS

Experienţe ale harului lui Dumnezeu

12 Noi

gewrgios3damasceneScopul vieţii noastre, după cum ştim, este unirea noastră cu Dumnezeu. După cum spune Sfânta Scriptură, omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ca să se asemene cu Dumnezeu, adică să se unească cu El. Asemănarea omului cu Dumnezeu e numită de Sfinţii Părinţi îndumnezeire. Vedeţi cât e de înalt scopul vieţii omului? Nu doar să devină mai bun, mai moral, mai drept, ci dumnezeu după har. Fiindcă, unindu-se cu Dumnezeu, omul devine şi el dumnezeu după har. Dar atunci ce diferenţă este între Creatorul nostru şi omul îndumnezeit? Diferenţa constă în aceea că El este Dumnezeu prin fire, în timp ce noi devenim dumnezei prin har, rămânând oameni ca fire, îndumnezeindu-ne cu harul Lui.

Când omul se uneşte cu Dumnezeu prin har, el dobândeşte experienţa harului dumnezeiesc şi Îl simte pe Dumnezeu. Cum altfel, oare, ar fi posibilă unirea cu Dumnezeu dacă nu am simţi harul Lui?

Primii oameni zidiţi, în Paradis, înainte de a cădea, vorbeau cu Dumnezeu simţind harul Lui. Dumnezeu 1-a zidit pe om ca să fie preot, profet şi împărat. Preot, ca să primească existenţa sa în lume ca pe un dar al lui Dumnezeu şi ca să redea lumea şi pe sine lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L. Profet, ca să cunoască tainele lui Dumnezeu. Profeţii erau în Vechiul Testament cei ce vedeau şi vorbeau în numele lui Dumnezeu despre Tainele şi voia Lui. Împărat, ca să împărătească şi peste creaţia materială şi peste sine însuşi; ca să folosească natura nu ca un tiran, ci cu nobleţe. Să nu facă abuz de creaţie, ci s-o folosească cu mulţumire. Astăzi, omul nu mai foloseşte natura raţional, ci o exploatează în mod egoist şi iraţional; urmarea este distrugerea mediului şi, prin urmare, şi a omului însuşi. Dacă omul nu ar fi păcătuit şi dacă nu ar fi înlocuit iubirea şi ascultarea faţă de Dumnezeu cu egoismul, atunci nu s-ar fi separat de Dumnezeu, ar fi fost împărat, preot şi profet. Dar Dumnezeu suferă pentru creatura Sa şi vrea să-1 readucă pe om la starea de a putea fi din nou un adevărat preot, profet şi împărat. Să poată din nou să aibă experienţa lui Dumnezeu şi să se unească cu El. De aceea, în istoria Vechiului Testament, vedem cum Dumnezeu pregăteşte încet-încet mântuirea oamenilor prin venirea Fiului Lui Cel Unul-născut. Astfel, a dăruit doar câtorva drepţi ai Vechiului Testament harisme asemănătoare cu cele avute de om înainte de cădere, precum harisma profeţiei. Găsim în Vechiul Testament bărbaţi ca profetul Ilie, profetul Isaia, profetul Moise, care au primit harisma profeţiei şi au văzut slava lui Dumnezeu. Această harismă nu a fost lucrătoare în tot cursul vieţii lor, ci Dumnezeu le-a dat-o cu un anumit scop şi în anumite situaţii. Adică, ori de câte ori Dumnezeu a vrut ca aceşti bărbaţi sfinţi să vestească venirea lui Hristos în lume sau să-I facă cunoscută voia, le-a dat puterea de a primi unele descoperiri şi de a avea o anume experienţă.

Athos 29

Profetul Ioil a proorocit, însă, că va veni ziua în care harul Sfântului Duh va fi dat de Dumnezeu nu numai anumitor persoane, ci întregului popor. Iată ce zice profetul Ioil: „Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul”, voi da Duhul Meu peste tot omul, „iar fiii şi fiicele voastre vor prooroci, iar cei mai bătrâni ai voştri vise vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea” (Ioil 3, 1). Adică poporul Meu va vedea vedenii duhovniceşti, va vedea tainele lui Dumnezeu. Această revărsare a Duhului Sfânt s-a împlinit în ziua Cincizecimii. Atunci, harul Sfântului Duh a fost dat întregii Biserici, în perioada Vechiului Testament, harul nu a fost dat tuturor fiindcă Hristos încă nu Se întrupase. Prăpastia dintre Dumnezeu şi om era încă fără pod. Trebuia să se restabilească împărtăşirea omului de Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să dea harul Duhului Sfânt peste tot poporul. Această reunificare a împlinit-o Mântuitorul nostru Hristos prin Întrupare. Prima unire a lui Dumnezeu cu omul a avut loc în Paradis, dar n-a fost ipostatică, şi de aceea s-a distrus. Această a doua unire este ipostatică, adică personală. În ipostasul, în veşnic, firea umană cu firea dumnezeiască. Chiar dacă vor mai păcătui, oamenii nu mai pot separa firea omenească de Dumnezeu, fiindcă în Iisus Hristos, Dumnezeul-om, aceasta e unită pentru veşnicie cu firea dumnezeiască. Pentru ca omul să poată primi, deci, Sfântul Duh, să devină preot, împărat şi profet, să cunoască tainele lui Dumnezeu şi să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să devină mădular al Trupului lui Hristos, al Bisericii. Iisus Hristos este singurul, adevăratul, desăvârşitul Preot, împărat şi Profet. Ceea ce trebuiau să facă Adam şi Eva – dar nu au reuşit din cauza păcatului şi a egoismului – a făcut Hristos. Acum, noi toţi, uniţi cu Hristos, putem să luăm parte la demnităţile lui Hristos: la cea împărătească, profetică şi preoţească. În acest punct trebuie să notăm că, prin Sfântul Botez şi Mirungere, creştinul dobândeşte preoţia generală, şi nu pe cea specială, care se capătă prin hirotonie şi prin care slujitorii Bisericii au primit harul de a săvârşi Tainele şi slujbele Bisericii şi de a păstori turma credincioşilor. Laicul nu este doar cel nehirotonit, ci tot cel care, prin Sfântul Botez şi Mirungere, a primit vrednicia de a fi mădular al Trupului lui Hristos, al poporului lui Dumnezeu, şi de a avea părtăşie la cele trei slujiri ale lui Hristos. Cu cât creştinul este un mădular mai sănătos, mai conştient şi mai activ al poporului lui Dumnezeu şi al Trupului lui Hristos, cu atât mai mult se împărtăşeşte de vrednicia preoţească, profetică şi regească a lui Hristos, şi are o experienţă a harului mai înaltă, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor.

(I) Forme ale experienţei harului lui Dumnezeu

π Γεώργιος ΚαψάνηςCare sunt experienţele harului pe care poate să le aibă creştinul, astfel încât credinţa şi viaţa creştină să nu fie pentru el ceva pur intelectual sau exterior, ci să fie adevărate, simţire duhovnicească a lui Dumnezeu, comuniune cu Dumnezeu, locuire a lui Dumnezeu, de care poate să se împărtăşească fiecare om?

Mai întâi de toate este o încunoştiinţare lăuntrică, interioară, că prin credinţa în Dumnezeu omul îşi găseşte adevăratul sens al vieţii. Simte că credinţa lui în Hristos este o credinţă care-l odihneşte lăuntric, care-i dă sens vieţii şi-l îndrumă, care este o lumină puternică ce-l luminează. Când simte astfel credinţa creştină înlăuntrul său înseamnă că omul a început să trăiască harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este pentru el ceva exterior. Altă experienţă a harului lui Dumnezeu o are omul când aude în inima sa chemarea lui Dumnezeu la pocăinţa pentru faptele lui întunecoase şi păcătoase, chemare la întoarcerea spre o viaţă creştină, spre spovedanie, spre calea lui Dumnezeu. Acest glas al lui Dumnezeu pe care-l aude înlăuntrul lui este o primă experienţă a harului lui Dumnezeu. Atâţia ani cât a trăit departe de Dumnezeu nu a înţeles nimic. Începe să se pocăiască. Se spovedeşte pentru prima oară în viaţa lui la duhovnic. După spovedanie simte o pace adâncă şi bucurie, lucruri pe care niciodată nu le-a mai simţit în viaţa sa. Şi atunci îşi zice: ,,M-am alinat”. Această alinare, acest sentiment de uşurare este o cercetare a harului dumnezeiesc în sufletul care s-a pocăit, iar Dumnezeu vrea să-l mângâie. Lacrimile creştinului care se pocăieşte atunci când se roagă şi cere iertare de la Dumnezeu sau când se spovedeşte sunt lacrimi cie pocăinţă. Aceste lacrimi sunt foarte alinătoare. Aduc multă pace în sufletul omului. Iar omul simte atunci că ele sunt dar dumnezeiesc şi gustare a harului. Cu cât se pocăieşte mai adânc şi vine la mai multă iubire faţă de Dumnezeu şi se roagă străpuns de dragoste dumnezeiască, cu atât aceste lacrimi de pocăinţă devin lacrimi de bucurie, lacrimi de dragoste şi de iubire dumnezeiască. Aceste lacrimi care sunt mai sus decât lacrimile pocăinţei reprezintă o cercetare şi o experienţă a harului mai intensă.

DSC_0257Ne rugăm pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos pocăiţi, spovediţi, cu post şi cu pregătire duhovnicească. După Sfânta Împărtăşanie ce se întâmplă? O adâncă bucurie şi pace vin în sufletul nostru. Şi acestea sunt experienţe ale harului lui Dumnezeu. Alteori iarăşi, în timpul rugăciunii sau al Sfintelor Slujbe sau al Dumnezeieştii Liturghii, simţim o bucurie negrăită. Şi aceasta este o experienţă a harului şi o simţire a lui Dumnezeu. Există însă şi alte forme ale experierii prezentei lui Dumnezeu, mult mai înalte. Dintre ele, cea mai înaltă este vederea luminii necreate. Această lumină au văzut-o ucenicii Domnului pe muntele Schimbării la Faţă. Atunci, ei L-au văzut pe Hristos strălucind ca soarele într-o lumină cerească şi dumnezeiască, necreată, nezidită, aşa cum strălucesc soarele sau alţi luminători. Era o lumină necreată, adică lumina lui Dumnezeu, lumina Sfintei Treimi. Cei care se curăţesc desăvârşit de patimi şi de păcate şi se roagă cu o rugăciune adevărată şi curată se învrednicesc de această mare experienţă, aceea de a vedea lumina lui Dumnezeu, încă din această viaţă. Această lumină este cea care va străluci în viaţa cea veşnică. Aceştia nu numai că o văd încă de acum, ci şi văd în această lumină tainele lui Dumnezeu. Noi nu o vedem, însă cei curaţi cu inima şi sfinţii o văd. Aureola care se pictează în jurul capetelor sfinţilor este lumina Sfintei Treimi care i-a luminat şi i-a sfinţit.

În viaţa Sfântului Vasile cel Mare citim că, atunci când se ruga în chilia sa, putea fi văzut strălucind în întregime de lumina nccreată care îl înconjura. De asemenea, în numeroase vieţi ale sfinţilor întâlnim acelaşi lucru. Dar a se învrednici cineva de vederea luminii nccreate reprezintă cea mai înaltă experienţă a lui Dumnezeu, care nu se dă tuturor. După Sfântul Isaac Sirul, în fiecare generaţie doar un singur om ajunge să vadă lumina cea necreată. Există însă şi astăzi creştini sfinţi care se învrednicesc de această experienţă unică a lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să spunem că nu oricine vede o lumină oarecare în timpul rugăciunii a şi văzut lumina necreată. Diavolul îi înşeală pe oameni şi le arată alte lumini, demonice sau psihologice, pentru a-i face să creadă că aceea este lumina necreată. De aceea, fiecare creştin care vede ceva sau aude o voce sau are o oarecare experienţă nu trebuie să le accepte ca fiind de la Dumnezeu, deoarece poate fi înşelat de diavol; trebuie să se spovedească la duhovnicul său, iar acesta îi va spune dacă este de la Dumnezeu sau dacă este o rătăcire a demonilor.

(II) Premisele experienţei autentice a harului lui Dumnezeu

georgios kVom analiza acum premisele care ne asigură că diferitele experienţe pe care le avem sunt autentice şi nu false.

Prima premisă este să fim oameni ai pocăinţei. Dacă nu ne pocăim de păcatele noastre şi nu ne curăţim de patimi, nu putem să-L vedem pe Dumnezeu, după cum spune Domnul nostru în Predica de pe Munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Cu cât omul se curăţă mai mult de patimi, se pocăieşte, se întoarce la Dumnezeu, cu atât mai mult Îl va simţi. Faptul de a căuta cu tot dinadinsul experienţe spirituale care se vor duhovniceşti prin metode şi tehnici asemănătoare celor din diferitele erezii (mai ales de tip hindus sau yoga) este o mare greşeală. Aceste experienţe nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt provocate prin metode psihologice. Sfinţii Părinţi spun: ,,Dă sânge şi ia Duh”. Adică: dacă nu-ţi dai sângele prin pocăinţă, prin rugăciune, prin post, prin asceză, nu vei putea să iei harul Sfântului Duh. Adevăratele experienţe se dau celor care au smerenie şi nu caută experienţe duhovniceşti de senzaţie, ci cer de la Dumnezeu pocăinţă şi mântuire, celor care sunt smeriţi şi zic: „Dumnezeul meu, nu sunt vrednic să am trăiri, nu sunt vrednic să primesc harisme duhovniceşti, nu sunt vrednic să primesc cercetarea harului tău, mângâieri cereşti şi dumnezeieşti şi plăceri duhovniceşti”. Cei care, însă, plini de mândrie, cer lui Dumnezeu să le dea experienţe, nu vor avea experienţe adevărate şi autentice, ci, dimpotrivă, se va apropia ispititorul şi le va da experienţe rătăcite şi diavoleşti din cauza mândriei lor. Aşadar, a doua premisă este smerenia.

DSC_0262A treia premisă pentru a avea adevărate experienţe duhovniceşti este să fim în trupul Bisericii; nu în afara Bisericii, deoarece în afara ei diavolul ne va rătăci. Dacă oaia se rătăceşte de turmă, lupul o înşfacă. Doar în turmă există siguranţă. Creştinul în sânul Bisericii se află şi el la adăpost. Dacă părăseşte, însă. Biserica, este expus la rătăcirile proprii, ale altor oameni şi ale demonilor. Avem exemplele a numeroşi oameni care, neascultând de Biserică şi de duhovnic, au căzut în mari rătăciri. Crezând că-L văd pe Dumnezeu sau că El îi vizitează se aflau, în realitate, în ghearele demonului. Desigur, ne ajută foarte mult a avea o rugăciune curată şi fierbinte. Adevărul este că cele mai multe experienţe duhovniceşti sunt date de Dumnezeu în ceasul rugăciunii, şi de aceea toţi câţi se roagă cu râvnă, cu răbdare, primesc darurile Sfântului Duh şi simţirea harului. După cum se ştie, în Sfântul Munte se practică o rugăciune pe care poate să o spună, de fapt, orice creştin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune – care mai este numită a minţii, a inimii, neîncetată – aduce în inima omului simţirea harului dumnezeiesc, atunci când este spusă cu smerenie, cu răbdare şi cu râvnă.

(III) False experienţe ale harului

4.gerontas-georgios-kapsanis2Astfel de experienţe au toţi cei care cred că prin ei înşişi, prin propriile lor puteri, împărtăşind diferite eresuri, făcând parte din diferite grupări sau adunări religioase din afara Bisericii, pot să ia harul Sfântului Duh. Întrunindu-se, unii ca aceştia au ca şi conducător un nou „profet”, şi cred că primesc harul Duhului Sfânt. În 1966 s-a întâmplat să mă găsesc în America la o adunare a penticostalilor. „Biserica” lor era ca o clasă de şcoală. Mai întâi a început o orgă electronică să cânte o muzică asemănătoare celei ţigăneşti, care, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai agitată, tot mai iritantă, astfel încât să producă exaltare. După ce s-a terminat muzica a început predicatorul. Şi acesta a început încet, şi pe măsură ce vorbea striga tot mai tare. La sfârşit a produs şi el o atmosferă de iritare. Iar atunci toţi cei de faţă au fost cuprinşi de o isterie colectivă începând să strige, să se scoale în picioare, să ridice mâinile şi să scoată strigăte nearticulate. Am simţit atunci că acolo nu sufla Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care e Duh al păcii şi nu al tulburării şi al exaltării. Duhul lui Dumnezeu nu vine prin mijloace psihologice, parapsihologice (meditaţie, concentrare pe ceakre, meditaţie pe culori etc.) sau prin vreo tehnică respiratorie oarecare (gen yoga). M-am întristat, desigur, pentru acei copii care erau acolo împreună cu părinţii lor, şi pentru psihoza colectivă care-i cuprinsese pe toţi. Astfel de situaţii în care anumite stări emotive sunt considerate ca „lucrări” ale harului şi ca o dovadă a prezenţei Duhului Sfânt pot fi numite, fără nici o ezitare, înşelăciuni diavoleşti. Un tânăr oarecare, actualmente un bun călugăr în Sfântul Munte, a experimentat înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu meditaţia hindusă de tip yoga (în Grecia există în prezent peste 500 de ramuri ale religiilor orientale). Acest tânăr mi-a explicat ce fel de experienţe urmăresc cei care practică acest gen de meditaţie. Atunci când doreau să vadă o lumină îşi frecau ochii cu putere astfel încât ajungeau să vadă anumite luminiţe. Când doreau să audă zgomote neobişnuite îşi apăsau urechile astfel încât să producă sunete. Nu dorim să mai amintim de aşa numitele elevaţii spirituale produse prin practici perverse sexuale, tehnici care sunt considerate accesibile doar elitei yoghine şi celor iniţiaţi. Iată cum desfrâul şi perversiunea sunt încununarea misticii orientale.

4.DSC_0269Astfel de experienţe psihologice produse prin diferite maşinaţiuni şi tehnici sunt considerate de către eretici ca roade ale Duhului Sfânt. Dar experienţele care apar în adunările ereticilor nu sunt doar psihologice, ci uneori ele sunt chiar demonice. Diavolul exploatează strădaniile şi căutarea unor astfel de experienţe de către diferiţi oameni şi le dă anumite semne care nu sunt de la Dumnezeu, ci ale lui, diabolice. Aceşti oameni însă nu pricep că se află în ghearele diavolului. Ei cred că semnele respective sunt cereşti şi de la Duhul Sfânt. Pe deasupra, diavolul le mai dă şi anumite profeţii, aşa cum o face în cazul mediumurilor (astfel de mediumuri sunt folosite în şedinţele de spiritism de către anumiţi fachiri-vraci, pentru a pune diagnostic şi tratament etc., situaţii în care, de fapt, mediumul este un vehicul prin care diavolul vorbeşte, înşelându-i pe creduli). Domnul însă ne-a avertizat dinainte că „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni” (Mt. 24, 24). Nu numai că vor face minuni, ci chiar minuni mari şi semne înfricoşătoare. Tot aşa şi antihristul, când va veni, nu va face lucruri rele. Va face binefaceri, vindecări miraculoase de bolnavi şi alte lucruri minunate pentru a subjuga conştiinţa oamenilor şi pentru a-i duce în rătăcire, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi, astfel încât să-l considere pe el drept mântuitor şi să-l urmeze. Din aceste motive trebuie să avem grijă. Nu oricine face semne sau profeţeşte este de la Dumnezeu. După cum iarăşi ne-a spus Domnul: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt. 7,22-23). Am cunoscut tineri care făcuseră parte din diferite grupări sectare de tip penticostal şi care, după întoarcerea lor la Biserica Ortodoxă, au mărturisit că diferitele experienţe pe care le-au avut atunci când făceau parte din aceste secte erau demonice. Un fost penticostal mărturisea, de exemplu, că la adunările lor, când profeţea un aşa zis profet, el simţea o tulburare demonică şi când încerca să zică rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, începea să lucreze harisma „glosolaliei” care-l împiedica să mai rostească rugăciunea. Ne putem da seama – aşa cum a facut-o şi fostul penticostal – că aceste „harisme” sunt expresia încuibării diavolului în fraţii penticostali. Dumnezeu să-i miluiască, ca să scape din rătăcirea aceasta. Deoarece diavolul se preschimbă în înger de lumină, trebuie să fim prudenţi în privinţa diferitelor experienţe pe care le putem avea. Sfântul Apostol Ioan ne sfătuieşte: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh” (l In. 4, 1). Aşadar, nu toate duhurile sunt de la Dumnezeu. Cei care au harisma deosebirii duhurilor, despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel (l Cor. 12, 10), pot să deosebească duhurile – dacă sunt de la Dumnezeu sau sunt ale diavolului. O astfel de harisma au duhovnicii Bisericii noastre celei Ortodoxe. De aceea, când avem o astfel de problemă, trebuie să ne mărturisim duhovnicului nostru şi el va deosebi grâul de neghină în cazul fiecăreia dintre experienţele noastre spirituale. Chiar şi monahii pot să rătăcească uneori în viaţa duhovnicească. Există destule cazuri în Sfântul Munte când unii monahi s-au rătăcit din cauza unor astfel de experienţe. De exemplu, unui călugăr i s-a înfăţişat diavolul sub chipul unui înger zicându-i: „Vino sus, pe vârful Athosului, ca să-ţi arăt nişte minuni”. L-a condus acolo şi puţin a lipsit ca să nu-l arunce de pe stânci în prăpastie, lucru care s-ar fi întâmplat dacă monahul nu şi-ar fi făcut, în virtutea obişnuinţei, semnul Sfintei Cruci. Iată, deci, un exemplu concret referitor la pericolele la care ne expune credulitatea faţă de diferitele vedenii pe care le putem avea. Monahii, în general, ştiu că trebuie să mărturisească şi să relateze orice vedenie pe care ar putea-o avea stareţului lor, iar acesta le va spune dacă vedenia este de la Dumnezeu sau de la demoni. Trebuie ştiut faptul că acolo unde există mândrie întotdeauna apare înşelarea.

(IV) Despre penticostali

gewrgios3damasceneExperienţele penticostalilor nu sunt de la Dumnezeu. De aceea, ele nu numai că nu-i ajută să intre în Biserică, ci, dimpotrivă, îi conduc în afara Bisericii. Un astfel de interes numai diavolul poate să aibă – acela de a-i îndepărta pe oameni de Biserică.

Această separaţie a diferitelor erezii şi grupări este o dovadă a faptului că ele nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Protestantismul se constituie din mii de grupări şi grupuleţe, schisme şi facţiuni. Una dintre acestea este şi secta penticostalilor. Numai în Statele Unite ale Americii există 39 de secte cu caracter penticostal. Multe dintre acestea nu au nici o legătură între ele. Este suficient să pomenim câteva dintre denumirile unora dintre acestea pentru a vedea cât de diferite sunt între ele: „Adunarea de pe munte a Bisericii lui Dumnezeu”, „Apostolia priveghindă”, „Biserica mamei Horn”, „Biserica mamei Robertson”, „Iisus şi apostolia neadormită”, „Rămăşiţa Bisericii lui Dumnezeu”, „Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu botezată în foc”, „Biserica celor patru Evanghelii”, „Templul unirii duhovniceşti naţionale şi davidice a Bisericii lui Dumnezeu” ş.a.

Dacă între aceste grupări ar fi existat Duhul lui Dumnezeu atunci ar fi existat şi unire. Ar fi existat o singură biserică, şi nu atâtea grupări opuse una alteia.

De asemenea, în adunările penticostalilor se petrec lucruri pe care orice minte sănătoasă le respinge şi care nu pot fi catalogate ca expresii ale prezenţei Duhului celui paşnic al lui Dumnezeu. Astfel, se pot vedea penticostali tremurând, căzând ca morţi la pământ, scoţând sunete nearticulate, spumegând, ţipând, trăgându-se de păr şi de haine, dându-şi palme şi pumni, bolborosind (lucru pe care alţii îl consideră profeţie). Fenomene asemănătoare au existat şi în vechile religii idolatre păgâne.

1.moni-osiou-grigoriou-agion-oros3Penticostalii, ca de altfel toţi sectarii – cum sunt baptiştii, iehoviştii, mormonii -, cultivă şi duhul mândriei, crezându-se posesori ai adevărului şi considerând că Biserica, în întregimea ei, se află în rătăcire de două mii de ani, câtă vreme ci au găsit adevărul după o mie nouă sute de ani. întemeietorul pcnticostalismului a fost un american, în Grecia, primul penticostal, Mihai Gunas, proclama: „După atâtea veacuri, Grecia este din nou cercetată de Dumnezeu, ca şi în ziua Cincizecimii”. Cu alte cuvinte, cu el a început Hristos să cerceteze Grecia. Atâtea veacuri, Hristos a lipsit de la noi şi doar acum a fost adus de către ei. Vedeţi cât egoism diabolic şi câtă mândrie? Dar despre harisma glosolaliei, atât de căutată de către ei, ce-am putea spune? Într-adevăr, în Noul Testament se face referire la glosolalie. în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli au vorbit „în alte limbi” (F.A. 2, 4), adică în limbile popoarelor care veniseră să se închine la Ierusalim, iar aceasta Apostolii o făceau pentru a le predica Evanghelia. Harisma glosolaliei este o harisma care a fost dată de Dumnezeu Apostolilor pentru un motiv special: să propovăduiască necreştinilor credinţa creştină. Sfinţii Apostoli, atunci când vorbeau, nu scoteau sunete nearticulate ca şi îndrăcitii, ci vorbeau limbi străine; nu orice limbi, ci limbile celor care veniseră la Ierusalim şi nu cunoşteau limba aramaică. Aşadar, zbieretele nearticulate nu au nici o legătură cu harisma glosolaliei, atât de preţuită şi căutată de penticostali.

Sursa: Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003.

– See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/08/experiente-ale-harului-lui-dumnezeu-4-despre-penticostali/#sthash.TTYFg6v6.dpuf

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: