RSS

HOMOSEXUALITATEA SI CREDINTA BIBLICA.

01 Dec

 După cele amintite, sperăm să fie destul de limpede că homosexualitatea nu este coerentă cu revelaţia lui Dumnezeu despre Sine şi despre om în fiinţa Sa şi în proiectul Său.

     Oricâtă compasiune ne-ar cere Dumnezeu să arătăm oricărei fiinţe umane, fiindcă El Şi-a dat viaţa pentru fiinţa aceasta, există un avertisment scriptural limpede cu privire la practicile homo­sexuale. Iar acest avertisment poate fi interpretat chiar ca expresie a compasiunii Tatălui, Care vrea să fim cu toţii mântuiţi. Ni se sugerează şi căile pe care această dumnezeiască milă le poate lua în Sfânta Biserică: trupul şi sângele lui Dumnezeu făcut Om.

A. Avertismentul biblic

 

a. Duhul Sfânt a dat avertismentul că ho­mosexualitatea comportă pericolul morţii. În rela­tarea despre Sodoma, cu prioritate este stigmatizat atentatul la ospitalitate, adică, mai precis, dispreţul faţă de celălalt, faţă de străin: refuzul alterităţii [27]. Actul homosexual era considerat o asemenea murdărie, încât Lot a preferat să-şi dea propria-i fiică pentru a-i face pe sodomiţi să-şi schimbe hotărârea. «Nu, fraţilor, să nu faceţi nici un rău …» [28]. După cuvântul lui Dumnezeu, homo­sexualitatea este, deci, ceva mai rău decât prosti­tuţia. Această greşeală aduce moartea: «Este o urâciune; vor fi omorâţi» [29]. «Urâciunea»(To’Ebah) desemnează în Vechiul Testament comportamen­tul idolatrie, a cărui consecinţă este moartea. Tot idolatrie este fapta pentru care i s-a spus fiinţei umane «veţi muri», încă din Rai. Homosexuali­tatea este, mai înainte de toate, o greşeală de ordin religios, o formă de idolatrie.

 

b. Într-adevăr idolatria este la originea ho­mosexualităţii, după cum explică, limpede, Sfân­tul Apostol Pavel: «… ca unii [păgâni] care au pre­schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătoru­lui, Cel ce este binecuvântat în veci, amin!» [30]. Mai înainte de a fi o problemă morală, homosexuali­tatea, dispoziţie sau exerciţiu contra naturii sexualităţii, este deci o problemă teologică, legată de ne­cunoaşterea lui Dumnezeu.

 

Amintim că idolatria este cea care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu-Creatorul, cea care-L con­fundă pe Dumnezeu cu creatura şi care, din acest motiv, rămâne închisă în lumea creatului, care-şi este suficientă ei înseşi, fără Dumnezeu.

Idolatria este prezentă peste tot în Biblie ca o atitudine religioasă ce conduce la moarte sau se pedepseşte cu moartea, fiindcă ea atentează la demnitatea lui Dumnezeu şi privează fiinţa uma­nă de viaţă, care constă în slăvirea lui Dumnezeu. Moartea este consecinţa unei greşeli în domeniul religios. Ea manifestă o disfuncţie majoră în rela­ţia divino-umană, sterilitatea duhovnicească, em­blemă a autosuficienţei.

In Rai, fiinţele au ascultat de făptură (şar­pele), în loc să asculte de Făcător, drept care au cunoscut moartea. Idolatria e considerată o per­versiune religioasă: «Păgânii – ne învaţă Sfântul Apostol Pavel – s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului», iar aceasta e însăşi definiţia idolatriei.

Dispreţuirea deosebirii sexuale este, prin urmare, semnul unei perversiuni încă şi mai gra­ve: dispreţuirea deosebirii dintre necreat şi creat, dispreţuirea alterităţii introduse de Dumnezeu în făptura mai întâi nediferenţiată – fiinţa umană. Homosexualitatea, auto-suficienţă sterilă [31], este astfel în contradicţie cu actul creator al lui Dum­nezeu: prima deosebire pe care a creat-o El este cea dintre creatură şi El însuşi. Celelalte deosebiri sunt cele dintre vizibil şi invizibil, cer şi pământ, lumină şi întuneric, şi, în cele din urmă, deose­birea sexuală dată mai întâi animalelor şi apoi fiinţei omeneşti. Homosexualitatea «este anticreaţională în structura ei, fiindcă estompează sepa­rările pe care Dumnezeu le-a făcut în haosul ori­ginar» [32]. Homosexualitatea nu este numai contra firii, aşa cum este în ansamblu lumea decăzută. Tot păcatul este împotriva firii: minciuna, exploa­tarea săracilor de către cei bogaţi etc. Dar homosexualitatea manifestă o pervertire a înseşi relaţiei cu Dumnezeu.

 

Inversiunea sexuală exprimă invertirea teo­logică şi dezordinea în sânul creaţiei, în mod aparte, în sânul chipului dumnezeiesc din fiinţa umană, urmând ceea ce s-a spus mai sus. Această inversiune, ca orice păcat, ascunde chipul dumne­zeiesc treimic fiindcă ascunde deosebirea din sâ­nul firii. Şi acest dispreţ faţă de alteritate pune fiinţa umană într-un impas: el este un obstacol în calea asemănării cu Dumnezeu fiindcă fiinţa uma­nă se desăvârşeşte în experienţa, uneori crucifiantă, a deosebirii. Ca toate greşelile de ordin moral, care se rezumă la ocultarea deosebirilor şi a limitelor ontologice, inversiunea împiedică fiinţa umană să se realizeze ca ipostas creat după chipul Ipostasului necreat fiindcă a slujit idolatriei de sine. Marcel Proust prezintă, într-o manieră pate­tică, solitudinea care marchează homosexualitatea masculină [33]. Jean-Paul Sartre ia cazul plăcerii so­litare, practică de autosuficienţă şi autosatisfacţie, drept emblemă a incomunicabilităţii dintre sexe [34].

 

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că «pri­mul om, folosind rău facultăţile naturale, care aveau să-l ducă la împlinirea ţelului existenţei sale, şi-a ignorat Creatorul… El a amestecat până la confuzie facultăţile sale intelectuale şi simţurile şi s-a lăsat atras de cunoaşterea desfătărilor trupeşti, cunoaştere complexă şi dezastruoasă fiindcă a de­clanşat patimile… El a ajuns chiar mai rău decât dobitoacele, a schimbat ce avea în el firesc cu cele împotriva firii» [35]. Acest cuvânt, care comentează o învăţătură a Apostolului, arată că idolatria duce la necunoaşterea lui Dumnezeu şi că aceasta, la rân­dul ei, aduce simptome patologice de ordin com­portamental, în special relaţia contra naturii, care este homosexualitatea. De asemenea, în privinţa oricărui păcat atitudinea Tradiţiei ecclesiale e mai mult terapeutică decât juridică: păcatul este mai mult o boală decât o greşeală juridică şi legea este dată pentru a decela acest rău. Ceea ce este ade­vărat în legătură cu homosexualitatea este, evi­dent, adevărat şi în cazul eşecului heterosexual pentru care Adam şi Eva au fost un exemplu în Rai. Orice ocultare a deosebirii ontologice este un păcat, nu numai homosexualitatea. Orice păcat duce la moarte. Revelaţia creştină, pentru că este revelaţia naturii trinitatre a lui Dumnezeu şi a ca­racterului trinitar al chipului lui Dumnezeu în om, este cea mai potrivită pentru a descoperi raţiunea teologică conform căreia homosexualitatea este un rău.

 

c. Se mai poate vedea în discordia dintre Adam şi Eva originea inversiunii sexuale, ca în orice păcat. Cuvântul «veţi muri» le-a fost adresat lor: deosebirea ontologică s-a transformat în ei, prin neascultarea lor, în discordie, în separare. Ura reciprocă dintre sexe şi războiul lor istoric nu nu reprezintă oare consecinţa acestei discordii? Bărbatul începe prin a acuza femeia înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este obârşia resentimentului femeii faţă de bărbat şi prima justificare a stăpânirii ei de către el. Ura femeii împotriva băr­batului, ca şi toate formele de misoginie, includ o homosexualitate larvară: femininul se închide în el însuşi, masculinul îşi este suficient lui însuşi, şi fiecare moare separat («meurt de son cote») [36]. Feminismul pasional şi masculinismul pasional («machisme»), consecinţe ale dezacordului sau ale incomprehensibilităţii dintre sexe, subliniată de incomprehensibilitatea persoanelor, devenită er­metică prin pierderea harismei iubirii, sunt vlăs­tare ale divorţului arhetipal dintre Adam şi Eva. Când deosebirea ontologică este pervertită în divi­ziunea «diabolică» (diavolul este «cel ce separă», duhul separării maimuţărind şi pervertind lucra­rea de discernământ a Creatorului), fiecare se în­toarce spre el însuşi. Cei doi poli ai păcatului sunt exagerarea deosebirii până la discordie şi ocultarea acesteia până la autosuficienţă. Şi invers, umanitatea poate să spere totul de la reconcilierea sexelor, adică de la o adevărată profunzime spi­rituală, în Taina căsătoriei. Nu este indiferent că astăzi, când societatea este răvăşită de divorţuri, homosexualitatea este endemic şi public ridicată în slăvi. Raportul dintre divorţ şi homosexualitate trebuie să facă obiectul unei atenţii reale, nu nu­mai în plan psihologic, ci mai ales în plan teolo­gic. A condamna sau a justifica homosexualitatea nu este de ajuns. Trebuie să mergem mai departe şi să contemplăm ce fruct pentru mântuire se coa­ce la Cana Galileei, când Hristos i-a împăcat pe Adam şi Eva. Hristos a luat boala omenească de la obârşia ei şi a început restaurarea umanităţii prin restaurarea cuplului heterosexual, adică restabili­rea modului originar de a fi al fiinţei umane, mod trinitar, întemeiat pe antinomia persoanelor, «ca ei să fie unul precum şi Noi Unul suntem», Ii spune Tatălui Cuvântul întrupat [37].

 

B. Conditia persoanei consacrate

 

Fundamentală în viziunea biblică şi creş­tină a fiinţei umane este taina consacrării, care fa­ce din ea un preot, un profet şi un rege. De aici decurge toată etica biblică.

 

a. Această consacrare a avut loc în Rai, căci separarea («osebirea») privilegiată a omului de toate celelalte făpturi şi suflarea lui Dumnezeu care a pătruns în Adam au fost prima Ungere, pri­ma pecete a darului Duhului Sfânt. Toată taina Bisericii era acolo, în germene; erau seminţele împărăţiei. După cădere, Sfânta Treime, în iubirea Sa de oameni, a reînnoit această consacrare pu­nând deoparte, din neamul omenesc pervertit, pe Noe şi ai săi. Apoi, Cel-de-Trei-ori-Sfânt a ales un popor astfel încât tot trupul să poată fi mântuit, adică să vadă faţa lui Dumnezeu şi să participe la viaţa veşnică în împărăţie. «V-am osebit dintre celelalte neamuri pentru ca să fiţi ai Mei», i-a spus El lui Israel [38]. Şi această chemare vine chiar după condamnarea homosexualităţii [39]. Nu faceţi această urâciune – care e una între multe altele – pentru că Eu v-am «osebit» dintre celelalte neamuri şi pentru că voi nu sunteţi ca ceilalţi. «Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vos­tru, Cel ce v-am osebit pe voi dintre toate nea­murile ca să fiţi ai Mei» [40]. Neamul lui Dumnezeu este consacrat (qadosh) lui Dumnezeu celui sfânt (qadosh). «Toate prescripţiile Duhului Sfânt din Levitic au ca numitor comun sfinţenia lui Dum­nezeu, care trebuie să transpară în toate actele şi în toate circumstanţele din viaţa poporului» că­ruia El i S-a consacrat [41]. Consacrarea presupune un mod de viaţă deosebit de cel al altor fiinţe omeneşti.

 

In sfârşit, la plinirea vremii şi pentru lumea care va veni de-a pururea, Domnul a reînnoit această consacrare, instaurând cufundarea în pro­pria Sa moarte şi în propria Sa înviere şi venind ca Duh peste toţi cei care recunosc Cuvântul ca Domn. El a manifestat astfel taina veşnică a Bise­ricii. De aceea Sfântul Apostol Petru, adresându-se celor botezaţi, îi numeşte «seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu» [42], cuvânt reluat în carteaApocalipsei: cei botezaţi sunt «preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos» [43], chemaţi să trăiască nu în patimi, ci după modul de viaţă dumnezeiesc, care e cel al comuniunii persoanelor sau a ipostasurilor. «No­ua făptură, creştinii, diferă de toţi ceilalţi oameni din lume prin înnoirea Duhului (nous), pacea min­ţii, dragostea lui Dumnezeu şi erosul ceresc» [44]. «Creştinismul nu este ceva neînsemnat, căci taina aceasta mare este. Fii, deci, conştient de nobleţea ta: ai fost chemat la o demnitate împărătească, un popor ales, o preoţie împărătească şi un neam sfânt. Taina creştinismului este străină lumii aces­teia» [45].

 

b. Consecinţele în statutul tuturor celor bote­zaţi sunt imense. Botezatul nu-şi aparţine; el îi aparţine lui Hristos şi Bisericii Lui, total – cu gân­dul, cu simţirea şi cu fapta -, deci şi cu sexua­litatea. Semnul acestei apartenenţe este cufunda­rea totală şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir pe tot corpul, de la cap până la picioare. Creştinul nu dispune de el însuşi; cu atât mai mult nu dispune de un alt semen, botezat sau nu încă. În mod deosebit, el nu dispune de trupul lui sau de trupul altuia, redevenite prin Botez templu al Duhului Sfânt. Cuvântul întrupat, El însuşi, a spus «voi sunteţi ai lui Hristos» [46]. Apostolul întăreşte aceas­tă învăţătură dumnezeiască cu cuvintele: «Cunos­cut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi» [47] … «Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt ale lui Hristos? Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel ce este întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu îl aveţi?» [48]. Viaţa celui botezat este consacrată prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin ungerea Duhului, Care este Dumnezeu. Sexualita­tea lui e consacrată. Este extrem de greu să trăieşti conform acestei consacrări, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă, fie că suntem căsătoriţi, fie că sun­tem călugări.

Dumnezeu, cu iubirea Sa de oameni, supli­neşte slăbiciunile noastre, dacă ne punem toată credinţa în EL.

 

c. Ceea ce îl mai desemnează pe cel botezat drept un consacrat şi membru al preoţiei împără­teşti a Bisericii lui Hristos este supunerea sa faţă de Cuvânt.

Ne-a fost dat un duh de supunere faţă de Hristos, iar nu un duh contestatar. Cuvântul lui Dumnezeu este Duh şi este Viaţă [49], şi nu putem fi înşelaţi de el. Dacă cel botezat ascultă acest cu­vânt, dacă încearcă în mod sincer să-şi trăiască în el viaţa, credem din toată inima noastră că va avea puterea să se transforme după chipul lui Hristos şi al Sfinţilor Lui, oricare i-ar fi fost viaţa înainte, viaţă de heterosexual sau de homosexual, viaţă de celibatar sau de om căsătorit. Orice am fost când ni s-a adresat cuvântul lui Hristos, chemarea la sfinţenie este aceeaşi: «Eu nu te osândesc… mergi şi nu mai păcătui!» [50]. Ceea ce mântuieşte este as­cultarea de Dumnezeu şi credinţa pe care se înte­meiază. Credinţa vindecă.

Hristos nu-i osândeşte pe fraţii noştri ho­mosexuali în calitate de persoană, ci pentru com­portamentul lor; El le cere să renunţe la orice comporament homosexual şi să trăiască în Bise­rică, în sfinţenia Botezului, pentru a avea parte de viaţa veşnică.

 

C. Dobândirea Duhului Sfânt

 

Adevărata problemă pentru un invertit, ca şi pentru orice fiinţă umană, este cea a împărtăşirii de darurile Duhului Sfânt, prin care poate do­bândi viaţa de veci. Aceasta este mai mult decât o simplă problemă de morală socială. Adevărata în­trebare a existenţei umane este: voi fi eu oare mântuit?

 

a. Participarea la împărăţia lui Dumnezeu este dată prin Hristos ca miză a existenţei umane pe pământ. Respectarea legilor dumnezeieşti şi ome­neşti este un mijloc, nu un ţel în sine. «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor» spune Cu­vântul întrupat, după Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte-Mergătorul – şi se ştie câţi Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, ca Sfântul Serafim de la Sarov, au slăvit această chemare. Dar orice mod de viaţă permite oare participarea la darurile Duhului Sfânt? Fiinţa umană poate fi ea îndumnezeită, poate să ajungă un sfânt, poate să cunoască plinătatea Duhului Sfânt, pe o cale sau pe alta? Aici este singura în­trebare serioasă. Lumea aceasta trece, cu patimile ei cu tot: trebuie s-o mai amintim? Să ne gândim la cele ce durează, adică la această viaţă eternă în Duhul Sfânt. Interpretarea juridică a creştinis­mului nu este satisfăcătoare. Trebuie să ne amin­tim că suntem muritori, că civilizaţia în care ne aflăm este minată de păcat. Cuvântul S-a întrupat, a murit şi a înviat pentru ca fiinţa umană să poată primi plinătatea Duhului Sfânt şi, prin aceasta, să-L cunoască pe Tatăl, să fie îndumnezeită, să fie cu Hristos de-a dreapta aceluiaşi Tată. Aceasta este Evanghelia. Şi primele trei versiuni ale Sfintei Evanghelii încep toate prin aceeaşi chemare: «Pocă­iţi-vă, pentru a dobândi împărăţia», adică pe Du­hul Sfânt.

 

b. Actele homosexuale, ca şi unele acte heterosexuale, nu sunt compatibile cu Botezul. Sfântul Apostol Pavel o spune net în prima sa scrisoare adresată creştinilor din Corint: «Homosexualii, lesbienele, idolatrii… nu vor moşteni împărăţia cerurilor» [51]. Aceasta nu pentru că un tribunal – fie el şi divin – a decis juridic, ci pentru că acest mod de viaţă este incompatibil cu viaţa trinitară. Pa­timile în general şi inversiunea sexuală sub forma sa pasională şi neconvertită împiedică fiinţa uma­nă să participe la harul Duhului Sfânt, pe care Ta­tăl cel ceresc, la rugăciunea Cuvântului, îl dă cu asupra-de-măsură. De ce?

 

c. In general, patimile se reduc la iubirea idolatră de sine, fie ea mânia, iubirea de arginţi, nedreptatea socială sau o heterosexualitate trăită ca luarea în stăpânire a celuilalt şi obiectivarea persoanei şi a trupului propriu. Atâta vreme cât în relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie celălalt nu este decât unealta propriei mele plăceri, dobân­direa Duhului Sfânt îmi este imposibilă fiindcă trăiesc în idolatria narcisistă de mine însumi. Iu­birea de sine a fost prezentată de Sfinţii Părinţi (ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, de exemplu) drept rădăcină a tuturor relelor. Ea este întoarcere la sine autosuficientă, negarea antinomiei trinitare a persoanelor. Aceasta ţine tot de păcatul idolatriei. «Necunoaşterea lui Dumnezeu – zice Sfântul Ma­xim – duce la divinizarea creaţiei. În fapt, iubirea pe care fiinţa umană o are faţă de propriul său trup constituie o adoraţie manifestă a creaţiei divi­nizate»; de aceea, «iubirea de sine naşte toate rele­le». El descrie şi condiţia fiinţelor umane înrobite de pasiunile lor: «Uriaşa şi nenumărata mulţime a patimilor invadează viaţa oamenilor. Viaţa lor devine astfel demnă de plâns. Căci fiinţele umane devin ele însele, fără să ştie, cauza stricăciunii lor. Unitatea firii omeneşti se sfărâmă, şi oamenii, ca animalele sălbatice, îşi devorează propria lor na­tură.» Iubirea de sine antrenează atomizarea fi­inţei umane, «firea omenească se împarte în auto­nomii individuale» [52], fiindcă fiecare se închide în sine, pierde viaţa ipostatică, pentru a regresa către o viaţă egoist-individuală, şi neagă până şi exis­tenţa celuilalt. Altul nu mai există în el însuşi ca o persoană absolută: el nu mai e decât unealta auto-realizării mele, a puterii mele, a plăcerii mele, a canibalismului meu sexual. Şi Celălalt, Care este Persoana dumnezeiască – Marele Incomod -, dis­pare de pe cerul meu. Iubirea de sine conduce la negarea umanităţii şi a divinităţii, şi a toată firea cosmică, redusă la statutul de pradă. Ceea ce este adevărat pentru toate patimile este cu atât mai mult şi pentru homosexualitate, fiindcă ea ne pare a fi forma elocventă şi emblematică a iubirii de sine, fiind iubirea unuia pentru acelaşi – chiar dacă, psihologic, subzistă într-o relaţie homosexuală ceva propriu heterosexualităţii, unul asumându-şi un comportament mai «masculin», iar celălalt o atitudine mai «feminină», ceea ce este foarte semnificativ pentru valoarea care ascunde antinomia sexelor pentru o relaţie interpersonală… Homosexualul este un Narcis îndrăgostit de el însuşi. Despre Andre Gide, Francois Mauriac scria că «n-a explorat alt continent în afară de el în­suşi» [53]. Şi Madeleine Gide, într-un carnet secret, notează: «Tu îţi eşti ţie însuţi singurul scop – sin­gura ta iubire – care te-a copleşit, Andre!» [54]. Bertrand Vergaly scrie: «Homosexualitatea este lega­tă în profunzime de un fenomen narcisist (…), de o intensă fixaţie narcisistă de mine însumi» [55].

Pentru toate aceste raţiuni, a prezenta ho­mosexualitatea aşa cum se face în lumea contem­porană, ca pe un mod de viaţă printre altele, sau, mai rău, ca pe o cale de împlinire, este o impos­tură. Cum ar putea fiinţa umană să se împlinească altfel decât după Chipul Treimic, a Cărui pecete este în el? Iar pretinsa «eliberare homosexuală», departe de a fi un progres, este doar o formă par­ticulară de regresie.

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: