Sa stam bine. Sa stam cu frica. Sa luam aminte!

Colectiv „Daca dupa tot ce s-a intamplat acolo, daca dupa tot ce marturisesc acesti tineri intorsi din iad, daca dupa tot ce povestesc ingroziti doctorii, pompierii, martorii, nu intelegem decat sa iesim in strada, schimbandu-l pe unul cu altul la fel de corupt ca el, fara a ne schimba cu adevarat, in mod esential, fiecare din noi si fara a ne intoarce cu adevarat la Cel care a invins iadul… suntem pierduti! Chiar daca oamenii care au iesit in strada sunt minunati, chiar daca este fantastic felul in care romanii s-au unit, ca niciodata parca, si au ajutat si au dat dovada de atata omenie, mila, bunatate, solidaritate…chiar daca iesitul in strada pare a da rezultate …(desi nu am incredere in schimbarile astea atat de rapide, asa cum nu am incredere ca o schimbare adevarata poate veni din strada, asa cum cred in evolutie, nu in revolutie, asa cum cred ca e mai simplu sa ceri altcuiva sa se schimbe, decat sa te schimbi tu, asa cum nu cred in revolte de moment ce se consuma repede lasand in urma schimbari pe termen scurt, care mai rau ne fac…..dar asta e mai putin important!…) Sa fie asadar iesitul asta in strada suficient? Copiii aia au murit in iad si tot ce am inteles a fost sa il schimbam pe Ponta? Si sa atacam Biserica?
Fiecare invata din ceea s-a intamplat vineri seara ce vrea si ce poate. Fiecare alege pe cine sa asculte, alaturi de cine sa ramana si pe cine sa caute de astazi mai mult. Fiecare este responsabil pentru cuvintele, deciziile, alegerile sale, atat pentru el insusi, pentru copiii sai, cat si pentru cei din jurul sau. Pentru oamenii pe care ii calca in picioare doar pentru a se prabusi apoi cu totii in foc sau pentru cei dupa care se intoarce in foc pentru a-i aduce la viata- si atentie!, asta facem zilnic si prin cuvintele pe care le rostim! Cuvinte care smintesc sau cuvinte care pot aduce Viata si lumina.
Dumnezeu a ingaduit din motive doar de El stiute o asemenea durere, din care fiecare dintre noi ar trebui sa invete ceva. Asa ca poti alege sa ii asculti si sa ii urmezi pe cei care se cocoata pe trupuri din care inca iese fum pentru audiente, pentru ratiuni politice sau, cel mai grav, pentru a arunca in nestire cu pietre si cu minciuni, pentru a improsca turbati cu venin, orbiti de-o ura viscerala si demonica – poate doar naivi spalati pe creier sau poate indraciti de-a dreptul, manipulatori cu buna stiinta si cu o agenda extrem de clara- in singurul loc de unde ne mai vine lumina!
Sau poti alege sa ii asculti cu atentie pe cei care au scapat din iad si sa cauti de acum incolo mai mult, mai serios, mai responsabil, mai bun, mai smerit si cu mai multa durere pentru pacatele noastre si pentru cele colective, singura prietenie care va conta daca va fi sa trecem- Doamne pazeste!- prin astfel de clipe. Cea cu Dumnezeu!
Sa cauti mai intai asta- mai presus de schimbarile in plan social, importante, dar nu esentiale, cu atat mai mult cu cat ele se aseaza de la sine in bine doar in urma schimbarii profunde a fiecaruia dintre noi. Altfel e doar praf in ochi…si gunoiul se aduna sub pres…iar puroiul se aduna in rani si in suflete. Iar urmatoarea explozie va fi si mai grava….
Pentru ca despre Dumnezeu vorbesc cu teama cei care au scapat, doar la El cauta alinare cei care se zbat acum in chinuri, la El urli cand treci prin astfel de clipe de cosmar si cand implori sa ti se mai dea sansa unei respiratii sau binecuvantarea unei noi zile fara dureri. De la El implori bunatate si doar El te poate ajuta -acum si atunci! Unde vor fi cei care improasca acum casa Domnului- si tot ce are neamul asta mai sfant de mii de ani – cu spume, pietre si venin? Unde vor fi cei care ii asculta fara discernamant, fara sa isi dea seama ca biserica suntem noi, toti cei botezati? Nu doar Patriarhul – al carui fiecare cuvant si gest oricum iti este prezentat distorsionat? Cu ce te vor ajuta ei? Nu ar disparea oare cu totii, cu tot cu lozincile lor, cu minciunile lor nascocite pentru audienta, cu argumentele lor care nici macar nu stau in picioare, cu tot cu logica si aroganta lor, cand flacari din ce in ce mai mari s-ar napusti – Doamne fereste!- asupra ta sau a copiilor tai? Sau daca pamantul s-ar cutremura? Sau daca…dar cate nenorociri nu s-ar putea intampla daca doar 5 secunde s-ar da Dumnezeu cu smerenie deoparte si ar ingadui raului sa isi faca de cap?…ca parca prea Il alungam si Il lovim si declaram raspicat ca nu avem nevoie de El si de tainele Lui…. !!! De unde ne-ar veni atunci scaparea? La cine am striga? Pe cine am chema? Sa nu fie!

(Cum or fi strigat sufletele in copiii aceia…

„Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, ziua am strigat si noaptea inaintea Ta.
Sa ajunga inaintea Ta rugaciunea mea; pleaca urechea Ta spre ruga mea, Doamne,
Ca s-a umplut de rele sufletul meu si viata mea de iad s-a apropiat.
Socotit am fost cu cei ce se coboara in groapa; ajuns-am ca un om neajutorat, intre cei morti slobod.
Ca niste oameni raniti ce dorm in mormant, de care nu ti-ai mai adus aminte si care au fost lepadati de la mina Ta.
Pusu-m-au in groapa cea mai de jos, intru cele intunecate si in umbra mortii.
Asupra mea s-a intaratat mania Ta si toate valurile Tale le-ai adus spre mine.
Departat-ai pe cunoscutii mei de la mine, ajuns-am uraciune lor.
Inchis am fost si n-am putut iesi. Ochii mei au slabit de suferinta.
Strigat-am catre Tine, Doamne, toata ziua, intins-am catre Tine mainile mele.
Oare, mortilor vei face minuni? Sau cei morti se vor scula si Te vor lauda pe Tine?
Oare, va spune cineva in mormant mila Ta si adevarul Tau in locul pierzarii?
Oare, se vor cunoaste intru intuneric minunile Tale si dreptatea Ta in pamant uitat?
Iar eu catre Tine, Doamne, am strigat si dimineata rugaciunea mea Te va intampina….”)

In cuvintele celor care au scapat din iadul de vineri seara un singur cuvant ramane in picioare cand totul pare ca se prabuseste in jur ca intr-un cosmar: „Dumnezeu”. Nu am citit la ei in primele momente nici teorii despre biserici, nici despre spitale, nici despre politica, nici despre autorizatii…DUPA marea intalnire, DUPA marea decizie, DUPA cele cateva clipe in care Singurul care conteaza a spus ce a avut de spus…. sau a tacut, nu se desprinde din marturiile celor care au scapat – singurele care conteaza poate cu adevarat si de unde ar trebui sa invatam ceva, restul sunt doar pareri- decat o tacere adanca de om care a vazut moartea cu ochii, o groaza tacuta a omului care a vazut pentru cateva clipe iadul dezlantuit pe pamant si a scapat din gheare despre care nu si-ar fi imaginat vreodata ca pot fi atat de dureros de reale- o spaima care ar trebui sa ne cuprinda pe toti si, mai intai de toate, o recunostinta profunda fata de Singurul de care a depins tot: Dumnezeu.
Un tanar erou discret care spune ca traieste printr-o minune si ca Dumnezeu i-a mai dat o sansa la viata… Tanarul care spune ca s-a inchinat pentru prima oara dupa nu stiu cati ani multumind Domnului ca e teafar… Tanarul care spune ca isi incheie acum fiecare conversatie cu „Fereasca Dumnezeu”… altul care scrie „Dumnezeu m-a luat de mana si m-a scos afara” …Si poate cuvintele care ar trebui sa ne ramana cel mai adanc intiparite in inima, in suflete, in minte, rasunandu-ne pururi in constiinta, cu ecou mai puternic de miile de glasuri ale intunericului pe care le auzim peste tot in jur – sunt cele lui Paul Slayer Grigoriu, scapat din morti cu ele pe buze:

„Nu trebuie sa ne lasam impinsi spre concluzii pripite. Ci mai degraba spre pocainta, in duhul cuvintelor Mantuitorului: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” Dumnezeu sa-i ierte pe cei morti, sa-i intareasca pe cei ramasi si pe noi sa ne calauzeasca in calea bunatatii si a smereniei. Multumesc.”
Sa ne fereasca Dumnezeu sa trecem prin asa ceva…sau de va trebui sa se intample, din motive doar de El stiute, El sa ne tina de mana, El sa ne intareasca si El sa ne treaca prin foc spre unde va vrea sa ne duca! Prietenia cu El sa ne fie singura armura, pavaza si scapare in orice va veni peste noi.
Daca dupa acest avertisment pe care l-am primit cu totii chiar din gura unuia dintre ei, daca dupa durerea tuturor acestor copii, a familiilor lor, a medicilor si a fiecarui om care de atunci nu isi mai poate reveni, daca acum, cand ar trebui sa cautam cu totii, cu orice pret prietenia cu El, se arunca mai mult decat oricand cu pietre in biserica si ne oprim doar la a schimba marionete si a le inlocui cu altele, oare nu e totul pierdut?

…Mila imi e si teama de cine indrazneste sa plece la drum fara El…
…Cu uimire ma uit la cei care au curajul de a isi trimite copiii la drum fara nadejdea in El, fara binecuvantarea Lui, a Celui care coboara printre noi, pentru noi, la fiecare Sfanta Liturghie in biserica ( da, in biserica!- nu in scoli, nu in spitale, nu in cluburi si nu in ONG uri finantate din bani ce cumpara suflete pe banda rulanta….)
…si imi pare ca mai mult decat oricand astazi ar trebui sa revenim la cuvintele „Nimic fara Dumnezeu!”

Intamplator sau nu, ieri a plecat din Bucuresti inima Reginei Maria. Mama Romaniei Mari. Regina a carei deviza a fost :”Nihil sine Deo!”. Desi visam la clipa aceasta si ma rog de ani buni sa se intample, ma ingrozeste totusi coincidenta. Ma cutremura amintirea iadului desfasurat pe pamant in seara de vineri, care pare ca nu se mai termina, imi da fiori iadul dezlantuit ulterior in online , in atacuri furibunde si spume la gura navalind de peste tot din jur, simt ca lucrurile, oamenii, sufletele nu mai au cum sa mai fie la fel de acum incolo si ma rog doar atat: Sa ne fereasca Dumnezeu de o lume, de o zi, de o seara, de cateva secunde fara El!
Sa ne fereasca de o lume fara Sfanta Liturghie, fara lacrimi de pocainta, fara tamaduirile sfantului Maslu, fara glasuri de maici cantand „Lumina Lina” la apus, fara binecuvantarile sfintilor ale caror suflete si trupuri au invins moartea- spre ciuda tuturor dihoniilor care innebunesc cand aud de sfinte moaste- fara Sfanta Impartasanie, fara mangaierea unei spovedanii facute din inima, fara durerea slujbelor din Saptamana Mare, fara lumanari tremurande in noaptea de Prohod, fara biruinta Invierii, cu lumina si iubirea ei molipsitoare, fara oua rosii, fara Craciun, colinde, coliva si zile de sfinti cand ii simti mai aproape ca oricand. Sa ne fereasca Domnul de o lume lipsita de randuiala, de miracol, de traditii, de radacini, de bucurie, de minune, de inviere, de mir, de tamaie, de Sfanta Cruce, de aghiazma, de parinti smeriti care fac milostenii in taina, de ajutor din ceruri, de credinta, nadejdea si iubirea, de linistea si pacea pe care numai in tainele bisericii le poti gasi! Sa ne fereasca Dumnezeu de biserici transformate in spitale, carciumi sau grajduri. Si sa ne fereasca Dumnezeu de cei fara Dumnezeu!

Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte! Si sa ne dea Domnul intelepciunea si lumina de a nu ne face frate cu dracul nici pentru a trece puntea celor mai bune intentii. (Steinhardt: „Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.”)

Sa stam bine. Sa stam cu frica. Sa luam aminte!

„Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel….”

Cine are urechi de auzit sa auda.”

Sasha Svet

Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze mintea!
Amin.

(Se merge la Sfanta Biserica nu la satanisti)

 

Papa si crimele din Sfantul Munte Athos

Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi. Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot. Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau. După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare. Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.
Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci. Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil, aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:
Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…
Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…
Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Traducere: Mihail Ilie

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/

 

Au murit oameni la un concert de rock

Au murit oameni la un concert de rock. Situaţia e gravă şi cumplită. Suferinţa părinţilor acelor tineri, a fraţilor lor, a prietenilor lor nu cred că se poate măsura. Am citit relatările celor de pe ambulanţe şi relatările celor ce au scăpat cu viaţă, martorii oculari. Sînt multe de spus. Cred că cea mai importantă este compasiunea (milosîrdia), empatia.
Oricăruia dintre noi i se putea întîmpla asta. Putea fi un concert de muzică simfonică, putea fi un concert de manele, putea fi un concert de colinde sau de muzică… psaltică. Rezultatul ar fi fost acelaşi. Sigur, e discutabil albumul de muzică rock, e discutabil textul piesei cîntată înainte de nenorocirea aceea, multe sînt discutabile. E discutabil momentul în care s-a petrecut urgia, acela al unei sărbători drăceşti. Nu prea mi-e clar de cînd avem, noi, românii, sărbători macabre; cu siguranţă acum 20 de ani nu exista această făcătură importată numită Halloween.
E la fel foarte adevărat că Dumnezeu nu bate cu parul şi că rînduieşte fel de fel de ocazii prin care cei care sînt departe de El să-şi înţeleagă depărtarea. Am înţeles că în 1989 şi-au dorit unii gumă de mestecat, televiziuni cu multe canale, maşini străine, etc. Dar de ce şi-ar fi dorit cineva sărbători macabre, asta nu ştiu. De ce au fost ele promovate în instituţiile de învăţămînt românesc, de ce a devenit o modă să-ţi îmbraci copilul în vrăjitoare sau în drac, iarăşi nu înţeleg. Văd că unii argumentează că la origine Haloween-ul ar fi o sărbătoare a Tuturor Sfinţilor şi nu înţeleg: Cine dintre creştinii din ţara asta ar aprinde bostani în faţa casei şi s-ar deghiza în drac înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, îndată după Rusalii? Cam acelaşi lucru şi Valentine’s Day, prilej de curvie pe faţă pentru mulţi tineri nefericiţi. Fericirea adevărată, zice un sfînt stră-român, este vederea lui Dumnezeu. La fel: de ce batjocoresc românii Învierea Mîntuitorului, cea mai mare sărbătoare creştină, cu imaginea unui iepure? Iar între Naşterea lui Hristos şi Moş Crăciunul promovat de Coca Cola ce legătură există?
Cred că, mai mult decît orice altceva, definiţia noastră e dată de sărbătorile pe care le prăznuim. Spune-mi ce prăznuieşti, ca să-ţi spun cine eşti. Faptul că au murit mulţi tineri ascultînd muzică macabră (ca să nu spun satanică) poate fi văzut ca o pedeapsă de la Dumnezeu, deşi rareori Dumnezeu pedepseşte în felul acesta. Din păcate, împrejurările în care au murit, în acest holocaust, sînt dubioase şi după învăţătura Bisericii e greu de spus dacă pot fi pomeniţi sau nu la slujbe. Aici ar fi fost nevoie de măsura duhovnicească a Părintelui Justin Pârvu, care ştia starea din veşnicie a fiecărui suflet. Lumea se întreabă de ce nu îi putem pomeni la rugăciuni. Ba sigur că îi putem pomeni la rugăciuni. Însă nu la Liturghie, cel puţin nu pe toţi. Pentru a fi pomenit nominal la Sfînta Liturghie (mai precis la Proscomidie, care este prima parte a slujbei) este obligatoriu să fim ortodocşi. Dacă sîntem în această viaţă, este obligatoriu să nu trăim în păcate de moarte (necredinţa, erezia, hulele/blasfemiile/înjurăturile de cele sfinte, ura, crima, avorturile, curvia, adulterul, perversiunile, contracepţia, drogurile/beţia, vorbirea de rău/calomnia, etc). Cu toate acestea, dacă sîntem în luptă şi mergem regulat la slujbele Bisericii, chiar şi cu aceste păcate putem fi pomeniţi. Dacă e vorba de morţi, acelaşi canon se aplică şi la ei, deşi, dacă au trăit în păcate de moarte, nu au mers la slujbele Bisericii, nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit, aproape sigur nu pot fi pomeniţi la Liturghie. Sînt cîţiva Sfinţi Părinţi în cei 2000 de ani ai Bisericii care explică de ce nu se pot pomeni toţi aceştia la Sfînta Liturghie. Dar poate cel mai drastic este Sfîntul Apostol Ioann, Apostolul iubirii: „De va vedea cineva pe fratele său păcătuind păcat nu spre moarte, să ceară şi [Dumnezeu] va da lui viaţă, celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage. Toată nedreptatea păcat este; şi este păcat nu spre moarte.” (1 Ioan 5:16-17) Poate textul nu este clar pentru toată lumea, dar ne îndeamnă să nu ne rugăm pentru cei în păcate de moarte, căci rău cerem şi nu vom fi ascultaţi. E vorba de cei care nu arată nici o întoarcere de la răutăţi, nu au nici o remuşcare, din cauza bolii păcatului pe care nu vor să îl părăsească.
Cu privire la cazul concret de la clubul Colectiv, cred că le este limpede tuturor că majoritatea celor de acolo nu s-au dus să se roage sau să slăvească pe Dumnezeu. Din păcate. Poate că unii dintre cei morţi nici nu erau botezaţi. Sfîntul Iustin Filosoful, un Mucenic din secolul II, zice că în ce vom fi prinşi, în aceea vom fi judecaţi. Şi spune că aceasta a zis-o Mîntuitorul Hristos (e unul din cuvintele Sale nescrise în Evanghelii, dar care au fost aşternute în scris de către Sfinţii Apostoli sau Sfinţii Părinţi de după ei). Greu cuvînt! De aceea, singura nădejde este că în acea ultimă clipă şi-au îndreptat inimile spre Dumnezeu. Cum spunea un rocker: „După mulți ani mi-am făcut cruce! Dumnezeule, eram în iad!”
Dumnezeu este iubire şi, dacă putem iubi, din Iubirea Dumnezeiască ni s-a dat această putere. Aşadar nu doar că putem să ne rugăm, ci trebuie să ne rugăm pentru cei pentru care simţim compasiune. Putem să îi pomenim în rugăciunile noastre personale sau la slujbele pentru adormiţi de după Liturghie (mai cunoscute sub numele de „Parastase”). Iar la Liturghie îi putem pomeni doar pe cei despre care ştim că au murit lucrînd faptele Evangheliei. Despre trei dintre ei, puţin mai jos.
În 1998 am fost de faţă la Mănăstirea Sihăstria cînd una din clădiri, construită în mare parte din lemn, a luat foc. S-a aprins toată în 10-15 minute, timp în care cei de faţă am putut salva toate icoanele, mare parte din mobilier şi pe fochistul care a produs incendiul fără să anticipeze consecinţele gestului său. A scăpat cu arsuri minore, deşi era la subsol, lîngă centrala care luase foc. A fost scos afară din încăperea unde era centrala termică pe păcură, cu cîteva arsuri, doar pe faţă, pe mîini şi pe o parte din haine. Şi eu am intrat atunci în clădirea arzîndă, ajutînd la scoaterea lucrurilor, cît s-a putut. Au trecut 15 minute pînă cînd n-am mai putut decît să ne uităm cum arde totul ca o torţă. În fine, a fost.
Nu cu multă vreme în urmă m-am ocupat de nişte materiale de construcţii şi dimineaţa, fiind frig, făceam un mic foc cu resturi de materiale. Am văzut că polistirenul ignifugat nu arde aproape deloc, ci doar se topeşte. Buretele obişnuit şi spuma poliuretanică ard ca plasticul obişnuit. Nimic spectaculos.
Este cu neputinţă, din observaţiile mele de pînă azi, ca un tavan de lemn să ia foc în 30 de secunde, sau ca buretele pe care sar artificiile să se aprindă ca o torţă. Fără a vrea să arăt cu degetul în vreo direcţie, cred că mai degrabă e de crezut că vreo mînă criminală a pregătit incinta pentru acest holocaust (ardere de tot).
Reacţia autorităţilor române de azi este identică cu aceea a celor americane din New Yorkul anului 2001. Brusc, nişte indivizi dispreţuiţi de opinia publică pentru faptele lor au fost „spălaţi” de mass-media prin nişte interviuri date cu cinism lîngă oamenii care urlau de durere, de pe care curgea carnea şi care îşi trăiau ultimele clipe. Orice creştin din lumea asta ar fi pus mîna să ajute, să scape vieţi, nu ar fi dat vreun interviu. Orice secundă contează pentru a salva o viaţă.
Departe de mine gîndul de a incrimina pe cineva. Joaca de-a macabrul nu se poate termina decît macabru atunci cînd devine serioasă. Poate pe asta au mizat unii. Ştiu. Sună a conspiraţie. Dar lemnul, oricît de uscat ar fi, nu se aprinde în 30 de secunde ca o torţă, ca un chibrit, într-o atmosferă cu mult dioxid de carbon. Milioane de români care fac focul cu lemne pot confirma asta. Lemnul nu este derivat petrolier.
Revin la gestul creştin al unui tînăr care iniţial a fost dat dispărut: Claudiu Petre. După ce a ieşit din holocaust, s-a întors, a salvat un suflet, apoi s-a întors şi nu a mai ieşit. Dacă despre mulţi din cei ce au murit acolo, în aceste împrejurări neclare, e greu de spus dacă pot fi pomeniţi de către Biserică, despre Claudiu un lucru este limpede: da, poate şi trebuie să fie pomenit la Liturghie. A găsit în firea lui dragostea lui Hristos şi a pus în faptă cea mai mare poruncă din Legea Dumnezeiească, porunca dragostei. „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi”, a spus Mîntuitorul Hristos (Ioann 15:13). Dumnezeu să-l ierte!
Simion Alexandru, şi el între cei morţi în flăcări, împreună cu Adrian Rugină, au salvat din flăcări 5 suflete. Dumnezeu să primească dragostea lor! Despre ei, cîte puţin, aici: https://m.facebook.com/story.php… Eroii care salvează suflete sigur se mîntuiesc. Oricare ar fi rezultatul vreunei anchete, suferinţa părinţilor, a fraţilor şi a prietenilor nu poate fi măsurată cu nimic, şi nici rugăciunile Bisericii nu le vor aduce acestora mîngîiere grabnică. Dumnezeu să îi ierte pe tinerii ce au murit de moarte năprasnică şi să ne dea şi nouă dragostea Lui! Iată, cînd dăm de greu singurul lucru care contează este dragostea unuia pentru celălalt. Dragostea nu cade niciodată (1 Corintheni 13:8).

Filotheu Bălan