Calea luminii

Dintru inceput, omului i se ofera posibilitatea, oportunitatea si libertatea ca sa aleaga dintre calea vietii si calea mortii, cea a intunericului si cea a luminii. Care este calea luminii? Aceasta cuvioasa intrebare se naste in chip firesc in mintea fiecarui crestin, ca o urmare a simtamantului de subrezenie si de stricaciune a firii omenesti si ca o ramasita plina de avant catre adevar si dreptate.  Orice om care crede cat de cat in existenta dumnezeirii si in rasplata vietii vesnice se intalneste fara voia lui cu un gand care il intreaba: care este calea luminii? In clipa aceasta el isi ridica privirea spre Cer. Intampinand greutati in dezlegarea acestei chestiuni, el intreaba in aceasta privinta pe oamenii intelepti si priceputi, apoi citeste, dupa indrumarile lor, cartile de povatuire duhovniceasca in chestiunea mantuirii, staruind sa urmeze, fara nici o abatere, prin fapta, adevarurile si pravilele pe care le-a auzit si le-a citit.  Pe de o parte, omul se loveste de conditiile vietii in lumina, care ii sunt puse in fata ca niste lucruri de trebuinta. Si anume, o viata plina de evlavie, nevointele si ostenelile luate asupra noastra pentru o deplina jertfire de sine si care duc la infaptuirea virtutilor si la o neintrerupta implinire a tuturor poruncilor dumnezeiesti, care este o marturie a credintei noastre tari si nezdruncinate. Pe de alta parte, omului i se propovaduieste ca toate aceste conditii de a vietui in lumina trebuiesc implinite – negresit – cu cea mai mare smerenie si, mai ales, toate deodata. Caci asa cum toate faptele bune atarna una de alta, tot astfel trebuie sa se sprijine, sa se desavarseasca si sa se inmulteasca una pe alta, asemeni razelor luminii care numai atunci isi revarsa puterea si scot la iveala flacara, cand sunt inmanuncheate printr-o anumita sticla intr-un singur punct. Altminteri, „cel ce este nedrept intru putin, si intru mult este nedrept” (Luca 16,10). Apoi, pentru o mai buna incredintare despre nevoia acestei lucrari inmanuncheate si intrunite, el aude frumoase cuvinte de lauda pentru cei ce savarsesc fapte bune si vorbe de osanda pentru cei ce fac fapte josnice si pline de patimi desarte. Toate acestea sunt pecetluite cu o fagaduinta nemincinoasa, cu o rasplata mareata sau cu o pedeapsa plina de chinuri si de necazuri in viata vesnica. Indreptat pe calea luminii, omul care doreste cu infocare sa-si mangaie si sa-si incalzeasca sufletul la flacara luminii, se apropie in chipul acesta, cu toata bucuria, de indeplinirea indrumarilor si de punerea in practica a tuturor celor auzite si citite. Dar vai! Chiar la primul pas facut in avantul sau el nu gaseste putinta sa-si ajunga telul, vazand de mai inainte si afland chiar din practica lui ca firea lui vatamata si slabita va birui legea mintii lui, ca vointa lui libera este legata, inclinarile sunt stricate, iar puterea duhului este neputincioasa. Dar oare, cei ce predica aceste lucruri sunt ei insisi in stare sa indeplineasca fara nici o abatere tot ce ii invata pe altii?… „Cere de la Dumnezeu, roaga-te lui Dumnezeu ca sa-ti ajute?” Si atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnica daca, in primul rand sau intotdeauna si in orice stare, am cauta sa invatam sa cerem ajutorul de la Dumnezeu pentru orice activitate, inclusiv in problema alegerii ca pe una ce este pricinuitoarea tuturor faptelor care trebuiesc implinite, prin care se dobandeste o viata traita in lumina si in duhul evlaviei?  Astfel isi incheie vorba cautatorul si, odata cu acesta, se apuca sa invete sa ceara ajutorul divin sa se roage, sa citeasca, sa cugete, sa judece si sa cerceteze invataturile celor ce au scris ceva in legatura cu aceasta chestiune si, intr-adevar, cel ce cauta gaseste acolo ganduri luminoase, cunostinte adanci si cuvinte puternice. Unul, de pilda, vorbeste foarte frumos despre trebuinta rugaciunii, altul, despre puterea ei, despre lucrarea ei binefacatoare, despre datoria de a ne ruga, despre staruinta in rugaciune, despre luarea aminte, despre caldura duhului, curatenia gandurilor, impacarea cu vrajmasii, smerenie, infrangerea inimii si alte stari care trebuie sa insoteasca rugaciunea. Nu degeaba, Sfintii Parinti ne indeamna, oriunde ne-am afla si oriunde am merge, sa calatorim cu intrebarea. De ce este asa si nu altfel? Dat fiind faptul ca la aceste genuri de intrebari, care desi sunt cele dintai si cele mai trebuincioase, totusi se poate arareori gasi lamuriri cuprinzatoare si pe intelesul tuturor, atunci cel ce doreste rugaciunea cu multa ravna din nou ramane in fata unei taine acoperita. Din citirea facuta in linii mari i se va inradacina in memorie o parte a rugaciunii care, cu toate ca e plina de evlavie, totusi nu este decat pe dinafara si atunci el va ajunge la urmatoarea incheiere: ca sa te rogi, trebuie sa te duci la biserica, sa-ti faci cruce, sa te inchini, sa stai in genunchi, sa citesti psaltirea, canoanele, acatistele etc. In cele din urma, cel ce cauta mereu mai gaseste, iar celui ce intreaba i se raspunde. In cartea ce se numeste „Filocalia”, in care cei 25 de Sfinti Parinti ne-au pus la indemana stiinta si miezul rugaciunii adevarate, gasim raspunsuri la intrebarile si starile noastre. Totul consta in vointa noastra de a cerceta cu luare aminte aceste scrieri pline de dulceata intelepciunii dumnezeiesti.  Aici incepe taina luminii, pentru el, sa-si ridice perdeaua si cautatorul vede ca a te ruga cu adevarat inseamna sa-ti indrepti mintea si memoria spre neintrerupta aducere aminte de Dumnezeu, sa umbli ca si cum Dumnezeu ar sta de fata in orice loc, sa-ti imboldesti sufletul spre iubirea lui prin mijlocirea cugetarii de Dumnezeu si sa-ti unesti Numele Domnului cu respiratia si bataile inimii, conducandu-te in toate acestea de chemarea ce se face mai intai cu gura, a Prea Sfantului Nume al lui Iisus Hristos, sau de rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus in orice timp si in orice loc, fara sa tii seama de indeletnicirea pe care o ai.  Cu toate ca aceste adevaruri stralucitoare, ce lumineaza constiinta celui ce cauta Calea si ii deschid usa spre invatarea sau insusirea ei, il vor convinge sa treaca imediat la indeplinirea acestor indrumari intelepte, totusi, in timpul cand le va pune in practica printr-o lucrare facuta cu intreruperi, nu va ramane lipsit cu totul de greutati atata vreme cat un povatuitor incercat nu-i va descoperi intreaga taina, si anume ca omul de unul singur nu poate gasi lumina, dar cu vointa si osteneala proprie si cu sprijinul nemijlocit al Duhului Sfant poate umbla in lumina si poate dobandi viata vesnica. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii! Amin!

Doamne ajuta!
Stefan Popa

/crestinortodox.ro/

 

Murim…ca maine

 

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai steie
voioşi, în vreme ce noi vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cu mii de anotimpuri şi de ploi,
cu zori din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
voioasă, peste apa care trece
noi sigur n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare aşa de rău că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa nu-i decât o picătură
între acest moment şi celălalt.

Şi-mi pare neînţeles şi trist
că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori, că nu iubim,
noi, care-atât de repede murim…

 

Fericit cine se intoarce si ajunge iar Acasa

“De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti (2 Corinteni 5, 1). De la Dumnezeu ieşim (1 Ioan 5, 19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc… Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău (Isaia 5, 20) şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9, 4) – moartea – rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă. Aci e toată drama omului căzut între tâlhari pe când se pogora din Ierusalim la Ierihon (Luca 10, 30), adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne-ntinde momeli?… Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.”

 

Dor de vesnicii

 

Privesc cu dor spre ceruri, acolo-i Ţara mea!
Spre zările albastre, curând eu voi pleca.
Alerg cu bucurie spre Ţara mea de sus,
Acolo mă aşteaptă iubitul meu Iisus!

Mi-e dor s-ajung acasă,
Mi-e dor de veşnicii,
Mi-e dor de Ţara sfântă,
De Tine Doamne să vii!

Când seara se coboară şi stelele sclipesc,
Mă-nalţ în rugăciune, la Domnul mă gândesc,
Şi-n miez de noapte-ntr-una, de dor eu sunt pătruns,
Aştept cu nerăbdare să vin-al meu Iisus!

Al meu dor se îndreaptă spre Tine, Dumnezeu!
Tu-mi eşti a mea speranţă, chiar dacă-i drumul greu,
Comoară-mi eşti Iisuse, iubit Mântuitor,
Pe calea pocăinţei Te-aştept mereu cu dor!

 

Daca mor inaintea ta…

Dacă mor înaintea ta, fă-mi o favoare, prietene: plângi cât vrei, dar nu te supăra pe Dumnezeu că m-a luat. Dacă nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă nu reuşeşti să plângi, nu îţi face griji. Dacă vrei să râzi, râzi. Dacă cineva îţi spune ceva despre mine, ascultă şi crede ce îţi spune. Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată.  Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta esteiubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu. Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.

Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine.Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!

 

Sursa: Luminapentrucandeladinsuflet blog

 

Despre existenta sufletului

Sufletul este duh imaterial care nu se poate nimici ! El are raţiune, voinţă şi sentiment. Sufletul se foloseşte de trup ca de un instrument, aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac. După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi că trebuie să plecăm de aici într-o altă lume, în altă patrie veşnică. Sufletul se întoarce la Cel Ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel ars de sete. Dumnezeu este Creatorul nostru Care ne-a zidit după chipul şi asemănarea Lui. A pus în trupul acesta o piatră scumpă din coroana măreţiei Sale, care este sufletul cel nemuritor din noi. Ce comoară mare şi scumpă este înaintea lui Dumnezeu sufletul omului ! Dar noi ce facem cu acest tezaur preţios ? Îl vindem şi-l schimbăm pe nimicurile şi amăgirile acestei lumi, îl vindem pentru o plăcere de o clipă, îl schimbăm pentru strălucirea averii, îl dăm pentru gloria deşartă a unei măriri trecătoare. Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe două mari adevăruri: nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor. Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor. Există suflet în trup şi viaţă după moarte? Necredincioşii răspund scurt: „Nu!”. Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund: „Poate da, poate nu!”. Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărât: „DA! Sufletul există liber şi nemuritor!”

De preţul cel mare al sufletului ne vorbeşte Domnul Hristos, ne vorbeşte mulţimea sfinţilor şi a îngerilor. De preţul cel mare al sufletului ne vorbeşte şi diavolul, căci prin atâtea osteneli şi ispite vrea să-l câştige cu orice preţ, să-l aibă şi să-l ia cu el. Numai noi, purtătorii de suflet, nu vrem să-i recunoaştem acestuia niciun preţ. Preţuim mai mult ca orice ambalajul, trupul acesta trecător care se va spulbera în curând. Sufletul doreşte şi însetează de Dumnezeu. Sufletul îşi are nevoile sale, el nu se satură cu lucruri pământeşti, căci el nu este pământesc. El este VEŞNIC, NEMURITOR, şi dacă nu este ascultat, se mâhneşte, se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu !  Oricâte bucurii ar simţi pe pământ, sufletul nu are niciodată odihnă. El râvneşte după ceva care este mai presus de lumea aceasta iar odihna o va găsi numai în Hristos, căci spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine !” Omul însetează mereu după mai bine, tinde mereu spre fericire veşnică fără să poată spune vreodată că şi-a atins scopul. Însă tihna cea adevărată o poate dobândi numai când ajunge la Izvorul său, la Cel Ce l-a creat şi după care a însetat toată viaţa, după cum grăieşte şi psaltistul David: „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu !” Dacă nu credem în existenţa sufletului, suntem călători fără ţintă – întocmai ca nişte călători străini care nu ştiu nici de unde vin şi nici încotro merg – păcătoşi fără mântuire, muritori fără speranţă; suntem făpturi care nu ştim de ce am venit în lume, ce rost avem în viaţă şi unde mergem după moarte. Sufletul tău, omule, piere însetând după fapte bune şi ţie nu-ţi pasă ! Piere ars de setea sfintelor rugăciuni, de setea sfintelor cântări, din cauza lipsei de sfinţenie, iar tu te îngrijeşti numai de poftele trupului. Pe trup îl plimbi, îl distrezi, ai grijă cu orice preţ să nu sufere cât de puţin, iar sufletul în toată clipa e în primejdie. Sufletul nostru, de care depinde toată fericirea vieţii pământeşti şi a celei viitoare, oare să nu-l băgăm noi în seamă cu nimic?! Să ne fie milă de sufletele noastre acum cât trăim, să ne facem cu mâna noastră tot ce ne trebuie pentru a-l salva. Să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim, să-l adăpăm, să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim ! Cât mai bine să-l îngrijim, că ne va cere Domnul Hristos socoteală de la el !Cât este sufletul în trup, este ziuă pentru el şi se poate face ceva, se poate salva. Când a ieşit sufletul, la moartea omului, a venit noaptea, nu se mai poate face nimic. Nimeni nu poate lucra pământul noaptea. Aşa zice şi Domnul : „Lucraţi cât este ziuă, că vine noaptea şi nu se mai poate face nimic !”

ierod. Visarion Iugulescu

 

In zilele din urma…

 

Iar în zilele din urmă
Spune duhul lămurit
Că mulţi vor fugi de turmă
Şi de păstorul iubit

Atunci vor fi timpuri grele
Oamenii vor trăi rău
Înşelaţi de duhuri rele
Vor uita pe Dumnezeu

Aşa ne vorbeşte Duhul
Dar nimeni nu poate şti
Timpul când astfel de vremuri
Peste oameni va veni

Privind, însă, azi în lume
Vezi că-s atâtea nevoi
Şi mulţi lupi intră în turmă
Îmbrăcaţi în piei de oi

Poftele cele deşarte
Surorile lui satan
Se-nmulţesc văzând cu ochii
Zi de zi şi an de an

Lăcomia de avere
Pe mulţi creştini i-a cuprins
Şi orbiţi de-această mreajă
Se duc în focul nestins

Ce citeşti prin multe locuri
Vai, Doamne, te îngrozeşti
Numai crime, numai certuri
Toate lucruri diavoleşti

Şi aşa creştinii noştri
Merg din rău încă mai rău
Se-nşală unii pe alţii
Şi-au uitat de Dumnezeu

Nu cumva acele vremuri
Despre care ni s-a spus
Sunt tocmai cele de astăzi
Când am uitat pe Iisus

„Privegheaţi” ne spune Domnul
„Ne-ncetat să vă rugaţi
Căci nu ştiţi ziua, nici ceasul
Când la cer veţi fi chemaţi”

 

Spre alte tarmuri

 

De câte ori priveam în zare
Simţeam de mic aşa un dor
Ca să colind pământ şi mare,
Să fiu departe călător

Vedeam în zarea depărtată
Un cer de-a pururea senin,
O lume nouă mai curată,
O viaţă fără de suspin

S-a dus degrab copilăria,
Ca visul cel înşelător
Şi după dânsa, bucuria,
S-a dus ca pasărea în zbor

În lumea asta zbuciumată
Am căutat limanul sfânt,
Pe care l-am visat odată,
Dar nu se află pe pământ

Aceleaşi valuri sunt pe mare,
Aceeaşi viaţă cu dureri,
Aceleaşi băuturi amare
Aflăm şi astăzi, ca şi ieri

Un singur ţărm acum rămâne
Străin de valul cel lumesc:
Ierusalimul cel din ceruri,
În calea lui să mă grăbesc!

La El nu este nici durere,
Nici întristare, nici suspin ,
Acolo nu-i apus de soare
Şi cerul veşnic e senin.