RSS

Despre secte

07 Ian
Mă mir că asa degrabă treceți de la cel ce va chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decît că sînt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – SĂ FIE ANATEMA! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decît ați primit – SĂ FIE ANATEMA!

 

Trasaturile sectelor

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arata Sfânta Scriptura despre Biserica. Ele sunt felurite grupari religioase, nascute din dezbinare si pentru dezbinare si purtând în ele pecetea dezbinarii. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adica de orice fel de sfintenie. Ele sunt calcatoare ale apostolestilor predanii si ale cuvintelor Dumezeiestilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul razboiului duhovnicesc, distrugerea zidirii care este Biserica sau macar a cât mai multora dintre cei ce ar putea sa se mântuiasca. Lumeste vorbind, ele sunt alcatuiri facute dupa felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lacomie la trufie si înapoi). Înselaciunea ce sta la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte usor de înteles, daca privim felul în care apar ele. Caci ele apar, totdeauna, prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învatatura personala, pretins inspirata, înteleapta sau reformatoare, dar care nu tine seama de nimic din ceea ce a fost înainte.Problema consta în faptul ca întemeietorul rastalmaceste (explica gresit) Sfînta Scriptura si atribuie aceastei rastalmaciri adevarul lui Dumnezeu si, astfel, el cade în pacatul ereziei (adica devine eretic sau orb duhovniceste, precum este scris la Ioan 12:40: “Au orbit ochii lor si a împietrit inima lor”) si atrage dupa sine si pe alti oameni, care sînt mai slabi în credinta si care nu prea cunosc (sau deloc nu cunosc) Sfînta Scriptura. Acesti oameni sînt numiti diferit în Sfînta Scriptura: “prooroci mincinosi” (Fapte 13:6, 2 Petru 2:1, 1 Ioan 4:1, Apoc. 16:13), “învatatori mincinosi” (2 Petru 2:1), “frati mincinosi” (2 Cor. 11:26, Gal. 2:4). Dar daca Luther, Calvin si ceilalti care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în cautarea lor, ar fi gândit astfel: „De vreme ce ne dam seama ca romano-catolicismul este pe o cale gresita, este firesc sa ne despartim de el, cautând adevarul. Si tot atât de firesc este sa întelegem ca, de vreme ce romano-catolicismul este gresit, înseamna ca s-a despartit de Biserica cea adevarata, cândva în istoria lui. Acea Biserica fara pata a lui Hristos, de care Vaticanul s-a despartit, trebuie noi sa o cautam, pentru a ne uni cu ea întru Adevar.” Iar cine cauta, gaseste! (Matei 7, 8). Si tot asa ar fi trebuit sa gândeasca, daca erau sinceri, si cei care, mai târziu, s-au despartit de ereziile lui Luther, Calvin si ale celorlalti asemenea lor. Reformatorii au fost perfect constienti de existenta Bisericii Ortodoxe. La un moment dat, s-au folosit de Ortodoxie în sprijinul ideii cã o Bisericã poate fi “catolicã” fãrã sã fie Romanã. Si totusi, nu au contactat Biserica Ortodoxã si nici nu au cãutat sã se uneascã cu Ea, pânã la mijlocul secolului al XVI-lea, când teologii luterani au trimis Mãrturisirea de la Augsburg (The Augsburg Confession) Patriarhului de la Constantinopole, ca fait accompli. Reformatorii nu au cãutat adãpost în Biserica Ortodoxã si nici nu au dorit sã intre în traditia Ei neîntreruptã. Au dat, în schimb, nastere propriei lor variante de crestinism, folosindu-se de mijloacele erudite de care dispuneau, cãutând, apoi, sã fie recunoscuti de cãtre Rãsãrit. De bunã seamã cã o astfel de recunoastere nu era posibilã. Ei n-au putut sa devina ortodocsi, deoarece, în despartirea lor de religia în care se nascusera, nu erau mânati de dragostea de adevar, ci de lacomie si mândrie, dupa cum este scris: “Vor fi între voi învatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapânul Care i-a rascumparat, îsi vor aduce lor grabnica pieire; si multi se vor lua dupa învataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3) Fiind astfel nascute, din mândrie si pofte pacatoase, sectele poarta în ele pecetea pacatului. Asa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, si ca fiinta, si ca învatatura. Sectele sunt nenumarate si lipsite de unitate. Biserica este Apostolica, atât ca origine, cât si ca marturie de credinta. Sectele nu sunt de origine apostolica si nici nu respecta învatatura Sfintilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfintenie, mai ales ca si învatatura lor este mincinoasa, iar între Dumnezeu si diavol – tata minciunii – nu exista nici o împartasire. Deci, fiind lipsite de har si de sfintenie, fiind lipsite de putere sfintitoare, cei ce le apartin sau li se alatura se gasesc într-o stare mai rea decât pagânii. Caci, în vreme ce pagânii nu se pretind a fi adepti ai lui Hristos, protestantii pretind aceasta. De aceea, este mult mai greu ca ei sa vina la adevar si, în acelasi timp, prin învataturi gresite, ei fac sa fie hulit numele lui Dumnezeu printre pagâni, împiedicând crestinarea acestora. Spunem acestea cu durere, stiind ca multi vor fi raniti de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu sa spunem adevarul, caci nu exista alta cale spre Lumina. Si, trebuie spus, am fost cât de delicati în exprimare am putut fi, fara sa ne abatem de la adevar. De aceea, e necesar sa ne amintim pururea ca doar Adevarul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trai în minciuna este distrugator. Oricât ar fi de învelita în ciocolata picatura de otrava, tot otravitoare ramâne. Multi îsi fac iluzii, crezând ca asa cum pe un vârf poti ajunge pe mai multe cai, la fel si la Dumnezeu poti ajunge prin diferite religii. Comparatia, însa, este complet falsa. Daca vrei sa urci pe un munte, cu jungle, prapastii, capcane si multe alte primejdii, asa cum este drumul catre Dumnezeu, trebuie sa ai o calauza perfecta si o harta de asemenea perfecta, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamna pieire. Învatatura falsa este distrugere, asa cum o harta falsa va rataci pe cei care îi urmeaza, ducându-i la pieire. Bazate pe mândrie, pe rastalmaciri ale Bibliei si Istoriei, si promovând valori false, sectele determina o evolutie sufleteasca deviata a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, si, ca urmare, au loc noi si noi dezbinari. Cei care se bazeaza pe o credinta sincera sunt, pâna la urma, dezamagiti de ceea ce le ofera secta, dar, fie renunta sa caute adevarul – epuizati de greutatile si ispitele vietii, fie trec de la o secta la alta într-o cautare perpetua, care cu greutate se întâmpla sa ajunga la limanul adevarului. Sectele creaza, astfel, un univers haotic, plin de fagaduinte atragatoare, dar fara împlinirea visata, cu tot felul de drumuri promitatoare dar care, de fapt, nu duc decât la irosire si moarte. Culorile puternice cu care sectele îsi coloreaza promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însa, efectul – ca si în cazul medicamentelor si drogurilor chimice – variaza în functie de fiecare individ si caracteristicile si alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmpla multora dintre cei raniti de minciunile ereziilor este aceea ca, amagiti ori obositi de falsele lor promisiuni, ajung sa nu mai aiba putere si discernamânt nici pentru a crede în fagaduintele cele adevarate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmpla cu cei care cauta sincer adevarul. Pentru cei care cauta doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte ofera ceea ce doresc. Ceea ce înseamna, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16). De aceea, se cuvine a-si aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adica „în afara Bisericii nu este mântuire”. Si cu totul adevarat este acest cuvânt. Caci daca ar fi mântuire în afara de Biserica, atunci de ce ar mai fi venit Hristos si ar fi întemeiat Biserica? Si iarasi se cuvine a-si aminti fiecare de cuvântul ce zice ca Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp si temelie a adevarului (I Timotei 3, 15). Iar daca este temelie, este neclintita în pastrarea adevarului si asa si este, caci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Istoricul ereziilor si avertismentele Mantuitorului

Învatatori mincinosi, erezii si secte au existat de la începuturile Bisericii. Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de crestinii din Efes, pentru luminarea carora facuse nevointe imense, le spune preotilor si episcopilor: …stiu aceasta, ca dupa plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruta turma. Si dintre voi însiva se vor ridica barbati graind învataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei. Drept aceea, privegheati, aducându-va aminte ca, timp de trei ani, n-am încetat noaptea si ziua sa va îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum va încredintez harului lui Dumnezeu si cuvântului harului Sau, cel ce poate sa va zideasca si sa va dea mostenire între toti cei sfintiti (Fapte 20, 29-32). Iata, deci, ca, desi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi si pe preoti, stia ca dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, ca si Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeasi trista situatie cu apostolii, pentru ca dintre cei doisprezece unsprezece cu adevarat sfinti au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul. De altfel, despre acesti învatatori mincinosi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând: Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amagi (Matei 24, 4-5). si Multi prooroci mincinosi se vor ridica si vor amagi pe multi (Matei 24, 11). Iata, deci, ca amagirea – si, deci, amagitorul – trebuie sa vina, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, ca mai bine i-ar fi fost sa nu se fi nascut. Iar Sfântul Apostol Petru avertizeaza si el pe crestini asupra sectelor ce vor aparea prin feluriti învatatori mincinosi cu pretentii de „sfinti”, zicând: Si între voi vor fi învatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapânul Care i-a rascumparat, îsi vor aduce grabnica pieire; si multi se vor lua dupa învataturile lor ratacite si din pricina lor calea adevarului va fi hulita (II Petru 2, 1-2). Asa cum era de asteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin. Chiar din acele prime zile ale crestinismului, s-a ridicat Simon Magul care, nemultumit ca nu a primit statutul de conducator pe care si-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiintat o „biserica” proprie, anti-crestina. Alti eretici au fost dochetii, nicolaitii, iudaizantii etc. Toate aceste grupari s-au stins cu vremea, dar mereu au aparut altii si altii. Acestia au venit cu noi înselaciuni, sau au preluat ceea ce li se parea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Si la fel au facut si alti ereziarhi dupa ei. Alte secte au aparut nu din intentia unor oameni de a prelua puterea religioasa, ci din caderea lor (personala) fata de alte laturi ale adevarului de credinta. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane sa sustina învataturi mincinoase din ultranationalism. Desi crestinii sunt în primul rând cetateni ai Împaratiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus nationalitatea mai presus de credinta lui Hristos, ceea ce este erezie. Asa au aparut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învatatori mincinosi, ci si pe baza nationalismului religios, o erezie foarte grava. Astfel de manifestari au avut de-a lungul timpului o serie pe asa-zisi crestini, care în loc sa urmeze învataturile lui Hristos, au încercat sa subordoneze Biserica nationalismului. Astfel de înselaciuni au aparut si la bulgari, rusi sau la alte popoare. Au fost, desigur, si alte caderi personale ce au dus la despartirea de Biserica, la formarea de felurite grupari schismatice sau eretice. Indiferent de motivul din care apare, erezia ramâne erezie, adica lepadare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adopta, iadul, iar pentru Biserica, dezbinarea. Asa s-a întâmplat atunci când, la Roma, a biruit, în secolul VIII, prin ratacitul papa Nicolae, papismul (papistasismul), erezia dupa care papa de la Roma este „loctiitorul lui Hristos pe pamânt”, desi Hristos a spus ucenicilor Sai Eu sunt cu voi în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului (Matei 28, 20). Biruiti de trufia acestei idei, ce contrazicea marturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc., apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decaderea care a urmat a determinat aparitia în apus a multor erezii, cea mai grava dezbinare aparând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât si de ura fata de fariseismul si lacomia din Romano-catolicism – unde multi preoti, episcopi, cardinali si pâna si papii aveau ibovnice, mergeau la vânatoare si petreceri si chiar la razboi. În conditiile în care el însusi traia în pacat si la fel si capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea ca, dupa învatatura Romano-catolica, nu exista sansa de mântuire pentru el si ceilalti asemenea lui. De aceea el a hotarât sa înlature învatatura ce spunea credinta fara fapte moarta este (Iacob 2, 20) si ierarhia care îl deranja. A folosit, pentru aceasta, puterea politica a printilor germani – alta practica pagâneasca, totdeauna interzisa de Biserica – iar exemplul sau a fost urmat si de altii. La fel ca si alti eretici, si el a maltratat Sfintele Scripturi – desi pretindea ca le respecta – taind din ele învataturile care nu îi conveneau si tratându-le cu dispret. Desigur, o asemenea purtare este cu totul straina de teama de Dumnezeu – care este începutul întelepciunii – si este cu totul opusa evlaviei crestine. Zwingli, Calvin si altii asemenea lor s-au alaturat lui Luther, inventând noi religii asa-zis crestine, iar apoi duhul dezbinarii s-a întarit si mai mult, aparând tot felul de secte noi, ca baptistii (urmasi de fapt ai anabaptistilor), menonitii, prezbiterienii, quakerii s.a.m.d. Astazi, s-a ajuns ca aproape imediat dupa înfiintarea unei secte, sa apara tot felul de dizidente si ramuri ale sectei respective. În Occident, exista peste 10.000 de secte, numarul lor schimbându-se mereu, dupa cum feluritele „asociatii religioase” apar si dispar. Toate aceste grupari nu au nici o legatura cu Adevarul si nu sunt crestine, desi pretind a fi. Toate aceste secte se bazeaza pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede ca poti întelege Biblia singur, desi chiar Biblia spune ca asa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalti. Trufia de a nu sta in locul pe care ti l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfintenia altora. Trufia de a te crede „mai destept”, „mai bun”, „mai curat” s.a.m.d. Trufia de a crede ca esti „ales” sa scoti paiul din ochiul celuilalt, desi tu ai în ochi o bârna cât toate zilele. Trufia de a crede ca esti calauza orbilor, desi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învatator, desi nici macar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminator al lumii, desi lumina din tine este întuneric. Si multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.

Efectul ereziilor si cum le priveste Dumnezeu

Demn de mentionat este faptul ca adevarata credinta peste tot se mentioneaza la singular în Sfînta Scriptura si are diferite titluri: “comoara cea buna.” (2 Tim. 1:14), “buna învatatura” (1 Tim. 4:6), “dreapta credinta” (ortho-doxa) (1 Tim. 4:7, 3:16, Tit 1:1), “învatatura sanatoasa” (Tit 2:1, 1:9). De aici, reiese ca dreapta credinta poate fi doar la o singura confesiune care Îl marturiseste pe Hristos si nicidecum nu poate fi la doua sau mai multe confesiuni concomitent, fiindca aceasta idee se contrazice cu Sfînta Scriptura. Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaitii, dochetii si alti asemenea rataciti (Apocalipsa 2, 14-15; 20;3, 9) au facut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul sa scrie crestinilor cu durere o epistola de mare importanta pentru a întelege si existenta si gravitatea ereziilor si adâncimea prabusirii celor înselati: Iubitilor, punând toata râvna sa va scriu despre mântuirea cea de obste, simtit-am nevoie sa va scriu si sa va îndemn ca sa luptati pentru credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna.Caci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiti, care de mai înainte au fost rânduiti spre aceasta osânda, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, si care tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. Voiesc deci sa va aduc aminte voua celor ce ati stiut odata toate acestea ca Domnul, dupa ce a izbavit pe poporul Sau din pamântul Egiptului, a pierdut, dupa aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari. Tot asa, Sodoma si Gomora si cetatile dimprejurul lor care, în acelasi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare si au umblat dupa trup strain, stau înainte ca pilda, suferind pedeapsa focului celui vesnic. Asemenea deci, si acestia, visând, pângaresc trupul, leapada stapânirea si hulesc maririle. Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndraznit sa aduca judecata de hula, ci a zis: „Sa te certe pe tine Domnul!”. Acestia însa, defaima cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântatoare – stiu din fire, într-acestea îsi gasesc pieirea. Vai lor! Ca au umblat în calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul în ratacirea lui Balaam si au pierit ca în razvratirea lui Core (Iuda 1, 3-11). Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar si iar la aceste cuvinte zguduitoare, pentru a le întelege cât mai bine. Vedem, în primul rând, ca Sfântul Duh îl îndeamna sa scrie tuturor crestinilor despre mântuirea cea de obste. Aceasta “chinis imon sotirias” se traduce ad-literam prin mântuirea noastra comuna (generala). Este vorba, deci, de o învatatura de care depinde mântuirea tuturor. Iar aceasta învatatura atât de importanta se refera tocmai la eretici si erezii! Si cum începe învatatura despre acest subiect atât de grav? Simtit-am nevoia sa va scriu si sa va îndemn ca sa luptati pentru credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna. Vedeti? Porunca apostolica este foarte clara. E o porunca pentru toti crestinii, si cere imperativ sa se pastreze credinta data de la început si pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important sa tinem minte ca s-a dat credinta de la început si o data pentru totdeauna! Prin urmare, toate „credintele” sau „confesiunile” aparute ulterior sunt altceva decât credinta data o data pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor si ucenicilor Sai. De aceea, si Sfântul Apostol Iuda Tadeul arata, mai departe, ca cei ce vin cu noi credinte schimba harul Domnului în desfrânare si tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru ca Hristos este Adevarul si Cel care are – si ne-a dat – cuvintele vietii vesnice. Astfel ca orice propovaduire a unei învataturi gresite înseamna o lupta împotriva lui Hristos si a învataturii Sale. De aceea, spune Duhul Sfânt acest cuvânt, profund adevarat, ca ereticii schimba harul Domnului în desfrânare si tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. Va dati seama de gravitatea acestui cuvânt? Va dati seama cât de important, cât de inexprimabil de important, este sa pastrezi cu toata taria adevarata credinta, cea data dintru început si pentru totdeauna? Va dati seama sub ce osânda cumplita cad cei ce, în loc sa pastreze adevarul, credinta data sfintilor, o schimba? Va dati seama sub cei blestem înfricosator se afla cei care, schimbând învatatura lui Hristos dupa placul lor, se fac tagaduitori ai Acestuia? Daca nu, daca nu va dati seama de aceasta, va lamureste mai departe tot Sfânta Scriptura. Voiesc deci sa va aduc aminte […] ca Domnul, dupa ce a izbavit pe poporul Sau din pamântul Egiptului, a pierdut, dupa aceea, pe cei ce nu au crezut. Se cuvine si noi sa ne amintim ca Egiptul era pamântul pacatului, ca iesirea din Egipt înseamna tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învatatura de la Însusi Fiul lui Dumnezeu. Si daca si îngerii care nu si-au pazit vrednicia au fost aspru pedepsiti, ce poate astepta pe cei ce schimba harul Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului vesnic, dupa pilda data prin Sodoma, Gomora si celelalte cetati asemenea lor? Caci acestia, care sunt numiti nelegiuiti, adica fara lege – fara Legea lui Dumnezeu, desigur – visând, pângaresc trupul, leapada stapânirea si hulesc (blasfemiaza) maririle. Si cât de mare este vina lor ne arata Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparatia dintre atitudinea lor de razvratire fata de preoti si episcopi si atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, desi comandant al ostirilor îngeresti, nu a îndraznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a facut apel la Dumnezeu. Si ca sa întelegem si mai deplin cât de mare este ratacirea si vina lor, se adauga: Vai lor! Ca au umblat în calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul în ratacirea lui Balaam si au pierit ca în razvratirea lui Core. Care e calea lui Cain? Calea celor care, vazând ca din pricina rautatii lor jertfa nu le e primita de Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a carui jertfa e primita. Care e ratacirea lui Balaam? A blestema – „pentru plata”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvânteaza si îi are ca alesi ai Sai si a încerca sa-i atragi în pacat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e razvratirea lui Core? S-a ridicat Core, împreuna cu Datan, Abiron si multi altii împotriva lui Moise si Aaron, zicând: Destul! Toata obstea si toti cei ce o alcatuiesc sunt sfinti si Domnul este între ei. Pentru ce va socotiti voi mai presus de adunarea Domnului! Si pentru aceasta a deschis Dumnezeu pamântul si acesta i-a înghitit de vii pe razvratiti si familiile lor, care-i urmasera în razvratire (Numeri 16, 1-50). Toate aceste lucruri le fac si protestantii.

Si atunci, cum îi priveste Dumnezeu pe protestanti si pe toti ceilalti eretici? “pete de necuratie la mesele voastre obstesti, ospatând fara sfiala împreuna cu voi, îmbuibându-se pe ei însisi, nori fara apa, purtati de vânturi, pomi tomnatici fara roade, de doua ori uscati si dezradacinati, valuri salbatice ale marii, care îsi spumega rusinea lor, stele ratacitoare, carora întunericul întunericului li se pastreaza în vesnicie” (Iuda 1, 12-13). Sau, dupa cum este scris: Sminteala (adica, ratacirea) trebuie sa vina, dar vai de cel prin care va veni, ca mai bine i-ar fi fost sa nu se fi nascut. Si …mai bine i-ar fi fost sa i se lege o piatra de gât si sa fie aruncat în mare. Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viata s-o aiba si s-o aiba din belsug prefera moartea smintelii! Cutremurator cuvânt!

Ce spune Sfanta Scriptura despre dezbinare?

Ioan 17:11 – Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Hristos S-a rugat ca urmasii lui sa fie uniti ca Persoanele Sfintei Treimi, iar existenta a sute de denominatii crestine este o încalcare directa a voii lui Dumnezeu.

Mat 12:25 – Iisus le-a zis: Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.

Rom 16:17 – Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

I Cor 1:10 – Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.

I Cor 1:12-13 – Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos?

Ioan 10:16 – Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

Rom 15:5 – Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos.

Efes 4:13 – Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Efes 4:3-5 – Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez.

Fil 1:27 – Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei.

Fil 2:2 – Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare.

I Petru 3,8 – În sfârşit, fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi.

I Cor 14:33 – Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.

I Ioan 2,19 – Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.

Evrei 10,25 – Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea.  Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă,  Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.  Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; . Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.

II Petru 2,1-2 – În norod s-au ridicat si prooroci mincinosi, cum si între voi vor fi învatatori mincinosi, care vor strecura pe furis erezii nimicitoare.

Tit 3.10 – De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te.

I Tim 6:3 – Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.

II Tim 4:3 – Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.

II Timotei 3.13 –  Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei însisi.

II Petru 3,16 – In ele sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.

 

Atitudinea Sfintilor Apostoli fata de erezii

Despre existenta eresurilor si a ereticilor se vorbeste, de mai multe ori, în Sfînta Scriptura. Apostolul Pavel, în epistola sa catre Tit 3:10-11, spune: “De omul eretic, dupa prima si a doua mustrare, departeaza-te, stiind ca unul ca acesta s-a abatut si a cazut în pacat, fiind singur de sine osîndit”. Acest verset arata destul de clar ca “erezia este pacat”, precum si comportamentul cu omul eretic trebuie sa fie deosebit, dupa cum ne învata Apostolul, iar în alta parte chiar Însusi Mîntuitorul le porunceste Apostolilor sa se “fereasca de aluatul fariseilor si al saducheilor”, adica de învatatura lor gresita. Întîlnim acest termen si la Galateni 5:20, fiind pus în rîndul pacatelor ca un lucru care departeaza pe om de împaratia lui Dumnezeu. De asemenea, mai exista si alte versete care vorbesc despre existenta eresurilor pe timpul Mîntuitorului, precum ar fi “eresul fariseilor” (Fapte 15:5), “eresul saducheilor” (Fapte 5:17). O atentie deosebita trebuie sa atragem la faptul ca “saducheii zic ca nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii marturisesc si una si alta” (Fapte 23:8), adica între eresuri neaparat exista deosebiri. La fel sînt deosebiri si între dreapta credinta si eresuri, precum ne spune si Apostolul Pavel la 1 Cor. 11:19: “Trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa se învedereze (sa se faca cunoscuti) între voi cei încercati”. Prin cuvîntul “încercati” (crestinii statornici în credinta) Apostolul ne vorbeste despre faptul ca învatatura propovaduita de ei se deosebea de celelalte curente religioase, iar Apostolul Ioan concretizeaza: “Noi sîntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu asculta de noi; cine nu este din Dumnezeu nu asculta de noi. Din aceasta cunoastem Duhul adevarului si duhul ratacirii” (1 Ioan 4:6). Astfel, întelegem ca învatatura Apostolilor era de la Dumnezeu, iar eresurile, de la diavol, fiindca au duh de ratacire. În unele cazuri, cînd dreapta credinta a fost considerata ca eres, de exemplu, cazul cînd învatatura Apostolului Pavel este considerata de catre iudeii din Roma ca eres (Fapte 28:22), atunci Apostolul le-a vorbit de dimineata pîna seara despre Iisus si prooroci si rezultatul a fost ca unii din cei ce ascultau au crezut celor spuse, iar altii, nu (Fapte 28:24), adica fiecare a avut liberul arbitru sa aleaga de a crede sau nu, dar adevarul ramîne ca învatatura a fost de la Dumnezeu. Alt moment important este fapta Apostolului Pavel, care a dat satanei pe unii eretici ca sa nu mai huleasca. Asa erau Alexandru, Imeneu si Filet, care spuneau ca învierea (mortilor) s-a si petrecut (1 Tim. 1:19-20, 2; Tim. 2:17-18).

Atit de mare le era sila Apostolilor incit nici macar nu vorbeau cu cei care stilceau adevarul!” (Sf. Irineu de Lyon, Impotriva Ereziilor, Cartea III, Cap. III)

Sf. Petru si Pavel erau scirbiti de eretici si ne-au sfatuit sa ne ferim de ei” (Sf. Ciprian)”

Misionarismul neoprotestant

Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”  (2 Ioan 1:7-10)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, ţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.
Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei? Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi?
„Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?
Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor!
Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.
S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?
Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28).

Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!
După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.
Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit, apoi, Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este, însă, de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:
De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?
Da!
Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:
Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10,14-15).
Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).
Iată, însă, că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?
Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi dinlăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin. Condamnarea pronuntata de cel de-al saptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (787) face referire precisa la nascocirea unei alte evanghelii, potrivnice Evangheliilor Bisericii: „Cei care cuteaza sa cugete sau sa învete altfel sau, urmând blestematilor eretici, [îndraznesc] sa dispretuiasca predaniile Bisericii, nascocind sau lepadând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoana zugravita, fie sfinte moaste de mucenici, sau [îndraznesc] sa cugete strâmb si viclean pentru a rastalmaci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicesti, înca si [de vor îndrazni cu necuviinta] sa foloseasca în chip profan sfintele vase sau sfintele manastirilor: poruncim ca toti acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie îndepartati de la împartasanie [sa fie afurisiti] [3; 56-57].

“Nu trebuie sa-i luam in seama pe cei care spun “Iata,aici e Hristos”, dar il arata in afara Bisericii, care e plina de stralucire, de lumina adevarata,”stalp si temelie a Adevarului”, in care sta promisiunea lui Iisus: ”Sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor”. Origen, Comentariu la Matei (244 i.Hr).

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: