EVANGHELIA ÎNTÂIULUI NĂSCUT
din PREDICI
(la Ajunul Crăciunului şi Utrenia Zilei de Crăciun)
Matei 1:18-2
Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu.” Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.
Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El.
Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare şi smerenie.
Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea faţă de Dumnezeu, şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi smerenia.
Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam (într-o apropiere directă) şi din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.
Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când dreptatea Lui l-a scos din Rai. Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare (decât numai uneori, în clipele de iluminare) să-şi dea seama de asemănarea sa cu Dumnezeu.
Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! (Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: “În omul care se afla în starea fără de păcat ‘chipul lui Dumnezeu’ era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era [numai] nădejdea binecuvântării.”) Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.
Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!
Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai-marele care răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură – neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie. Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie. Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.
Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit, şi este smerit înaintea Lui.
Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif, şi pentru Apostoli şi Evanghelişti. Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori. Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost…, ca şi cum, cu acest “iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif. Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia, şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor.
(Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită “ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară.” Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în A doua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei).
Fără să fi fost ei înainte împreună…Aceste cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat şi femeie. De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: “şi fără să fi fost ei înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei, şi simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită, şi trebuie căutat în ea leac şi mântuire.
Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.Vedem că el a fost în ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. “Nu te face drept”, atenţionează înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci caută să simţi slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată pentru presupusul păcat: şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.
Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată:
Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” Îngerul Domnului, care mai înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a Dumnezeului-Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al Împăratului David, tu trebuie să te veseleşti de această taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii.
Dar cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica lui:“Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: “Femeie, iată fiul tău!” şi către ucenicul Său: “Iată mama ta!”(Ioan 19:26-27). Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile cele văzute şi nevăzute.
“Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la firea, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.
Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai înainte cu marele arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra punându-le…în inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. “Dacă îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?” au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: “Dacă umilirea mea este bine-plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima şi lumea poate face ce vrea cu mine.” Ea ştia bine că oamenii nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în această fecioară aleasă: “Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13). Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif ceea ce deja se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a spus ceea ce urma să fie:
“Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Hrisostom spune: “El nu spune: ‘ea îţi va naşte fiu’, ci pur şi simplu ‘va naşte’, pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: “şi vei chema numele Lui”. “Iisus” înseamnă “Mântuitor” şi de aceea următoarea vorbire începe cu “căci”, însemnând: Îl vei numi “Mântuitor”, “căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.”
Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeşte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca şi cum nu ar exista. El cunoaşte numai atotputernicia Dumnezeului Celui viu, aşa cum şi Adam o cunoştea odinioară. Spunând:“El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulţime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l pustiască, ci ca un doctor fără de moarte, şi al lumii întregi, înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi microb – păcatul. Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârşit prevestirea Arhanghelului. “Iertate îţi sunt păcatele” a fost rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât şi leacul izbăvitor. Păcat: numirea bolii; iertarea păcatelor: leacul izbăvitor. Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei Lui. Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă şi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceşte – Iosif ascultă. Dar nu este calea obişnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările sale. În libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieşte toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”, şi Dumnezeu adaugă îndată: “căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facerea 2:16-17). În această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înţelege şi o pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit – “căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Îngerul face acum la fel ca şi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria şi de a nu o alunga şi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteşte lui Iosif de proorocirea desluşită a marelui prooroc:“Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire mai limpede: “care se tâlcuieşte: ‘Cu noi este Dumnezeu’”. Ceea ce s-a spus deja: “şi vei chema numele lui Iisus” nu se împotriveşte cu ceea ce se spune aici: “şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte ‘Cu noi este Dumnezeu‘ “. În primul caz. lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) şi în cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va numi de către popoare şi neamuri Emanuel (cu noi este Dumnezeu). Atât un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi Mântuitor – Iisus. “Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să ierte păcatele şi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu Însuşi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu. Astfel, aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele “Emauel” ar veni înaintea numelui “Iisus”. Pentru ca Noul-născut să poată împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este Emanuel. În orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume şi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi – cu un suflet aşa cum avem noi, un trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi, în cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu – în moarte aşa ca noi. De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă vitregă şi nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl ţine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan, păcatul şi moartea. Satan trebuie să fie legat; prima creştere a păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba şarpelui morţii trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare şi mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat această luptă şi a dus-o biruitor. Oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia noastră şi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne fi aşezat în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare sălbatice? Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi, şi Te-ai smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al nostru!
* * * * * * *
Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi întreaga zidire sunt firele de mătase. Au căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi sprijinit de către Dumnezeul lui. Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel unul-născut şi a chemat numele Lui Iisus. Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în Evanghelie. Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre minunea naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta că această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat şi nepătruns şi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaşi gând şi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut. De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se gândeşte să spună că, după această naştere, Iosif a avut relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea Îl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact spune: “După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos:‘Eu întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii’, nu înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul “întâiul-născut” se foloseşte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toţi regii şi întâi născut între mulţi fraţi Romani 8:29), care înseamnă: între toţi bărbaţii mântuiţi şi primiţi ca fii ai Săi. Dacă cuvântul “întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul !întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată cum trebuie să se citească: ca şi cum “Întâiul născut” ar fi un titlu, cu o virgulă înaintea lui: şi a dat naştere Fiului ei, întâiul născut.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un Ziditor al Noii Împărăţii, ca Noul Adam. Se spune despre Sfântul Amon (a cărui sărbătoare este la 4 octombrie) că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii. Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul şi după naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare şi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare, curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi rugăciune. Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei Creştine de-a lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi a dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi în duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară Duhul Sfânt cu o albină zicând: “aşa cum o albină nu va intra într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un suflet necurat.” Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieşte ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie. Domnul vindecă slujitorii Săi ascultători şi smeriţi de toată patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim conştiinţele, sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim de puterea binecuvîntată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai semene sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIA DESPRE PÂINEA CEA CEREASCĂ DIN IESLE
din PREDICI
(la Ajunul Crăciunului, Ceasul al Treilea)
Luca 2:1-20
În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit şi zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: “Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul vestit lor despre acest copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.
În zilele acelea, Cezarul August stăpânea pământul. Atotstăpânirea sa peste întregul pământ este o închipuire a Atotstăpânirii lui Dumnezeu asupra celor două lumi: sufletească şi materialnică. Balaurul puterii cu multe capete, care, de la începutul păcatului, adusese stricăciuea popoarelor pământului, a fost lăsat numai cu un singur cap. Toate popoarele şi seminţiile cunoscute de pe pământ, se aflau în puterea lui August în chip nemijlocit ori mijlocit, fie numai prin trimiterea tributului lor către el, fie prin recunoaşterea zeilor romani şi a puterilor romane. Lupta pentru putere se potolise pentru o vreme şi singura putere asupra întregii lumi se afla cu totul în mâinile lui Cezar August. Nu se afla nici un om sau zeu deasupra lui; el însuşi a fost numit zeu şi oamenii aduceau jertfe chipului său: animale junghiate şi lucruri necurate. De la întemeierea lumii, nici un muritor nu ridicase putere mai mare decât Cezar August, care stăpânea peste lumea întreagă fără să aibă vreun alt râvnitor; şi cu adevărat, de la întemeierea lumii, omul, zidit de către Dumnezeul Cel viu, nu căzuse niciodată într-o nimicnicie şi scârbă atât de adâncă ca atunci, când împăratul roman a început să fie idolatrizat – şi el, fiind om cu toate slăbiciunile şi neputinţele omeneşti, cu lungimea de zile a vieţii sale ca a unei trestii, cu stomac, cu intestine, ficat şi rinichi, care după câteva zeci de ani se schimbau într-o duhoare năpădită de viermi şi ţărână lipsită de viaţă; un om ale cărui statui se ridicau în timpul stăpânirii sale şi ţineau atâta cât viaţa, puterea şi stăpânirea sa. În această vreme de pace pe dinafară şi scârbă pe dinăuntru, S-a născut Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor şi Înnoitorul întregii zidiri. De ce nu S-a născut El ca fiu al puternicului Cezar; care putea, cu o singură lege, să impună o nouă religie, fără nici o suferinţă sau umilire, fără sânge şi cunună de spini, fără Cruce şi mormânt întunecat? Cezarul, cu atoatăputerea sa, putea face orice şi astfel putea porunci ca, într-o anumită zi, toţi idolii din imperiu să fie sfărâmaţi, să înceteze slăvirea zeilor mincinoşi şi să fie înlocuiţi de credinţa întru Unul şi singurul Dumnezeul Cel viu, Făcătorul cerului şi al pământului. De ce a fost nevoie ca Hristos Domnul să se nască într-o seminţie necunoscută – israelitenii – şi într-un sat necunoscut – Betleem – şi dintr-o fecioară necunoscută – Maria? A fost drept pentru Mântuitorul lumii ca să se nască într-o asemenea smerenie, să trăiască, să sufere moarte şi înviere, şi la jumătate de veac de la venirea Lui în lume, să treacă înaintea impărăţiei romane, ca să se audă de numele Lui? Dacă nu ar fi avut biruinţă mai mare şi mai grabnică, S-ar fi născut în cetatea lumii, în cetatea bogată a Romei, la curtea Cezarului? Ce ar fi fost dacă steaua de la răsărit ar fi strălucit deasupra Romei? Ce ar fi fost dacă îngerii lui Dumnezeu ar fi cântat laude de pace şi bunăvoire deasupra acoperişului auriu al curţii împărăteşti, ca să le audă cei mai mari nobili ai acestei lumi şi, auzindu-le, să se întoarcă pe dată către Hristos ca Dumnezeu-Om şi Mântuitor? Şi dacă Hristos, pe când era copil, ar fi fost la Palatiniu ca să întoarcă pe toţi fiii nobilimi către Evanghelia Sa? Şi dacă, în forumul roman, El ar fi grăit vestita Sa predică despre Fericiri şi astfel ar fi înmuiat inimile celor două milioane de cetăţeni ai Romei? Şi astfel, cu lege după lege, noua Credinţă s-ar fi statornicit, Împărăţia cerurilor s-ar fi aşezat pe pământ, şi Hristos ar fi fost întronat, nu pe tronul unui împărat păstor numit David, ci pe tronul puternicului Cezar August. Ce ar spune cineva despre aceasta? Noi spunem că este o nebunie de râs. Să ne ierte Dumnezeu că am spus în cuvinte asemenea nebunie; dar facem aceasta cu gânduri bune – pentru învăţătura acelora, în ale căror inimi şi minţi ar putea veni asemenea nebunii, când se gândesc la naşterea Domnului Iisus. Pentru a arăta că aceasta este o nebunie (ceea ce nu este lucrare mai grea decât să sufli cenuşa de pe cărbunii aprinşi), vom reaminti îndată că Dumnezeu a făcut primul om din marea Lui dragoste, şi că fiinţa omenească se zideşte pe două principii: pe libertate şi pe ascultare smerită. Libertatea este putinţa omului de a stăpâni Raiul după voia lui, să mănânce din toate roadele care creşteau în Rai şi să stăpânească animalele cum dorea. Ascultarea smerită faţă de Dumnezeu trebuia să fie principiul călăuzitor al libertăţii omului. Dar numai Dumnezeu este desăvârşit în libertate şi nu are nevoie de nici un principiu călăuzitor, căci El nu o poate apuca pe căi greşite. Ascultarea smerită venea în locul judecăţii şi iubirii dragostei a omului, aşa încât el, cu libertatea dată lui de către Dumnezeu, şi dorind ascultare smerită înaintea lui Dumnezeu, era îmbunătăţit ca zidire. Adam s-a bucurat de libertatea sa în Rai asupra milioanelor de fiinţe şi lucruri făcute de Dumnezeu – nu este aceasta o dovadă a iubirii fără margini a lui Dumnezeu? Adam a trebuit să-şi încerce ascultarea smerită asupra unei singure porunci dată de către Dumnezeu şi asupra unui singur lucru din Rai – asupra pomului cunoaşterii binelui şi răului. Nu este aceasta o dovadă a dragostei fără margini a lui Dumnezeu pentru omenire şi a bunăvoinţei Lui? Dar, de îndată ce Eva şi Adam s-au apropiat de pomul încercării, ei au căzut în păcat: smerenia lor s-a schimbat în mândrie, credinţa lor s-a schimbat în îndoială şi ascultarea în neascultare. Şi astfel zidirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi-a pierdut dreapta socoteală a minţii, inimii şi voinţei, pentru că el gândea şi dorea rău; şi cu aceasta el s-a îndepărtat de mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, căzând în îmbrăţişarea pierzătoare a lui Satan. Iată cheia şi desluşirea tuturor celor ce se întâmplă în lume; iată cheia şi desluşirea faptului că Domnul Iisus nu S-a născut în Roma ca fiu al lui Cezar August şi de ce El nu a impus învăţătura Sa mântuitoare lumii cu ajutorul puterii impărăteşti şi a legii. Când un copil alungă mâna mamei lui şi se duce în prăpastia primejdiei, care mamă se îmbracă în mătase şi face scări de marmură ca să coboare în prăpastie să-şi salveze copilul? Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc de o asemenea tărie, încât Adam şi Eva să nu se poată apropia. Dar atunci unde ar fi fost libertatea acestei fiinţe minunate zidite de Dumnezeu, a omului ca un mic Dumneze? Unde ar fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte zidiri, cărora nu le fusese dată această libertare? Dumnezeu L-ar fi putut naşte pe Mântuitorul în Roma, ca să se numească fiu al lui Cezar şi prin lege – prin foc şi sabie – ca şi cu Mahomed – să impună omenirii noua Credinţă. Dar unde ar fi fost libertatea acestei făpturi minunate zidite de Dumnezeu, a omului micul Dumnezeu? Dumnezeu ar fi putut alege o cale şi mai iute. El n-ar fi avut nevoie să trimită în lume pe Unul-Născut Fiul Său, ci pur şi simplu să fi trimis jos o întreagă armată dintre sfinţii Săi îngeri ca să sufle din trâmbiţe în lungul şi în latul pământului; şi oamenii ar fi căzut în genunchi cu frică şi cu cutremur, recunoscând pe adevăratul Dumnezeu, lepădându-se de slăvirea idolilor. Dar iarăşi – unde ar fi fost frumuseţea şi libertatea omului şi frumuseţea ascultării smerite înaintea Făcătorului? Unde ar fi fost înţelegerea duhului omenesc? Unde ar fi fost dragoste şi unde calitatea de fiu? Domnul Iisus trebuia să arate limpede ca lumina soarelui patru lucruri, că omul, căzut, şi cu o minte întunecată, aşternuse uitarea peste: ascultarea smerită, de fiu a omului faţă de Dumnezeu; dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de oameni; libertatea pierdută, împărătească a omului şi, în sfârşit, puterea împărătească a lui Dumnezeu. Domnul Iisus a arătat ascultare smerită, de fiu, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup. Pentru că trupul smerit al omului era, pentru El, o peşteră şi mai umilitoare decât aceea din Betleem. Mai mult, El Şi-a arătat ascultarea smerită născându-Se în sărăcie, fără nici una dintre nevoile vieţii: într-un popor puţin cunoscut şi dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii. Noul Adam trebuia să-l vindece pe vechiul Adam de neascultare şi mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. De aceea Domnul nu a venit în lume din mândra Romă, ci din Betleem, şi nu din casa socotită de August Dumnezeiască, ci din pocăita şi smerita casă a lui David. Dragostea părintească a lui Dumnezeu a fost arătată prin Domnul Iisus în suferinţa Sa împreună cu oamenii şi pentru oameni. Cum ar fi fost cu putinţă ca Domnul să arate dragostea lui Dumnezeu printr-o suferinţă atât de mare dacă S-ar fi născut în Roma, la curtea lui Cezar? Cel care porunceşte şi cârmuieşte prin legi, socoteşte suferinţa ca fiind stricăciune. Libertatea desăvârşită a omului asupra firii, asupra firii sale trupeşti şi sufleteşti, ca şi asupra purtării sale în lumea sa, au fost arătate de către Domnul Iisus în lungile Sale postiri, neînfricoşarea Sa în faţa tuturor primejdiilor şi nevoinţelor vieţii, şi a sfintele Sale minuni, prin care s-a dezvăluit atotputernicia Sa asupra firii. Domnul Iisus a arătat puterea desăvârşită a lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii în chipul cel mai desluşit, prin minunata Sa Înviere din morţi. Dacă S-ar fi născut în Roma, ca fiu al lui Cezar August, cine ar mai fi crezut în postirea Lui, în minunile Sale, ori în Învierea Sa? N-ar fi spus lumea că totul a fost hotărât, răspândit pretutindeni şi sporit prin trâmbiţare puternică şi aur împărătesc? În cele din urmă, trebuie să se spună că smerenia Fiului lui Dumnezeu a avut strâmtorările sale şi acestea au pornit din păcat. Printr-o asemenea necurăţie (atât sufletească, morală, cât şi trupească) ca a Romei şi a curţii împăratului din Roma, Dumnezeu nu S-ar fi putut coborî pe pământ. Cel a cărui menire era de a curăţi omenirea de murdăria păcatului, trebuia să se nască în curăţie, neprihănire şi sfinţenie. Se lămureşte astfel înţelepciunea că Dumnezeu S-a dezvăluit prin naşterea Mântuitorului – cu alte cuvinte, prin alegerea unui popor, a unei seminţii, a unui loc şi a unei mame – ceea ce este negrăit de mare ca şi judecata Sa la vremea facerii lumii. Tot ceea ce face Dumnezeu nu face ca un vrăjitor, ci ca un gospodar. El zideşte încet, dar zideşte pe temelii trainice. El seamănă şi aşteaptă ca ceea ce a semănat să încolţească, să înflorească şi în cele din urmă să dea roadă. El îndură cu răbdare mii de înfrângeri de-a lungul vremii, pentru a primi o biruinţă veşnică. În zilele acelea, Cezar August a dat poruncă pentru ca toată lumea să se înscrie. Şi fiecare trebuia să meargă în cetatea sa, ca să se înscrie acolo. Ce mândrie din partea Domnului lumii! Şi ce umilire pentru oameni! Tot ceea ce face Satan pentru a-L umili pe Dumnezeu se întoarce, prin judecata Celui Atotputernic, spre defăimarea lui şi slava lui Dumnezeu şi adună cele trebuincioase pentru mântuirea omului. Prin mijlocirea atotstăpânirii lui Cezar pe pământ, Satan a voit să-L umilească pe Dumnezeu, dar Dumnezeu S-a folosit de această atotstăpânire pentru a aduce pace pe pământ la vremea când Împăratul Păcii urma să Se arate oamenilor. Printr-o înscriere generală, Satan a vrut să întărească robia tuturor oamenilor faţă de un om făcut de Dumnezeu, dar Dumnezeu a folosit această înscriere pentru a împlini proorocirea naşterii Mântuitorului în Betleem. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Din Nazaret se merge cale de trei zile pe jos până în Betleem. Sfânta Fecioară, având rod în pântecele ei, este probabil ca Sfânta Familie să fi mers mai mult timp până să ajungă în cetatea lui David. Ce călătorie grea şi obositoare trebuie să fi fost! Mai întăi, călătoria peste câmpia lungă şi neschimbată a Galileii, apoi suind şi coborând peste muntele Samarinean şi o traversare atentă şi cu purtare de grijă peste pustiurile spinoase ale Iudeii. Dacă, în cursul unei asemenea călătorii lungi, nu le-a fost foame, atunci trebuie să le fi fost sete, căci erau numai trei izvoare tot drumul. Se pot închipui mulţimile, care aşteptau şi se îmbulzeau în jurul fiecăruia dintre aceste izvoare, când această înscriere era în curs de desfăşurare. Dar Domnul smerit şi ascultător a venit pe lume pe o cale spinoasă, şi aceasta fusese arătată din pântecele Maicii Sale. Cezar a dat poruncă să fie înregistraţi cu toţii, şi Cel Căruia I se supun serafimii a mers în ascultare, să Se înscrie ca cetăţean al muritorului şi pământeanului Cezar. Înainte, El a zis către Înaintemergătorul Său şi vărul Ioan: “…se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). El arătase deja aceasta, din pântecele Maicii Sale. Şi, înainte, El a zis către ei: “Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului” (Luca 20:25), El împlinise întru totul aceasta, înainte de a ieşi din pântecele Maicii Sale. Cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Slăvitul Evanghelist Luca, fiind învăţat atât de înţelepciunea lumii, cât şi de Duhul Sfânt, întăreşte cu grijă lucrarea zămislirii minunate a sfintei Fecioare. Evanghelistul Luca vine să ajute conştiinţele tuturor celor care şi-ar putea tulbura mintea. Sfântul Luca a fost doctor, mai întâi al trupului şi apoi al sufletului. Ca medic învăţat şi doctor de trup, el era în chip firesc priceput în ceea ce priveşte pricina şi urmarea în lumea materialnică. Dar el a avut înţelepciunea şi curajul de a afirma şi de a făptui o lucrare privind o întâmplare nemaicunoscută, în care, puteri mai înalte au schimbat legile firii, şi în a apărut viaţă într-un chip cu totul minunat, împotriva legilor firii. O asemenea mărturie din partea unui doctor este cu adevărat de mare preţ. Dintre toţi Evangheliştii, Sfântul Luca se opreşte cel mai mult asupra zămislirii Fecioarei Maria. Mai întâi, el zăboveşte cel mai mult asupra vorbirii dintre Arhanghelul Gavriil şi sfânta Fecioară (Luca 1:26-38). El ne spune aici că Iosif a mers la Betleem, ca să se înscrie cu Maria, logodnica sa, care era însărcinată. Vorbind despre cartea neamului Domnului Iisus, el spune: Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli(Luca 3:23). Aceasta era aşa cum gândea lumea, deşi El nu era, de fapt, Fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat voia cea mai minunată şi plină de dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni! Pentru mântuirea omului, El l-a schimbat pe Saul, cel mai mare prigonitor al Creştinilor, în Pavel, care a fost cel mai mare apărător al Creştinismului şi l-a schimbat pe Luca, vindecător de trupuri, în cel mai mare mărturisitor al unei întâmplări duhovniceşti nemaiauzite în lume. Chiar dacă Iosif venea din casa lui David şi David era din cetatea Betleem, nici David şi nici Iosif, ultimul urmaş al său, nu avea nici o rudenie în Betleem. Iosif a venit în Betleem, care era cetatea sa din punct de vedere istoric şi duhovnicesc (în nici un alt fel). Nu avea nici o rudenie care să-l primească; nici un prieten care să-l întâmpine. Nu era nici un loc pentru ei la han. Casele oamenilor erau ale străinilor, în care străinii îşi aşteptau rudeniile de la ţară şi prietenii. El a căutat încoace şi-ncolo, dar nu a aflat nimic, decât un câmp unde păstorii îşi păşteau turmele lor. Iudeea este plină de astfel de câmpuri. Aici se aflau proorocii, Manase, Sfântul Sava cel Sfinţit şi Sfântul Hariton cel Mare şi sfinţii fraţi hozeviţi; peşterile de deasupra Mării Moarte, în care s-a ascuns David de Saul, peşterile de pe Muntele Ispitirii. Ca şi acestea şi alte peşteri, care, din slava peşterii Betleemului, au strălucit cu lumina sfinţilor, se află mai multe peşteri, în care păstorii beduini îşi pasc turmele lor până astăzi, după cum poate să mărturisească oricare călător la Locurile Sfinte. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. Iată, ca şi Evanghelia lui Matei, trebuie să se facă deosebirea între cuvântul “Unul-Născut” şi cuvântul de dinaintea “lui”, căci nu este întâiul fiu născut al Sfintei Fecioare despre care se vorbeşte aici, ci Unul-Născut Dumnezeiesc, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care, în noua zidire, esteÎntâi-Născut între mulţi fraţi (Romani 8:29), Întâiul-Născut mistic în Împărăţia Treimii din veşnicie şi Întâiul-Născut istoric în Biserica lui Dumnezeu, în Împărăţia lui Dumnezeu cea văzută şi cea nevăzută. Ea L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. Paiele curate sunt mai bune decât mătasea murdară. Cu mult mai neîntinată este ieslea decât curtea lui Cezar şi peştera oilor decât Roma, cetatea stăpânitorului lumii întregi! Să stea Pruncul în peşteră şi în iesle! Oile şi boii nu cunosc păcatul şi păstorii ştiu mai puţin despre păcat decât alţii. Pentru Domnul Iisus, lumină este acolo unde sălăşluieşte neîntinarea; şi căldură este acolo unde păcatul nu îngheaţă pieptul. Cine ştie de câte ori David, fiul lui Iesei, a mers la această peşteră? Este posibil ca el să fi ieşit ca să lupte împotriva lui Goliat, ucigându-şi împotrivitorul cu o piatră din praştia sa, deşi Goliat era înarmat până în dinţi. Acum Pruncul şade în această peşteră, după legile oamenilor fiind urmaş al aceluiaşi păstor David; şi El se va porni asupra lui Goliat cel cumplit, asupra lui Satan, care împărăţeşte în Ierusalim, sub înfăţişarea lui Goliat-Irod şi în Roma sub înfăţişarea lui Goliat-August şi pretutindeni în lume, sub înfăţişarea lui Goliat-Păcat şi cel mai mare dintre toţi Goliaţii – Moartea. Întreaga armată a lui Satan este înarmată până în dinţi şi va râde să-L vadă pe Iisus pornind împotriva lui cu o armă neputincioasă în aparenţă, aşa cum primul Goliat a râs de David şi de praştia lui. Arma biruitoare a lui Iisus va fi ceva mai moale decât piatra. Ea va fi din lemn – o cruce din lemn. Era noapte şi liniştea nopţii stăpânea. Călătorii osteniţi, supuşii lui Cezar, s-au odihnit şi somnul le-a reînnoit puterea. Doar păstorii nu dormeau, făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Peştera din Betleem trebuie să fi fost în afara oraşului, sau trebuie să fi fost foarte greu de crezut că păstorii din partea locului să se fi folosit de ea. Dar mai târziu, când această peşteră vestită a devenit locul cel mai important din Betleem, oraşul se mărise deja foarte mult şi au împrejmuit-o. La o jumătate de oră de mers de la Betleem spre vârful dealului, se află cătunul cunoscut drept al “Păstorilor”. Prin tradiţie, păstorii îşi ţineau oile lor aici. Din grăirea care a avut loc între ei, după ce le-a apărut îngerul, vedem că păstorii se aflau la o oarecare depărtare de peşteră şi de Betleem: “Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.” Apoi, în locul acesta, potrivit predaniei celei adevărate, îngerul Domnului s-a arătat lângă păstorii care stăteau de strajă şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Slava lui Dumnezeu care luminează îngerii şi pe cei drepţi este minunată! În trupul lor muritor, unii s-au făcut vrednici în trecut să vadă lumina slavei lui Dumnezeu! Proorocul Iezechiel vorbeşte astfel despre ceea ce a văzut el însuşi: “Şi am mai văzut ceva, ca un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” (Iezechiel 1:27-28). Dar îngerul, din strălucirea cea cerească, linişteşte păstorii cu cuvintele: “Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” În Noua Zidire, îngerii lucrează ca vestitori ai Ziditorului. S-a arătat mai întâi un înger înaintea Sfintei Fecioare Maria, apoi înaintea dreptului Iosif şi acum înaintea păstorilor şi apoi se vor arăta înaintea crailor de la răsărit, toate potrivit cu nevoile hotărârii lui Dumnezeu. Arhanghelul s-a închinat Sfintei Fecioare cu cuvântul: “Bucură-te.”. La fel zice şi păstorilor: “Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare.” Când craii au văzut steaua deasupra peşterii, ei s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Hristos este miezul unei bucurii de nepovestit. El vine la închisoare ca să-i slobozească – poate fi o bucurie mai mare pentru cei care Îl recunosc? Şi pentru cei care vestesc venirea Lui, venirea Prietenului şi Răscumpărătorului, ce pot spune ei mai adevărat despre acest rar vizitator al închisorii, decât faptul că El este bucurie, că vine bucurie şi bucuria a venit? Abia vorbise îngerul că s-a şi arătat în jurul lui mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu. Numai Domnul Dumnezeu este mai desăvârşit în frumuseţe decât îngerii. Numai glasul Lui este mai dulce şi mai dătător de viaţă decât acela al îngerilor. Marele Isaia a auzit glasul dulce al îngerilor, pe când cântau “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6:3). Şi marele prooroc al tainelor din Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în viziunea sa despre îngeri: “Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului… şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5:11). Asemenea frumuseţe de slavă cerească s-a arătat păstorilor simpli din Betleem. Până atunci, asemenea slavă putea fi văzută numai de către persoane alese şi aceasta este prima oară când aflăm în Sfânta Scriptură despre o mulţime întreagă de muritori de rând care vedeau şi auzeau limpede mulţimea de îngeri nemuritori. Acesta este un semn că, o dată cu venirea pe pământ a lui Hristos, cerul este larg deschis celor ce îl caută în curăţia inimii. Această arătare a îngerului aduce şi alte vestiri, necunoscute oamenilor până atunci, şi nescrise în Sfânta Scriptură. Aceasta este lauda cea nouă, pe care o cântă îngerii. Marele Isaia i-a auzit cântând: “Sfânt, sfânt, sfânt Domnul…”. Aceasta este o laudă numai pentru slava lui Dumnezeu. Dar acum, îngerii cântă o laudă nouă înaintea păstorilor, care ar putea fi numită laudă de mântuire:
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” (Luca 2:14)
Când oamenii, în bucuria inimii, pun pe primul loc slăvirea lui Dumnezeu din cele mai înalte suişuri (şi nu a vreunui zeu făcut de om pe pământ pe treapta cea mai de jos), atunci aceasta aduce pace pe pământ – şi atât unul cât şi celălalt aduc pace şi bunăvoire printre oameni. Domnul Iisus a venit pe pământ pentru ca întreg pământul să ridice laudă Dumnezeului Celui de sus şi astfel să aducă pace pe pământ şi bunăvoire printre oameni.“Eu sunt Domnul… Eu sălăşluiesc pacea…” (Isaia 45:6-7). În timp ce strămoşul nostru Adam, cu inima şi cu mintea cânta neîncetat laude Dumnezeului Celui de sus, pământul existenţei sale era în pace, trupul său nu era sfâşiat de nici un fel de pofte ori patimi, aflându-se în armonie desăvârşită atât cu sufletul cât şi cu duhul; şi era plin de bunăvoire, de dragoste atât pentru Ziditorul său, cât şi pentru zidirile lui Dumnezeu din jurul său. Când a păcătuit, inima lui s-a umplut de frică, buzele lui au amuţit de groază şi neodihna i-a cuprins întreaga fiinţă, poftele drăceşti crescând în el iute ca un vis – pofte drăceşti faţă de Dumnezeu, de femeia lui, de toate fiinţele din Rai şi faţă de el însuşi. El s-a simţit gol şi a început să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu. Aşadar, de la păcatul lui Adam până la Hristos, numai cei drepţi ca Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov erau în stare să aducă slavă lui Dumnezeu Cel din cer, să aibă pace pe pământ în trupurile lor şi bunăvoire faţă de oameni. Alţi oameni s-au înstrăinat slăvind felurite închipuiri şi idoli sau pe ei înşişi, zidirile lui Dumnezeu. Şi s-a iscat ceartă între oameni cu privire la dumnezeul pe care să-l slăvească. Pentru neslăvirea Dumnezeului Celui adevărat şi slăvirea zeilor mincinoşi, închipuiţi, a venit neodihnă asupra pământului, asupra întregului pământ şi din aceste două lucruri a venit reaua voire printre oameni care a schimbat viaţa omului într-un Turn Babel şi în foc al iadului.
Împreună cu Noua Zidire, trebuie să rânduim cele trei lucruri care l-au făcut pe Adam fericit în Rai. De aceea, la vremea naşterii Noului Adam, Domnul Iisus, mulţimile îngerilor au cântat lauda de mântuire:
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” (Luca 2:14).
Şi astfel toţi Apostolii, în epistolele lor, aduc slavă şi laudă lui Dumnezeu Cel din cer şi Apostolul Pavel spune: “El este pacea noastră…!”(Efeseni 2:14). Toţi sfinţii lui Dumnezeu, de la cel dintâi, ne-au învăţat că faptele bune nu sunt acelea care arată cât de mult dai cuiva, ci bunăvoirea cu care dai. Sfântul Grigorie spune în predicile sale despre Evanghelie (Cartea 1, Omilia 5), “pentru Dumnezeu nu există dar mai bogat decât bunăvoirea”. După această întâmplare fără de asemănare în istoria omenirii, şi singura vrednică de Domnul şi Mântuitorul nostru, îngerii s-au retras din priveliştea oamenilor, lăsând păstorii într-o stare de minunare bucuroasă. “Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.” De ce nu au spus “îngerul”, mai degrabă decât să spună “Domnul”? Pentru că îngerii lui Dumnezeu s-au arătat într-o frumuseţe atât de mare şi de strălucitoare, cum mintea omenească nu şi-L putea închipui pe Dumnezeu, Atotputernicul, El Însuşi într-o frumuseţe mai mare şi mai strălucitoare. Şi în afară de aceasta, în Sfânta Scriptură, îngerii lui Dumnezeu sunt adesea numiţi “Domnul”. Aceasta vine din faptul că adevăraţii iudei erau foarte neschimbaţi în credinţa lor în Dumnezeu şi tot ceea ce aflau prin mijlocirea unui înger, socoteau că vine de la Dumnezeu Însuşi. “Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.” Păstorii nu spun: să vedem dacă aceasta s-a făcut acolo. Ei nu au nici cea mai mică îndoială că ceea ce le spusese Domnul într-o asemenea descoperire minunată, trebuia să se întâmple cu adevărat. Inimile lor simple nu cunoşteau şovăiala. Îndoiala se sălăşluieşte adesea în inimile care sunt întunecate de păcat şi de patimi. Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Vă puteţi închipui cât de grabnic au alergat păstorii până în dealul Betleemului! Bucuria le-a dat aripi şi s-au aflat îndată lângă Sfânta Familie. În peştera în care îşi păşteau turmele, Cel Căruia I se închină lumea întreagă , Şi-a aflat adăpost; în ieslea în care ei puneau hrană pentru turmele lor, stătea înfăşată în scutece Pâinea cea Cerească, care dă viaţă tuturor lucrurilor celor vii. Paiele pe care le lăsaseră oile slujiseră drept pat pentru Cel Care, de la începutul lumii, stătuse pe heruvimi de foc. Betleem înseamnă “Casa Pâinii”. Înţelesul ascuns al acestui nume a fost scos la lumină prin naşterea Dmnului nostru Iisus, Pâinea cea Cerească, în locul acela. “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6:51). Evanghelistul spune că ei i-au aflat pe Maria şi pe Iosif. În chip firesc, tatăl se pomeneşte mai întâi şi apoi mama. Acesta este obiceiul în zilele noastre şi tot aşa era şi pe vremea ceea, când femeia era pusă pe planul al doilea faţă de bărbat. Evanghelistul o pomeneşte pe Maria mai întâi, potrivnic obiceiului străvechi. El face aceasta dinadins, pentru a întări faptul că Maica Domnului este numai părintele pământesc al Mântuitorului, Iosif nefiind bărbatul ei, ci numai ajutorul şi ocrotitorul ei. Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Desigur că păstorii aveau multe de spus! Ochii lor văzuseră ceea ce la puţini ochi le fuseseră dat să vadă; urechile lor auziseră ceea ce la puţine urechi le fuseseră dat să audă. Şi toţi câţi auzeau se mirau… Este lămurit că aceasta nu este doar pentru Maria şi Iosif, altfel nu ar fi spus “toţi”. Trebuie să fie şi pentru alţii din preajma peşterii din Betleem, cărora (prin voia lui Dumnezeu) păstorii le-au dezvăluit această taină cerească minunată. Evanghelistul Luca spune despre sfânta Maria: Iar Maria păstra toate aceste cuvine, punându-le în inima sa. Evanghelistul are o grijă nemărginită faţă de fericita Fecioară. El veghează mereu asupra inimii ei, cercetează simţirile care vin spre inima cea mai curată, a aceleia care poartă cununa logodnei cu Duhul Sfânt. Ea asculta tot ceea ce se spunea, tot ceea ce trebuia să spună cerul şi pământul despre Fiul ei şi păstra toate aceste cuvinte în inima sa. Venea vremea ca ea să-şi deschidă gura, să rodească bogăţiile din comoara inimii ei, să vorbească despre toate tainele, pentru ca Apostolii şi Evangheliştii să afle despre ea. Venea vremea ca ea să fie Apostolul apostolilor şi Evanghelistul Evangheliştilor – şi această vreme urma să vină după slăvirea Fiului ei. Când cel Unul-Născut a ieşit din mormânt şi a înviat din morţi, Apostolii s-au întrebat între dânşii din nou: cine este acesta? Pe cine trebuiau ei să întrebe? Pe ea, numai pe ea, pe pământ. Şi ea le spunea atunci tuturor că ea ţinuse în inima ei – cuvintele arhanghelului de la Nazaret şi cele ale păstorilor de la Betleem şi multe, multe alte cuvinte şi taine pe care singură ea le putea şti, din apropierea ei faţă de Învăţătorul Apostolilor. Şi astfel, Domnul Iisus nu S-a născut în Roma, la curtea lui Cezar, pentru a fi domnul lumii prin tăria armelor, ci printre păstori, pentru a dezvălui în felul acesta caracterul minunat al venirii Sale în lume ca iubitor de pace. Aşa cum un păstor îngrijeşte şi îşi hrăneşte turmele sale, tot aşa El îi îngrijeşte şi îi hrăneşte pe toţi oamenii. Şi tot aşa cum un păstor se îngrijeşte de oaia cea bolnavă sau rătăcită mai mult decât de nouăzeci şi nouă de oi sănătoase, tot aşa şi El Se îngrijeşte mai mult de cei păcătoşi decât de cei drepţi – mai mult de oameni decât de îngeri. Şi tot aşa cum un păstor îşi cunoaşte fiecare oaie în parte, şi fiecare oaie îşi cunoaşte păstorul, aşa va fi şi cu El, marele Păstor şi turma Sa gânditoare, de oameni. Şi tot aşa cum păstorul îşi veghează turma noaptea, când toată lumea doarme fără griji, aşa va petrece şi El, Păstorul cel Bun, multe nopţi, pline de groază şi ispite, veghind asupra turmei Sale de oameni şi rugându-se pentru ei, în ascultare smerită faţă de Tatăl Său Cel ceresc. Fiecare întâmplare din viaţa Sa este o Evanghelie întreagă în sine. Şi astfel, atunci când El tocmai S-a născut, şi încă nu putea să deschidă gura şi să rostească nici măcar un singur cuvânt, El dăruieşte lumii o întreagă Evanghelie în chipul, locul şi împrejurările naşterii Sale. El nu Se putea naşte la o curte împărătească, pentru că menirea Sa nu este de a fi cârmuitor pământesc. Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, care este întunecată ca norii de furtună şi trecătoare ca un vis. El nu se putea naşte ca fiu al unui împărat pământesc, întrucât calea Lui nu este aceea a focului şi a sabiei, a legilor şi a silniciei, ci a vindecării blânde a celor bolnavi şi întoarcerea lor treptată la sănătate. Faptele vieţii Sale nu se împotrivesc vorbelor Sale, ci le întăreşte. Învăţătura Sa se află în viaţa Sa şi în cuvintele Sale – Evanghelia Sa mântuitoare. Tot ceea ce s-a făcut în venirea Lui pe pământ, s-a lucrat cu o atât de mare înţelepciune, pe care limba omului nu o poate grăi. De aceea slăvim înţelepciunea lui Dumnezeu în smerenie şi ascultare, căci El nu numai că ne lămureşte minţile noastre omeneşti, dar ne şi umple inimile cu bucurie – şi noi, plini de bucurie, repetăm lauda îngerilor:
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”
Slavă Fiului Celui Unul-Născut, în cer şi pe pământ, de pe tronul heruvimilor din cer şi în paiele Betleemului de pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIA DESPRE MAGII DE LA RĂSĂRIT
din PREDICI
(la liturghia din Ziua de Crăciun)
Matei 2:1-12
Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: “Unde este regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: “Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel.” Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung.Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni 2:10). Adâncimea înţelepciunii Dumnezeieşti, aşa cum era ea la începutul lumii vechi, mare şi minunată, nu era mai mare decât aceea de la începutul lumii celei noi, prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Luaţi numai, ca un exemplu, înţelepciunea de negrăit a mărturiei Dumnezeieşti a naşterii Domnului nostru, făcută de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei. Cu privire, la toţi cei patru Evanghelişti: deşi fiecare dintre ei arată un întreg minunat, ei se întregesc unul pe celălalt, tot aşa cum o stea întregeşte o alta, tot aşa cum vara întregeşte primăvara, şi iarna, toamna. Şi aşa cum răsăritul nu poate fi priceput fără apus, sau nordul fără sud, tot la fel un Evanghelist nu poate fi priceput fără al doilea, sau doi fără al treilea, sau trei fără al patrulea. Aşa cum cele patru colţuri ale pământului, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Dumnezeului Celui viu, Unul în Treime, tot aşa cei patru Evanghelişti, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Mântuitorului Hristos. Unii oameni, potrivit temperamentului lor – şi există în om patru temperamente dominante – află mai multă pace şi sănătate trupească în răsărit, alţii în apus, alţii în nord sau în sud. Pentru cel care nu-şi găseşte nici pacea nici sănătatea în nici unul din cele patru colţuri ale lumii, se spune în general că nu lumea este vinovată, ci el însuşi. Aşadar, unii oameni, potrivit măsurii şi aplecării lor sufleteşti, găsesc mai multă odihnă şi vindecare pentru sufletul lor în Matei, pe când alţii în Marcu, Luca sau Ioan. Pentru unul, totuşi, care nu-şi găseşte nici odihnă, nici vindecare pentru sufletul său în nici unul din cei patru Evanghelişti, nu este din vina Evangheliştilor, ci numai din vina lui. Cineva poate spune deschis că nu există nici un leac pentru unul ca acesta. Ziditorul omului este atotînţelept şi atotmilostiv. El cunoaşte felurimea şi slăbiciunea firii noastre omeneşti şi de aceea ni-i dăruieşte pe cei patru Evanghelişti, pentru a ne îngădui fiecăruia dintre noi, potrivit firii sale sufleteşti, să ne lipim de una dintre Evanghelii mai grabnic şi mai uşor decât de celelalte trei, astfel încât această Evanghelie să poată fi pentru noi cheia pentru celelalte. Faptul că înţelepciunea Dumnezeiască, care se arată în alcătuirea şi rânduiala învăţăturii Evangheliei, poate străluci cu mult mai limpede, vom cerceta astăzi o întâmplare înfăţişată de doi dintre Evanghelişti – Luca şi Matei: naşterea lui Hristos aşa cum a fost arătată de ei. Aceşti doi Evanghelişti au avut, mai presus de toate, unul şi acelaşi izvor de inspiraţie, Dumnezeu: pentru a arăta credincioşilor, în Persoana Domnului Hristos, două însuşiri împreună-lucrătoare care l-au împodobit odinioară pe strămoşul nostru Adam în Rai, şi fiecare dintre acestea au fost pierdute de el prin părtăşia sa cu păcatul satanic. Deşi cele două însuşiri par să se afle în război, acestea se întregesc în chip minunat una pe alta, tot aşa cum lumina soarelui de sus se uneşte cu florile câmpului care cresc din pământ. Una dintre aceste însuşiri este libertatea împărătească şi cealaltă este ascultarea de fiu. Una o cere pe cealaltă; una o slobozeşte pe cealaltă de strâmtorare, deşi una o poate împrejmui pe cealaltă şi o poate duce la pieire. Cele două s-au născut ca gemenii, vieţuiesc ca gemenii şi se sfârşesc ca gemenii. Ascultarea desăvîrşită merge împreună cu libertatea nemărginită, ascultarea îngrădită, împreună cu libertatea îngrădită, şi neascultarea împreună cu lipsa de libertate. Sfinţii Evanghelişti cumpănesc una cu cealaltă: arătând oamenilor cu limpezime, pe de o parte, libertatea împărătească a lui Dumnezeu-Om şi, pe de alta, ascultarea Lui de fiu, smerită. Luca vorbeşte despre Cezarul roman, August, şi despre păstorii din Betleem, pe când Matei nu pomeneşte despre ei. Pe de altă parte, Matei vorbeşte despre Irod, împăratul Iudeii şi craii de la răsărit, pe când Luca nu pomeneşte despre ei. Ce înseamnă aceasta? Nu înseamnă aceasta nedesăvârşire şi neîntregire? Nu; aceasta înseamnă mai degrabă împlinirea celor două izvoare care se întregesc şi se desăvârşesc unul pe celălalt. Dar cineva va pune întrebarea: dacă nu s-ar fi întregit unul pe celălalt, ar fi pomenit Luca de Cezarul roman în legătură cu craii de la răsărit, şi Matei de împăratul Irod împreună cu păstorii? La prima vedere, s-ar părea că ambii Evanghelişti se întregesc unul pe celălalt aşa ca povestirea lor să nu scape nimic, fie din frumuseţea din afară, fie din conţinutul lăuntric. Dacă păstorii nu ar fi putut, la fel ca şi craii de la răsărit, să aducă la cunoştinţa împăratului Irod şi a cărturarilor Ierusalimului, că noul Împărat S-a născut în lume? În cazul acesta, ca şi în celălalt, Irod nu ar fi dat poruncă cumplită de ucidere a multor copii din Betleem şi dimprejur, fără îndoială. De asemenea, nu ar fi fost înţelept să pomenească de Cezar August împreună cu craii de la răsărit, decât împreună cu păstorii din Betleem? Nu, pentru că aşa cum păstori cei simpli nu au putut avea nici o înrâurire asupra lui Cezar, tot aşa nu au putut nici craii de la răsărit, care au apărut pe neaşteptate în Betleem şi îndată au şi dispărut, întocmai ca steaua care i-a condus. Dar aceasta este numai socoteala omenească, după chipul unei minţi lumeşti nestatornice şi slabe. Totuşi, potrivit gândirii adânci şi ascunse, din spatele povestirilor celor doi Evanghelişti despre naşterea Mântuitorului, numai în acest fel a fost drept şi bine, că cei doi Evanghelişti au rânduit toate persoanele la locurile lor: în chipul acesta şi nu în altul. Cezar August trebuie să fie pomenit în acea Evanghelie, şi în acel capitol al Evangheliei, în care sunt pomeniţi păstorii din Betleem, şi Irod în acea Evanghelie şi capitol în care sunt pomeniţi craii de la răsărit. De ce? Pentru a lămuri nepotrivirea dintre aceşti oameni, pentru şi împotriva lui Hristos, pentru şi împotriva adevăratei înţelepciuni Dumnezeieşti, cât de puternic cu putinţă. Sfântul Apostol Pavel spune: “Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari.” (I Corinteni 1:27). În zilele acelea, nu se afla nici unul mai puternic, după socoteala lumească, decât Cezar August, şi nici unul mai slab, mai sărac ori mai puţin cunoscut decât păstorii din micuţul şi necunoscutul Betleem. Domnul Iisus S-a născut printre aceştia slabi, săraci şi necunoscuţi după părerea oamenilor; aceasta li s-a arătat mai întâi lor şi ei au fost primii care au lăudat slava Lui. Puternicul Cezar August a murit în slăbiciune omenească, rămânând până la moartea lui în umbrele necunoscutului şi ale amăgirii de sine. Pe de altă parte, nici un popor din lume nu s-a socotit mai înţelept decât acela condus de împăratul Irod. Iudeii au nesocotit alte popoare, considerându-le josnice şi mai proaste decât ei. Ocârmuitorii şi cărturarii iudei socoteau că numai ei singuri cunoşteau adevărul şi că ei singuri ţineau cheile cerului. Dar când cerul s-a deschis larg şi când Domnul Hristos a venit ca să-i ridice pe oameni la cer, ei au orbit şi nu au văzut nimic, în timp ce aceia care erau nesocotiţi de ei, nefiind iudei, au intrat cu Hristos prin porţile deschise ale cerului. Şi astfel avem acest întâmplare de negrăit, când Irod, auzind despre Împăratul împăraţilor cel nou-născut, s-a grăbit să-L omoare, şi mai marii săi sfătuitori învăţaţi şi cărturarii cei mândri ai Ierusalimului nu au socotit că trebuie să facă o călătorie de două-patru ceasuri până la Betleem ca să-L vadă pe El, care fusese aşteptat vreme de patruzeci de neamuri de la Avraam, în timp ce craii de la răsărit, dintr-o ţară a păgânismului întunecat, călătoriseră luni de zile pentru a aduce slavă Împăratului Hristos – şi astfel să împlinească proorocirea marelui Isaia: “Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: ‘Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu! Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale’.”(Isaia 65:1-2).
Între Cezarul roman pe de o parte, şi păstori din Betleem, pe de altă parte, nu se află asemănare în puterea, bogăţia şi măreţia pământească. Între Irod şi cărturarii din Ierusalim pe de o parte, şi craii de la răsărit, pe de altă parte, se află o neasemănare în cunoaşterea adevărului curat, în cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Domnul a socotit drept să aleagă săracii şi păgânii şi, prin ei, să-i ruşineze pe cei mari şi mândri. Căci, înainte de a-i ruşina Dumnezeu, ei L-au ruşinat pe Dumnezeu prin mândria şi neascultarea lor. Cei mai mari vrăjmaşi ai lui Dumnezeu – şi prin aceasta au fost cei mai mari vrăjmaşi chiar ai lor – sunt aceia care au ajuns mândri, fie pentru bogăţiile lor pământeşti, fie pentru puterea sau învăţătura lor. Mândria celor mari şi mândria celor învăţaţi zideşte o piedică de netrecut între oameni şi Dumnezeu şi este cel mai mare vrăjmaş în calea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are nici un vrăjmaş, nici nu poate să aibă, cine poate să-I facă Lui vreun rău? A fi vrăjmaşul lui Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât a fi propriul vrăjmaş. A-L izgoni pe Dumnezeu din viaţa cuiva nu înseamnă nimic altceva decât a se şterge pe sine din Cartea Vieţii. Şi oamenii mândri ai puterii din lumea aceasta, şi cărturarii cei mândri, care socotesc că L-au scos pe Dumnezeu afară din viaţa lor şi din lume, de fapt s-au scos pe ei afară din Cartea Vieţii. Încrederea în gândul lor că L-au scos pe Dumnezeul Cel viu afară din lume este la fel cu convingerea nebunului care ar închide ochii şi ar striga că a smuls soarele strălucitor de pe cerul înstelat. Bogaţii mândri şi cărturarii cei mândri reprezintă, din fericire, o mică parte a oamenilor, căci se află mai mulţi oameni sărmani în lume decât bogaţi şi mai mulţi săraci cu duhul decât învăţaţi cu mândrie. De aceea, se poate spune că oamenii mândri şi bogaţi ai Romei şi cărturarii mândri ai Ierusalimului sunt cei puţini, în timp ce păstorii săraci din Betleem şi craii de la răsărit, cu setea lor după adevăr, sunt oamenii cei mulţi din vremea naşterii lui Iisus. Aceşti săraci cu duhul sunt cei mai buni, aleşi ai Împărăţiei lui Hristos şi mai sunt şi aceia pentru care este mai greu să intre în această împărăţie decât îi este cămilei să treacă prin urechile acului. Cine sunt aceşti crai de la răsărit? Şi cum s-a întâmplat că au venit şi au dat slavă noului-născut Iisus? Nu putem spune lămurit din care ţară răsăriteană au venit ei la Ierusalim – din Persia sau Egipt, sau poate din Babilon sau India cea îndepărtată. Ei au pornit de fapt, împlinind o minunată tradiţie, din diferite ţări din răsărit şi, întâlnindu-se pe drum unul cu altul, au continuat să meargă împreună pentru a aduce slavă lui Mesia? Dar cunoaşterea în de-amănunt a ţării răsăritene din care au venit ei, este o problemă măruntă. Lucrul cel mai important este acela că ei au venit în numele întregului răsărit drept-măritor de stea, pentru a aduce slavă stelei celei mai strălucitoare a cerului din istoria lumii. Evanghelistul vrea să ne spună aceasta – că ei au venit din răsărit în numele răsăritului, nu în numele unei singure ţări sau popor, pentru a da slavă Noului-Născut. Uitând de unul Dumnezeu, viu şi atotputernic, răsăritul căzuse de-a lungul vremii sub stăpânirea firii omului şi, întrucât stelele sunt corpurile cele mai puternice din lumea zidită, aceasta înseamnă că ei se aflau sub stăpânirea stelelor. Popoarele răsăritene credeau că stelele erau fiinţe vii şi puternice care stăpâneau atât toate lucrurile făcute de pe pământ, cât şi vieţile oamenilor. Popoarele răsăritene le idolatrizau privindu-le pe unele ca fiind bune iar altele rele. Ele semnificau zei buni sau răi, care înviorau sau ardeau cu ochii lor învăpăiaţi, păstrând sau omorând viaţa. Oamenii aduceau jertfe, chiar şi jertfe omeneşti, atât zeilor buni, cât şi celor răi, pentru a câştiga bunăvoirea zeilor buni şi a îndepărta vrăjmăşia celor răi. Pentru a scăpa de aceste credinţe populare nepotrivite cu înţelepciunea omului, învăţaţii din răsărit au început să caute în stele şi să vadă ce pot aduce ele în vieţile oamenilor. Ei au fost primii care au făcut ştiinţa stelelor: aceea pe care o numim astrologie. Totuşi, această ştiinţă nu a adus oamenilor libertate, ci a descoperit o înrobire şi mai mare şi teamă şi mai mare. Craii de la răsărit “au descoperit” că stelele nu erau de fapt zei, aşa cum credeau oamenii, ci, că influenţa lor puternică asupra tuturor lucrurilor vii de pe pământ era atât de mare şi cu o precizie atât de matematică, încât nici o fiinţă vie nu era în stare, printr-o fărâmă de spaţiu sau printr-o clipă, să se elibereze de această înrobire oarbă şi nemiloasă a stelelor. Ca şi cum stelele nu ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! Stelele cârmuiau naşterea şi viaţa lui, întâmplările fericite şi nefericite, caracterul şi transformările lui, fiecare întâmplare din viaţa lui şi chiar moartea! Omul era un rob desăvârşit şi fără de ajutor în faţa stelelor. El era un vis, în care stelele iarăşi i-au întunecat conştiinţa. Această “ştiinţă” a adus sau a îndrumat şi a hrănit toate felurile de ocultism, vrăjitorie, prezicerea viitorului, descântece şi farmece, şi toate celelalte lucruri care, pentru creştini, au un singur nume: superstiţie. Acesta era un nor întunecat şi sufocant care s-a răspândit din răsărit înspre apus şi a apăsat asupra întregii lumi cu greutatea lui ucigătoare. Şi astfel craii nu au lăsat conştiinţa omului liberă, ci au înrobit-o şi mai tare, alcătuind un sistem adânc de fatalism, în care omul era sufocat de groaza de a fi singur, lepădat şi lipsit de ajutor. Dar, în adâncurile sufletului omenesc, care era îndestulat de întunecimea astrologiei, mila lui Dumnezeu nu a îngăduit stingerea acelei mici scântei a vestirii omului mai dinainte, a credinţei că omul este o fiinţă liberă, că el este făcut pentru libertate şi se îndreaptă către libertate. Din această simţire mai dinainte, s-a aprins o dorinţă arzătoare pentru libertate, în luptă cu cerul înstelat care atârna deasupra lumii; şi această dorinţă arzătoare a dat naştere nădejdii că se va ivi o stea prielnică omului, înfrumuseţată de toate stelele, pentru a scoate omul din temniţa acestei lumi, şi au dus-o în Împărăţia libertăţii; că oamenii au murit… pentru înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2:20), dar sunt vii şi liberi în Dumnezeu. Şi această dorinţă arzătoare pentru stea a apărut într-o noapte deasupra capetelor crailor de la răsărit care priveau cerul; aceasta i-a condus pe un drum necunoscut şi ei îndată au lepădat totul şi au urmat-o. Ca şi cum ar fi vorbit pe cale cu această stea tainică şi ar fi învăţat de la ea multe lucruri! Ca şi cum ar fi aflat de la ea că aceasta nu era steaua libertăţii, ci doar o stea care ducea către Împăratul nou-născut care era adevăratul Răscumpărător al oamenilor; că acest Împărat a fost numit Împăratul iudeilor, că S-a născut în Iudeea şi că aceştia trebuiau să-I ducă trei daruri: aur, tămâie şi mir! Sfinţii Părinţi au socotit că această stea călăuzitoare, care i-a condus pe craii de la răsărit la Betleem, nu era o stea ca celelalte, ci era o putere duhovnicească care avea chip de stea. Dacă Dumnezeu a putut să-i apară păstorului Moise ca un rug aprins, şi lui Avraam în chipul celor trei bărbaţi şi proorocului Ilie ca un vârtej şi un glas, de ce să nu apară Domnul sau îngerul Lui crailor în chip de stea? În marea Lui milostivire, El coboară la oameni şi le apare acestora în chipul în care ei se aşteaptă cel mai mult. El S-a arătat crailor, care Îl căutaseră printre stele, ca o stea. Dar nu I-a fost bineplăcut Lui să apară iudeilor ca o stea, întrucât aceştia nu-L căutaseră niciodată în stele. Şi de aceea steaua, care strălucise înaintea crailor de-a lungul călătoriei lor prin ţările de răsărit, a dispărut deasupra Ierusalimului. Dumnezeu S-a arătat la Ierusalim altfel căci nu trebuia să apară în chipul unei stele. (Ieremia scrie în Comentariu la Matei: “Steaua a strălucit în răsărit pentru ca iudeii, spre ruşinea lor, să afle despre naşterea lui Hristos de la păgâni.”) Ajungând la Ierusalim, craii au spus lui Irod şi arhiereilor despre această stea fără de asemănare, care a arătat ca semn că S-a născut noul împărat iudeu. Irod, împreună cu cărturarii şi învăţaţii lui Israel, în loc să se bucure şi poporul Ierusalimului să strige cu bucurie că li s-a dat să vadă ce mulţi prooroci şi regi au voit să vadă… dar n-au văzut (Luca 10:24) – în loc să se bucure, Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. De ce s-au tulburat, când vorbeau despre El în fiecare zi şi se rugau stăruitor lui Dumnezeu ca El să vină? De ce să se teamă de venirea Unuia pe care strămoşii Lui Îl aşteptaseră mii de ani? Păcatul lor i-a tulburat şi faptele cele rele ale sufletelor lor i-au făcut să le fie frică. Drepţii Îl aşteptau pe Mesia ca prieten, dar păcătoşii Îl aşteptau ca judecător. Nedespărţindu-şi mintea şi trupul de pământ, Irod şi cărturarii s-au temut că noul Împărat îi va sili să se desprindă de pământ. Irod şi căpeteniile poporului se temeau mai ales că noul Împărat îi va găsi nevrednici, îi va alunga din rosturile lor, şi Îşi va lua noi împreună-lucrători şi ajutători mai mici şi cărturari şi toţi se temeau că El va scoate toate cele câte învăţaseră ei, şi le va cere, la vârsta lor înaintată, să înveţe lucruri noi. “Ce ne este El nouă?”, se poate să fi gândit ei; “Nouă ne este foarte bine fără El. Să vină pentru vreun neam care va urma după noi, nu la noi. Este vreme. El ne va tulbura şi ne va duce să facem multe lucruri noi. El va vădi fărădelegile noastre, va afla vicleniile noastre, ne va alunga de la locurile noastre şi va aduce alţi oameni, oamenii Lui. Ne va înfometa cu orice preţ; fără pâine sau putere; El va lua poporul în mâinile Sale şi pe noi ne va da deoparte, probabil ne va întemniţa, ne va judeca şi ne va ucide.” Toate acestea le vor simţi şi le vor gândi făcătorii de rău din zilele noastre, auzind cuvintele: “Vine Hristos”, simţeau şi gândeau răufăcătorii Ierusalimului, ascunşi sub un înveliş de înţelepciune şi purtând sprijinul puterii. Dar nimeni nu era atât de înspăimântat ca Irod. Cuprins de frică, el a adunat arhiereii şi cărturarii poporului, ca să-i spună lămurit unde trebuia să Se nască Hristos. El nu era iudeu, ci străin, idumean, şi astfel era posibil ca el să nu cunoască proorocirile cu privire la Mesia. Luând frica de la cârmuitorul lor, slujitorii au răsfoit îndată cărţile prooroceşti şi au răspuns:“În Betleemul Iudeii!” ei au spus lămurit că era Betleemul Iudeii şi nu vreun altul pentru două motive: mai întâi, pentru că mai era un Betleem în Zabulon (Iosua 19:15) şi, în al doilea rând, pentru că Mesia era aşteptat să vină din seminţia lui Iuda, neamul împăratului David. Chiar proorocul a spus aceasta lămurit: “Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel.” (Miheia 5:1; cf. Ioan 7:42). Şi că acest conducător trebuie să vină din neamul lui Iuda, a fost proorocit de către strămoşul nostru Iacov din Egipt, care atunci când s-a apropiat de moarte şi-a binecuvântat fiii şi a proorocit viitorul urmaşilor săi. Punând mâinile pe capul lui Iuda, Iacov a zis: “Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele” (Facerea 49:10). Proorocul Miheia a mai proorocit că El va fi pacea (5:4) poporului Său Israel. Aceasta înseamnă că El nu va fi ca alţi împăraţi şi cârmuitori, care ştiau numai cum să stăpânească poporul, ci că El va fi ocrotitorul poporului Său, aşa cum un părinte îşi ocroteşte copiii. Când Domnul S-a arătat pe pământ, lumea era cu adevărat însetată şi înfometată de hrană sufletească. Că aceasta era starea lumii, se vede cel mai lămurit din două fapte din vremea naşterii Mântuitorului: primul este că magii din ţările îndepărtate au pornit într-o călătorie lungă şi primejdioasă ca să vină la El, despre Care socoteau că este bogat în hrană duhovnicească; şi al doilea, că singurii înţelepţi din lume din vreme, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu Cel Unul şi Viu – adică înţelepţii Ieursalimului – se făcuseră atât de înfometaţi, aşa cum nu mai simţiseră foamea, fiind ca morţi. Dacă ar fi fost în stare să simtă chiar şi cea mai mică foame, ei s-ar fi grăbit împreună cu magii spre Betleem, ca să-L vadă pe Împăratul iudeu, Împăratul lor şi Mesia al lor. Un om care a fost hrănit cu hrană duhovnicească, întotdeauna doreşte şi mai multă hrană duhovnicească. Aceasta este însuşirea unui adevărat om duhovnicesc şi a hranei celei duhovniceşti adevărate. Totuşi, înţelepţii Ierusalimului au rămas ca împietriţi la vestirea lui Mesia, şi s-au hrănit numai cu mânie faţă de El şi au avut frică pentru ei. Vestea dată de înţelepţii Ierusalimului trebuie să-l fi tulburat pe Irod îndoit. Mai întâi, din pricină că proorocirea nu mai lăsa nici o îndoială cu privire la locul naşterii noului Împărat, care va fi împărăţia lui Irod – în Iudeea, în preajma capitalei. Al doilea, din pricină că proorocirea a arătat menirea noului Împărat: El va hrăni poporul Său; El va fi un păstor adevărat pentru poporul Său, care Se va îngriji de hrănirea poporului Său înfometat. Atât cel dintâi, cât şi cel de-al doilea chip al proorociei, era de nesuferit pentru Irod. Aceasta însemna că noul Împărat va fi mai bun decât Irod; El se va îngriji de poporul Său; El va hrăni şi va apăra poporul Său, tot aşa cum un păstor îşi hrăneşte şi îşi apără turma sa. Şi de aceea, El va fi mai iubit de popor decât Irod, care era un tiran şi un lup îmbrăcat în piele de oaie. Un nou împărat, cu o asemenea menire, cât şi naşterea Lui la porţile capitalei, va fi o primejdie pentru coroana lui Irod şi a urmaşilor săi. Degrabă, mintea lui Irod a zămislit o punere la cale pentru apărarea sa. A fost punere la cale de vărsare de sânge în cazul acesta, la fel ca în toate celelalte cazuri de mai înainte, cu privire la cineva care a însemnat o primejdie pentru tronul lui Irod. Astfel, Irod a chemat la el craii în ascuns, şi a început să-i întrebe în amănunt despre steaua cea tainică. Dar pentru el acesta nu era lucrul cel mai însemnat. El era deja foarte lămurit că împotrivitorul său în lume se născuse deja; el credea aceasta din pricina proorociei şi, mai mult decât atât, din pricina arătării stelei şi a sosirii crailor. Căci, dacă Irod ar fi avut vreun fel de credinţă, atunci acea credinţă avea o însuşire astrologică şi de prezicere, asemănătoare tuturor acelora care se aflau în jurul cârmuirii imperiului roman de la vremea aceea. Pentru Irod, lucrul cel mai însemnat era să sfârşească vorbirea cu craii, şi de aceea el i-a chemat în ascuns ca să le spună: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” El voia să-i facă pe crai iscoadele lui, şi astfel să se facă împreună lucrători la răul pe care îl pusese deja în minte. Irod voia să îi facă pe aceşti oaspeţi aleşi, care erau însetaţi de adevăr şi libertate, să-şi lase casele şi toate dezmierdările pământeşti, şi să pornească într-o călătorie lungă şi primejdioasă şi să-i facă împreună-lucrători la fărădelegile pentru pregătirea unei ucideri înfiorătoare, ca să apere lupul acesta în închipuirea sa! Ce iad adânc şi ce roadă cumplită în câmpul păcatului lui Adam! Proorocind un asemenea împărat printre iudei, şi fărădelegea plănuită de el, Proorocul Iezechiel a fost foarte mânios pe Irod, cu multe veacuri înainte: “Şi ţie, căpetenie nelegiuită şi rea a lui Israel, căreia ţi-a venit ziua acum, când nelegiuirea ta a ajuns la culme, aşa zice Domnul Dumnezeu: Diadema se va scoate, cununa va fi ridicată, lucrurile se vor schimba; cele smerite se vor înălţa şi cele înalte se vor smeri; o voi lepăda, o voi lepăda, o voi lepăda şi nu va mai fi până va veni acela căruia se cuvine şi o voi da lui” (Iezechiel 21:25-27). Lăsându-l pe Irod şi mulţimea de cerşetori duhovniceşti şi de învăţătură din jurul lui, craii de la răsărit, însetaţi după adevăr, au plecat din Ierusalim şi au pornit pe cale. Au mers pe aceleaşi drumuri pe care, în vremuri străvechi, prooroci insuflaţi proorociseră venirea acestui Împărat, către care ei se îndreptau acum să-I dea mărire. Ei au trecut pe lângă mormintele acelor buze arzătoare care vorbiseră mai înainte despre Împăratul împăraţilor în chip lămurit. Ei nu ştiau nimic despre El: ei nu citiseră pe proorocii iudei, dar inimile lor le spuneau că tot ceea ce era bun se afla în noul Împărat. De cum au părăsit cetatea, ei trebuie să fi trecut pe la Turnul lui David, din care David cântase din psaltire despre urmaşul său slăvit. Ei au lăsat în urmă oraşul în care Domnul arătase multe semne cu privire la Hristos – au lăsat Ierusalimul şi au urmat singurul semn pe care îl dăduse lor Domnul: steaua cea strălucitoare de la răsărit, care îi aşteptase în ascuns, în afara porţilor Ierusalimului. Şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor. Probabil că ei călăriseră pe cămile, atât din pricina depărtării foarte mari până unde au mers, cât şi din pricina pustiului de nisip, care nu se putea străbate cu piciorul, pe care trebuiseră să-l traverseze pentru a ajunge la Ierusalim. De la Ierusalim, drumul lor urca un deal şi apoi trecea peste un platou înalt şi stâncos, prin câmpii şi crânguri acoperite cu măslini, trecând pe la mormântul Rahelei şi în cele din urmă ajungând la Bteleem. Ochii lor au urmărit steaua, inimile lor s-au bucurat de stea şi gândurile lor erau frământate numai de Noul-Născut. Şi ce bucurie i-a cuprins pe ei când steaua a venit şi a stat deasupra peşterei din Betleem! Evanghelistul ne spune că ei s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Craii au intrat cu smerenie şi cu bucurie şi au văzut pe Prunc dimpreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Desigur că ei trebuie să o fi văzut pe Maria înainte de a vedea Pruncul, dar Evanghelistul dinadins vorbeşte mai întâi despre Prunc şi apoi despre Maria, pe când Iosif nu este pomenit. Evanghelistul ne face cunoscute cele despre sfânta Familie în ordinea însemnătăţii pe care o au pentru oaspeţii lor din depărtări, din ţările de la răsărit. Pentru ei, lucrul cel mai însemnat este să-L vadă pe Împărat, apoi pe Maica Sa, apoi pe ceilalţi. Dumnezeu l-a rânduit pe Iosif lângă Maria din pricina Iudeilor, nu din pricina păgânilor. Din pricina iudeilor, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Mariei, pentru a o ocroti de batjocura legiuitorilor şi de cruzimea legilor pământeşti; pentru păgânii de departe, era ca şi cum Iosif nici nu ar fi existat. Aceasta caută să transmită Evanghelistul când pomeneşte de Iisus şi Maria, dar nu vorbeşte de loc de Iosif, deşi craii trebuie să-l fi văzut. Căzând la pământ, s-au închinat Lui. Cei care se închinaseră stelelor cu frică şi cu cutremur, acum cu mare bucurie cad la pământ şi se închină Dumnezeului Celui viu, care a venit pe pământ ca să-i slobozească pe dânşii din robia lor faţă de stele şi din credinţa lor în soarta oarbă. Şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Ei I-au adus trei daruri, semnificând fără să ştie ei, sfânta şi de-viaţă-dătătoarea Treime, în Numele căreia Pruncul Iisus a venit printre oameni şi, în felul acesta, a făcut cunoscute cele trei ipostaze ale lui Hristos: împărat, arhiereu şi prooroc – căci aurul semnifică împărăţia, tămâia semnifică arhieria şi mirul este proorocia sau jertfa. Pruncul nou-născut va fi Împărat în împărăţia veşniciei, El va fi Preotul şi Proorocul fără de păcat şi, ca majoritatea proorocilor dinaintea Lui, El va fi ucis. Este limpede pentru toţi că aurul semnifică un împărat şi împărăţia lui; este limpede că tămâia semnifică rugăciunea ori preoţia; şi iarăşi este limpede din Sfânta Scriptură că mirul semnifică veşnicia: Nicodim a uns cu mir trupul mort al lui Iisus (Ioan 19:39-40; cf. Psalm 44:6) şi trupurile erau unse cu mir ca să le păzească de stricăciune şi putreziciune, ca să le păstreze puţin mai mult de grozăvia stricăciunii morţii. Lumea trebuia luminată de Hristos, aşa ca şi de aur; trebuia să se umple de rugăciune aşa cum biserica se umple de mireasma de tămâie; şi întreaga lume trebuia să se pătrundă de mireasma învăţăturii Sale şi de trupul Său ca de mir. Împreună cu aceasta, cele trei daruri semnifică răbdarea şi neschimbarea: aurul rămâne aur, tămâia rămâne tămâie şi mirul rămâne mir: nici unul dintre acestea nu-şi pierde esenţa sa în decursul veacurilor. După o mie de ani, aurul încă străluceşte, tămâia arde şi mirul îşi păstrează mireasma. Nu s-ar fi putut găsi alte trei elemente pe pământ, care să închipuie atât de desăvârşit menirea pământească a lui Hristos, sau care să arate mai lămurit şi mai grăitor chipul nemărginit – veşnic – al lucrării lui Hristos pe pământ şi a tuturor chipurilor duhovniceşti şi de fapte, pe care le-a adus din cer. El a adus adevărul, şi rugăciunea, şi nemurirea. Şi care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine adevărul decât aurul? Fă ce vrei cu aurul şi el îşi păstrează strălucirea. Care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine rugăciunea decât tămâia? Aşa cum fumul de la tămâie pătrunde întreaga biserică, tot la fel şi rugăciunea pătrunde întregul suflet al omului şi, aşa cum fumul se ridică în înălţimi, tot la fel rugăciunea înalţă sufletul omului la Dumnezeu: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”(Psalm 140:2). Este adevărat că şi alte lucruri răspândesc fum, dar nici un alt fum decât numai acela de tămâie poate să împingă sufletul la rugăciune. Care alt lucru de pe pământ poate arăta mai bine nemurirea decât mirul? Moartea aduce duhoare grea; nemurirea este o mireasmă veşnică. Şi astfel craii de la răsărit au arătat în chip ascuns întreaga credinţă creştină, începând de la Sfânta Treime, trecând apoi la învierea şi nemurirea Domnului Iisus şi a următorilor Lui. Ei nu sunt numai nişte drept-măritori, ci şi prooroci: prooroci ai credinţei creştine, cât şi ai vieţii şi lucrărilor lui Hristos. Ei nu puteau să cunoască toate acestea prin înţelegerea lor omenească, ci prin insuflarea lui Dumnezeu, care i-a trimis în călătorie la Betleem, dându-le steaua cea tainică care mergea înaintea lor pe cale. Când dăduseră slavă în Betleem, craii s-au gândit să se întoarcă la Ierusalim, pentru a merge înapoi acasă pe calea pe care au venit. Irod îi aştepta cu nerăbdare şi ei s-au gândit curat, să meargă şi să împărtăşească bucuria lor cu acest cârmuitor nefericit. Dar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. Ei se închinaseră Noului-Născut şi Noul-Născut le-a îndrumat paşii. Ei nu au cunoscut inima lui Irod şi nici punerile lui la cale cele rele, dar Atotcunoscătorul Dumnezeu le-a arătat aceasta într-un vis şi le-a poruncit să nu se întoarcă pe calea pe care au venit, ci pe altă cale să se ducă în ţara lor. (Sfântul Grigorie Dialogul spune în Predici la Evanghelii [Cartea 1, Omilia X]: “Craii trebuie să ne arate ceva însemnat prin întoarcerea pe altă cale în ţara lor. Patria noastră este Raiul. Venind să-L cunoaştem pe Hristos, ne este închisă calea să ne întoarcem în Rai pe calea pe care am venit. Căci noi am părăsit ţara pornind pe calea mândriei, neascultării şi a pagubelor către lumea nevăzută, gustarea fructului oprit şi pe calea de întoarcere noi trebuie să urmăm calea lacrimilor şi ascultării, lepădarea de ceea ce este văzut şi înfrânarea de la poftele trupeşti.”) Craii trebuie să fi primit această poruncă printr-un înger al Domnului, aşa cum i s-a întâmplat dreptului Iosif în câteva împrejurări. Ascultând de Dumnezeu în toate lucrurile, ei îndată au pornit pe altă cale, ocolind Ierusalimul. Dând slavă cu bucurie şi rugându-se lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii cel nou-născut, ei au pornit spre casă, purtând cu ei un dar mai mare decât acelea pe care le luaseră cu ei când au pornit să-L afle pe Împăratul Hristos, căci Îl purtau în inimile lor chiar pe Împăratul Hristos. În locul aurului, tămâiei şi mirului pe care le dăruiseră, ei au plecat cu inimile pline de adevăr, rugăciune şi mireasma nemuritoare a lui Hristos. Şi astfel, în puţină vreme, au venit atât păstorii, cât şi craii, oamenii cei mai simpli şi cei mai învăţaţi din lume, sub acoperişul peşterii din Betleem, pentru a-L slăvi pe Hristos. Din aceasta vedem, fie că suntem simpli ori învăţaţi, că noi toţi avem nevoie în aceeaşi măsură de Domnul Hristos şi că noi toţi trebuie, cu aceeaşi smerenie şi ascultare, să-L slăvim ca pe Dătătorul de viaţă şi să-L mărim ca Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
/sfintiisiparinti blog/
Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.
Dar ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din Răsărit.
Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei.
In catolicism, tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă, de Madona, pe când în Ortodoxie ea e numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.
In acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”, văzând-o “Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.
Maica Domnului cuprinde in ea toate darurile Sfantului Duh, ea este plinatatea desavarsita. “Bucura-te, canta Sf. Andrei Criteanul, parga rezidirii noastre, capatul final al fagaduintelor si al prezicerilor lui Dumnezeu cu privire la noi.”5
Stapana, de Doamna, de Daruitoarea, cu cinstea de a sedea de-a dreapta Fiului. Nu se poate renunta la nici unul din ele fara ca prin aceasta sa se simplifice in mod condamnabil rolul si pozitia ei in ansamblul doctrinei ortodoxe. “A vedea in Maica Domnului numai pe rugatoarea, ar insemna s-o dezbracam de majestatea imparateasca, s-o coboram de pe Scaunul cel de-a dreapta Fiului, pe care a asezat-o Hristos, precum si a o priva de rolul de rugatoare ar insemna s-o consideram nu indumnezeita, ci Dumnezeu prin ea insasi.”8
in ea, ci lumineaza tuturor si lucreaza asupra tuturor, prin ea. De ce oare Apostolii stateau in jurul Maicii Domnului? Doar pentru a se ruga impreuna? Nu, explica Mitropolitul Filaret al Moscovei. “Daca vasul care a continut un mir ii conserva mireasma si dupa ce acesta a fost retras din el, cu cat mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii in trupul intruparii trebuia sa fie imbibata pentru eternitate de mireasma dumnezeiasca a harului Celui al carui nume e mireasma revarsata? Forta ce aduna pe toti in jurul ei era a Celui ce locuieste in ea totdeauna. Ea si azi intinde harul care i-a fost apropiat si puterea ei binefacatoare asupra Bisericii.”13 Maica Domnului e cea care “uneste pe cele de jos cu cele de sus”, dupa cum spune Sf. Grigore Palama.14
Puterea de mijlocire a Maicii Domnului si de impartasitoare reala a tuturor harurilor este marturisita de multi Parinti ai Bisericii. Caci “ceea ce a avut atingere de Hristos ramane mai departe izvor de putere dumnezeiasca. Faptul de a fi avut atingere de Hristos nu apartine numai trecutului, ci are o permanenta actualitate.”16
1 Pr. Prof. D. Staniloae, art. cit. p. 84.
De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii.
Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină – urmând canoanele – nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.
În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Evanghlică Metodistă, Biserica Penticostală şi Armata Salvării se numără printre comunităţile care nu vor mai fi recunoscute de stat. Biserica Baptistă şi-a păstrat recunoaşterea legală, informează 
Ortodoxie & Neamul Romanesc 