RSS

Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte

09 Ian
SecteleAșa cum v-am obișnuit, vă prezentăm în continuare articole care să arate marea înșelare la care sunt supuse persoanele care aderă la secte. De data aceasta vă prezentăm cum sectele își păcălesc adepții prin tot felul de mașinațiuni perverse și contrare învățăturii creștine. Cu ceva timp în urmă vă prezentam articolul Este sola scriptura o erezie? dimpreună cu articolul Sola Scriptura si Sfânta Tradiție – în dezbatere cu protestanții astfel ca astăzi să vă prezentăm pe aceeași temă:

Tălmăcirea și răstălmăcirea Sfintelor Scripturi!
Sola Scriptura, „doar Scriptura”, strigă sectanții (care de altfel, așa cum am văzut, o tot încalcă). Prin această expresie vor să spună că pentru credință este necesară și suficientă totodată doar Sfînta Scriptură.
Acest fapt are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului și papilor de la Roma care, de-a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuind-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de multe ori comentați greșit de alți teologi ș.a.m.d. Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o nestăvilită lăcomie de putere lumească, și folosea orice superstiție pentru a apăsa și mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra și controla. Nenumărate ordine călugărești împânzeau țările catolice și controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creșterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această pricină și românii din acele timpuri, cu vechiul și puternicul bun-simț pe care îl aveau, au numit Romano-catolicismul Papistășie sau Papistășism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci Pe Papa de la Roma. (1).
Pentru a se putea susține această dominație întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui Dumnezeu și Papalitate, luptă de obicei câștigată, prin cele mai crâncene mijloace. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalității sunt prea multe și prea cumplite pentru a fi descrise într-o singură lucrare, așa că nu le putem înfățișa aici. Dar este bine de știut că Inchiziția, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar din aparatul de teroare folosit de Vatican împotriva nesupușilor.
Încetul cu încetul însă, sătule de dominația Romei, mai multe (și tot mai multe) familii nobiliare ale Apusului au început a sprijni pe ascuns forțele centrifuge. Renașterea a fost una dintre acestea, o întoarcere la păgânismul greco-roman, dar și o depărtare evidentă de principiile romano-catolice.
O altă mișcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creștine.
Din nenorocire, reformații nu cunoșteau aceste principii, așa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrățișeze alte erezii, de multe ori tocmai din dorința de a deosebi de Roma.
În ceea ce privește tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintelel lui John Knox rostite în fața reginei Scoției:
„Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; și dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, Care nu Se contrazice niciodată, explică același lucru mai lămurit în alte locuri, așa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranți din rea-credință”.
Înainte de a privi această afirmație în chip teologic, pentru a înțelege că este greșită în esență, este de ajuns să-i privim efectul.
Citind Biblia și înterpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înființeze sute de grupări „creștine”, fiecare sigură că ea – și doar ea – este adevărată. Dacă John Knox și cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toți oamenii la aceeași religie. Ceea ce nu se întâmplă. Și e ceva care arată și mai limpede greșeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor și Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărți de teologie, și cu atât mai puțin de școli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână!
De fapt toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiștii sâmbetiști sau de oricare alții, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRȚILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alții. Aceste vorbe sau cărți, prin care autorii își expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învață pe credincioși CUM să înțeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o tradiție eretică, înșelătoare, opusă Sfintei Tradiții, și care este în adevăr temelia rătăcirilor religii pseudo-creștine.
Dovada?
Ne-o dau chiar adventiștii! „Lucrările lui Flavel, Izvorul vieții și Metoda harului, au învățat pe mii de oameni cum să își predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulți care doreau o reînvoire a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veșnică a sfinților și-a făcut lucrarea, conducând sufletele către „odihna” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura” atât de des proclamat și folosit de adventiști (și nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul față de aceste cărți, ci pur și simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem atenți și la formele de respect față de aceste cărți, ne dăm și mai bine seama de confuzia și înșelarea în care se scaldă sectanții.
Asfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învățat pe mii de oameni cum să-și predea sufletele lui Hristos”.
Ce șocant pentru un adventist sincer și atent la ce citește!
Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăța pe oameni acest lucru?

Dacă Flavel a înțeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înțeleagă și ceilalți. Sau… Biblia nu e suficientă pentru a-i învăța pe oameni „cum să-și predea sufletele lui Hristos” și e trebuință să fie „contemplată” de Flavel și alții asemenea?
Or, pentru o „reînvoire a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul?
Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare?
Și la fel și cu celelalte cărți lăudate de sectanți, în ciuda faptului că reproșează altor confesiuni tocmai … că folosesc și cinstesc și alte cărți decât Biblia!
Ca să ne convingem și mai bine de… amețeala sectantă în această privință, să vedem cum își prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat: „Scopul acestei cărți este de-a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluție satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii și sorții finale a păcatului, încât să scoată în evidență pe deplin dreptatea și iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum și să arate natura neschimbătoare și sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influența acestei cărți, oamenii să fie eliberați de puterea întunericului și să devină „părtași la moștenirea sfinților în lumină”, pentru slava Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi”.
Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune așa ceva! Au nu dezvăluie Biblia destul (sola scriptura unde mai se regăsește?) din „scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire”? Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”?
Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes?
E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o soluții satisfăcătoare marii probleme a răului? El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa?
Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare? Și tot așa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii și sorții finale a păcatului încât să scoată în evidență pe deplin dreptatea și iubirea lui Dumnezeu? Nu aruncă Biblia, o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen White?
INCREDIBIL!!!
Pentru cineva care declară că „Biblia se lămurește prin ea însăși” și că nu este nevoie de nici un fel de tradiție care să „completeze” Scriptura, aceste afirmații sunt pur și simplu aberante! Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare și sfântă a Legii” lui Dumnezeu! E oare nevoie de o carte suplimentară față de Biblie pentru a arăta acest lucru? Și, mai mult decât atât, culmea absurdității, confuziei și chiar, iertați să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declarații a autoarei: ,,Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influența acestei cărți, oamenii să fie eliberați de puterea întunericului și să devină „părtași la moștenirea sfinților în lumină”, pentru slava aceluia care ne-a iubit și s-a dat pe Sine Însuși pentru noi”!
E nevoiE de „influența” cărții ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului? Nu e de ajuns Biblia?!
Nu de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberați de puterea întunericului și să devină „părtași la moștenirea sfinților în lumină”?
Iată ce puteri și influențe își arogă această autoare (care sustine teoria „sola scriptura” si ca ea se traduce singura in inima fiecaruia) și, așa cum am văzut, aceleași sunt arogate și de alte scrieri ale autorilor apreciați de unii sau alții dintre protestanți.
Trebuie să subliniem că, în imensa majoritate a cultelor și religiilor atacate de acești sectanți (când ne referim la sectanți, ii includem pe toti protestanții și neoprotestanții care susțin teoria sola scriptura) pentru tradițiile lor, rolul acelor tradiții nu e absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventiști cărților arătate aici. De aceea, teoretica dușmănie a sectanților față de tradiție este, la fel cu dușmănia față de sfinți, o simplă formulă falsă, o înșelare fără acoperire în realitate.
În Viața lui Iisus, de Ellen G, White, apărută în 2004 la București, găsim o sumedenie de afirmații despre Biblie și evenimentele din ea care … nu există în Biblie!!!
De exemplu, ni se spune ce ar fi vrut să facă Lucifer cu „fințele cerești” și cum ar fi încercat să facă ce și-a propus (pag. 15). Dar acest lucru nu este descris în Biblie! Ține doar de părerea autoarei!
Cum rămâne cu sola Scriptura? Dar de ar fi singurul caz! Sunt atât de multe asemenea afirmații în această lucrare – ca și în imensa majoritate a lucrărilor sectante – încât rămâi cu totul uimit de pretenția lor de a se învăța și respecta doar cuvântul Bibliei.
Mai dăm însă doar un exemplu, suficient pentru a vedea cum afirmațiile gratuite, ce țin doar de imaginația autoarei, ajung să fie trecut cu vederea datorită caracterului lor sentimental – patetic:
„Când preoții și slujbașii templului au privit această mare lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin și nopțile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit și lor vindecarea prin Iisus Hristos”. „Povara fusese prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu și eu îmi voi consacra viața ca să-L slujesc pe El. Părinții le spuneau copiilor: „ El v-a salvat viața; acum înălțați vocea și lăudați-L”. Glasurile copiilor și ale tinerilor, ale taților și ale mamelor, ale prietenilor și ale tuturor celor ce fuseseră de față s-au unit în mulțumire și în laudă. Inima le era plină de speranță și de bucurie. Pacea a venit în sufletul lor. Erau vindecați la corp și la suflet și se reîntoarceau acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus”.
Scena este emoționantă, chiar minunată doar că e… o MINCIUNĂ.
Nu există în Biblie această scenă. Mai mult, nu există NIMENI în Biblie care să fi spus cuvintele pe care le pune autoarea în gura „părinților”sau a „unuia”. Totul este născocirea lui Ellen White!
Emoția literară, patismul scenei face ca pentru mulți să dispară discernământul. Mișcați sufletește ei uită să caute unde în Biblie există asemenea afirmații. Și sunt înșelați! Desigur, nu este sfânta Tradiție. Este o altă tradiție, Tradiția după Ellen G. White!
Cu asemenea scene, autoarea a determinat sute de mii și milioane de cititori să accepte o serie de născociri și înșelăciuni, să ia rătăcirea drept adevăr. Și, ceea ce ne interesează cel mai mult aici, a dovedit că nu respectă Biblia și că în nici un caz nu se limitează la cuvântul ei. (Acest lucru se petrece identic la fiecare sectă în parte.)
Chiar și atunci când vorbește direct despre textul Sfintelor Scripturi, (2) autoarea își permite tot felul de adaosuri. Acestea au de multe ori un scop literar și, de aceea, par scuzabile unora, cu toate că vin în contrazicere cu principiile oficiale protestante și neoprotestante („sola Scriptura”).
Dar de ce ar fi ele necesare? Ca să facă mai accesibil textul? Deci nu mai ajunge lumina Duhului Sfânt? Este nevoie și de talentul de scriitoare al lui Ellen White? Este ea mai mare decât Duhul Sfânt? Întrebări pe care și le-ar pune orice adventist cinstit, dacă nu ar fi amețit de sentimentalism și îndoctrinat cu loznici. (3).
Pentru că articolul este mult mai lung îl întrerupem aici și vom reveni cât de curând cu continuarea lui…

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

(1) – Este de remarcat că acestă înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putință ca urmare a ereticei pretenții a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locțiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”). Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întăi, ca pretinși locțiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea Acestuia. Deși duhovnicește nu o aveau, căci fiind căzuți în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau și nici alte Taine sau alte haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumești (bani, pământuri, armate, prinți etc) și al folosirii ignoranței și superstițioasei religiozități populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de nenumărate documente, inclusiv papistașe. A doua problemă creată de pretenția papilor de a fi „locțiitori ai Fiului lui Dumnezeu” este conflictul, contradicția directă cu Biblia. Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălța la cer, le-a spus apostolilor limpede: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). Și acest lucru s-a întâmplat NU prin intermediar uman ca Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul din apostoli. Evanghelia spune limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a drepta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, și Domnul împreună cu ei lucra și întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).
Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toți, nu prin intermediar, după cum și făgăduise că va fi cu ei în toate zilele. Dar dacă Domnul era cu apostolii și cu ceilați creștini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum vede și în convertirea lui Saul și în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locțiitor al Său este înșelător și antihrist. Asemenea lucruri foarte limpezi pentru cel care cunoaște Dumnezieștile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistașă, atât cu privire la erezie, cât și la alte asemenea. De aceea, Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia față de oamenii obișnuiți. Ea ajungea numai în mâinile celor prea îndoctrinați, prea lași sau prea ambițioși pentru a-i accepta învățăturile și care astfel erau capabili de a asigura pe mai departe funcționarea imperiului religios papistaș și ducând prin aceasta la apariția sectelor / protestanților.

(2) – În lucrările ei teoretic axate chiar pe textul biblic, gen Faptele Apostolilor, Profeți și regi, viața lui Iisus șamd, dar și în toate celelalte.

(3) – De altfel asemenea născociri pune în seama Bibliei sunt mai dese decât se poate închipui în scrierile adventiștilor. Ca simplu exemplu, Roy Allan Anderson, în Desfășurând Cartea Apocalipsei – numite de traducători studii… „evanghelistice”! – , găsește tot felul de explicații și completări iscusite, care au singurul defect că se bazează pe fantezie. ( De plidă, el „explică” foarte competent căci care au construit Turnul Babel erau… „filozofi ai științei și religiei” și au fost motivați de neîncrederea în asigurarea primită de la Dumnezeu că nu va mai exista un al doilea potop… p. 33-34, „explicații ce sunt de fapt speculații lipsite de orice temei biblic”)

Am arătat până acum în articolul anterior –  Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte – felul în care sectanții, se contrazic pe ei înșiși în privința proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că și din punct de vedere teologic și biblic principiul „Sola Scriptura” este greșit!
Iată, vom privi întâi poziția Vechiului Testament față de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiția. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărți sfinte, numite de aceea, cu un nume general, și Pentateuhul. În paralel cu această prima formă a Scripturii a continuat să existe și Tradiția. Dar această Tradiție era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: .. pentru ce și voi stricați Legea lui Dumnezeu, învățând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!
În vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: „….celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel”. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie și este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc. ), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiției e faptul că același tip de trimitere există și pentru cărți care nu sunt în Biblie !
Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi și cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul și în însemnările lui Natan proorocul și în însemnările lui Gad văzătorul. Și iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelate fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Șilonitul și în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt și alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar și acestea sunt de ajuns pentru a înțelege două lucruri.
Întâi, că Biblia trimite limpede și direct la cărți aflate în afara sa, adică la ceea ce se numește în limbaj obișnuit „Sfânta Tradiție”. Că aceste cărți sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspirație dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos. (psalm.116, 1). Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înțeles din prezența lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut!
Deci care e rostul menționării lor, știind că Biblia este cuvânt veșnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariției? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiție Sfântă, compusă din lucruri care, deși nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuși vrednice de ascultare.
Acest lucru se vede limpede și în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, știm întăi că Iisus Hristos Domnul nu a lăsat scris de mâna Sa nimic.
Deci de la începutul propovădurii Sale și până la scrierea ultimei cărți a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiție a fost cea care a ținut și apărat Învățătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturisește despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul împreună cu ei lucra și întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16, 19-20).
Iată Tradiția Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii și unității Bisericii în vremea Sfinților Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiția, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integreală a Noului Testament!?
„Fraților, stați neclintiți, și țineți predaniile pe care le-ați primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15).
Iată cum Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt puse pe aceleași plan, în deplină egalitate, de însuși Sfântul Apostol Pavel.
Și iar spune Apostolul neamurilor: „O, Timotei, păzește ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase” (I Timotei 6, 20),
„Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Iisus Hristos” (I Timotei 1, 13).
Se vede, prin urmare, că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere și fără stricăciune Învățătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiție.
Dar chiar și cărțile Noului Testament au fost înâti parte din Sfânta Tradiție, așa cum mărturisesc ele însele: „deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeincia învățăturii pe care ai primit-o ”(Luca 1,1-4).
Așadar evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiție a Bisericii primare!
Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiție și Sfânta Scripură, care se sprijină și se completează reciproc. Pe de o parte, se poruncește a nu se strica vreodată Sfânta Tradiție, iar Sfânta Scriptură se mărturisește a fi întemeiată deplin pe Tradiția Sfântă a Bisericii.
Dar la rândul ei, și Sfânta Scriptură se arată a fi încredințare a credinței adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoașterea adevăratei învățături apostolice!
Și nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dizpoziție și pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesitățile speciale, cu neasemuită înțelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălța măreața zidire a Noului Testament, ca o măsură și apărare a Învățăturii Bisericii. Și însăși Sfânta Scriptură, așa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiție!
Și, pentru o și mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm și altele:
„Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât acea pe care am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9).
Iar Evanghelia de care vorbește aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoșătoare, cu blestem cumplit (Anatema înseamnă pogorâre de viu în iad), pentru păstrarea Sfintei Tradiție.
Și, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură îi trimite pe creștini la cercetarea și cunoașterea Sfintei Tradiții, iată iarăși câteva cuvinte:
„Mai sunt și multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi și care nu s-au scris în cartea aceasta” (Ioan 20, 30);
„Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Și ca dovadă că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar și a vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:
„Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1, 12) sau:
„Multe lucruri aveam să-ți scriu; totuși, nu voiesc să ți le scriu cu cerneală și condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând și atunci vom grăi către gură” (III Ioan 1, 13-14).
Iată, prin urmare, că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul și încrederea de a lăsa multe din cele ale duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.
Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul și Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credință este suficient cât am scris pentru a înțelege că, dincolo de feluritele basme băbești și nebuneștile idei ale științei mincinoase exista cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc.(4).
Dar va întreba cineva, de ce mai este de trebuință de Tradiție (așa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Și cum putem deosebi Tradiția Sfântă de feluritele răstălmăciri și falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?
Întrebarea „de ce mai este de trebuință de Tradiție” ne lămurește de fapt și asupra rătăcirilor cumplite în care, așa cum am văzut, cad sectanții.
Vom face aici o revenire la pretențiile lor de „înțelegere” directă și fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiții. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înșiși în aceasta, iar apoi și că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiției. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înțelege Biblia, cad în greșeli teribile; iar Biblia nu se poate înțelege fără Sfânta Tradiție, așa cum vom vedea.
Dar de la ce pornesc sectanții când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înțelege Biblia? Vom continua articlolul….

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

(4) – De aceea este cu atât mai rușinoasă răstălmăcirea sectanților care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi și Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta Tradiție!
Deci Sfânta Tradiție, adică Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor și de aceștia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe același picior cu datinile mincinoase ale sectanților farisei? Acolo este vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Or, nimic din Sfânta Tradiție a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistașe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiție este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat și canonul, și fără Sfânta Tradiție nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiție este cea prin care s-a format Biblia și s-au stabilit cărțile canonice și cele bune de citit, și s-au înlăturat cărțile îndoielnice sau eretice.
Dacă se respinge Sfânta Tradiție, canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, și atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, și că orice despărțire între ele este erezie și dușmănie față de Cuvântul lui Dumnezeu.
Iar datinile, superstițiile și basmele omenești/lumești/băbești etc. sunt cu totul altceva decât Tradiția Bisericii lui Dumnezeu.

Avem mai jos continuarea articolelor Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte și Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte – 2 unde se explică foarte frumos felul în care protestanții / neoprotestanții și toate sectele care au la baza doctrina „sola scriptura” răstălmăcesc înțelegerea Scripturii și a credinței în general.
Dar de la ce pornesc sectanții când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înțelege Biblia?
Hellen White spune în această privință: „Trebuie să exercităm toate puterile minții pentru studiul Scripturilor și să punem la lucru gândirea ca să înțelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuși, nu trebuie să uităm că ascultarea și supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să învețe. Dificultățile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleași metode care sunt folosite pentru înțelegerea problemelor filozofice. În studiul Bilbliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulți pășesc în domeniile științei, ci cu un spirit evlavios și dependent de Dumnezeu și cu o dorință sinceră de a cunoaște voia Sa. Tebuie să venim cu un spirit umil și dispus să învețe, pentru a dobândi cunoștință de la marele Eu Sunt. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult mințile și ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionați de adevăr.”
Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă … dar să vedem ce spune mai departe!
„Multe părți din Scriptură, pe care învățații le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere și învățătură pentru acela care a fost învățat în școala lui Hristos. Un motiv pentru care mulți teologi nu au o mai clară înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii față de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înțlegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorința serioasă după neprihănire”.
Și totuși, aceste cuvinte NU Sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei care învață pe alții cum trebuie înțeleasă Biblia, DEȘI ESTE SCRIS„femeii nu-i îngăduiesc să învețe pe alții” – (I Timotei 2, 12) și deși tot ea, în altă parte, susține cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” așa încât de fapt n-ar fi nevoie de cuvintele ei.
Să privim totuși cuvintele ei cu atenție, ca să vedem în ce adâncă ceață duc pe cel care caută în ele un reper.
Vedem că ea spune – și nu doar aici, ci și în multe alte părți – că mulți teologi și învățați se înșală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorință serioasă după (corect, de) neprihănire”.
Bine. Dar CINE are o asemenea dorință? Cum putem știi că o avem sau nu, ori că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu?
În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire apoi nici prea departe. Și este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului.
Deci poate fi ușor înșelat.
Este evident că sunt mulți oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deși toată lumea vede că se înșală. Sunt destui care se cred sinceri și nu sunt, care se cred înțelepți și nu sunt, care se cred răbdători și nu sunt, care se cred pricepuți și nu sunt, care se cred frumoși și nu sunt, care se cred răi și nu sunt, care se cred slabi și nu sunt ș.a.m.d. Atât de ușor se înșală omul asupra lui însuși!
Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel ,,spirit umil” și celelalte calități pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înțelegerea Bibliei?
Este foarte ușor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este adevărat și acest lucru.
De fapt, un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor și înșelător. Nu poți să fii sigur, pe baza sincerității tale, că de fapt nu greșești și că celălalt – care și el se pretinde sincer și convins că el are de fapt adevărul – are dreptate. Doar și el e convins, ca și tine. Nu cumva greșești tu? De ce ar greși el și nu tu?
Dacă ești umil, trebuie să te întrebi aceasta, că doar un trufaș inconștient poate pretinde că deține adevărul, fără să se îndoiască absolut deloc, nu? În definitiv toți suntem oameni păcătoși, toți putem greși crezând că nu o facem, toți ne putem înșela, crezând că mergem bine, până la urmă nu putem știi nimic sigur!
Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învățăturile protestante și neprotestante.
Am arătat că ei au ajuns la asemenea învățături greșite reacționând – de multe ori tot greșit – față de ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta” Tradiția după dorință, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contraindicațiile ce apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther și alții asemenea lui s-au trezit deja sub o tradiție papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumărații papi și teologi eretici ai Romei. Și reacția a fost aceea de a respinge Tradiția în întregime, în loc de a căuta Tradiția adevărată, de dinaintea falsificărilor.
Și totuși această Tradiție este apărată și recomandată cu tărie chiar de Biblie, care, așa cum am văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9).
Și o apără și o recomandă pentru că fără ea se ajunge la aceea amețeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în înțelegerea adevărată a Scripturii.
De fapt, Biblia explică acest lucru:
„Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta știind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 20-21).
Iată prin urmare cuvânt limpede și sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia.
Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.Vedem aici motivul pentru care Dumnezeu a lăsat și apărat Tradiția cu atâta tărie: ea cuprinde acea învățătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înțeleagă cele mai ușoare pasaje din Scriptură.
Să ne aducem aminte că Sfinții Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul și nespus de multă învățătură prin cuvânt și faptă de la acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de a înțelege Scripturile:
„Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci și în psalmi”.
Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile:
„Și le-a spus așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 44-47).
Vedem, prin urmare, că, deși cunoșteau Scripturile atât de bine, deși lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deși Îl ascultaseră atât de mult, deși aveau atâta har primit de la El încât și duhurile li se supuneau, totuși încă nu înțelegeau Scripturile!
Câtă neșiință, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înșelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fi sincer ca să înțelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei asemenea păreri!
Pentru ca Sfinții Apostoli să fie pregătiți a primi harul înțelegerii cuvintelor dumnezeiești ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuși Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea și înțelepciune sa; i-a mustrat, i-a învățat, le-a dat pilde și le-a fost El Însuși pildă, S-a schimbat la față înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise și a lui Ilie, le-a întărit și călăuzit credința prin minuni de care știm și de care nu știm etc., etc., etc.!
Ce școală, ce putere, ce creștere a fost aici! Și doar mai apoi au putut Sfinții Apostoli să primească harul înțelegerii Scripturii! Și chiar atunci Hristos încă i-a ajutat și i-a învățat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început.
Iar ereticii vin cu ideea trufașă că un om ca noi, copleșit de păcate și abia ridicând capul spre Lumina adevărată, doar pe baza sincerității mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înțelege fără greșeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înșelare!
Din fericire, noi, creștinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiție de Dumnezeu. Această Tradiție nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni.
Așa cum arătat din mare vechime Vincențiu de Lerin, Sfânta Tradiție este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni și din totdeauna.
Învățăturile Tradiției au fost pecetluite cu aceeași autoritate precum cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deși acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în timplu viețurii Sale pe pământ. (5).
Așa cunoaștem prin urmare cum să deosebim Tradiția bisericii celei adevărate de felurite învățături false.
Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce oamenii la trufie și înșelare:
– că înlăturarea Sfintei Tradiții este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii și în rătăcire;
că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înșelare; și
– că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înființând Biserica Sa tocmai pentru aceasta să păstreze Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și, o dată cu ele, harul și îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a o dobândi Împărăția cerurilor.

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

(5) – Acest lucru se vede limpede din discuțiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici o clipă vre-un cuvânt al lui Hristos Iisus în această privință, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunțat cât a fost pe pământ.

 

/catehetica.ro/

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: