RSS

Vedenia Sfântului Nifon al Constantianei – Cum călătoresc sufletele spre cer

07 Dec

scara spre cerOdată, pe când se ruga şi avea privirea aţintită spre cer, a strălucit peste el lumina dumnezeiască. Atunci i-a apărut un înger îmbrăcat în alb, cu veşmânt de diacon. Ţinea o cădelniţă de aur cu care a tămâiat întâi spre cer şi apoi pe Nifon. Deodată s-au deschis porţile cerului şi îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau ca albinele, ducând sufletele oamenilor care mureau. Duhurile viclene din văzduh se sileau să le prindă şi să le arunce jos, dar îngerii se împotriveau cu tărie, lovindu-i şi salvând sufletele. Atunci vede Sfantul un suflet, înălţându-se la cer; dar când s-a apropiat de vama desfrânării, mai marele vămii a început s se agita cu mare mânie.

– Cu ce drept, striga el, luaţi voi acest suflet care este al meu?

Îngerii însă, i-au răspuns:

– Dovedeste-ne ce putere ai asupra acestui om.

– Până la moarte, a răspuns atunci diavolul, s-a tăvălit cu voia în tot felul de necuraţii. Şi nu numai atâta, ci şi judeca pe ceilalţi. Ce fărădelegi mai grozave ca acestea vreti?

– Da, au aprobat îngerii, era robit de aceste păcate, dar s-a lepădat de ele înainte de moarte.

– Nu, nu-i aşa cum ziceţi voi, a strigat diavolul, ci a murit nepoc ăit. Până la urma suflare a făcut fărădelegi, fără să-şi spovedească vreodată păcatele. A fost şi este al nostru în toate!

Atunci, unul din îngeri, i-a zis:

– Nu-i cazul, desigur, să te credem pe tine, care eşti cu totul cufundat în minciună. Să chemăm pe îngerul lui păzitor şi el ne va spune tot adevarul.

L-au chemat, pentru că îi păzise şi trupul celui mort până la înmormântare şi, îndată ce a venit, l-au întrebat:

– Spune-ne, frate, acest suflet s-a pocăit de păcatele sale sau a murit cu ele? Spune-ne tot adevarul.

Atunci îngerul a răspuns:

– Eu nu sunt om, nici duh rău ca să spun minciuni, dar va încredintez, înaintea lui Dumnezeu că, din clipa când s-a îmbolnăvit şi chiar mai înainte, s-a gândit la moarte. A început atunci să plângă şi să-şi mărturisească păcatele sale preotului, înaintea lui Dumnezeu. Necontenit ridica mâinile sale spre Cel Preaînalt, cerând milă. Dacă Dumnezeu vrea, îl va ierta. Dacă nu, slavă judecăţii Sale celei drepte!

Auzind aceasta îngerii, au râs de diavol şi smeritul suflet a sc ăpat de cursa vrăjmaşilor săi.

După puţin, a văzut Sfântul alt suflet înălţându-se. Diavolii îl învinuiau mult, aducându-i aminte, unul câte unul, cuvintele rele şi injurăturile pe care le zisese oamenilor când trăia. Îngerii, dimpotrivă, ziceau ca are unele nădejdi de mântuire. Deoarece, de pilda, adeseori când se gândea să facă vreun rău, îndoit se căia, se ocăra, şi se osândea pe sine. Adeseori suspina cu amar şi lăcrima. Din când în când dădea şi puţină milostenie la săraci. Pe acestea avându-le în vedere, îngerii luminii susţineau că Dumnezeu va milui pe acest suflet.

Atunci, diavolii înfuriaţi au zis:

– Acesta, în tinereţea sa, a făcut fapte necuvenite unui creştin; s-a intinat cu tot felul de păcate, chiar şi sodomiceşti. Unde mai pui mânia şi ura lui? Şi lucru mai grav, a făcut şi ucidere. Deci, dacă şi acesta se poate mântui, atunci, luaţi din toată lumea pe toţi păcătoşii pământului şi mântuiţi-i de-a valma. Că, noi degeaba ne mai ostenim şi ne tulburăm!

– Dar, necuraţilor, pe toate aceste păcate ale tineretii le-a părăsit şi Dumnezeu l-a iertat. Iar când a mai făcut vreun păcat, l-a curaţit prin spovedanie şi pocăinţa. Deci, ce mai vreţi, fiare sălbatice? Să fie osândit acest suflet? Cu nepuţintă, deoarece păcatele spovedite de oameni cu lacrimi şi smerenie şi pe care nu le-au mai făcut, Dumnezeu le iartă. Tot păcatul descoperit se şterge. Numai păcatele nespovedite, pe care le iau cu ei, le pedepseşte Dreptul Judecător. Astfel, îngerii au ruşinat pe duhurile răutăţii şi au intrat pe porţile cerului. A scăpat, deci, şi această făptură a lui Dumnezeu din ghearele diavolilor şi Cel ce dă mântuirea în dar, i-a dăruit şi lui mântuire. Iarăşi a văzut fericitul un alt suflet urcându-se la cer. Acela era foarte credincios şi temător de Dumnezeu. Toată viaţa şi-o petrecuse în curaţie, modestie şi multe milostenii şi era iubitor faţă de toţi. Demonii din văzduh îl ameninţau scrâşnind din dinţi, iar el, bietul, inspăimântat de grozavia lor, a alergat în braţele îngerilor care coborau să ia alte suflete. Când a ajuns la cer, acel suflet sfânt s-au adunat în jurul lui mulţime de îngeri, care l-au îmbrăţişat şi sărutat cu dragoste, zicând cu bucurie: “Slavă lui Dumnezeu, Care a izbăvit şi acest suflet de înfricoşaţii şi necuraţii diavoli!“ Era o bucurie să-i vezi. Căci aşa fac întotdeauna puterile cereşti; se bucură şi se veselesc pentru tot creştinul care se mântuieşte. Când au ajuns la Tronul Harului, l-au adus la picioarele Domnului Iisus şi El i-a învrednicit să se închine Tatălui Său şi să se umple de Harul Duhului Sfânt. Apoi l-a dat lui Mihail, mai marele aşezământului, ca să-l conducă la veşnică odihnă, ceea ce el a şi făcut. Mai jos, însă robul lui Dumnezeu a văzut cum diavolii târau un suflet în iad. Era al unui rob care se spânzurase. În urmă venea îngerul lui, tânguindu-se cu amar pentru pieirea lui şi zicând cu lacrimi:

– O, prea viclenii întunecaţi, care pun pe oameni să facă toate relele! Iată, stăpânul acestui rob, ascultându-i pe aceştia, se mânia, îl bătea cu cruzime şi-l lăsa să moară de foame. Iar el nenorocitul, s-a deznădăjduit, a luat o funie şi s-a spânzurat, facându-se pe sine jertfa satanei. Vai mie, acesta pe care mi l-a încredinţat la botezul său Atotţiitorul, ca să-l păzesc, mi l-a răpit deodată spurcatul drac şi l-a înghiţit! Cum mă voi înfăţişa înaintea Domnului meu, eu întristatul şi amărâtul! Şi cum mă voi uita la Făcătorul meu, mâhnit pentru pierderea acestui suflet?

Pe când zicea el acestea cu durere, a apărut un alt înger din cer, care i-a zis:

– Tatăl nostru, Domnul Savaot, îţi porunceste să mergi la Roma, unde acum se botează copilul unui ostaş. Primeşte-l şi păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care ţi l-a dat odată cu Botezul. Şi eu voi pedepsi pe stăpânul acestui rob, ca să se înveţe să nu se mai înfurie, nici să mai lovească pe robii săi sau să-i lase să moară de foame.

Acestea le-a zis îngerul din partea lui Dumnezeu şi s-a înălţat la cer, iar celalalt a plecat la Roma, după porunca lui Dumnezeu. În acea clipa, Nifon vede un suflet care era dus cu multă tulburare. O mulţime de diavoli strigau şi se sileau să răpească nefericitul suflet. Era sufletul unui cleric care traise o viaţa necinstită. Ba şi ucidere făcuse! Slujbele le scurta şi pe cele rânduite nu le făcea. Banul bisericii îl cheltuia pentru petrecerile ce le făcea cu tovarăşii săi. Nenorocitul suflet nu a putut trece mai departe de vama a patra. Diavolul şi-a întins cu furie mâinile, l-a smuls de la îngeri şi l-a aruncat la pământ. Apoi l-au luat în primire alţi diavoli, l-au coborât în adânc şi l-au predat mai marelui întunericului ca să stea acolo legat, cu sufletele păcatoase asemenea lui, până în ziua învierii de obşte. După aceea, întunecaţii şi necuraţii, se lăudau şi se mândreau între ei, zicând:

– Iata, am biruit şi clerici de-ai Nazarineanului şi i-am pus sub picioarele noastre!

Atunci, unul din ei a zis cu tristete:

– Ce ne mai lăudăm că am câştigat un nenorocit! Iată, sunt o mulţime de preoţi care strălucesc în virtute şi de care nu putem nici să ne apropiem.

Dacă n-ar avea semnul Crucii în faţa şi în spate şi în jurul lor, şi ajutorul lui Iisus, atunci ai vedea puterea noastră. De ce să ne temem de lemnul pe care a fost pironit Nazarineanul? De semnul caderii celei mai de jos?

– Nu ne temem de lemn, ci de înfricoşatul trăznet care trăsneşte din el. Şi ce este mai rău, nu numai din lemn iese trăznetul care ne arde ci şi când creştinii se pecetluiesc cu acest semn!

Atunci alţi demoni au zis cu răutate:

– De unde ai învăţat tu toate acestea?

– Este în Constantinopol un neîmpăcat duşman al nostru, care se cheama Nifon. L-am ispitit din tinereţile lui şi eu şi alţii de-ai noştri. L-am luptat zile întregi cu ispite şi aşa de tare l-am aprins încât în cele din urma a căzut în păcat. Eu însumi i-am scris căderea lui cu multă mândrie. Acela, însă, îndată s-a pocăit, a început să se osândească pe sine şi să se tânguiască: “O, de acum viermii îmi vor mânca trupul! La amară pedeapsă voi fi aruncat! Vai de mine, păcatul acesta mă aruncă în foc!“ Şi, zicând acestea, s-a făcut furios ca un nebun.

Noi am râs în ciuda lui, dar el, foarte bine cunoştea vicleşugurile noastre şi a strigat: “Acum o să vă arăt eu, spurcaţilor diavoli! S-a ridicat îndată şi a făcut asupra noastră semnul Nazarineanului. Şi vai, un foc a trecut prin inimile noastre şi am dispărul de groază într-o clipa! Numai unul din noi a îndrăznit să stea mai departe, ca să vadă ce face. L-a văzut intrând repede în biserică, a făcut trei metanii şi a zis: “Doamne, eu sunt om păcătos, tânăr de ani, care se luptă cu patimile şi cu aprinderea cărnii. Nu-mi socoti acest dintâi păcat, Tu eşti Domn şi Stăpân şi poţi ierta numai cu cuvântul greşelile mele“. Numai cât a rostit aceste cuvinte şi un înger l-a şi încununat pentru căinţa lui. Pe lângă toate acestea, a continuat diavolul, acela, înfuriat asupra trupului său, a început a se pălmui peste obraz cu toată puterea. Apoi, iarăşi şi-a ridicat mâinile la cer şi se ruga lui Dumnezeu, zicând:

“Înfricoşatule Dumnezeu, Tu care ai născut pe Fiul Tău Cel Unul- Născut şi stăpâneşti toate cu înfricoşatul Tău Duh, auzi-mă pe mine necuratul şi pedepseşte pe nelegiuiţii care râd de mine. Pentru că numai Tu eşti fără de păcat, iau eu sunt întinat şi stricăcios“.

Atunci îngerul care îl încununase, a luat îndată o funie şi ne-a legat pe toţi la un loc. Apoi, luându-ne unul câte unul, ne-a bătut cu mii de lovituri. De urletele şi vaiurile noastre s-a speriat lumea. În timp ce ne lovea, zicea: “Să nu mai aibă vreodată pricină robii lui Dumnezeu de a se lovi peste cap! După ce ne-a chinuit îndeajuns acel nemilostiv înger, ne-a slobozit cu nenumărate suferinte. Şi, de atunci oriunde văd pe acest Nifon, mă fac nevăzut, pentru ca mă tem de lemnul Crucii. Când şi-a terminat diavolul de spus peripeţiile, ceilalţi au început s ă-l batjocorească şi să-l numească: nenorocit, ticălos, şi fricos. Nifon, care asculta cele ce ziceau necuraţii diavoli despre el, râdea de ei. După puţin, vede un înger care cobora spre Constantinopol. În maini ţinea o sabie de foc. În acel ceas, cineva tragea să moară şi se chinuia jalnic. Era un cămătar nemilostiv. Pe deasupra, bârfise mult pe Nifon. Îl făcea eretic şi făţarnic. Zicea, de ce face cutare şi cutare lucru? De ce grăieşte aşa şi aşa? Nu se vedea ticălosul pe sine, ci se ocupa de alţii… A venit, deci, îngerul focului, şi a stat lângă patul lui, uitându-se spre cer, ca şi cum aştepta ceva şi, într-adevăr s-a auzit un glas: “Loveşte degrabă pe antihrist şi desfă cu silă stricatul suflet din legătura trupului. Cât a trăit acest nebun, niciodată nu a împlinit voia Mea, ba şi pe robul Meu Nifon l-a osândit. Loveşte-l cu putere! să nu mai sugrume pe săraci cu cămătaria lui!“ Cum a auzit acest glas, înfricoşatul înger a lovit cu toată puterea pe ticălosul cămătar, care îndată şi-a dat sufletul, scrâşnind din dinţi şi răcnind din adâncul său. Şi îngerul i-a luat sufletul şi l-a dus în chinuri groaznice, coborându-l la iad… Atunci, Sfântul Nifon şi-a revenit în sine. Inmarmurit şi mâhnit de cele ce văzuse, cugeta şi zicea întru sine: “O, câtă ticăloşie se ascunde în noi, nevrednicii şi păcătoşii! Cât de jalnic şi de amar ne terminam viaţa! Şi apoi vine judecata şi înfricoşatul foc, unde mergem pentru veşnicie. Cu tot dinadinsul trebuie să ne grijim de mântuire, silindu-ne spre bine. Numai aşa vom bineplăcea lui Dumnezeu de nu vom călca poruncile Lui! Şi, îndată a început să se roage: “Doamne Dumnezeul meu, în Tine îmi pun nădejdea mea; izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc şi mă mântuieşte. Dacă nu mă izbăveşti şi nu îmi mântuieşti Tu, Hristoase, sufletul cu Duhul Tău cel Sfant, îl va răpi vicleanul stăpân al întunericului, leul care mugeste. Fericit este tot cel ce ascultă de Tine, Care Te-ai făcut sărac şi neputincios pentru mântuirea noastră. Pentru că îl vei izbăvi în ceasul morţii de duhurile răutăţii, care sunt vameşi răi şi judecători nedrepţi şi cercetători nemilostivi şi caută să înghită bietul lui suflet. Izbăveşte-mă, Stăpâne înfricoşat şi Atotputernic, Care mişti toate şi de care se cutremură toate! Mântuieşte de aceşti tirani neamul nostru creştinesc! Miluieşte, sfinte, pe cei ce şi-au pus nădejdea întru Tine şi iarta pe cei ce păcătuiesc greu şi amărăsc necontenit milostivirea Ta! Se gândea cu lacrimi la nefericitul acela cămătar, căruia îi luase sufletul acel înger răzbunător cu sabia sa de foc. Cugeta cât de amărâtă moarte avusese, fără nici un ajutor de la Dumnezeu, desi, din dobânda din care o lua, dădea câte ceva la săraci. Pentru că, precum spunea Nifon, când se chinuia nefericitul lui suflet, cămătarul a strigat: “Adu-ţi aminte,

Doamne, de milostenia pe care am dat-o săracilor!“ Dar, s-a auzit un glas care i-a zis:

“Da, nevrednicule, ai băut sângele săracilor şi ai adăpat cu el alţi săraci, pentru aceasta să te mântuiesc? Sau pentru ai clevetit pe cel ce îmi slujeste Mie? Acesta, zi şi noapte se roagă pentru păcătoşi, ba şi pentru tine nu încetează a mă ruga. Iar tu, de ce l-au vorbit de rău? Învaţă deci acum, că nu trebuia să judeci pe nimeni! Pe toate acestea le-a povestit Nifon cunoscuţilor săi, sfătuindu-i: “Luaţi aminte, fiilor, să nu judecaţi pe cineva, mai ales când acela este şi el om al lui Dumnezeu. Vă rog, păziţi-vă de acest păcat! Uitaţi-vă la voi şi vă vedeţi păcatele voastre. Din această simţire, degrabă vom putea trece la pocăinţa. Unii din robii lui Dumnezeu sunt vădiţi, alţii necunoscuţi. Pe cei ce au curajul să se facă văzuţi, îi judecă mulţi, dar vor fi aspru pedepsiţi în ziua judecaţii. Dumnezeu, pe cei ce dispreţuiesc slava omenească, îi pune înaintea tuturor să mărturisească cu îndrăzneală credinţa lor şi să folosească pe mulţi: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, le zice, ca văzând aceia faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru, Care este în ceruri. Dimpotrivă, celor înclinaţi spre slava deşartă le zice: Cei ce fac faptele dreptăţii pentru a plăcea oamenilor şi nu Mie, amin vă zic vouă, şi-au primit plata lor. Pentru că cel ce se mândreşte, nu va fi miluit. Având deci, fiilor, acestea înaintea ochilor, să nu judecăm pe nimeni şi să nu luăm aminte la cel ce vorbeşte de rău, fie că judecă pe un drept sau pe oricine altul. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi ne porunceşte Domnul. Tu, care stai pe tron să nu dispreţuieşti pe robul tău, ca nu cumva în el să se afle Duhul lui Dumnezeu şi să te faci astfel, fără să ştii, luptător de Dumnezeu! Zicând acestea Cuviosul, încă o dată i-a rugat pe ucenici să se vadă fiecare pe sine şi să nu judece pe nimeni şi nici bani cu camătă să nu dea. Pentru că ce-i foloseşte omului să se numească creştin, dacă are mulţi bani şi-i da cu camătă? Acesta, în primul rând, nu-şi pune nădejdea în Dumnezeu; al doilea, este închinător la idoli; al treilea, suferă de iubirea de argint şi, zi şi noapte este chinuit de griji. Nici somnul nu-l prinde, iar la urmă vine şi moartea. O, ce nebunie!…

Din ’’Viata şi învătăturile Sfântului Ierarh Nifon’’

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: