RSS

Ortodoxia, nădejdea popoarelor Europei

19 Noi

Conştiinţa de sine ortodoxă nu ne îngăduie să trecem cu vederea faptul că Ortodoxia şi Creştinismul Apusean nu pot alcătui împreună o „identitate creştină” unitară, ci, dimpotrivă, ne obligă să sus’inemcă Ortodoxia este credinţa cea întâi-născută într-o Europă care va trebui, la un moment dat, să-şi reformuleze identitatea creştină.

Arhimandritul Gheorghios Kapsánis,
Stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte

Europa unită a secolului al ΧΧΙ-lea îşi caută identitatea. Iniţial, „identitatea europeană” nu prezenta vreun motiv de serioasă nelinişte, de vreme ce era definită doar de factorii economici şi politici. De când, însă, factorii culturali şi, mai ales, cei religioşi au fost siliţi să ia în considerare nevoia de definire a acestei identităţi, au avut loc discuţii serioase, controverse aprinse şi conflicte virulente legate mai ales de menţionarea sau nu a identităţii creştine a Europei în „Constituţia Europeană”.

Ce înseamnă însă „identitatea creştină a Europei” pentru popoarele noastre ortodoxe? Cât de creştină este această „identitate creştină a Europei?”.  Cei care se luptă cu bune intenţii pentru întărirea identităţii creştine a Europei vorbesc de obicei despre aceasta ca şi cum ar fi vorba de un dat istoric sau de un codice de principii şi valori creştine către care pot converge popoarele creştine prin intermediul contactelor ecumenice şi al dialogurilor intercreştine. Creştinii Europei aspiră să asigure instituţional această identitate, pentru că se tem de eventualitatea unei decolorări religioase a continentului lor, de alterarea caracterului creştin datorate transformărilor demografice (emigrare etc.) sau de excluderea organismelor creştine „interbisericeşti” din forurile de  decizie ale Europei. Urmând aceeaşi logică, propunerile reprezentanţilor ortodocşi oficiali se concentrează şi ele asupra consolidării unei prezenţe creştine instituţionale în Europa.

Biserica Ortodoxă

Trăind în mediul Sfântului Munte şi în atmosfera duhovnicească pe care acesta o creează, înţelegem că moştenirea noastră ortodoxă nu trebuie să fie măsurată după măsurile acestei lumi. În ultimii ani am fost martori ai evlaviei şi credinţei profunde a pelerinilor Sfântului Munte, dintre care mulţi vin cu mult efort şi cu mari cheltuieli din ţările ortodoxe ale Balcanilor şi din Rusia. În conştiinţa tuturor acestor creştini ortodocşi evlavioşi, care, în acelaşi timp, reprezintă şi ţara din care provin, Ortodoxia nu are de obicei sensul pe care i-l atribuie cei care o privesc şi o abordează după criterii ideologice sau sociale, adică aceia care obişnuiesc să vadă în Răsăritul nostru nişte arcuri „ortodoxe”, asemenea celor musulmane şi care sunt ostile Apusului, sau consideră Ortodoxia o forţă de tip naţionalist specifică popoarelor care o îmbrăţişează. Chiar dacă noi, ortodocşii, creăm lumii asemenea impresii din pricina nedesăvârşilor personale sau a eşecurilor noastre colective, avem adânc înrădăcinată în conştiinţă convingerea că Ortodoxia este ceva esenţial, ceresc, veşnic: este darul nepreţuit al Dumnezeului Treimic oferit lumii, „credinţa dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3), pe care Biserica noastră Ortodoxă ne-o păstrează în întregime, fără falsificări eretice, şi pe care cu multe jertfe am păstrat-o în vremuri grele, ca să nu pierdem nădejdea vieţii veşnice. Noi, popoarele ortodoxe, suntem miluite de Sfântul Dumnezeu să purtăm pecetea Sfântului Botez ortodox, să ne împărtăşim de Sfânta Euharistie Ortodoxă, să urmăm cu smerenie învăţătura dogmatică a celor şapte Sinoade Ecumenice ca singura cale de mântuire şi să ţinem „unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Purtăm mărturisitor moştenirea preţioasă a credinţei ortodoxe în „vase de lut” (II Corinteni 4, 7) şi ea înseamnă, prin harul lui Dumnezeu, cuvântul „nădejdii noastre” (I Petru 3, 15).

Biserica noastră ortodoxă nu este doar chivotul moştenirii noastre istorice şi naţionale. În primul rând şi în principal este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Şi, ca să nu piară nădejdea mântuirii veşnice în Hristos, în vremuri grele, popoarele ortodoxe ale Balcanilor şi-au păstrat credinţa ortodoxă prin jertfa a mii de neomartiri, care s-au împotrivit atât islamizării, cât şi catolicizării în forma ei uniată[1]. De aceea, recenta revigorare a Uniaţiei, după prăbuşirea regimurilor ateiste, şi activitatea confesiunilor neoprotestante în mijlocul populaţiilor ortodoxe, constituie provocări foarte serioase pentru ortodocşi. Ele trebuie abordate astfel, pentru că, o dată în plus, nu fac decât să pună în pericol mântuirea sufletelor simple, „pentru care a murit Hristos” (Romani 14, 15). În societăţile apusene, de altfel, romano-catolice şi protestante prin tradiţie, în care există şi activează enorii ortodoxe, prezenţa ortodoxă trebuie să fie o mărturie cuviincioasă a creştinismului autentic de care au fost lipsite secole la rând aceste societăţi, datorită abaterilor papistaşe şi protestante de la credinţa apostolică. Şi, de fiecare dată când această căutare nostalgică a credinţei creştine nefalsificate culminează cu întoarcerea creştinilor eterodocşi în sânul Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice, la Biserica Ortodoxă, se vădeşte caracterul misionar al Biserici noastre. Prin faptul că eterodocşii se întorc la Biserica Ortodoxă, nu înseamnă că ei părăsesc o biserică pentru a îmbrăţişa o alta, după cum greşit consideră unii. În realitate, părăsesc o schismă bisericească antropocentrică şi regăsesc Biserica cea Una şi Unică a lui Hristos, devin mădulare ale Trupului lui Hristos şi îşi reorientează viaţa, urmând drumul îndumnezeirii.

Teologie şi „teologie”…

Din păcate, o direcţie contrară urmează şi Ecumenismul sincretist, pe care îl exprimă instituţiile Mişcării aşa-numite Ecumenice şi conducătorii Ecumenismului papocentric. Pentru că răstălmăcesc Ecleziologia Ortodoxă şi urmează teoria protestantă a „ramurilor” sau mai noua teorie romano-centrică [catolică, n.tr.] a „bisericilor surori”, aceste curente consideră că Adevărul Credinţei Apostolice (sau măcar o parte a acestuia) se păstrează în toate bisericile şi confesiunile creştine. De aceea, îşi direcţionează eforturile în realizarea unei unităţi văzute a creştinilor, fără să urmărească unitatea, mai profundă, în credinţă. În acest sens, „teologia” ecumenistă pune semnul egal între Botezul Ortodox (prin întreita afundare) şi stropirea romano-catolică, consideră erezia Filioque echivalentă cu învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt doar din Tatăl, interpretează primatul puterii al Papei de la Roma ca primat al slujirii, consideră simple teologumene învăţăturile ortodoxe despre deosebirea dintre esenţă şi energie în Dumnezeu şi despre harul dumnezeiesc necreat etc. Este vorba de un Ecumenism superficial, despre care scria foarte inspirat pururea-pomenitul Părinte Dumitru Stăniloae: „Se înfiripă la răstimpuri, din marea dorinţă de unire, un entuziasm facil, care crede că poate să elimine prin căldura comunicării sentimentale realitatea existentă şi să o recreeze fără nici o dificultate. Ia naştere şi o mentalitate diplomatică conciliantă care consideră că prin concesii reciproce poate împăca poziţiile dogmatice sau situaţiile mai generale care despart bisericile. Aceste două moduri prin care realitatea este abordată – sau desconsiderată –, arată o anume flexibilitate sau, mai bine zis, o relativizare a valorii care se atribuie anumitor articole ale credinţei bisericilor. Relativizarea aceasta reflectă, probabil, însemnătatea foarte mică pe care anumite grupări creştine – în întregul lor sau în anumite cercuri ale lor – o acordă acestor articole ale credinţei. Din entuziasm sau dintr-o mentalitate diplomatică, ei propun schimburi şi compromisuri cu privire la aceste învăţături de credinţă, tocmai pentru că nu au nimic de pierdut prin ceea ce propun. Aceste compromisuri, însă, prezintă un mare pericol pentru Bisericile în care respectivele articole au o importanţă vitală. Pentru aceste Biserici, asemenea propuneri de schimburi şi compromisuri reprezintă atacuri directe”[2]. În acelaşi timp, confesiunile protestante, care au ajuns să nege dogmele fundamentale ale credinţei (istoricitatea Învierii, pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu ş.a.) şi să accepte moravurile antievanghelice (căsătoria homosexualilor etc.), sunt socotite pe picior de egalitate cu Preasfintele Biserici Ortodoxe Locale în programele Consiliului Mondial al Bisericilor. Teoria „demitizării”, „teologia morţii lui Dumnezeu”, hirotonia femeilor în treptele preoţiei, săvârşirea tainei Nunţii pentru homosexuali, în nici un caz nu sunt elemente ale identităţii noastre creştine. Protestantismul a ajuns la o foarte profundă criză a credinţei. Frank Schaeffer, renumitul protestant american, care, după o căutare personală cumplită şi de-a lungul a multor ani, s-a făcut ortodox, dă multe date interesante care dezvăluie căderea protestantismului de la Adevărul Bisericii celei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice în cartea sa Dans de unul singur. Căutarea credinţei ortodoxe în era falsei religii [traducerea în limba română, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2006].

Sincretismul interreligios

O continuare şi o consecinţă inevitabilă a sincretismului intercreştin o reprezintă sincretismul interreligios, care recunoaşte posibilitatea mântuirii celor care aparţin uneia dintre religiile monoteiste. Chiar un episcop ortodox a scris că „în fond, o biserică şi o moschee ţintesc la aceeaşi recunoaştere spirituală a omului”[3]. Sincretismul interreligios nu ezită să accepte că în toate religiile lumii există posibilitatea mântuirii[4]. În urmă cu câţiva ani, un profesor al Universităţii din Atena a scris că poate la fel de bine să aprindă o lumânare în faţa icoanei Maicii Domnului, ca şi în faţa statuii uneia dintre zeiţele hinduismului. Episcopi ortodocşi, clerici şi teologi au fost – din păcate – influenţaţi de această mentalitate sincretistă. Prin asemenea păreri teologice, pe care conducătorii şi intelectualii secularizaţi, de obicei, le aud şi le recunosc ca ortodoxe, contribuie ca această mentalitate să depăşească graniţele înguste ale concepţiilor lor personale şi să devină „linia generală” a scopurilor şi aspiraţiilor oamenilor. În această perspectivă, dragostea, fără referire la adevărul dogmatic, este consacrată drept criteriu al unităţii creştinilor, câtă vreme stăruinţa în poziţiile teologice ortodoxe tradiţionale este dezaprobată ca intoleranţă religioasă şi fundamentalism. În ce priveşte felul în care mentalitatea ecumenistă construieşte modelul unei aparente identităţi creştine a Europei, sunt semnificative „obligaţiile” reprezentanţilor bisericilor creştine care au semnat Charta Oecumenica pe 22 aprilie 2001[5].

Adevărata identitate

Însă, această identitate „creştină” a Europei este foarte departe de adevărata identitate creştină a popoarelor europene. Trebuie subliniat cu toată tăria că Europa este nedreptăţită când i se atribuie o identitate care nu este cu adevărat creştină, ci doar are înfăţişare creştină. Un creştinism nesănătos, falsificat, nu este creştinismul catacombelor Romei, al Sfântului Irineu al Lionului, al monahilor ortodocşi din Scoţia şi din Irlanda, în general, nu este creştinismul primului mileniu. Un creştinism falsificat nu poate să păzească Europa de invazia concepţiilor şi moravurilor necreştine din cadrul societăţilor ei. Este deja cunoscut că mulţi europeni au obosit de raţionalismul sec, au nostalgia misticii pierdute şi, de aceea, îmbrăţişează mahomedanismul, budismul sau hinduismul, se predau esoterismului sau aspiră la experienţe metafizice în cadrul mişcărilor new-age-iste. Aflăm că numai în Italia funcţionează deja în jur de 500 de moschei, iar în Franţa 5% din populaţie sunt musulmani. Biserica Ortodoxă deţine Adevărul. În centrul ei Îl are pe Hristos. În această Biserică toate sunt dumnezeiesc-omeneşti, pentru că toate cele oferite Domnului nostru Dumnezeu-Om se umplu de harul necreat al Duhului Sfânt. De aceea, poate să odihnească sufletele care îşi caută cu gând bun eliberarea din laţul sufocant al raţionalismului, al materialismului, al idealismului şi al tehnocraţiei. De aceea, Ortodoxia nu trebuie târâtă în creuzetul sincretist, pentru că nu trebuie să se piardă singura nădejde a întregii lumi. Ca păstori şi credincioşi ortodocşi avem datoria să păstrăm sfânta moştenire a credinţei noastre ortodoxe. Apostolul neamurilor, Pavel, porunceşte preoţilor din Efes şi păstorilor Bisericii până azi: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28). Şi tot el spune poporului credincios al Tesalonicului şi, în acelaşi timp, întregii Biserici: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (II Tesaloniceni 2, 25).

Ecumenismul sănătos

Vechiul Continent a eşuat în ce priveşte credinţa. New-Age-ul ameninţă deschis deja cu decreştinarea societăţile europene. Nu este nimic neobişnuit. Europa I-a întors spatele lui Hristos, cândva L-a alungat din mijlocul ei, după cum foarte inspirat observă Dostoievski în „Marele Inchizitor”[6], precum şi Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei[7]. Biserica Ortodoxă este datoare să îşi vădească harisma şi apostolatul, să propovăduiască popoarelor Europei că, dacă există ceva care poate salva Europa în această fază critică a istoriei ei, nu este decât Ortodoxia. Însă, nu trebuie să lipsim noi înşine Biserica Ortodoxă de capacitatea de a transmite popoarelor Europei acest mesaj mântuitor, echivalând credinţa ortodoxă cu erezia în perspectiva confuză şi în viziunea neclară a Ecumenismului sincretic. Putem să contribuim la un Ecumenism sănătos, întru totul ortodox, descoperind creştinilor eterodocşi Taina Dumnezeu-Omului şi a Bisericii Lui, şi mărturisind dimpreună cu fericitul şi mărturisitorul Părinte Iustin Popovici: „Ieşirea din toate impasurile, umaniste, ecumeniste, papistaşe, este Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi Omul, Care a trăit în istorie, precum şi creaţia Sa istorică dumnezeiesc-omenească, Biserica, căreia El îi este Cap veşnic şi care, la rândul ei, este Trupul Lui veşnic. Credinţa Ortodoxă Apostolică, Patristică, Tradiţională, Sinodală şi Sobornicească este leacul spre învierea noastră din toate ereziile, oricum s-ar numi acestea. În ultimă analiză, orice erezie este făcută de om şi «după măsura omului»; fiecare dintre erezii îl aşează pe om în locul Dumnezeu-Omului, Îl înlocuieşte pe Dumnezeu-Omul cu omul. În felul acesta este tăgăduită şi respinsă Biserica… Singura salvare din această situaţie este credinţa apostolică dumnezeiesc-omenească, adică întoarcerea deplină la calea dumnezeiesc-omenească a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Asta înseamnă întoarcere la credinţa ortodoxă neprihănită a acestora şi la Dumnezeu-Omul Hristos, la viaţa dumnezeiesc-omenească plină de har în Biserică prin Duhul Sfânt, la libertatea lor în Hristos… Altfel, fără calea apostolică şi patristică, fără urmarea apostolică şi patristică a singurului Dumnezeu adevărat în toate lumile, şi fără adorarea singurului Dumnezeu adevărat şi pururea-viu, a Mântuitorului Hristos, Dumnezeu şi Om, este neîndoielnic faptul că omul se va scufunda în marea moartă a idolatriei culturale europene şi, în locul Dumnezeului Viu şi Adevărat, va adora idolii mincinoşi ai acestui veac, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici îndumnezeire pentru această fiinţă îndurerată care se numeşte om[8].


[1] Αρχιμ. Γεωργίου Καψάνη, Καθηγουμένου Ιεράς Μονής Οσίου Γρηγορίου Αγίου Όρους, «Η Εκκλησιολογική Αυτοσυνειδησία των Ορθοδόξων από της Αλώσεως μέχρι των αρχών του 20ου αιώνος», în volumul colectiv «ΕΙΚΟΣΙΠΕΝΤΑΕΤΗΡΙΚΟΝ» (dedicat Mitropolitului de Neapoli şi Stavropoli, kir Dionisios), Θεσσαλονίκη 1999, p. 124. Vezi şi Αθανασίου Γιέφτιτς, επισκόπου Βανάτου (νυν πρώην Ζαχουμίου και Ερζεγοβίνης), «Η Ουνία εναντίον της Σερβικής Ορθοδοξίας», în volumul colectic «Η ΟΥΝΙΑ ΧΘΕΣ ΚΑΙ ΣΗΜΕΡΑ», ed. Αρμός, Αθήναι, 1992. Despre acţiunea Uniaţiei în Transilvania, vezi «30 Βίοι Ρουμάνων Αγίων», ed. Ορθοδόξου Κυψέλης, Θεσ/νίκη, 1992, p. 123.

[2] Dumitru Stăniloae, «Για έναν Ορθόδοξο Οικουμενισμό», ed. Άθως, Πειραιεύς, 1976, pp. 19-20.

[3] «Ορθοδοξία και Ισλάμ», ed. Ιεράς Μονής Οσίου Γρηγορίου 1997, p. 16.

[4] Idem, pp. 9-11.

[5] Vezi periodicul «Απόστολος Βαρνάβας», Λευκωσία Κύπρου, vol.10/2001, pp. 411-423.

[6] Φ. Ντοστογιέφσκυ, «Αδελφοί Καραμαζώφ», ed. Γκοβόστη, Αθήναι, pp. 99-121.

[7] Αρχιμ. Ιουστίνου Πόποβιτς, «Ορθόδοξος Εκκλησία και Οικουμενισμός», ed. Ορθόδοξος Κυψέλη, Θεσ/νίκη 1974, pp. 238 şi 251-252.

[8] Ibidem.

– See more at: http://www.pemptousia.ro/2012/10/ortodoxia-nadejdea-popoarelor-europei/#sthash.eBejTwKK.dpuf

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: