Cum sfârsesc cei care joacă si dansează pe la petreceri (gen COLECTIV)

O doamnă îmbrăcată în doliu, slăbită şi suferindă, povestea unui preot durerea ei de mamă. Avusese o singură fată care-i murise în urma unei răceli de la un bal.

După ce a îngropat-o, timp de două săptămâni mama moartei era îngrozită de un vis înspăimântător, căci se scula totdeauna tremurând din somn şi nu mai putea dormi cu nici un chip. După ce se duse la doctor, acesta îi dădu nişte pastile de dormit, însă fără nici un folos, căci visul acela îngrozitor pe care îl avea în fiecare noapte o chinuia mai rău, fiindcă nu putea nici să se mai trezească din somn din cauza pastilelor. Ea venise la preot, să-i citească rugăciuni, să nu mai viseze aşa, că nu mai putea de frică. Ea îi povesti preotului visul care o chinuia zicând:
– O visez, părinte, aşa cum era în viaţă, dar mai ales jucând, muzica cântă şi lume multă dansează. Nu după mult timp vin nişte tineri negri înalţi drept la fiica mea, o iau şi începe fiecare să danseze cu ea. După un timp o pun să joace singură, un joc ţigănesc, un fel de căzăcească rusească şi nu o lasă deloc să se odihnească. Când oboseşte o lovesc cu bicele până când îi rup hainele de pe ea; cade jos, o ridică în bătaie şi din nou o pun să danseze toate dansurile moderne în strigătele lor de bucurie. Aşa o chinuiesc mereu, iar eu când o văd astfel bătută şi chinuită, mi se rupe inima, părinte. Ţip şi strig, sar, tremur din somn şi nu mai pot dormi nicidecum, nu mai sunt bună de nimic.

Preotul o întrebă atunci:

– A dansat fiica dumitale în viaţă? Femeia îi răspunde:
– Da, îi plăcea mult să se ducă la baluri, serate şi la toate jocurile. De multe ori mergeam şi eu cu ea, numai de dragul ei, era frumoasă, învăţase carte multă şi dansa aşa de elegant, că toţi o curtau. Îi făcea mare plăcere să joace, îi plăcea viaţa, părinte.
– Din ce cauză a murit? – întreabă preotul.
– A răcit la un bal – zise femeia – eu n-am fost atunci, a dansat mult, a transpirat şi a răcit, era prea pasionată, era tânără, părinte, când a murit împlinea 21 de ani. Preotul o întrebă:
– La înmormântare au venit şi prietenii ei de dans?
– N-a venit nici unul, deşi am luat muzica şi a cântat până la mormânt, şi a cântat tot ce-i plăcea ei.
– Dar de ce n-aţi luat un cor de la biserică, să cânte rugăciuni şi cântece sfinte de iertare a păcatelor?
– A fost şi ideea aceasta părinte, dar n-au vrut rudele, motivând că nu este şi tobă la cor ca s-o audă lumea. Omul la întristare nu ştie ce face. Nu ştiu de-o va ierta Dumnezeu, că mai mult eu sunt de vină, părinte.

Iată chinurile iadului în care se zbate o tânără căzută în cursa păcatelor de pe faţa pământului. Demonii o chinuiesc atât pe ea pentru păcatele săvârşite, cât şi pe mama cea ticăloasă care n-a învăţat-o calea cea dreaptă de urmat.

(Se merge la Sfanta Biserica nu la satanisti)

 

Sa stam bine. Sa stam cu frica. Sa luam aminte!

Colectiv „Daca dupa tot ce s-a intamplat acolo, daca dupa tot ce marturisesc acesti tineri intorsi din iad, daca dupa tot ce povestesc ingroziti doctorii, pompierii, martorii, nu intelegem decat sa iesim in strada, schimbandu-l pe unul cu altul la fel de corupt ca el, fara a ne schimba cu adevarat, in mod esential, fiecare din noi si fara a ne intoarce cu adevarat la Cel care a invins iadul… suntem pierduti! Chiar daca oamenii care au iesit in strada sunt minunati, chiar daca este fantastic felul in care romanii s-au unit, ca niciodata parca, si au ajutat si au dat dovada de atata omenie, mila, bunatate, solidaritate…chiar daca iesitul in strada pare a da rezultate …(desi nu am incredere in schimbarile astea atat de rapide, asa cum nu am incredere ca o schimbare adevarata poate veni din strada, asa cum cred in evolutie, nu in revolutie, asa cum cred ca e mai simplu sa ceri altcuiva sa se schimbe, decat sa te schimbi tu, asa cum nu cred in revolte de moment ce se consuma repede lasand in urma schimbari pe termen scurt, care mai rau ne fac…..dar asta e mai putin important!…) Sa fie asadar iesitul asta in strada suficient? Copiii aia au murit in iad si tot ce am inteles a fost sa il schimbam pe Ponta? Si sa atacam Biserica?
Fiecare invata din ceea s-a intamplat vineri seara ce vrea si ce poate. Fiecare alege pe cine sa asculte, alaturi de cine sa ramana si pe cine sa caute de astazi mai mult. Fiecare este responsabil pentru cuvintele, deciziile, alegerile sale, atat pentru el insusi, pentru copiii sai, cat si pentru cei din jurul sau. Pentru oamenii pe care ii calca in picioare doar pentru a se prabusi apoi cu totii in foc sau pentru cei dupa care se intoarce in foc pentru a-i aduce la viata- si atentie!, asta facem zilnic si prin cuvintele pe care le rostim! Cuvinte care smintesc sau cuvinte care pot aduce Viata si lumina.
Dumnezeu a ingaduit din motive doar de El stiute o asemenea durere, din care fiecare dintre noi ar trebui sa invete ceva. Asa ca poti alege sa ii asculti si sa ii urmezi pe cei care se cocoata pe trupuri din care inca iese fum pentru audiente, pentru ratiuni politice sau, cel mai grav, pentru a arunca in nestire cu pietre si cu minciuni, pentru a improsca turbati cu venin, orbiti de-o ura viscerala si demonica – poate doar naivi spalati pe creier sau poate indraciti de-a dreptul, manipulatori cu buna stiinta si cu o agenda extrem de clara- in singurul loc de unde ne mai vine lumina!
Sau poti alege sa ii asculti cu atentie pe cei care au scapat din iad si sa cauti de acum incolo mai mult, mai serios, mai responsabil, mai bun, mai smerit si cu mai multa durere pentru pacatele noastre si pentru cele colective, singura prietenie care va conta daca va fi sa trecem- Doamne pazeste!- prin astfel de clipe. Cea cu Dumnezeu!
Sa cauti mai intai asta- mai presus de schimbarile in plan social, importante, dar nu esentiale, cu atat mai mult cu cat ele se aseaza de la sine in bine doar in urma schimbarii profunde a fiecaruia dintre noi. Altfel e doar praf in ochi…si gunoiul se aduna sub pres…iar puroiul se aduna in rani si in suflete. Iar urmatoarea explozie va fi si mai grava….
Pentru ca despre Dumnezeu vorbesc cu teama cei care au scapat, doar la El cauta alinare cei care se zbat acum in chinuri, la El urli cand treci prin astfel de clipe de cosmar si cand implori sa ti se mai dea sansa unei respiratii sau binecuvantarea unei noi zile fara dureri. De la El implori bunatate si doar El te poate ajuta -acum si atunci! Unde vor fi cei care improasca acum casa Domnului- si tot ce are neamul asta mai sfant de mii de ani – cu spume, pietre si venin? Unde vor fi cei care ii asculta fara discernamant, fara sa isi dea seama ca biserica suntem noi, toti cei botezati? Nu doar Patriarhul – al carui fiecare cuvant si gest oricum iti este prezentat distorsionat? Cu ce te vor ajuta ei? Nu ar disparea oare cu totii, cu tot cu lozincile lor, cu minciunile lor nascocite pentru audienta, cu argumentele lor care nici macar nu stau in picioare, cu tot cu logica si aroganta lor, cand flacari din ce in ce mai mari s-ar napusti – Doamne fereste!- asupra ta sau a copiilor tai? Sau daca pamantul s-ar cutremura? Sau daca…dar cate nenorociri nu s-ar putea intampla daca doar 5 secunde s-ar da Dumnezeu cu smerenie deoparte si ar ingadui raului sa isi faca de cap?…ca parca prea Il alungam si Il lovim si declaram raspicat ca nu avem nevoie de El si de tainele Lui…. !!! De unde ne-ar veni atunci scaparea? La cine am striga? Pe cine am chema? Sa nu fie!

(Cum or fi strigat sufletele in copiii aceia…

„Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, ziua am strigat si noaptea inaintea Ta.
Sa ajunga inaintea Ta rugaciunea mea; pleaca urechea Ta spre ruga mea, Doamne,
Ca s-a umplut de rele sufletul meu si viata mea de iad s-a apropiat.
Socotit am fost cu cei ce se coboara in groapa; ajuns-am ca un om neajutorat, intre cei morti slobod.
Ca niste oameni raniti ce dorm in mormant, de care nu ti-ai mai adus aminte si care au fost lepadati de la mina Ta.
Pusu-m-au in groapa cea mai de jos, intru cele intunecate si in umbra mortii.
Asupra mea s-a intaratat mania Ta si toate valurile Tale le-ai adus spre mine.
Departat-ai pe cunoscutii mei de la mine, ajuns-am uraciune lor.
Inchis am fost si n-am putut iesi. Ochii mei au slabit de suferinta.
Strigat-am catre Tine, Doamne, toata ziua, intins-am catre Tine mainile mele.
Oare, mortilor vei face minuni? Sau cei morti se vor scula si Te vor lauda pe Tine?
Oare, va spune cineva in mormant mila Ta si adevarul Tau in locul pierzarii?
Oare, se vor cunoaste intru intuneric minunile Tale si dreptatea Ta in pamant uitat?
Iar eu catre Tine, Doamne, am strigat si dimineata rugaciunea mea Te va intampina….”)

In cuvintele celor care au scapat din iadul de vineri seara un singur cuvant ramane in picioare cand totul pare ca se prabuseste in jur ca intr-un cosmar: „Dumnezeu”. Nu am citit la ei in primele momente nici teorii despre biserici, nici despre spitale, nici despre politica, nici despre autorizatii…DUPA marea intalnire, DUPA marea decizie, DUPA cele cateva clipe in care Singurul care conteaza a spus ce a avut de spus…. sau a tacut, nu se desprinde din marturiile celor care au scapat – singurele care conteaza poate cu adevarat si de unde ar trebui sa invatam ceva, restul sunt doar pareri- decat o tacere adanca de om care a vazut moartea cu ochii, o groaza tacuta a omului care a vazut pentru cateva clipe iadul dezlantuit pe pamant si a scapat din gheare despre care nu si-ar fi imaginat vreodata ca pot fi atat de dureros de reale- o spaima care ar trebui sa ne cuprinda pe toti si, mai intai de toate, o recunostinta profunda fata de Singurul de care a depins tot: Dumnezeu.
Un tanar erou discret care spune ca traieste printr-o minune si ca Dumnezeu i-a mai dat o sansa la viata… Tanarul care spune ca s-a inchinat pentru prima oara dupa nu stiu cati ani multumind Domnului ca e teafar… Tanarul care spune ca isi incheie acum fiecare conversatie cu „Fereasca Dumnezeu”… altul care scrie „Dumnezeu m-a luat de mana si m-a scos afara” …Si poate cuvintele care ar trebui sa ne ramana cel mai adanc intiparite in inima, in suflete, in minte, rasunandu-ne pururi in constiinta, cu ecou mai puternic de miile de glasuri ale intunericului pe care le auzim peste tot in jur – sunt cele lui Paul Slayer Grigoriu, scapat din morti cu ele pe buze:

„Nu trebuie sa ne lasam impinsi spre concluzii pripite. Ci mai degraba spre pocainta, in duhul cuvintelor Mantuitorului: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” Dumnezeu sa-i ierte pe cei morti, sa-i intareasca pe cei ramasi si pe noi sa ne calauzeasca in calea bunatatii si a smereniei. Multumesc.”
Sa ne fereasca Dumnezeu sa trecem prin asa ceva…sau de va trebui sa se intample, din motive doar de El stiute, El sa ne tina de mana, El sa ne intareasca si El sa ne treaca prin foc spre unde va vrea sa ne duca! Prietenia cu El sa ne fie singura armura, pavaza si scapare in orice va veni peste noi.
Daca dupa acest avertisment pe care l-am primit cu totii chiar din gura unuia dintre ei, daca dupa durerea tuturor acestor copii, a familiilor lor, a medicilor si a fiecarui om care de atunci nu isi mai poate reveni, daca acum, cand ar trebui sa cautam cu totii, cu orice pret prietenia cu El, se arunca mai mult decat oricand cu pietre in biserica si ne oprim doar la a schimba marionete si a le inlocui cu altele, oare nu e totul pierdut?

…Mila imi e si teama de cine indrazneste sa plece la drum fara El…
…Cu uimire ma uit la cei care au curajul de a isi trimite copiii la drum fara nadejdea in El, fara binecuvantarea Lui, a Celui care coboara printre noi, pentru noi, la fiecare Sfanta Liturghie in biserica ( da, in biserica!- nu in scoli, nu in spitale, nu in cluburi si nu in ONG uri finantate din bani ce cumpara suflete pe banda rulanta….)
…si imi pare ca mai mult decat oricand astazi ar trebui sa revenim la cuvintele „Nimic fara Dumnezeu!”

Intamplator sau nu, ieri a plecat din Bucuresti inima Reginei Maria. Mama Romaniei Mari. Regina a carei deviza a fost :”Nihil sine Deo!”. Desi visam la clipa aceasta si ma rog de ani buni sa se intample, ma ingrozeste totusi coincidenta. Ma cutremura amintirea iadului desfasurat pe pamant in seara de vineri, care pare ca nu se mai termina, imi da fiori iadul dezlantuit ulterior in online , in atacuri furibunde si spume la gura navalind de peste tot din jur, simt ca lucrurile, oamenii, sufletele nu mai au cum sa mai fie la fel de acum incolo si ma rog doar atat: Sa ne fereasca Dumnezeu de o lume, de o zi, de o seara, de cateva secunde fara El!
Sa ne fereasca de o lume fara Sfanta Liturghie, fara lacrimi de pocainta, fara tamaduirile sfantului Maslu, fara glasuri de maici cantand „Lumina Lina” la apus, fara binecuvantarile sfintilor ale caror suflete si trupuri au invins moartea- spre ciuda tuturor dihoniilor care innebunesc cand aud de sfinte moaste- fara Sfanta Impartasanie, fara mangaierea unei spovedanii facute din inima, fara durerea slujbelor din Saptamana Mare, fara lumanari tremurande in noaptea de Prohod, fara biruinta Invierii, cu lumina si iubirea ei molipsitoare, fara oua rosii, fara Craciun, colinde, coliva si zile de sfinti cand ii simti mai aproape ca oricand. Sa ne fereasca Domnul de o lume lipsita de randuiala, de miracol, de traditii, de radacini, de bucurie, de minune, de inviere, de mir, de tamaie, de Sfanta Cruce, de aghiazma, de parinti smeriti care fac milostenii in taina, de ajutor din ceruri, de credinta, nadejdea si iubirea, de linistea si pacea pe care numai in tainele bisericii le poti gasi! Sa ne fereasca Dumnezeu de biserici transformate in spitale, carciumi sau grajduri. Si sa ne fereasca Dumnezeu de cei fara Dumnezeu!

Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte! Si sa ne dea Domnul intelepciunea si lumina de a nu ne face frate cu dracul nici pentru a trece puntea celor mai bune intentii. (Steinhardt: „Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.”)

Sa stam bine. Sa stam cu frica. Sa luam aminte!

„Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel….”

Cine are urechi de auzit sa auda.”

Sasha Svet

Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze mintea!
Amin.

(Se merge la Sfanta Biserica nu la satanisti)

 

Papa si crimele din Sfantul Munte Athos

Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi. Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot. Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau. După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare. Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.
Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci. Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil, aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:
Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…
Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…
Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Traducere: Mihail Ilie

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/

 

Au murit oameni la un concert de rock

Au murit oameni la un concert de rock. Situaţia e gravă şi cumplită. Suferinţa părinţilor acelor tineri, a fraţilor lor, a prietenilor lor nu cred că se poate măsura. Am citit relatările celor de pe ambulanţe şi relatările celor ce au scăpat cu viaţă, martorii oculari. Sînt multe de spus. Cred că cea mai importantă este compasiunea (milosîrdia), empatia.
Oricăruia dintre noi i se putea întîmpla asta. Putea fi un concert de muzică simfonică, putea fi un concert de manele, putea fi un concert de colinde sau de muzică… psaltică. Rezultatul ar fi fost acelaşi. Sigur, e discutabil albumul de muzică rock, e discutabil textul piesei cîntată înainte de nenorocirea aceea, multe sînt discutabile. E discutabil momentul în care s-a petrecut urgia, acela al unei sărbători drăceşti. Nu prea mi-e clar de cînd avem, noi, românii, sărbători macabre; cu siguranţă acum 20 de ani nu exista această făcătură importată numită Halloween.
E la fel foarte adevărat că Dumnezeu nu bate cu parul şi că rînduieşte fel de fel de ocazii prin care cei care sînt departe de El să-şi înţeleagă depărtarea. Am înţeles că în 1989 şi-au dorit unii gumă de mestecat, televiziuni cu multe canale, maşini străine, etc. Dar de ce şi-ar fi dorit cineva sărbători macabre, asta nu ştiu. De ce au fost ele promovate în instituţiile de învăţămînt românesc, de ce a devenit o modă să-ţi îmbraci copilul în vrăjitoare sau în drac, iarăşi nu înţeleg. Văd că unii argumentează că la origine Haloween-ul ar fi o sărbătoare a Tuturor Sfinţilor şi nu înţeleg: Cine dintre creştinii din ţara asta ar aprinde bostani în faţa casei şi s-ar deghiza în drac înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, îndată după Rusalii? Cam acelaşi lucru şi Valentine’s Day, prilej de curvie pe faţă pentru mulţi tineri nefericiţi. Fericirea adevărată, zice un sfînt stră-român, este vederea lui Dumnezeu. La fel: de ce batjocoresc românii Învierea Mîntuitorului, cea mai mare sărbătoare creştină, cu imaginea unui iepure? Iar între Naşterea lui Hristos şi Moş Crăciunul promovat de Coca Cola ce legătură există?
Cred că, mai mult decît orice altceva, definiţia noastră e dată de sărbătorile pe care le prăznuim. Spune-mi ce prăznuieşti, ca să-ţi spun cine eşti. Faptul că au murit mulţi tineri ascultînd muzică macabră (ca să nu spun satanică) poate fi văzut ca o pedeapsă de la Dumnezeu, deşi rareori Dumnezeu pedepseşte în felul acesta. Din păcate, împrejurările în care au murit, în acest holocaust, sînt dubioase şi după învăţătura Bisericii e greu de spus dacă pot fi pomeniţi sau nu la slujbe. Aici ar fi fost nevoie de măsura duhovnicească a Părintelui Justin Pârvu, care ştia starea din veşnicie a fiecărui suflet. Lumea se întreabă de ce nu îi putem pomeni la rugăciuni. Ba sigur că îi putem pomeni la rugăciuni. Însă nu la Liturghie, cel puţin nu pe toţi. Pentru a fi pomenit nominal la Sfînta Liturghie (mai precis la Proscomidie, care este prima parte a slujbei) este obligatoriu să fim ortodocşi. Dacă sîntem în această viaţă, este obligatoriu să nu trăim în păcate de moarte (necredinţa, erezia, hulele/blasfemiile/înjurăturile de cele sfinte, ura, crima, avorturile, curvia, adulterul, perversiunile, contracepţia, drogurile/beţia, vorbirea de rău/calomnia, etc). Cu toate acestea, dacă sîntem în luptă şi mergem regulat la slujbele Bisericii, chiar şi cu aceste păcate putem fi pomeniţi. Dacă e vorba de morţi, acelaşi canon se aplică şi la ei, deşi, dacă au trăit în păcate de moarte, nu au mers la slujbele Bisericii, nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit, aproape sigur nu pot fi pomeniţi la Liturghie. Sînt cîţiva Sfinţi Părinţi în cei 2000 de ani ai Bisericii care explică de ce nu se pot pomeni toţi aceştia la Sfînta Liturghie. Dar poate cel mai drastic este Sfîntul Apostol Ioann, Apostolul iubirii: „De va vedea cineva pe fratele său păcătuind păcat nu spre moarte, să ceară şi [Dumnezeu] va da lui viaţă, celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage. Toată nedreptatea păcat este; şi este păcat nu spre moarte.” (1 Ioan 5:16-17) Poate textul nu este clar pentru toată lumea, dar ne îndeamnă să nu ne rugăm pentru cei în păcate de moarte, căci rău cerem şi nu vom fi ascultaţi. E vorba de cei care nu arată nici o întoarcere de la răutăţi, nu au nici o remuşcare, din cauza bolii păcatului pe care nu vor să îl părăsească.
Cu privire la cazul concret de la clubul Colectiv, cred că le este limpede tuturor că majoritatea celor de acolo nu s-au dus să se roage sau să slăvească pe Dumnezeu. Din păcate. Poate că unii dintre cei morţi nici nu erau botezaţi. Sfîntul Iustin Filosoful, un Mucenic din secolul II, zice că în ce vom fi prinşi, în aceea vom fi judecaţi. Şi spune că aceasta a zis-o Mîntuitorul Hristos (e unul din cuvintele Sale nescrise în Evanghelii, dar care au fost aşternute în scris de către Sfinţii Apostoli sau Sfinţii Părinţi de după ei). Greu cuvînt! De aceea, singura nădejde este că în acea ultimă clipă şi-au îndreptat inimile spre Dumnezeu. Cum spunea un rocker: „După mulți ani mi-am făcut cruce! Dumnezeule, eram în iad!”
Dumnezeu este iubire şi, dacă putem iubi, din Iubirea Dumnezeiască ni s-a dat această putere. Aşadar nu doar că putem să ne rugăm, ci trebuie să ne rugăm pentru cei pentru care simţim compasiune. Putem să îi pomenim în rugăciunile noastre personale sau la slujbele pentru adormiţi de după Liturghie (mai cunoscute sub numele de „Parastase”). Iar la Liturghie îi putem pomeni doar pe cei despre care ştim că au murit lucrînd faptele Evangheliei. Despre trei dintre ei, puţin mai jos.
În 1998 am fost de faţă la Mănăstirea Sihăstria cînd una din clădiri, construită în mare parte din lemn, a luat foc. S-a aprins toată în 10-15 minute, timp în care cei de faţă am putut salva toate icoanele, mare parte din mobilier şi pe fochistul care a produs incendiul fără să anticipeze consecinţele gestului său. A scăpat cu arsuri minore, deşi era la subsol, lîngă centrala care luase foc. A fost scos afară din încăperea unde era centrala termică pe păcură, cu cîteva arsuri, doar pe faţă, pe mîini şi pe o parte din haine. Şi eu am intrat atunci în clădirea arzîndă, ajutînd la scoaterea lucrurilor, cît s-a putut. Au trecut 15 minute pînă cînd n-am mai putut decît să ne uităm cum arde totul ca o torţă. În fine, a fost.
Nu cu multă vreme în urmă m-am ocupat de nişte materiale de construcţii şi dimineaţa, fiind frig, făceam un mic foc cu resturi de materiale. Am văzut că polistirenul ignifugat nu arde aproape deloc, ci doar se topeşte. Buretele obişnuit şi spuma poliuretanică ard ca plasticul obişnuit. Nimic spectaculos.
Este cu neputinţă, din observaţiile mele de pînă azi, ca un tavan de lemn să ia foc în 30 de secunde, sau ca buretele pe care sar artificiile să se aprindă ca o torţă. Fără a vrea să arăt cu degetul în vreo direcţie, cred că mai degrabă e de crezut că vreo mînă criminală a pregătit incinta pentru acest holocaust (ardere de tot).
Reacţia autorităţilor române de azi este identică cu aceea a celor americane din New Yorkul anului 2001. Brusc, nişte indivizi dispreţuiţi de opinia publică pentru faptele lor au fost „spălaţi” de mass-media prin nişte interviuri date cu cinism lîngă oamenii care urlau de durere, de pe care curgea carnea şi care îşi trăiau ultimele clipe. Orice creştin din lumea asta ar fi pus mîna să ajute, să scape vieţi, nu ar fi dat vreun interviu. Orice secundă contează pentru a salva o viaţă.
Departe de mine gîndul de a incrimina pe cineva. Joaca de-a macabrul nu se poate termina decît macabru atunci cînd devine serioasă. Poate pe asta au mizat unii. Ştiu. Sună a conspiraţie. Dar lemnul, oricît de uscat ar fi, nu se aprinde în 30 de secunde ca o torţă, ca un chibrit, într-o atmosferă cu mult dioxid de carbon. Milioane de români care fac focul cu lemne pot confirma asta. Lemnul nu este derivat petrolier.
Revin la gestul creştin al unui tînăr care iniţial a fost dat dispărut: Claudiu Petre. După ce a ieşit din holocaust, s-a întors, a salvat un suflet, apoi s-a întors şi nu a mai ieşit. Dacă despre mulţi din cei ce au murit acolo, în aceste împrejurări neclare, e greu de spus dacă pot fi pomeniţi de către Biserică, despre Claudiu un lucru este limpede: da, poate şi trebuie să fie pomenit la Liturghie. A găsit în firea lui dragostea lui Hristos şi a pus în faptă cea mai mare poruncă din Legea Dumnezeiească, porunca dragostei. „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi”, a spus Mîntuitorul Hristos (Ioann 15:13). Dumnezeu să-l ierte!
Simion Alexandru, şi el între cei morţi în flăcări, împreună cu Adrian Rugină, au salvat din flăcări 5 suflete. Dumnezeu să primească dragostea lor! Despre ei, cîte puţin, aici: https://m.facebook.com/story.php… Eroii care salvează suflete sigur se mîntuiesc. Oricare ar fi rezultatul vreunei anchete, suferinţa părinţilor, a fraţilor şi a prietenilor nu poate fi măsurată cu nimic, şi nici rugăciunile Bisericii nu le vor aduce acestora mîngîiere grabnică. Dumnezeu să îi ierte pe tinerii ce au murit de moarte năprasnică şi să ne dea şi nouă dragostea Lui! Iată, cînd dăm de greu singurul lucru care contează este dragostea unuia pentru celălalt. Dragostea nu cade niciodată (1 Corintheni 13:8).

Filotheu Bălan

 

Fiara 666-Papalitatea?

  M-am documentat si am aflat urmatoarea chestie: nu mai stiu exact numele persoanei masonice care e declarat urmatorul lucru: cand veti sti ca nici o alta forta militara, economica, sociala si etc nu va fi in stare sa inviinga, atunci este momentul sa iesiti din secret si sa va faceti cunoscuti maselor ( direct, indirect, subliminal , subconstient etc) ca lumea sa accepte ceea ce voi ati luptat de aproape 240 de ani din 1776. si cum ei controleaza acum mai toata lumea ..a venit timpul sa-si puna in actiune planul .Clar nu exista nici o coincidenta aici atat cat in spatele lucrurilor stau oamenii..numai natura ofera conincidente autentice. Si dupa cum se stie masonii vor declansa cat de curand o criza mondiala astfel incat sa contranga oamenii sa accepte planul lor. NU prin voia omului, ci prin impunere fortata. Se pare ca toate evenimentele ne conduc la o singura chestie: Apocalipsa care culmea o sa fie inceputa chiar de ei ( trebuie sa-si indeplineasca planul ala cu 500 mil de oameni). Faza dura ca ei chiar lucreaza cu Satana;))..am ascultat un alt documentar unde spunea ca fac niste ritualuri in care spiritul lor se desprinde de corp cu ajutorul demonilor si vad nu stiu ce….daia se si autonumesc Illuminati. Ca sa intelegi faza asta, cel mai bun film pe care ei l-au facut este Matrix: ala este cel mai masonic film…acolo apare si ritualul asta , dar sub alta forma. Merge Neo cu Morpheus in alta lume si ii explica cum adevarat stau lucrrurile…cum ca Dumenezeu nostru ne tine in intuneric si etc…povesti de adormit copiii. Ei pur si simplu incearca sa indelinesca Biblia ca numai asa vor reusii sa-l scoata la iveala pe Antichrist. De ce nu poate iesi acum?..pai sunt inca sunt credinciosi care mai stiu despre ce este vorba si o sa-i dea in gat. Dupa cum bine se stie in Biblie scrie urmatoare fraza: cel impiedica acum pe antichirst este biserica. Si inca ceva: toata faza cu Siria, pentru ca scrie la Isaia ca Damasc trebuie sa ajunga daramaturi si de aceea se grabesc ei sa inceapa razboiul din vara trecuta, dar le-a stat in cale Rusia.  Uite o profetie super interesanta de la Matei 24: 32-34

32 De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape.

• 33 Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.
• 34 Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.

Tot in Biblie este mentionat faptul ca smochinul este de fapt tara Israel. Dupa cum se stie din anul 70 evreii au fost imprastiati in toate colturile lumii ( ca sa se implneasca o alta profetie din Isaia) si dabia dupa 1878 de ani Israel este refacut ca tara in 1948-49. Bun si cum mai sus scrie in felul urmator „ Cand veti vedea smochinul cand ii fragezeste si infrunzeste mladita” , adica Israelul a luat iar fiinta din 1948 si de atunci a inceput sa se dezvolte exact ca pe vremuri.
Acum trecem mai departe: 33 Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Deci cand toate aceste lucruri cu Israel se vor intampla si chiar s-au intamplat nu mai este mult si fiul omului ( Iisus Christos) este aproape, chiar la usi—este vorba de rapirea bisericii.
Si acum vine cea mai interesanta parte: 34 Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.
Exact cum scrie la Psalmi, un neam are 70 de ani si pentru cei puternici 80 de ani. Noi o sa luam in calcul numai 70 de ani ca restul de 80 este exceptie. Asadar un neam = 70 de ani si spune acolo ca nu va trece neamul acesta, adica se incepe numaratoare exact din 1948 de cand Israelul a aparut iar sa existe. Daca calculezi 70 de ani din 1948 iti da 2018.
Dar se mai mentioneaza urmatorul aspect: nu va trece neamul acesta, adica nu vor trece cei 70 de ani si toate aceste lucruri se vor intampla.( Rapirea , construirea templului si apocalipsa). Pana acum au trecut 66 de ani. Daca luam in calcul 70 de ani ar mai fi inca 4 ani si totul se va intampla exact cum scrie in Biblie. De aici si graba lor)))

Inca o profetie tare din Apocalipsa 17:10 ( se vei intelege bine de ce Benedict si-a dat demisia)

Apocalipsa 17:10-11
• 10 Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.
• 11 Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.

Bun. Tot capitolul 17 vorbeste de mare curva care se afla pe cei 7 munti. Faza asta este super cunoscuta si orasul care se afla pe 7 coline este Roma, iar curva este papalitatea.
Vaticanul pana in 1929 nu avea statut de tara si era doar parte din Roma, dar din 1929 devine tara. Deci numai o tara poate sa aiba imparati, iar cei 8 imparati despre care se vorbeste la versetul 10 se refera clar la Vatican.
Daca cauti pe net vei gasi foarte clar ca din 1929 Vaticanul a avut pana acum 8 papi ( adica 8 imparati). Si acum hai sa-ti traduc versetele: spune asa 5 au fost ( nimic interesant), al 6-lea este , adica Papa Ioan Paul al doilea a stat cel mai mult dintre ei ( cred 26 de ani).
Al saptele incá venit inca si cand va veni El va ramanea putin vreme ( este vorba de Benedict care a stat 8 ani).
Iar ultimul al 8-lea care este fiara ( Franisc) este din numarul celor 7. Uite si o posibila explicatie: pana in 2013 un papa lua tronul numai dupa ce fostul papa murea. Ehe de data asta s-a incalcat regula ( nu s-a mai intamplat asta de 600 de ani) si Benedict si-a dat demisia. Si a urmat Francisc. Problema este ca sunt 2 papi in viata si daia spune de al 8-lea ca este din numarul celor 7, adica este in viata si Benedict care este al 7-lea
Acum pe langa;
Benedict a anuntat 2012 ca fiind anul credintei, iar in 2013 pe 24 Noiembire s-a comemorat Sfarsitul anului credintei prin scoaterea oaselor lui Sfantul Petru ( care in Biblie este numit primul papa). Deci se pare ca ultimul papa ( Francisc i-a scos oasele primului papa Sf Petru ca sa comemoreze Sfarsitu Anului Credintei…suna urat rau de tot ( adica de acum nu o sa mai fie credinta). Si tot in noiembire 2013 Papa Francisc a anuntat ca 2014 se va chema anul TERORII.. cum sa zici asa ceva. Deci se pare ca pregatesc ceva masiv anul asta. Poate chiar vor declansa Apocalipsa. Nu stiu ramane de vazut.

Adevarata fata a papalitatii

1. Iisus a promovat pacea – Papalitatea a ucis in numele credintei peste 200,000,000 de crestini, evrei, sfinti etc. Fapt recunoscut si de acest Papa in anul 2000 la TV.

2. Iisus a trait in smerenie si saracie – Papalitatea traieste in lux de nedescris. Mananca numai trufe si mancaruri scumpe si este imbracat numai in haine foarte scumpe. palatul unde doarme este decorat cu zeci de kg de aur etc. Averea Vaticanului este estimata la miliarde de euro.

3. Iisus a purtat o cruce grea pe umeri pana pe Golgota – Toti papii au fost purtati pe umeri exact ca si in Egiptul antic.

4. Iisus si-a dat denumire smerita de Invatator si Fiul Omului. – Papa s-a autonumit infailibil (fara de pacat). Iar preoti ortodocsi s-au autointitulat „Inalt Prea Sfant”, unde numai Dumnezeu merita aceasta titulatura.

5. Iisus a iesit in fiecare zi pe strazi si propovaduia Cuvantul lui Dumnezeu, de dimineata si pana seara. Inclusiv in Sabath, adica 7 zile din 7. – Papa de cate ori face lucrul acesta? Iese doar de doua ori pe an la balcon ca Ceausescu si zice Urbi et Orbi in mai multe limbi, si mai participa la cateva slujbe de peste an in marea lor bazilica luxoasa. Atata face.

6. Iisus a jutat pe saraci de orice natie, fara sa se uite la fata omului. – Papa nu ajuta decat ceea ce are legatura cu catolicismul lor. Si asta doar de suprafata ca sa nu dezamageasca si pe paganii care-l privesc.

7. Iisus a vindecat mii de oameni ca si apostolii. – Papa nu avea cum sa faca singura lui minune de a vindeca pe pe o maicuta de a lor de Parkinson, iar papa avea tot Parkinson. E de rasul lumii.

8. Iisus, Pavel, Iosif, Andrei si Petru, Stefan si alti apostoli si sfinti au fost ucisi de Imperiul Roman. Si atunci cum poate pretinde Papalitatea ca Petru a fost primul papa? Sau ca l-au ucis si a doua zi i-au preluat invatatura? Trebuie sa fii redus mintal sa le dai crezare unei minti asa de bolnave si ucigase.
Doamnezeu sa ne binecuvanteze pe toti.

PAPALITATEA = FIARA DIN APOCALIPSA. Oricine citeste Apocalipsa cu mare atentie, descopera surprins acest lucru.

1. A facut deja razboi cu sfintii si ia biruit. I-a ucis pe apostoli, pe ucenici, crestini si pe mai ales pe evrei secole la randul, prin Cruciade , Inchizitii, tortura cu asa zisii „eretici” si „vrajitoare”. etc

2. Traieste in lux de secole, iar culoarea papalitatii este stacojiu si purpura, exact conforma apocalipsei. Isi are puterea politico-religioasa mostenita de la Imperiul Roman, care si ei au prigonit si ucis crestini.

3. Locuieste pe cele 7 coline conform apocalipsei. Roma este singurul oras care sade pe 7 coline.

4. Se crede inlocuitorul lui Christos pe pamant (din multiplele declaratii rpoprii)

5. A schimbat deja Legile Domnului, Sarbatorile Domnului si vremurile / timpurile.

6. A devenit deja o forta politica mondiala (de la infiintarea sa chiar).

7. Omenirea deja i se inchina. Inclusiv prin statuile si picturile idolatrice ce reprezinta fosti papi.

8. A adoptat simboluri, obiceiuri si traditii din lumea pagana. 9. A modificat versete din Biblie (chiar si la cele 10 porunci),

10. A interzis citirea Bibliei de-a lungul secolelor si erai torturat daca nu aduceai supunere totala papaei.

11. A vandut indulgente (iertari) catre creduli in schimbul donatiilor de averi, terenuri etc

12. A binecuvantat deja budismul, a sarutat Coranul si a vizitat triburile wodoo din Africa.

13 A „fabricat” deja false „minuni / miracole” pentru fosti episcopi, papi, ca sa ii declare sfinti. (vezi Papa Ioan Paul al II-lea, Sfantul (episcopul Nicolae etc etc.)

14. A „fabricat” false minuni pentru pelerinaje (comert). Vezi Fatima, Lourdes, maica Bernadeth, (descoperit mulajl de pe cadavru de oameni de stiinta polonezi si difuzat deja pe Discovery Channel), statui / icoane care plang (prin trucaje ieftine false dovedite ulterior), etc.
Doar Christos este singura legatura a noastra cu Dumnezeu. Iisus este singurul invatator.…

Dan. 7:25 – EL (fiara – papalitatea, popimea moderna)

VA ROSTI VORBE DE HULA IMPOTRIVA CELUI PREA INALT (pretinde ca iarta pacatele, se autoproclamat infailibil – fara de pacat, preotii se numesc „Inalt Prea Sfant” – denumire ce numai lui Dumnezeu ii se atribuie si s-a autodeclarat chiar loctiitorul lui Christos pe pamant),

VA ASUPRI PE SFINTII CELUI PREAINALT ( vezi Cruciadele, Inchizitiile, procesele cu asa zisii „eretici” si „vrajitoare”. Cine nu aducea supunere totala papalitatii era ars pe rug ca si Ioana d”Arc si alte sute de mii de crestini adevarati)

SI SE VA INCUMETA SA SCHIMBE VREMURILE (anul nu mai incepe cu luna Nissan – aprilie, saptamana nu se mai termina cu sambata si ziua urmatoare nu mai incepe la apusul soarelui)

SI LEGEA (a desfintat Sabatul sfant si vesnic al omului, pe motiv ca era doar pentru evrei si ca Iisus a inviat duminica – astea doar motive ca sa justifice continuarea inchinarii dedicata zilei soarelui – Sunday); si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme (exact 1260 ani sfintii au fost macelariti de papalitate pana in anul 1799, cand Napoleon a dat o rana de moarte papalitatii, care Musolinii i-a vindecat-o pana in zilele noastre.). Fiara vine din mare. Are şapte capete şi zece coarne. Semnul ei este cifra 666. Apocalipsa pomeneşte şi o a doua Fiară. Aceasta vine din pământ (din pământul Palestinei), seamănă cu un miel, dar are glas de dragon. Are mai puţine coarne decât Fiara dintâi: numai două. Coarnele sînt manifestarea trufiei nesăbuite şi a insolenţei. Fireşte, cele şapte coarne trimit la şapte împăraţi romani: Augustus, Tiberius, Claudius, Caligula, Nero, Galba şi Titus. Cifra 666 îl desemnează, în opinia majorităţii exegeţilor, pe împăratul Nero. Cealaltă Fiară (fiara care vine din pământ) are acelaşi număr. S-a presupus că personajul sugerat este un anume Gessius Florus, procurator al Iudeei (al cărui nume, în limba ebraică, dă tot cifra 666). Papalitatea va comite multe abuzuri si va infaptui multe crime impotriva umanitatii:Cruciade in care au murit multi cavaleri si soldati crestini si multi musulmani, a generat Inchizitia,a comis abuzuri impotriva oamenilor de stiinta,a executat cu brutalitate prin ardere pe rug multi eretici si vrajitoare,ba chiar si savanti.Papalitatea si-a facut dreptate singura si a comis pacatul razbunarii.A aplicat taxe,a impus indulgente-plata pentru iertarea pacatelor sau plata pentru a intra in rai.Toate acestea au cauzat reformele protestante ce s-au indepartat de la invataturile biblice.Si toate acestea au fost lucrarea Diavolului/Balaurului.

O interpretare care a câştigat popularitate în perioada următoare Reformaţiunii a fost aceea că 666 era valabil pentru Vicarius Filii Dei, însemnând “vicarul Fiului lui Dumnezeu”, unul din titlurile pentru papa de la Roma. Valoarea numerică a literelor componente ale acestui titlu totalizează 666 după cum urmează:
VICARIU(U=V)S FILII DEI
5+1+100+1+5 1+50+1+1 500+1
= 666

“Christus” Lucas Cranach Îl înfăţişează pe Iisus sărutând picioarele lui Petru în timpul actului spălării picioarelor din Ioan 13:14-17.

“Passional Christi und Antichristi” Lucas Cranach creează o antiteză cu acest tablou care îl prezintă pe papă cerând ca să i se sărute picioarele. Cele două degete ridicate reprezintă pretenţia papală de a fi înlocuitorul lui Hristos pe pământ.

/http://searchnewsglobal.wordpress.com/

 

Papa Francisc, numarul 13 si Biblia

   Jorge Mario Bergoglio, in varsta de 76 de ani, a fost ales papa. Alegerea argentinianului ca papa a uimit pe toata lumea, Jorge Mario Bergoglio neregasindu-se pe listele favoritilor. Chiar si multimea din piata St. Pietro a ramas cateva clipe socata de alegerea neasteptata. Noul papa si-a luat numele de Francisc dupa Sfantul Francis de Assisi (sau dupa Francis Xavier?). Bergoglio face parte din Societatea lui Iisus si apartine controversatului ordin iezuit.

Ordinul iezuit reprezinta soldatii Vaticanului care sunt in stare de orice pentru a-l apara. Cu toate acestea, iezuitii depun un juramant de supunere totala (extrem de dur) sefului iezuit (Black Pope). In aceste conditii de cine asculta noul papa iezuit?

Hitler si-a organizat trupele SS dupa modelul ordinului iezuit?

Papa Francisc este primul papa non-european din ultima mie de ani si primul papa iezuit.

Iezuitii au legaturi cu Ordinul Cavalerilor de la Malta, cu Cavalerii din Columbus, cu lojele masonice, cu Illuminati si cu alte organizatii secrete. Multi spun ca acestia mai sunt cunoscuti si ca marimaestrii ai conspiratiilor, iezuitii aflandu-se la originea crearii Noii Ordini Mondiale.
Legaturi intre papi si masonerie?

Cat de mult sunt implicati masonii in demisia fostului papa si alegerea actualului papa? Si, daca tot vorbim despre conspiratii, ar fi util sa amintim si de papa Ioan Paul I, gasit mort dupa numai 33 de zile de papalitate. Toata lumea a observat faptul ca pomposul anunt “Habemus papam” a fost facut in limba latina, o limba moarta. Nu-i putin cam hazliu sa folosesti limba defunctului Imperiu Roman in secolul XXI?  Sa vorbesti limba latina si sa ai cont pe Twitter ??? Parca ceva nu se potriveste.
Dar ce legaturi mai exista intre catolicii de astazi si vechiul Imperiu Roman?

Numarul 13

Se pare ca pe noul papa il urmareste numarul 13.
Papa a fost ales la data de 13-03-2013. Mai mult, daca adunam toate cifrele datei obtinem numarul13.
1+3+3+2+1+3=13.
Papa a fost ales la 13 zile de la demisia fostului papa.
Varsta papei: 7+6=13.
Ora la care a fost ales: 20:13.
Mai multe aici.

Trecutul Vaticanului

Este cunoscut trecutul intunecat, sangeros, al catolicilor. Primele trei lucruri care-mi trec prin cap cand vorbesc despre Vatican sunt cruciadele, vanatoarea de vrajitoare si inchizitia. Care este numarul real al victimelor catolicilor? Nimeni nu stie exact. Oficial numarul victimelor ar fi in jur de 100.000 insa multi vorbesc de milioane, chiar zeci de milioane de victime.
Poate sunteti curiosi sa vedeti cateva dintre instrumentele de tortura barbare folosite in timpul inchizitiei. Inimaginabil.

Astazi Vaticanul este zguduit de scandaluri legate de coruptie, pedofilie si spalare de bani. Biblia si papa

In Biblie nu se face referire la vreun papa – notiunea de papa nu exista in Biblie.
Papii obisnuiesc sa se autodenumeasca si “vicari al lui Iisus“. Bineinteles ca nu vom gasi nici un vicar in Biblie.
Toate aceste denumiri si titluri n-au  nicio legatura cu Biblia, fiind inventate de conducatorii avizi de putere ai statului Vatican. Statul Vatican are si o banca proprie, implicata in cateva scandaluri.

Papa si-a luat si titlul de “VICARIVS FILII DEI” (loctiitorul Fiului lui Dumnezeu).
Daca inlocuim cifrele romane cu cele arabe si le insumam obtinem numarul 666.

VICARIVS FILII DEI = 5+1+100+1+5+1+50+1+1+500+1 = 666

Poate fi actualul papa profetul mincinos? Profetii legate de noul papa. Sa stim sa citim corectsemnele sfarsitului lumii.

In Apocalipsa 17:8-9 este scris:

“8. Fiara pe care ai vazut-o era si nu este si va sa se ridice din adanc si sa mearga spre pieire. Si se vor mira cei ce locuiesc pe pamant ale caror nume nu sunt scrise de la intemeierea lumii in cartea vietii, vazand pe fiara ca era si nu este, dar se va arata. 
9. Aici trebuie minte care are intelepciune. Cele sapte capete sunt sapte munti deasupra carora sade femeia.”

Roma este cunoscuta ca fiind “capitala celor sapte coline”.

Lupul in blana de oaie?

Sunt sigur ca foarte multi mireni sau preoti catolici sunt buni crestini – nu la acestia m-am referit in postare ci la capii Vaticanului. Observ ca multa lume este impresionata de gesturile de umilinta si empatie ale noului papa iezuit. Oare cat de sincere sunt aceste manifestari? Poate ca sunt, poate ca este vorba numai de fatarnicie. Vom vedea. Ar fi util de inteles si faptul ca hotararile de la Vatican nu sunt luate numai de papa. Pana una-alta e bine sa cunoasteti faptul ca Bergoglio nu are un trecut nepatat. Inainte de toate ar trebui sa aflam care sunt pozitiile noului papa vizavi de globalizare, Noua Ordine Mondiala, guvern mondial, religia unica (new age, ecumenism, Consiliul Mondial al Bisericilor), biocip (urmariti filmulIngerul Digital, subtitrat ro). Pentru mine, care sunt crestin-ortodox, nu este important ce se intampla la Vatican decat in contextul globalizarii. Pe cei foarte interesati de papalitate ii sfatuiesc sa fie mai atenti la esaloanele doi-trei de la Vatican (curia) caci acolo se hotarasc lucrurile.Papa Francisc a fost desemnat Persoana Anului de catre revista Time. Nu-mi dau seama care este cauza, insa, dupa ce suprastructura globalista UE inhata un Nobel? si francezii un premiu pentru pace dupa ce-i casapesc pe cei din Mali nu ne mai mira nimic. Globalistii isi impart premiile dupa bunul plac de aceea aceste premii nu mai valoreaza nimic astazi. Acum a venit randul papei cel “smerit” si “blajin” sa primeasca un premiu de la globalisti. Bineinteles ca papa are grija sa-l filmeze toate televiziunile atunci cand imparte in stanga si-n dreapta cu bunatate. Patrunsi, probabil, de prea multa emotie, editorii de la Time n-au realizat faptul ca il vor incornora pe papa (capul acestuia se suprapune peste varfurile literei M). Providenta?

http://blog.kraftwin.ro/2013/03/papa-francisc-numarul-13-si-biblia.html

 

/http://searchnewsglobal.wordpress.com/

 

Băsescu: TRADATOR DE NEAM SI TARA cedeaza Romania pentru a primi bunavointa Israelului

 Dupa citirea acestui articol fac apel la romani care doresc sa-si ia Romania inapoi sa vina sa protestam impreuna la usa acestui infracator vanzator de neam si tara, sa plece de la Cotroceni sa nu mai ajunga sa fure sau sa cumpere voturile romanilor si toata clasa politica din Romania sa fuga ca iepuri si sa se pise si sa se cace pe ei de frica.

Nu procedam in asa fel, nu vom mai avea nimic, nici macar cimitire in Romania, asa cum se intampla in Palestina de peste 70 de ani.

Priviti ce promite Basescu:

“Le vom da înapoi evreilor ce le-au luat comuniştii.“

Dar, COMUNISMUL nu a fost implementat de ervei kominternisti agenti NKVD-KGB Leonte Tismaneanu, tatal lui Vladimir Tismaneanu, Walter Neulander Roman, tatal fostului tau sef de partid PD, respetiv Petre Roman, Dionis Patapievici, tatal lui Horia Patapievici si alti si impreuna cu regele tortionar Mihai in perioada MONARHISTA 1944-1947, domnule Basescu?

Comunismul este o inventie in totalitate evreiasca masonica fascista.

Despre ce vorbesti?

Ori esti prost, ori esti un dement nenorocit.

Nu vorbesti de atentatele kominternistilor evrei agenti NKVD-KGB impotriva militarilor romani din 1940 pana in 1944, atat in Caucaz, Basarabia, cat si in Romania.

Nu vorbesti de atentatul evreilor in frunte cu Ana Pauker din Parlamentul Romaniei, care dupa 1944 este adusa de regele Mihai in Guvernul Groza si toate acestea nu sunt crime impotriva umanitatii si impotriva institutiilor statului roman si impotriva cetatenilor romani?

Imi aduc aminte ca in 2010 ai organizat o actiune de protest impotriva kominternistilor evrei agenti NKVD-KGB, impotriva lui Vladimir Tismaneanu impreuna cu Asociatia victimelor mineriadelor la Ambasada Israelului inainte de vizita presedintelui Israelului in Romania, dar Vladimir Tismaneanu a fost presedintele comisiei pentru condamnarea crimelor comuniste, comisie patronata de Traian Basescu si la care au participat toti semnatarii Declaratiei din 16 iunie 1989 de la Budapesta, Ungaria, azi membri GDS si ICR.

Pichetarea Ambasadei Israelului din Bucuresti partea 1.AVI –YouTube

http://www.youtube.com/watch?v=_UHWfs3eZDw

Intelegi ce faci si ce zici?

Nu asa aperi natiunea romana si Romania folosind crimele comuniste, dar crimele au fost comise de evrei kominternisti agenti NKVD-KGB si de regele Mihai impotriva romanilor din 1940 pana in 1944.

EVREII SUNT CIUMA SI CANCERUL PALNETEI si daca nu crezi priveste UCRAINA si o sa vezi ca evreii cu forta strazii si cu ajutorul oamenilor care nu stiu cine se gasete in spatele acestor actiuni teroriste vor sa schimbe guverne si presedinti sa ajunga evreii la putere sau priveste atentatele din Argentina si Oslo, Norvegia si peste tot pe acesta planeta si evreii dau vina pe gruparile teroriste finantate si organizate si inarmate de evreii si o sa gasesti amprenta Israelului si Mossad-ului. Domnule Traian Basescu esti presedintele CSAT-ului si trebuie sa aperi Romania si natia romana, dar te comporti ca un criminal si vanzator de neam si tara. Ce faci tu evreu nenorocit se numeste cumpararea bunavointei statului Israel sa te salveze, sa nu ajungi la puscarie si sa voteze gruparile tale teroriste Miscarea populara-Eugen Tomac, Forta civica-Razvan Ungureanu si ARD-Udrea si PDL-Blaga si Cristian Preda, asa cum ai mers plangand la resedinta ambasadorului SUA cand ai fost suspendat sa-l rogi sa te sustina si tu rezolvi toate problemele pe care le solicita SUA.

Dar romanilor, cine le va da inapoi ce li s-a furat ? Ei nu merita despagubiri ?

Crimele evreilor comise împotriva românilor în 1940

http://danielvla.wordpress.com/2013/11/28/crimele-evreilor-comise-impotriva-romanilor-in-1940/

Acum priviti ce promite Traian Basescu, de parca Romania e proprietate sa si fara stirea si acordul nostru.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/basescu-le-vom-da-inapoi-evreilor-ce-le-au-luat-comunistii-324049.html

Preşedintele României, Traian Băsescu, a promis într-un interviu pentru ziarul israelian Israel Hayom că într-un deceniu statul român va restitui toate proprietăţile naţionalizate ale evreilor, relatează Agerpres.

  “Trebuie amintit faptul că nu doar proprietăţile evreilor au fost naţionalizate, ci ale tuturor românilor. În pofida dificultăţilor birocratice, am restituit deja aproape 20% din proprietăţi persoanelor îndreptăţite şi pot să promit că într-un deceniu vom ajunge la 100%. Oricine poate demonstra că a fost proprietar va primi compensaţia potrivită”, a declarat Băsescu, citat de Israel Hayom. În cazurile în care retrocedarea proprietăţii este imposibilă, proprietarul va fi compensat într-unul din cele două moduri posibile — cu bani sau cu un alt teren”, adaugă el. Traian Băsescu notează în interviul acordat ziarului israelian, legat de subiectul restituirii proprietăţilor confiscate în regimul comunist, că România este “singura ţară fostă comunistă care face eforturi şi doreşte restabilirea proprietăţilor care le-au fost luate oamenilor”.

O tara subjugata economic si politic de concernele evreiesti

Dorinta evreilor de a pune mana pe finantele lumii se regaseste in ambitia de a conduce finantele fiecarei tari in parte, astfel incat sa se constituie intr-o oligarhie dominanta, intr-o aristocratie a banului. Este un fapt cunoscut ca Banca Federala a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de banca de emisie a monedei nationale – dolarul american – este formata din banci evreiesti, precum Bancile Rothschild, din Londra si Paris. Respectiva banca, numita Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrala privata a S.U.A.), este legata la aparitia ei de omnipotentul bancher evreu J. P. Morgan, care si-a pus la dispozitie in acest scop, in 1913, proprietatea particulara din statul Georgia. Clanul bancherilor Morgan este implicat in tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterala si Council on Foreign Relations (S.U.A.), ca si The Round Table. Acesta completeaza sau suplineste, dupa caz, activitatea mondiala a clanurilor evreiesti Rothschild si Rockefeller. In acest context trebuie privita si aducerea lui Mugur Isarescu in fruntea Bancii Nationale a Romaniei, care nu a fost deloc intamplatoare si, mai ales, nu s-a datorat vreunei pregatiri sau experiente profesionale de exceptie, caci pana la momentul respectiv acesta nu avusese nimic in comun cu sistemul bancar. Din 1990, el a fost aproape fara intrerupere guvernator al Bancii Nationale a Romaniei. Despre el s-a afirmat in mai multe randuri ca are legatura cu comenzile ocultei financiare internationale. Mugur Isarescu ar fi fost recrutat de catre Council on Foreign Relations (C.F.R.) in 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din

New York, pe cand Isarescu se afla la post. Conducerea C.F.R. (organizatie controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, sustinuti de J.P. Morgan) a recrutat un numar semnificativ de specialisti, potentiali inlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva in tarile est europene. Controlul din start al pietelor est-europene era un scop bine determinat, in functie de indicatiile specialistilor C.F.R. Pentru indeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens razboi mediatic de dezinformare, in toate misiunile economice subliniindu-se greseala facuta de Romania prin plata datoriei externe si exemplificandu-se prin tari care aveau mari imprumuturi, dar un nivel de trai mai crescut si sugerandu-se ca o tara se poate dezvolta doar prin imprumuturi inrobitoare. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea financiara – specialitatea C.F.R. Potrivit surselor, Mugur Isarescu ar fi fost pregatit in vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, “solutia Mugur Isarescu” a fost inaintata ori de cate ori a fost situatia unei crize majore. Pasul cel mai important facut de Mugur Isarescu, in conformitate cu dispozitiile C.F.R., a fost devalorizarea masiva a monedei nationale, ca politica monetara, si o rata derizorie a tuturor creantelor Romaniei (ex.: Egipt, Irak), pas sustinut si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiara, Theodor Stolojan, rasplatit ulterior cu un post la Banca Mondiala. Pentru indepartarea eventualilor investitori necontrolati de C.F.R., in 1991 Th. Stolojan a nationalizat valuta aflata in banci, ceea ce a dus la un adevarat recul pentru investitiile straine scapate de sub controlul si manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de mentionat il constituie jocurile interbancare, “permise si incurajate” de Mugur Isarescu, derulate prin bancile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul carora importante fonduri valutare au parasit Romania. Desi B.N.R. are o Directie de Supraveghere si Control Valutar, nu a luat masuri pentru repatrierea valutei, care, obtinuta in urma tranzactiilor externe, nu a mai intrat in tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac si din industria usoara). Faptul ca Isarescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi sustinut de argumentul ca niciodata, indiferent de forta politica ajunsa la Putere, el nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale cu cetateanul Heinrich Schorsch, banuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. si Banca Mondiala jucand cu “asul” Isarescu in maneca si amenintand cu sistarea oricarei creditari in cazul schimbarii acestuia. Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizeaza si dirijeaza Romania de la cel mai inalt nivel este Mark Meyer. Evreu american de origine romana, acesta este presedinte al firmei de avocatura (evreiasca) de pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin. Aceasta a fost implicata in derularea a numeroase privatizari din Romania. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar si al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urma, usa palatului prezidential era permanent deschisa evreilor Tom Lantos si Alfred Moses. A fost sesizat, de asemenea, in compania lui Adrian Nastase, Mircea Geoana, Ilie Sarbu, Dan Nica, Serban Mihailescu si Viorel Hrebenciuc, fiind lobby-ist pentru mai toate regimurile de la Bucuresti si, totodata, consilier al presedintelui moldovean, Vladimir Voronin. Este un personaj care a intrat in cercurile Puterii, indiferent de culoarea acestora. Pana de curand, pe site-ul firmei era trecuta la loc de cinste Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, considerata “o persoana deosebit de capabila la nivel de lobby intern”.

In 2005, cand presedintele Traian Basescu a efectuat prima sa vizita la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al sefului statului la o intalnire particulara. Aceasta a avut loc intr-o incapere a Ambasadei Romaniei, in timp ce romano-americanii erau invitati la o receptie. Rubin Meyer Doru & Trandafir – firma de avocatura constituita de Meyer in Romania – este cea care a obtinut pentru Dominic de Habsburg si familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer este si presedintele Camerei de Comert Romano-Americane din New York, in fapt o agentie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea intereselor evreilor americani si interfata a afacerilor S.U.A. in Romania. Organizatia a fost creata la Bucuresti in 1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alaturi de Meyer avandu-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din Romania, acelasi care detine postul de televiziune din New York, Romanian Voice, si care, platit tot de romani, retransmite programe ale Televiziunii Romane, beneficiind de un contract extrem de benefic semnat cu TVR-ul inca din al doilea mandat de presedinte al lui Ion Iliescu. Postul de televiziune a fost subiectul unui mare scandal de presa, dupa ce a reusit sa obtina finantarea de la Bucuresti pentru retransmiterea programelor TVR International pe continentul nord-american. Mark Meyer este si vicepresedinte al Congresului Romanilor Americani (CORA). Meyer este, alaturi de alti evrei, si in spatele afacerii cunoscute ca “Invest Romania Forum”. Desi principal initiator al actiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul romanesc initiativa apartine unui grup mai larg, chipurile chiar autoritatilor romane, in cautare de investitori americani. Forumul, organizat in 1997 in S.U.A., sub genericul “Economia romaneasca: Afaceri de ocazie pentru Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: Emerging Deals for American Business People), trimisese invitatii companiilor americane evreiesti, si nu numai, sa profite din plin de ocazia de a cumpara ieftin intreprinderile romanesti. Organizatorii secreti (Herzfield & Rubin, adica Mark Meyer, si USAID Midinvest Bussines Center, adica C.I.A.), al caror plan de preluare a economiei romanesti necesita fonduri, pentru a fi convingatori, s-au gandit sa expuna, ca garanti, responsabilii economici din Romania, asa ca au fost plimbati de la Bucuresti la Chicago reprezentanti ai Guvernului roman, presedinti si directori executivi ai celor mai influente banci si fonduri mutuale din Romania, directori din toata economia romaneasca.

Mesajul transmis a fost urmatorul: economia Romaniei este de vanzare, puteti sa va exercitati dreptul in consecinta, putem aranja privatizarile.

Cel mai convingator s-a straduit sa fie Mircea Geoana, ambasador al Romaniei in S.U.A. la acea data. Geoana a facut parte dintre studentii privilegiati de inaltii ofiteri ai fostei Securitati. Astfel, generalul Pacepa, pe vremea cand era sef adjunct al spionajului romanesc (D.I.E.), a avizat favorabil numele lui Mircea Geoana, fiu al generalului Geoana, pentru a pleca la studii in S.U.A. in randurile “ambasadorilor prieteniei” romano-americane. Dupa ce a dezertat, Pacepa a trecut in solda C.I.A., iar dupa 1990 a reluat legaturile cu mai tanarul Mircea Geoana. Desfasurat la Hotelul Hilton &Towers din Chicago, in perioada 29.09 – 3.10.1997, “Forumul” scotea, practic, economia Romaniei la mezat in fata unor mari banci americane evreiesti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA Inc, Executives Club of Chicago, banci care se afla in spatele firmelor “investitoare”. In perioada 30.03 – 3.04.1998, in S.U.A., actiunea (“Forumul”) s-a repetat spre a fi oferite afaceri in Romania la “peste 200 de mari companii americane” in domeniul bancar si in cel al pietei de capital, industrie usoara, agricultura si industrie alimentara, industrie constructoare de masini, metalurgica, chimica si petrochimica, materiale de constructii, electronica, telecomunicatii, infrastructura etc.. De aceasta data, organizatorul anuntat era chiar de la varful finantelor americane evreiesti, Amroinvest Inc (baronii finantelor mondiale, familia evreilor Rothschild), dar in “comitetul de initiativa” mai gasim, la calibru apropiat, si Citibank, reprezentata de presedinte si vicepresedinte, evreii David Garner si Janet Heckman, dar si pe Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, ca manager general pentru Romania al firmei Herzfeld & Rubin, deci Mark Meyer. Un alt evreu celebru pentru afacerile pe care le deruleaza in Romania, cu largul concurs al autoritatilor, este Alexandru Bittner. “Omul de afaceri”, agent israelian cu penetrare la toate nivelurile institutiilor esentiale ale Statului Roman, a fost semnalat inca de la inceputul anilor ’90 cu o stransa legatura in familia Adrian Nastase. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de Dana Nastase si de Sorin Tesu, omul de incredere al familiei Nastase. Ocupatia, la vedere, in Romania a lui Bittner este aceea de director al Hotelului Minerva din Bucuresti, detinut de firma israeliana E.W.T.R. (agentie de turism international). La parterul hotelului se afla un renumit restaurant chinezesc, aceasta fiind specialitatea sotiei afaceristului evreu, chinezoiaca de cetatenie americana, Sherr Bittner. Pe aceeasi lista se afla Ronald Lauder, magnat evreu american, mostenitorul unei averi cladite pe “parfumuri” (celebrele parfumuri Estée Lauder), fost ambasador al SUA in Austria, presedinte al Consiliului Organizatiilor Evreiesti Americane, al “Comitetului Public International” al Organizatiei Mondiale a Restitutiei Evreiesti si trezorier al Congresului Mondial Evreiesc.

Sustinut in “investitiile” din Romania de senatorul evreu american Tom Lantos, care i-a facut lobby pe langa cele mai inalte autoritati romane, Lauder detine, indirect, trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune ProTV si Acasa din Romania, postul de radio ProFM si cateva ziare. Ambitia sa este ca prin postul ProTV, transformat intr-o rafinata “masina de propaganda”, sa controleze si sa directioneze opinia publica romaneasca potrivit liniei sionisto-americane. Trustul de presa Media Pro a acumulat de-a lungul anilor datorii imense fata de bugetul Statului Roman (peste 45 milioane de dolari), toti guvernantii romani tratand cu maxima obedienta actionariatul evreu al firmei. Numirea si mentinerea lui Adrian Sarbu in fruntea afacerii din Romania nu au fost intamplatoare: casatoria sa cu ex-modelul Janine a fost nasita de Mircea Geoana, iar cumnatul acestuia din urma, Ionut Costea, a functionat ca secretar de Stat la Ministerului de Finante in intervalul 1997-2000. Inclinatia evreilor pentru posturi de televiziune romanesti este dovedita si de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinson), PrimaTV (al evreilor Alex Bittner si Dan Fischer) sau B1 (unde co-actionar este evreul Elan Schwartzenberg). Despre televiziunea B1, publicul crede ca ea apartine integral fratilor magnati Paunescu. Exista insa sustineri despre apartenenta lui George Paunescu la B’nai Brith. Concret, el a fost cooptat drept informator oficial al Anti Defamation League din Romania, dar Anti Defamation League este un Serviciu secret sionist, in slujba B’nai Brith. Si alte televiziuni romanesti sunt penetrate de agenti mondialisti sau sionisti, in general evrei, inclusiv postul national oficial de televiziune. Mark Rich este un nume care aproape nu mai are nevoie de prezentare. Magnat evreu cu cetatenie americana si israeliana, escroc si evazionist de talie mondiala, face parte din cartelul ocult Rothschild-Soros si este colaborator apropiat al servicului israelian de spionaj, Mossad. El s-a aflat in spatele firmei “canadiene” Gold Corporation, companie cu 80% actionariat pestrit, pe care il controleaza insa Rich si care a preluat unul dintre cele mai mari zacaminte de aur si argint din lume, cel de la Rosia Montana, in Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 800 de tone de aur pur si peste 2.000 de tone de argint pur). Ca urmare, zacamantul de la Rosia Montana urmeaza a fi epuizat de catre Glod Corporation Ltd in numai 15 ani, Statului Roman revenindu-i din aceasta exploatare doar 2%. Creierul afacerilor lui Mark Rich in Romania este considerat a fi Stephan Lowy, evreu polonez nascut la Lemberg, in Galitia, membru al mafiei evreiesti canadiano-americane, Koscher, avand vechi legaturi cu Romania. Stabilit din 1970 in Elvetia, dupa scandalul fraudarii bursei canadiene, s-a unit in anii ’90 cu Mark Rich. Din anii ’70 demareaza afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul la Londra, incalcand embargoul international asupra Israelului si alimentandu-l cu petrol. Dinspre partea romana, Lowy a reusit sa-si asigure si complicitatea naiva a fratelui lui Nicolae Ceausescu, Marin Ceausescu, care locuia in Austria si era seful misiunii comerciale romanesti la Viena, dar adevaratul manuitor de la Bucuresti era tot un evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, fost colonel de Securitate, care conducea intreprinderea de comert exterior Chimica, si care, la randul ei, avea o sucursala in cunoscuta intreprindere romaneasca a Securitatii, I.C.E. Dunarea. Acest Hugo Weinstein aparea in multe pozitii-cheie, ca reprezentant al Romaniei: reprezentant al Camerei de Comert din Romania socialista (mai precis, al Oficiului de reprezentare si comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al Uzinexportimport, ce detinea monopolul exportului si importului Romaniei in domeniul constructiilor de masini. Este celebru raspunsul fostului avocat al Ambasadei Austriei la Bucuresti, C. Visinescu, audiat ca martor, la Viena, in mai 1990, in procesul penal privind afacerea “Lucona”. Intrebat de presedintele instantei daca, dupa parerea lui, Weinstein este roman, Visinescu a dat un raspuns care a uimit instanta: “Este greu de spus. El este evreu.” Yoav Stern, israelian, face parte si el din grupul oamenilor din Romania ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul romanesc.

A fost arestat in anul 2002 pentru acte grave de coruptie, evaziune fiscala si eliberat la presiuni uriase din partea Ambasadei SUA la Bucuresti, dar si a lui Viorel Hrebenciuc. Un alt personaj este Motti Zisser, care controleaza, alaturi de firma Control Centers, consortiul Europa – Israel Group, companie israeliana importanta la proprietatea careia participa din anul 2002 si banca Leumi Le – Tel Aviv (cu 10%), implicata in privatizarile din Romania. Europa-Israel Group controleaza firma Elbit Medical Imaging. Odata cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum cativa ani, Motti Zisser a preluat si subsidiara acesteia, firma israeliana Elscint, careia i-a oprit activitatea, vanzandu-i toate bunurile si mijloacele de productie (mai putin sectia ce avea comenzi ferme contractual cu General Electric) si a orientat fondurile acesteia catre preluarea ieftina de hoteluri in Europa rasariteana (si frauduloasa, precum Hotelul Bucuresti), pe care sa le renoveze, pentru a le spori valoarea. Totodata, ridica mall-uri, cum este cel de la Timisoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firma de stat romaneasca, dupa care a revandut foarte scump o parte din suprafata chiar Primariei orasului. Eli Papouchado, cetatean israelian, este partener de afaceri traditional, in Israel, al lui Motti Zisser si detine proprietati hoteliere operate de lantul hotelier Park Platza. In 1998, a dorit sa preia privatizarea Hotelului Bucuresti (din Bucuresti). In Capitala, la un moment dat, Papouchado construia doua “mari centre comerciale”, finantat de Banca Internationala a Religiilor, fiind si director al unei sucursale a Leumi Le Bank. Tonya Halpern, nascuta la 29.06.1948, in Bucuresti, in prezent cetateana israeliana, cu domiciliul in Tel Aviv, este unic distribuitor in Romania al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piata Unirii, administrata de partenerul ei in afaceri, israelianul Eliahu Rasin, cu care mai detine Hotelurile Opera si Central din Bucuresti. O leaga o foarte mare prietenie de Alex Bittner, pe care al considera ca pe un adevarat “frate”. Tonya Halpern rezideaza in Romania cu multi ani inainte de 1989, locuind la apartamentele Hotelului Bucuresti (pentru privatizarea caruia s-a si implicat direct, alaturi de Alex Bittner), iar sotul sau, Moshe, specialist in tehnica aviatica, este apropiat de firma israeliana Elbit System Ltd.. Numele complet al firmei evreo-americane pe care o reprezinta in Romania este Eastman Kodak, firma care, alaturi de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM si mai multe banci evreiesti americane, sustine si activeaza pentru organizatia mondialista Council on Foreing Relations (C.F.R.). Eliahu Rasin, nascut la 24.10.1947 la Tel Aviv, in Israel (potrivit datelor din pasaportul sau, fiind inregistrat la Registrul Comertului din Romania ca om de afaceri), domiciliat in prezent in localitatea Rishon Le-Zion din Israel, a dezvoltat in Romania o afacere piramidala, a carei baza o reprezinta o cutie postala cipriota, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, infiintat in august 1997, cu care controleaza mai multe firme din Romania: Hotelurile Opera si Central din Bucuresti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex SRL, EuroConstruct & Development SRL si Rom Integrated Computers Technologies SRL. Detine totodata Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a incredintat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiter in rezerva din Serviciile Speciale israeliene, nascut la 3 iulie 1954 in Bucuresti. Tatal acestui Rasin a fondat impreuna cu Bernard Shraer (asociati initiali) renumita banca Leumi Le din Tel Aviv. La banca Leumi Le, sucursala din Londra, in contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost varsata suma de 2,92 milioane de dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucuresti. Ca presedinte la Sitraco Center si la Sitraco Gemenii (este vorba de mai multe blocuri moderne, pe care a pus mana in centrul Capitalei, mai ales in zona Unirea, si pe care le-a transformat in “Business Center”), Eliahu Rasin a avut drept clienti firme si institutii precum Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite Romania, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada Israelului, Ambasada Norvegiei, Metropol S.A., Kodak, U.S.A.I.D. (agentie a S.U.A. subordonata C.I.A.). Bernard Shraer, evreu de origine maghiara, fondator al bancii israeliene Leumi Le – Tel Aviv, dupa 1989 a inceput sa isi dezvolte afacerile preponderent in Ungaria, indeosebi prin compania Danubius Hotels ind Spa Co., cu sediul in Budapesta, lant hotelier intrat repede in topul revistei de specialitate “Hotels”. In 1995 detinea 9 hoteluri, in 1996 – 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar in prezent poseda peste 50 de hoteluri. Pentru a-si extinde afacerile in Romania, interesat indeosebi de statiunile din Transilvania, a apelat si la consultanta lui Rudos Ernö (fost ambasador ungar la Bucuresti, cadru de informatii dovedit). In cazul privatizarii ilegale a Statiunii Sovata, a reiesit ca in spatele SRL-ului din Ramnicu Valcea, cu care a licitat, se afla firma sa din Ungaria. In aceeasi situatie se afla si alte statiuni din Transilvania. Cand in 1999-2000 a dorit sa preia Hotelul Bucuresti, a invitat la Budapesta si a cazat o delegatie sindicala din turismul romanesc, ca si pe unii directori. Din documentele existente la F.P.S. rezulta ca Radu Sarbu in persoana i-a cerut castigatorului legal al licitatiei sa cedeze contractul catre Danubius Hotels, unde era implicat si Dan Fischer.. Acest Shraer, ca si Rudos Ernö, nu este strain de incercarea de preluare a Bancii Comerciale Romane de catre Banca Ungariei. Privatizarea B.C.R. fusese insa impusa Romaniei de catre Banca Mondiala pentru anul 2003. Rudos Ernö, cetatean cu dubla cetatenie, maghiara si britanica, fost ambasador al Ungariei, face afaceri preponderent in Romania. Surse din sistemele de informatii apreciaza ca originea sa reala este evreiasca. Inainte de a fi acreditat ambasador la Bucuresti, se apreciaza ca a lucrat pentru spionajul maghiar cat timp a fost student in Romania. Detine o resedinta la Londra, iar numele a iesit la suprafata in public de abia in anul 2002, cand fiul sau a fost arestat la Constanta pentru detinere si consum de droguri, impreuna cu cativa tineri romani. Una dintre aceste mari afaceri a fost cea cu Bell Helicopters – S.U.A., in tandem cu Elbit System -Israel, care, daca s-ar fi materializat, ar fi adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul Romaniei. Afacerea nu s-a putut realiza din cauza opozitiei ministrului de Finante liberal de la acea data, Daniel Daianu. Mandler intervine si PNL ii retrage sprijinul politic ministrului Daianu, fortand inlocuirea sa cu alt candidat liberal, in data de 23.09.1998. In aceeasi zi, la stirile de la postul Antena 1, senatorul PNTCD Serban Sandulescu a declarat ca stia “de marti despre aceasta destituire, deoarece contractul cu Bell trebuie semnat si Decebal Traian Remes, noul ministru de finante, va semna acest contract”.

Fredy Robinson este evreu originar din Bacau, unde s-a nascut, in 1946. A emigrat in Israel,

transformandu-se in om de afaceri si beneficiind de comenzi din partea statului (prin bunavointa lui Ariel Sharon), fapt ce l-a ajutat sa se imbogateasca. Datorita inclusiv succesului sau in afacerile din Romania, in Israel a fost declarat Omul anului 2001″. Ofiter israelian in retragere,din cadrul fortelor speciale, este proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care sta in spatele afacerilor sale. A fost desemnat reprezentant al Statului Roman (al F.P.S.) in Israel pentru privatizarea intreprinderilor romanesti in favoarea capitalistilor evrei. Proprietar al Eurom Bank (fosta Banca Dacia Felix) si al mai multor cazinouri, printre care Cazinoul Vernescu si Cazinoul din Constanta (are deschis un cazinou si la Chisinau), a detinut si postul de televiziune Tele 7 ABC. In lucrarea “Francmasoneria si clasa politica” se afirma ca cedarea sediului Uniunii Scriitorilor din Romania, Casa Vernescu, catre afaceristi straini a intervenit dupa vizita in S.U.A. a lui Laurentiu Ulici (presedinte al Uniunii la vremea respectiva), la 19 octombrie 1993, cu prilejul sesiunii Supremului Consiliu, grad 33, de la Templul de Rit Scotian al Districtului Columbia, “cand avea sa se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din Romania. Oricum, dupa aceasta data, in Bucuresti cazinourile au aparut ca ciupercile dupa ploaie…”. Cele 8 cazionuri importante din Bucuresti au proprietari israelieni si sunt suspectate de spalare de bani. Asa cum se cunoaste, politia israeliana a fost sesizata si a demarat ancheta penala privind obtinerea de fonduri electorale frauduloase de catre Ariel Sharon, in cuantum de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operatiuni de spalare de bani. Principalii anchetati au fost cei doi fii ai acestuia, Omri si Ghilad Sharon. Mama acestora (Lili) era evreica originara din Romania, de la Brasov. Ghilad Sharon este, totodata, un cunoscut om de afaceri. Exista mai multe informatii, unele publicate si in presa, din care rezulta ca activitatile desfasurate in Romania ii aduc venituri considerabile, existand indicii serioase ca unele dintre fondurile ilicite folosite la scrutinul din 1999, precum si in campania de la inceputul anului 2002 a partidului Likud, provin din Romania. Afacerile din tara noastra ale fiului premierului Sharon s-au invartit in anturajul lui Fredy Robinson, fiind asociat cu unii dintre coactionarii fostei Banci Dacia Felix (EuromBank), precum Avital Benesch (presedinte al bancii), Fredy Robinson (proprietar principal al bancii) si Liviu Mandler (fost presedinte al bancii, asociat). Sorin Beraru, pe numele sau adevarat Shmuel Bergovici, s-a consacrat public in Romania prin mega-ecscrocheria CICO S.A.. Israelianul Sorin Beraru este unul dintre cei mai mari infractori evrei care au “operat” in tara noastra. Inculpat in mai multe dosare penale, in anul 2002 Beraru a incercat mituirea procurorilor romani cu suma de 600.000 de dolari. Acestia au organizat un flagrant, in urma caruia a fost arestat emisarul sau israelian. La interogatoriu, acesta a declarat ca o parte din bani trebuiau sa ajunga la Adrian Nastase, primul-ministru de la acea data. Dat in urmarire generala internationala, Beraru rezideaza in Israel, stat care nu face nici un efort pentru a-i identifica “ascunzatoarea” si a-l extrada in Romania. Mai mult, la vizita oficiala din 2001 in Israel a primului-ministru Adrian Nastase, la intalnirea oficiala cu oamenii de afaceri israelieni organizata de gazde, a fost prezent si inculpatul Beraru, pentru a-l certa pe premierul roman ca procurorii din Romania ii tulbura “ghesefturile”. Moshe Pesach, de asemenea cetatean israelian, este partenerul de afaceri in Romania al lui Sorin Beraru. Shimon Nahor este evreu originar din Galati, in momentul emigrarii in Israel purtand numele de Herscovici. Este cunoscut de catre Serviciile Speciale romane ca traficant israelian de arme, ce a actionat pe teritoriul Romaniei cu incepere din 1992 pana in 2001. La un moment dat, a fost viceamiral al armatei israeliene. Afacerile sale ilegale l-au adus in atentia Procuraturii romanesti, fiind arestat si inculpat in cadrul unui proces penal. Mituind judecatorii, avocata evreica a lui Nahor, Lidia Peter, a obtinut eliberarea acestuia (“judecarea in stare de libertate”). Shimon Nahor, odata eliberat, a incalcat interdictia de a parasi Romania, fugind peste granita, ascuns intr-un covor facut sul. Avocata Lidia Peter a fost arestata in Bulgaria si extradata in Romania. Sammy Ofer, cetatean israelian si britanic, evreu de origine romana, este reprezentant al familiei magnatilor israelieni Ofer, cunoscuti drept fratii Ofer (David, Sami si Iuli). Tatal fratilor Ofer a fost evreu originar din Romania, emigrand din orasul Constanta, unde avea numele de Josef Herscovici (acelasi nume de familie cu Shimon Nahor, Herscovici din Galati). Averea fratilor Ofer se ridica la 1,5 miliarde de dolari, plasata in afaceri. Dintre cei trei frati, David a fost seful unui Serviciu Secret israelian, Iuli a avut inclinatie spre functiile publice, detinand mult timp, desi israelian, si functia de consul al Romaniei la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj retras, de culise, s-a concentrat asupra afacerilor. El locuieste cu precadere la Londra, fie la resedinta sa, fie pe un yaht de lux. Fratii Ofer detin impreuna o banca israeliana de rangul doi, Bank Mizrahi. Afacerile din Romania au fost demarate in ultimii ani de catre octogenarul Sammy Ofer, iar in prezent sunt conduse de fiul sau, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietara, alaturi de familiile (evreiesti) Pritzker din S.U.A. si Wilhelmsen din Norvegia, a uneia dintre cele mai bine cotate agentii de turism din lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 miliarde de dolari, venituri inuale de 1,2 miliarde de dolari), ce ofera croaziere in toata lumea cu peste 50 de itinerarii si peste 140 de destinatii in Caraibe, Bermude, Bahamas, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc., etc.. Flota are 14 nave moderne de agrement, cu o capacitate de peste 24.000 de calatori. Cea mai importanta afacere: familia Ofer detine compania Zodiac Maritime Agendes, companie de transport naval comercial, cu vase de pana la 164.800 tdw. Aceasta companie administreaza si vasele altor firme evreiesti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd.. Navele sunt operate prin contracte de la cateva zile pana la cativa ani. In prezent, familia Ofer detine numeroase proprietati in Romania, care nu pot fi insa identificate cu usurinta, deoarece foloseste in preluarea intreprinderilor romanesti firme off-shore cu actionariat secret, create in paradisuri financiare, precum Cipru. Se banuieste prezenta sa masiva, desi invizibila, in proprietatile din orasul Constanta (mai ales in Port), unde presa nu poate scrie decat ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanta (proprietatea sa) a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat Marin Voicu. Eyal Ofer, impreuna cu Jay Pritzker, l-a mandatat in 1997 pe evreul Phillip Bloom sa le procure Hotelul Bucuresti. Afacerea a esuat intr-un scandal privind manipularea privatizarii. De multe ori, datorita pozitiei sale, Eyal Ofer este mandatat de oficialitati sa reprezinte Romania in fata forurilor internationale, astfel incat el cunoaste politica de culise a guvernului roman mai bine decat Serviciile Secrete romanesti. Dan Fischer, de cetatenie romana si israeliana, s-a numit si Francu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a facut remarcat prin implicarea sa in recuperarea creantelor Romaniei de la diverse state. Rolul lui Fischer se rezuma la a intermedia vanzarea acestor creante, pentru numai 40% din valoarea reala, catre una din Bancile Rotschild si la a-si incasa comisionul. Totodata, Fischer a intermediat obtinerea de credite, pentru Romania, de la alta banca evreiasca americana, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat in afaceri de fostul secretar de Stat de la Ministerul Finantelor, Ionut Costea, cumnatul lui Mircea Geoana. Legat de relatiile sale cu serviciul de spionaj romanesc, sunt semnificative acuzele aduse, in octombrie 2000, de fostul sef al Serviciului Roman de Informatii, Radu Timofte. Concret, fostul sef al Serviciului de Informatii Externe, Catalin Harnagea, ar fi cerut de la ofiterii din subordine dosarele a 19 personalitati politice, pentru a le discredita sau santaja. In acest context, atunci cand “un om de afaceri nu cotizeaza la Fischer sau la AVAB, i se face imediat dosar penal”, sustinea Radu Timofte, aratand si ca Harnagea se folosea de ofiterii acestui Serviciu in interes personal, pentru a raspunde anumitor comenzi politice, lucru valabil si astazi la Traian Basescu. Conform relatarilor lui Timofte, folosindu-se acest procedeu, Romania a recuperat 40 de milioane de dolari din Kuweit, insa banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, nici la S.I.E., ci au luat cai numai de Harnagea stiute. Surse

http://raportatacarearomanieideonu.wordpress.com/2014/01/26/basescu-tradator-de-neam-si-tara-cedeaza-romania-pentru-a-primi-bunavointa-israelului-2/ sihttp://2blackjack1.wordpress.com/romania/doi-ani-de-cand-israel-a-cumparat-romania/

/http://searchnewsglobal.wordpress.com/

 

Preot Mircea Bejenar, profesor, cercetator CNSAS:

Preambul spre un nou Gulag şi spre noi camere de tortură?

Despre proiectul de lege anti-legionar al Domnului Crin Antonescu

 Persecuţia creştinilor şi a Bisericii lui Hristos, în Romania contemporană, a fost declanşată de către statul secular (de inspiraţie funciar occidentală), cu o intensitate şi cu o furie nemaîntâlnite de la Diocleţian şi revoluţiile anticreştine franceză şi bolşevică. De fapt, statul secular modern, de pe tot cuprinsul lumii occidentale şi euroasiatice, a urmărit cu consecvenţă, «cu ură şi partinire», de pe poziţii ideologice totalitare (liberalism, fascism, nazism, comunism), diluarea şi eliminarea valorilor Tradiţiei creştine din viaţa socială cotidiană, politică, economică, culturală şi spirituală, având la îndemână întreg aparatul politic şi cel poliţienesc, de forţă şi represiune. 10 decembrie 1933. România democratică, liberală, prin guvernul naţional liberal, condus de I.Gh.Duca, emite primul decret persecutor antiromânesc, anticreştin, antidemocratic şi antilegionar. Tandemul Carol al II-lea – I.Gh.Duca scotea în afara legii Garda de Fier, expresia politică a Mişcarii Legionare, care fusese întemeiată, în 1930, de Corneliu Codreanu, ca “un gard împotriva expansiunii comunismului”. In urma acestui act antidemocratic şi anticreştin se declanşează cea dintai persecuţie a statului în România contemporană, încât “recolta durerii” strânsă de către autorităţi a totalizat arestări, bătăi crunte, anchete bestiale şi asasinate asupra studenţimii creştine (despre care Mircea Eliade mărturisea că a fost «prima generaţie din istoria modernă care a luat în serios creştinismul»), adică 18.000 de arestări, 18.000 de de case răvăşite şi însângerate de bocancii poliţiştilor, 300 de bolnavi în închisori, 16 morţi, 3 înmormântaţi de vii sub pământ. DEŞI REGELE CAROL AL II-lea, I. GH. DUCA ŞI AUTORITĂŢILE POLIŢIENEŞTI ERAU CREŞTINI BOTEZAŢI DIN COPILĂRIE! Prinţul Mihail Sturza, diplomat de carieră, fost ministru de externe al României în timpul scurtei semi-guvarnări legionare, depune următoarea mărturie despre persecuţia liberală declanşată odată cu 10 decembrie 1933: «Mişcarea reprezenta în România cea mai puternică, cea mai ireductibilă, dacă nu singura opoziţie împotriva politicei celor cari se hotărâseră să introducă în jocul rivalităţilor europene banda de criminali din Kremlin, ca tovarăşi de luptă. Au fost punctele culminante ale acestei politici cari au determinat şi punctele culminante ale persecuţiilor împotriva Legiunii. Această observaţie nu a lipsit a se adeveri şi cu prilejul luării portofoliului Afacerilor Externe de către Titulescu, în 1933. Prezenţa sa la acest departament coincidea cu începerea febrilei activităţi a lui Barthou şi cu scrisoarea lui Roosewelt către Kalinin, din 10 octombrie 1933, prin care îi propunea reluarea relaţiunilor diplomatice între cele două ţări. Această numire a determinat cursul politicii noastre externe, care a condus la predarea fără luptă a Basarabiei; un fapt prevăzut, pregătit şi admis – după cum se va vedea – chiar din primul moment de către noul nostru ministru de externe. Furtuna se dezlănţuise asupra Legiunii chiar sub scurtele guverne Maniu, Mironescu, Vaida, sub direcţia lui Armand Călinescu, viitor asasin al Căpitanului. Dar nici una din perioadele de persecuţie suferite de Mişcare până atunci nu întrecuse în sălbăticie pe aceea din toamna anului 1933, în primele săptămâni ale Guvernului Duca. Mult mai sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvern liberal, în 1924 contra mişcării naţionaliste… Intr-o vizită la Paris, unde fusese pentru a primi investitura acelor cercuri, fără aprobarea cărora , de la ocuparea tronului de catre Carol al II-lea, nu se putea obţine mult în viaţa noastră politică, Ion Duca, viitorul prim ministru, făgăduise că una din primele măsuri, în cazul că i se va permite de a lua puterea, va fi punerea Gărzii de Fier în afara legii. Duca însă întârzia cu executarea făgăduinţei sale. Şovăielile şi neliniştea lui mi-au fost povestite de Dl. Miroslav Arczievski, ministrul Poloniei la Bucureşti şi de Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră o lungă conversaţie cu Primul Ministru în zilele precedente omorârii lui: «Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac – le-a spus Duca. Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac împotriva acestor tineri, impotriva tineretului ţării. Am grele presimţiri… Este Titulescu! M-a ameninţat cu demisia lui, dacă nu lichidăm Garda şi cu prăbuşirea întregii construcţii a politicei noastre externe. Nu putem să ramânem fără aliaţi» (Mihail Sturza, România şi sfârşitul Europei, Editura Dacia, 1966, p. 44-46)26 februarie 1937. Consiliul de Miniştri al României democratice desfiinţează antidemocratic, antiuman şi anticreştin cantinele studenţeşti din toate centrele universitare.

2 Martie 1937. Guvernul naţional liberal, prezidat de Gh .Tătărascu, hotărăşte închiderea tuturor universităţilor din România.
Însă vârful persecuţiilor este atins în timpul dictaturii carliste, când, începând cu 17 aprilie 1938, este arestat abuziv, şi apoi judecat şi condamnat pe nedrept, Corneliu Codreanu, şeful Mişcării Legionare, concomitent cu sutele şi miile de arestări, calomnii, insulte, fabricarea de documente, judecări şi condamnări false, asasinate, inclusiv printre elevii de liceu. Sunt arestate şi închise şi mari personalităţi intelectuale ale ţării şi ale Legiunii, în frunte cu Nae Ionescu şi Mircea Eliade. De asemenea, la 23 mai 1938, are loc la Consiliul de Război procesul lui Corneliu Codreanu, sub presiunea crescândă a tandemului asasin Carol al II-lea – Armand Călinescu, unde Codreanu este împiedicat să se apere, fiind condamnat la 10 ani munca silnică, pentru ca mai târziu să-i fie înscenată asasinarea, de către Armand Calinescu, în noaptea Sfântului Andrei, de către bandele guvernamentale. Dar decretele persecutoare ale dictaturii se înmulţesc, căci la 1 februarie 1939 intră în vigoare legea lui A. Calinescu, privitoare la pierderea naţionalităţii române, lege vădit antilegionară, îndreptată împotriva celor refugiaţi în străinatate în urma prigoanei guvernamentale. Prigoana ia proporţii de coşmar, odată cu asasinatele în rândul căpeteniilor legionare: prof. Vasile Cristescu este împuşcat în frunte de către evreul Otto Reiner, Victor Dragomirescu, Nicoleta Nicolescu şi grupul Nadoleanu sunt arşi de vii în crematoriu, în prezenţa lui Armand Călinescu.
In lungul război al Statului român democratic cu studenţimea şi intelectualitatea creştină, fii şi fiice ale Bisericii strămoşeşti, PRIGOANA, PERSECUŢIA au fost educaţia, darul şi răsplata pe care guvernanţii României, botezaţi în credinţa ortodoxă, le-au administrat neîntrerupt pe parcursul perioadei interbelice, pentru a sătura setea de sânge tânăr a nelegiuitului şi sceleratului rege Carol al II-lea, cu atât mai mult, cu cât această sete nu s-a putut potoli până nu l-a «răzbunat» pe prietenul – asasin A.Călinescu, oferindu-i acestuia drept praznic pentru iertarea sutelor de asasinate, din rândurile tineretului creştin, un potir plin cu sângele jetfit a 252 de tineri legionari, vărsat cu crudă «evlavie» pe întregul cuprins al Ţării Româneşti. Revoluţia legionară din 3-6 septembrie 1940, condusă nevăzut de către Sfântul Arhanghel Mihail, dar şi de jertfa şi rugăciunile sfinţilor martiri, însă organizată biruitor de către Horia Sima (şeful Mişcării Legionare), a dus la alungarea regelui asasin şi trădător de ţară, precum şi la proclamarea Statului naţional legionar, deopotrivă cu instalarea guvernării Antonescu – Sima, pentru o perioadă se aproape 5 luni. Lovitura de stat a generalului Antonescu, din 23 ianuarie 1941, pregătita cu ajutorul lui Hitler, a aruncat Mişcarea într-o nouă prigoană (in lagărele germane şi în inchisorile antonesciene), care a durat până la venirea fatidicului 23 august 1944, când legionarii încarceraţi în inchisori au fost predaţi pe mai departe noilor autorităţi ocupante sovietice, pe de o parte, iar pe de altă parte, cei aflaţi in libertate, s-au organizat într-o lungă luptă de rezistenţă anticomunistă. Instalarea deplină a ocupaţiei comunisto- sovietice în România, începând cu 30 decembrie 1947, a condus la arestările în masă ale populaţiei româneşti anticomuniste, arestări al căror apogeu a fost în noaptea de 14/ 15 mai 1948. Majoritatea celor arestaţi şi aruncaţi în cea mai lungă persecuţie a României moderne, era formată de tineretul Mişcării Legionare, care au înţeles să-şi asume această imensă jertfă pentru Hristos, Biserică şi mântuirea Neamului.
Dar după 1989, într-o Românie liberă şi democratică, pentru care s-a jertfit şi tineretul legionar vreme de decenii, s-a poruncit de către toate guvernele ţării, neîntrerupt, să se aştearna o mare conspiraţie a tăcerii, a diversiunii, a minciunii, a calomniei, a diabolizării, profanării. Numai supravietuitorii marii persecuţii comuniste, oameni de o rară şi uriaşă nobleţe, încărcaţi şi împodobiţi cu mari daruri duhovniceşti de sfinţenie, aflaţi la apusul vieţii pământeşti, au propovăduit necontenit, cu putere dumnezeiască, ADEVĂRUL DESPRE MARTIRII ROMÂNI ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ, iar o parte a tineretului acestei ţări, dimpreună cu creştinii trăitori ai tuturor Bisericilor naţionale, au avut urechi de auzit şi inimă de împlinit acest adevăr. Chiar şi cei care ar fi putut să spună adevărul şi să facă lumină pentru fraţii lor de suferinţă din gulagurile comuniste, membri marcanţi ai partidelor istorice (naţional liberal şi naţional ţărănesc), care chiar au fost la conducerea României în perioada postcomunistă, au preferat să tacă laş, să le fie frică pentru viaţa trecătoare a acestei lumi, să se alieze, în promovarea minciunii, cu criptocomuniştii şi urmaşii lor socialişti de astăzi, adică cu cei care i-au persecutat, cu fariseii, cu ateii democraşi şi anticreştinii guvernanţi ai acestei ţări creştine.
De aceea, nu întâmplător, naţional-liberalul George Crin Laurenţiu Antonescu, profesor de istorie, şef de partid şi preşedinte al Senatului României, creştin botezat (care nu ştie ori nu vrea să ştie adevărul despre cea mai sfântă pagină de istorie românească contemporană, aceea despre «IISUS A FOST CU NOI IN CELULĂ», aceea despre strigătele şi liturghiile schingiuiţilor ajunse sfântă ofrandă la Tronul Mielului Celui Injunghiat de la întemeierea lumii, aceea despre compasiunea şi necontenita purtare de grijă a Maicii Domnului faţă de copiii ei din România întemniţată, … şi despre ziua mâniei Domnului, a Infricoşatei Judecăţi), care doreşte cu orice preţ să ajungă preşedinte al României, nu mai face nici un secret din crezul său necreştin (nu-i iubeşte pe martiri şi mormintele lor sfinte), înscriindu-se, firesc, pe linia tradiţiei liberale persecutoare faţă de tineretul creştin (simpatizant al martirilor şi al demnităţii creştine şi naţionale) şi faţă de puţinii supravieţuitori legionari, octogenari şi nonagenari, dăruiţi de Dumnezeu cu zile îndelungate şi luminoase «pentru credinţă şi mântuire». D-l profesor de istorie George Crin. L. Antonescu, ca şi politicianul Crin G. L. Antonescu, nu doreşte să rămână în istoria României alături de marii profesori şi martiri Gheorghe Brătianu, Vasile Christescu, P.
P Panaitescu, Gheorghe Manu, ori de marele Iuliu Maniu, ori de liberalii lui înaintaşi, care au murit în carcerile comuniste “datorită” umanismului socialist şi «prieteniei» de care au dat dovadă coreligionarii noului său patron spiritual Ion Iliescu, şi nici alături de memoria sfinţitoare în veac şi peste veac, a lui Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea şi a tuturor celor dimpreună cu aceştia. Dar cel mai nefericit lucru care i se poate întâmpla Domniei Sale, este acela ca să nu se afle în sânul avraamic al sfinţilor părinţi şi martiri, «prieteni ai Mei – spune Hristos Domnul», ai acestui neam creştin atât de prigonit, adică să nu se afle în raiul rugăciunilor sfinţilor Valeriu Gafencu, Constantin Oprişan, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Ianulide, Traian Trifan, Gheorghe Jimboiu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, preot Ilie Lăcătuşu, preot Constantin Voicescu, preot Liviu Brânzaş, arhim. Arsenie Papacioc, arhim. Justin Pârvu, arhim. Sofian Boghiu, arhim. Cleopa Ilie, ierom. Adrian Făgeţeanu şi a multor altora, atât de iubiţi de tineri şi de popor, dar şi atât de grabnic vindecători de frică, laşitate, miciună şi de toate rănile sufleteşti şi trupeşti. VINDECĂTORI, DOAR DACĂ II IUBIM.
Nu în ultimul rând ar trebui să ia aminte D-l Crin Antonescu, creştin botezat, că în învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe despre conducerea popoarelor se află scris urmatoarele: «Din momentul Inălţării şi aşezării la dreapta Măririi (a lui Iisus), un nou regim s-a instaurat la conducerea lumii, ca să zicem aşa. Este investită cu toată autoritatea şi puterea o nouă metodă de tratare a oamenilor: stă la dreapta, aşadar la loc chiar mai de cinste – doar pentru că este voia Atotputerniciei divine – duioşia iubitoare, care pătrunde înăuntrul sufletelor, pentru ca să le câştige prin dragoste (Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, Mt. 28,18). De aceea poate Iisus să trimită acum pe apostoli să înveţe şi să boteze toate popoarele lumii. Are autoritatea să o facă şi le va da şi puterea. Ameţitor este acest fapt!» Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că «sfinţii vor judeca lumea», şi că «sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi focul nu se va atinge de ele», dar şi că «cine vrea să fie cel dintâi, să fie slujtorul tuturor» (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 372-373). Aşadar, regimul instituit de Hristos, avându-i alături pe prietenii lui în stare de jertfă, pentru conducerea popoarelor lui, dimpreună cu noua metodă de tratare a oamenilor este DRAGOSTEA JERTFELNICĂ, MARTIRICĂ, adică să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău («mai mare dragoste, decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău, nu este»). Invăţătura lui Corneliu Codreanu s-a identificat cu această învăţătură evanghelică, iar românii care l-au urmat au pus-o în practică până la sacrificiul suprem, cu zecile de mii, în răspărul tuturor decretelor persecutoare. Proiectul de lege persecutor al D-lui Crin G. L. Antonescu, dacă va fi votat, se va înscrie în seria actelor antidemocratice şi anticreştine, va declanşa un război cu istoria şi cu memoria sfinţilor martiri, dar se va bucura de marea onoare de a fi în buna tradiţie marxist-leninistă, stalinistă, hitleristă, ceauşistă şi iliesciană, instituind cadrul pentru declanşarea unei noi prigoane. Va fi un un PREAMBUL SPRE UN NOU GULAG, de astă dată liberal-socialist globalist, un preambul şi spre noi şi mai sofisticate camere de tortură! Slavă Dumnezeului părinţilor şi martirilor noştri pentru toate!
Pentru întărirea celor de mai sus, despre existenţa martirilor în timpul persecuţiilor politice din partea statului român, redăm mai departe mărturia P. C. arhim. Justin Pârvu, mărturia Bisericii Ortodoxe Române şi mărturia Sfântului Munte Athos.
Mărturia părintelui Justin Pârvu: «Noi vorbim despre trecutul comunismului, dar el nu este deloc neprezent! Acum putem spune că Europa este o a doua Moscovă sau o Europă rusificată, pentru că toate concepţiile de gândire ale generaţiilor din 1917 şi până în prezent sunt mereu în această stare de duh, a unui socialism cu rădăcina într-un comunism sovietic!… Apoi toţi tinerii care s-au jertfit în perioada carlistă, la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava,… au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflacăraţi de detaliul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea Neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea lui. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor, care au venit înspre Aiud să-i slăveasca pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii.
Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jerfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într-un moment în care, în 1944, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, iar Occidentul era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice ghiare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până si organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret. In 1948 a fost cel mai mare val de arestări.
Comunismul, asupra poporului român, a fost ca o fiară sălbatică ce se introduce într-o turmă de oi şi sfâşie în toate părţile, distruge şi consumă şi pierde! Cea mai neagră perioadă!» (Cuvintele înţeleptului, Editura Babel, Bacău, 2011, p. 53-58) revista Atitudini, nr.
3, 2008, p. 24-27)«Vina este a diavolului împotriva lui Iisus! Şi cât se poate răzbuna, se răzbună prin slugile Domnului, ca şi la ora asta, nimic nu-i supără pe toţi duşmanii noştri şi ai neamului nostru, mai mult decât Mişcarea Legionară! Noi trăim prin această Mişcare. Dar orice s-ar întâmpla, niciodată nu vom avea altă soartă decât a celor care trebuie sa fie maltrataţi şi persecutaţi! Că toate conflictele acestea economice, financiare, nu sunt altceva decât consecinţa stăruinţei poporului nostru în credinţa faţă de Mişcarea Legionară! Cam ăsta-i contextul pe care-l trăim noi, nu ne putem aştepta la nimic, decât la prigoană…” (Cuvintele înţeleptului). “Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor… Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri. Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel sfânt. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre părintele Ilie Lăcătuşu ce putem spune? Este sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut – este în prezent şi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândurile tineretului lor. Duc lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimic, toţi se protejează. De asta poporul nu-i iubeşte!
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – «promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?»… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat că tulbură naţia…» «Pentru că a vorbi despre Codreanu, aproape am putea spune că este peste logica umană! Aşa cum vorbim despre arhangheli şi ingeri, şi rămân o sumedenie de lucruri neclare şi goluri chiar şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa şi aici, rămân goluri care nu vor putea fi completate niciodată! Pentru că emoţiile şi cutremurul şi eforturile pe care le-au depus ei, momentul când au fost ucişi, nu le putem compara cu nimic! (revista Atitudini, nr ;8, 2008,p.24-27)
Despre mărturia Bisericii Ortodoxe Române:«Recent, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti, a apărut cartea „Martirii pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”. Este o carte-document, cu mărturii despre 240 martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste. Dintre ei, 207 martiri ortodocşi (96 cu biografii întocmite), 30 martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici. În paginile ce urmează, vă recomandăm să citiţi binecuvântarea Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul României, pentru acest volum. ”După redobândirea libertăţii de către poporul român, în decembrie 1989, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dorind să înlăture consecinţele unor nedreptăţi şi suferinţe din perioada comunistă, a adoptat o seamă de hotărâri prin care au fost reabilitaţi acei ierarhi, preoţi şi credincioşi care au suferit din cauza convingerilor religioase şi a impactului pozitiv pe care îl aveau acestea asupra vieţii spirituale, culturale şi sociale a credincioşilor. Pe acelaşi temei, martirii credinţei şi eroiii neamului, „din toate timpurile şi din toate locurile”, sunt pomeniţi permanent la slujbele bisericeşti de peste an prin formule consacrate, fiindu-le, totodată, dedicată şi o zi specială, „Înălţarea Domnului”, trecută în calendarul bisericesc ca „Zi a Eroilor”. Această cinstire adusă martirilor şi mărturisitorilor credinţei creştine se reflectă şi în faptul că multe biserici ridicate după 1990 au fost închinate „Sfinţilor Români”, „Eroilor Neamului” sau „Eroilor Martiri”. Presa scrisă şi audiovizuală, precum şi editurile bisericeşti şi laice, au evocat frecvent, în ultimii 17 ani, şi au publicat, atât scrieri memoriale ale unor clerici şi mireni care au suferit prigoane şi deportări, cât şi cărţi, studii şi articole care prezintă pătimirile Bisericii şi ale slujitorilor ei în anii regimului totalitar comunist şi ateu. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a salutat cu multă bucurie iniţiativa Fundaţiei „ST. GERHARD’S WERK E.V” din Stuttgart, Germania, de a se elabora o lucrare cu caracter ecumenic, consacrată creştinilor care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Hristos, în perioada regimului comunist din România. În condiţiile în care ţara noastră urma să devină membră a Uniunii Europene, pentru redactarea unui asemenea volum s-a plecat de la ideea contribuţiei româneşti la completarea unor opere similare apărute deja în diferite ţări ale Europei, în scopul de a sublinia, şi din această perspectivă, valorile creştine ale civilizaţiei europene, ca temelie şi liant pentru comunitatea europeană aflată în curs de edificare.
Apreciind, aşadar, acest valoros proiect editorial, Sfântul Sinod a hotărât constituirea unui comitet de coordonare, format din ierarhi, profesori şi cercetători, reprezentanţi ai Bisericilor istorice din România, care, după mai multe întruniri de lucru, au stabilit criteriile de selectare a mărturisitorilor credinţei creştine, în perspectiva includerii lor în rândul martirilor secolului XX, precum şi metodele de lucru şi cooperare între ostenitori, în vederea elaborării lucrării.
După un remarcabil efort colectiv, desfăşurat pe o perioadă de trei ani, volumul „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada comunistă” şi-a îmbrăcat haina roadelor, în care va fi oferit publicului larg, constituind, neîndoielnic, o mărturie însemnată despre ceea ce a însemnat puterea de jertfă creştină în România, într-un răstimp în care s-a urmărit îndepărtarea, pe orice căi şi cu orice mijloace, a Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele şi din viaţa oamenilor. „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni… Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis… în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” – ne-a lăsat îndemn testamentar Mântuitorul (Ioan 15, 20-21); 16, 33). Deci, prin jertfele fiilor creştinătăţii româneşti, Însuşi Hristos a biruit puterile necredinţei şi ale întunericului!
Ca o îndatorire de conştiinţă al începutului celui de-al treilea mileniu creştin, lucrarea de faţă constituie, pe de o parte, o etapă firească şi necesară a unui efort de cunoaştere şi de asumare a trecutului, pe de altă parte, o datorie morală faţă de cei care s-au jertfit pentru credinţă şi cărora li se aduce, în acest mod, prinos de recunoştinţă şi un pios omagiu.
Cu aceste alese gânduri şi simţăminte binecuvântăm apariţia lucrării „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, ca şi strădaniile celor care au contribuit, într-un fel sau altul, la alcătuirea şi tipărirea ei şi dorim ca ea să-şi împlinească menirea, păstrând vie mărturia de credinţă şi jertfă a celor care, prin pilda vieţii lor în Hristos, au făcut-o posibilă şi i-au dat virtutea perenităţii. Veşnică să fie pomenirea lor!”† TEOCTIST, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Material documentar preluat de pe site-ul basilica.ro)
Scrisoarea mănăstirii Grigoriu despre primirea sfintelor moaşte de la Aiud
Părinţii atoniţi se închină cu evlavie la mărturisitorii români din temniţele comuniste.
Evlavia creştinilor din Grecia faţă de mărturisitorii din lagărul comunist a sporit mult în ultimii zece ani, în primul rând datorită traducerii cărţilor ce istorisesc pătimirile acestora.
De pildă, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi contemporani în spaţiul grecesc. I s-a închinat o biserică măreaţă în Veria, iar părticele din moaştele sale se găsesc astăzi în mai multe mănăstiri şi mitropolii ale binecredinciosului popor elen şi sunt închinate cu multă evlavie. Evlavia poporului sporeşte şi odată cu minunile săvârşite de aceşti sfinţi.
Printre mărturisitorii creştini cunoscuţi în Grecia se află şi cei care au suferit pentru Hristos în temniţele comuniste din România.
Traducerea cărţii lui Ioan Ianolide „Întoarcerea la Hristos” (Ed. Christiana, 2008) în limba greacă (Ed. Orthodoxos Kypseli, 2009) a avut, cu siguranţă, un rol esenţial în răspândirea cultului noilor mucenici români. Credincioşii ortodocşi greci doresc să cunoască mai bine viaţa acestor adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos şi, prin cinstirea lor, să afle ajutor şi mijlocire în rugăciunile lor către Domnul.
Publicăm în cele ce urmează scrisoarea trimisă de Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, una din cele mai mari mănăstiri ale Sfântului Munte, către Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, ca mulţumire pentru că părintele Augustin, duhovnicul acestui schit, a răspuns cu multă dragoste la rugămintea lor, trimiţându-le din moaştele celor care au mărturisit şi murit la Aiud pentru ca să se proslăvească numele Domnului nostru Iisus Hristos. Trebuie spus că Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu, fost profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie din Atena, este unul din cei mai cunoscuţi şi iubiţi părinţi duhovniceşti şi teologi din lumea greacă.
Iată că trupurile mărturisitorilor din temniţe, aruncate de comunişti la groapa comună, sunt astăzi împărţite spre cinstire şi închinare în întreaga Biserică a lui Hristos! Să nu uităm faptul că pe moaştele mucenicilor s-au zidit dintotdeauna altarele pe care se săvârşesc Sfintele Liturghii.
Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie – Sfântul Munte Athos, Nr. 249 / 8 august 2009Către Preacuviosul Părinte Augustin, duhovnic al Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, România
Preacuvioase Părinte Augustin, vă îmbrăţişăm frăţeşte în Domnul. Prin prezenta noastră epistolă monahală, ne exprimăm faţă de sfinţia voastră şi de obştea pe care o îndrumaţi caldele noastre mulţumiri pentru răspunsul prompt pe care ni l-aţi dat în 24 martie 2009, prin trimiterea pentru mănăstirea noastră a mai multor bucăţi de Sfinte Moaşte ale creştinilor noi mucenici, care s-au jertfit pentru credinţa noastră ortodoxă la mijlocul secolului al XX-lea, în perioada stăpânirii comuniste. Sfintele moaşte, însoţite de doi preoţi români, au ajuns cu multă evlavie în sfânta noastră mănăstire. Toţi cei 75 de părinţi ai obştii le-au întâmpinat la intrarea în mănăstire, cu multă bucurie şi cu emoţie. După aceea, monahii cu praporii, cu sfânta cruce şi cu sfânta evanghelie ţinută în mâini de un preot, au alcătuit o procesiune care a intrat în mănăstire, cântând imnul „Cuvine-se cu adevărat”. Concomitent cu aceasta, un diacon a cădit într-una Sfintele Moaşte. Înăuntrul bisericii mari a sfintei mănăstiri s-a cântat slujba specifică (Te Deum) şi a urmat închinarea tuturor la sfintele moaşte. Apoi, din partea preacuviosului stareţ al mănăstirii, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, au fost rostite cuvinte de mulţumire către Dumnezeu, care a arătat în aceste vremuri de pe urmă Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe. Mărturii autentice despre chinurile îndurate de noii-mucenici români ai secolului al XX-lea sunt descrise într-un mod elocvent în cartea fericitului întru pomenire mărturisitor Ioan Ianolide, apărută de curând şi în limba greacă nouă. Odată cu citirea acestor întâmplări cutremurătoare, suntem convinşi pe deplin că Domnul Dumnezeu e viu şi prezent, şi Biserica Lui este astăzi născătoare de sfinţi şi maică a sfinţilor mucenici. Părţi din aceste sfinte moaşte vor fi date şi Bisericilor misionare din state ale Africii Centrale (Congo, Burundi şi Rwanda), unde sfânta noastră mănăstire are centre misionare, pentru întărirea duhovnicească a fraţilor noştri care se ostenesc acolo.
Vă mulţumim, Preacuvioase, pentru această binecuvântare dumnezeiască pe care aţi oferit-o mănăstirii noastre, şi fie ca pentru rugăciunile sfinţilor noi-mucenici, să ne continuăm calea noastră monahală şi să ne învrednicim bucuriei veşnice, împreună cu toţi sfinţii cei întâi-născuţi în ceruri.
Cu iubire frăţească în Hristos, cu dragoste şi cu multe mulţumiri, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos (fiind bolnav, în locul egumenului a iscălit Părintele Panaret), împreună cu toţi fraţii mei în Hristos(Preluat din Revista „Familia ortodoxă”, nr. 9/2009, pp. 58-59)

Preot Mircea Bejenar, profesor, cercetator CNSAS

 

/bucovinaprofunda blog/

 

PE CINE AU OMORÂT – articol de Gheorghe Racoveanu din 1958

articol de Gheorghe Racoveanu din 1958

PE CINE AU OMORÂT

Caiafa arhiereul: “expedit, unum hominem mori pro populo”

În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi sã-i spunã “Hristos a înviat!”,  marele  arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme a rostit sentinţa: “mai bine sã moarã unul pentru popor, decât sã se prãpãdeascã  poporul  din  cauza  unuia”.  Cine  era  de  data  aceasta  cel  pe  care marele preot îl socotea vrednic de moarte “pentru popor”? Era vreun duşman al aşezãrilor creştine ale poporului român? Era vreun predicator de învãţãturã potrivnicã adevãrului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tânãr, plin de râvna şi puterea de a face din ţara româneascã o ţarã “temãtoare de Dumnezeu”, şi din neamul românesc un neam încrezãtor în învierea fãgãduitã de Hristos neamurilor care se vor fi dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era “unum hominem” pe care “arhiereul anului aceluia” îl osândea la moarte. Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român care, în cântecele speranţei lui, îl îmbrãcase pe tânãrul “cãpitan” în “suman de viorea”? Erau, oare, ţãranii români care, în februarie 1937, îmbrãcaţi în haine de Paşti şi în mâini purtând fãclii, alergaserã sã îngenuncheze în faţa sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin,  cãzuţi  luptând  pentru  Hrisots  şi  Legiune?  Era,  oare,  poporul  care  – trecând  peste  toate  ademenirile,  peste  toate  ameninţãrile,  peste toatã  teroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile judecãtorilor nedrepţi – ridicase pe scut pe acest tânãr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul universitãţilor; ori elevii şcolilor de pe cuprinsul ţãrii româneşti? Ori erau cãlugãrii mãnãstirilor? Ori preoţii bisericilor? Nu. “Poporul” care se simţea ameninţat şi în numele cãruia vorbea,  în ziua de Paşti a anului 1938,  marele preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. “Poporul” pentru salvarea cãruia trebuia  sã  moarã  “unul”  putea  fi  aflat  în  tagma  arhiereilor  necredincioşi, arghirofili,  trândavi,  pãcãtoşi, cu dosare compromiţãtoare în “cassa de fier” a partidelor politice; putea fi aflat în lumea pãpuşarilor politici care ruinaserã ţara întregitã; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanţele; “poporul” arhiereului din  acel an de blestem putea fi identificat în venitura  galiţianã şi greco-armeneascã. Patronul acestui “popor” se întâmpla sã fie însuşi regele ţãrii –  rege  imoral,  deşuchiat,  prãdãtor  al  avutului  public,  apãrãtor  al  intereselor evreieşti în ţara de la gurile Dunãrii. Acesta era “poporul” pentru care trebuia sã moarã Corneliu Codreanu. Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de cãtre arhiereu, cãrturarul Nicolae Iorga arãtase şi chipul în care trebuia sãvârşit omorul. În februarie 1937, într-una  din  secţiunile  Senatului,  înconjurat  fiind  de  miniştri  şi  de  senatori guvernamentali, cãrturarul recomandase metoda aflatã de el de la un vânãtor canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti din Odessa revoluţiei bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: sã ţinteşti între ochi pe cel care conduce. Şi totul ia sfârşit… Mişelia  cu  orgoliul  s-au  întâmpinat.  Ura  cu  demenţa  s-au  sãrutat.  Au uneltit sfat şi au hotãrât. L-au închis. L-au osândit hoţeşte. Apoi l-au omorât. Noaptea, tâlhãreşte. Relatarea oficialã vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura… Vestea omorârii “omului” i-a înmãrmurit pe români. Poporul de plugar l-a plâns, în cuviinţã şi tãcere, pe Corneliu Codreanul, nãdejdea lui. În localuri de petrecere, lãutarii şi-au atârnat viorile în cuiu şi au plecat. Universitãţile, în care el readusese pe Hristos, s-au îmbrãcat în doliu. Monstruozitatea era atât de mare, încât multã lume nu i-a dat crezare – se legãnau pe aripa speranţei cã e vorba numai de o “minciunã de stat”. Dar  mai  era  o  “lume”  care  ştia  bine  cã  “omul”  era  mort.  “Poporul” arhiereului Miron Cristea era mulţumit – înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rãu.  Poporul  acesta  –  numai  el  –  a  sãrbãtorit,  cu  ritualul  cuvenit,  moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi dispoziţii sã se facã rugãciuni polihronice pentru regele asasin. Cãrturarul a tipãrit, drept adevãr, într-unul din volumele lui, relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub escortã). Pentru istorie. Cãci o mânã mânjeşte pe alta şi amândouã faţa… Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putu auzi şi am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui ucigaşii, hoţii, neînţelegãtorii şi ucenicii lui. Ticãloşia celor care, într-un fel sau altul, au fost pãrtaşi la crimã, a fost datã în vileag prin uluitoarele mãrturisiri fãcute în 1940 de cei ce au executat porunca. Exagerãrile ucenicilor – câte vor fi fiind – îşi aflã explicaţia în marea lor evlavie faţã de dreptul omorât hoţeşte. Neînţelegãtorii de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de a transplanta la noi revoluţia lui Adolf Hitler ori a lui  Benito  Mussolini…  La  20  de  ani  de  la  consumarea  abominabilei  crime, ajutaţi de sfatul pe care ni la-u dat bogatele întâmplãri ale acestui interval de timp,  putem judeca drept  şi  mãrturisi  fãrã  teamã  de pãcat ce s-a pierdut  prin retezarea vieţii acestui bãrbat care nu împlinise încã vârsta de 40 de ani. În încercarea de apreciere a oamenilor se comite de obicei o greşealã fundamentalã: se cautã la ei tocmai ce nu le este esenţial. Se preţuiesc arhierei pentru  abilitatea  lor  politicã;  diplomaţi,  pentru  elocinţa  lor;  comandanţi  de armate, pentru credinţa lor în Dumnezeu; regi, pentru inteligenţa lor sclipitoare; cãlugãri, pentru frumuseţea glasului; oameni politici, pentru vasta lor culturã. Se-nţelege cã în asemenea cazuri, unitatea de mãsurã nefiind proprie, judecãţile sunt false. Cãci arhiereul se distinge prin tãria credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin înţelepciune; cãlugãrul, prin adâncimea evlaviei; bãrbatul de stat, prin simţul lui pentru real. Prin ce se distingea Corneliu Codreanu, întemeietor de şcoalã spiritualã şi de mişcare politicã, totodatã? Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie despre noutatea ideii ce stã la baza mişcãrii lui – rãul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevãrat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaşte  doctrina  creştinã,  nu existã aici nici o noutate.  Nu în  domeniul ideilor stau mãreţia şi podoaba acestui om neobişnuit. Ci altundeva. Dupã secole de despãrţire şi de luptã între fraţi, o generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, sã facã unirea Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani dupã acest însemnat pas, sfârşitul primului rãzboi mondial adusese împlinirea visului atâtor generaţii de români patrioţi – poeţi, scriitori, ziarişti, cãrturari, oameni politici, soldaţi.  Transilvania,  Basarabia,  Bucovina  fãceau cu  Regatul vechi un  singur trup. Ţara se mãrise, bogãţiile se adãugaserã, puterile spirituale sporiserã. Dar în ţarã sporitã  lucrurile  mergeau prost.  Corupţia,  jaful,  înstrãinarea  îşi dãduserã aici mâna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregãtire? Nu. Naţia românã dãduse avocaţi strãluciţi, medici celebri, cãrturari, gânditori, oameni de ştiinţã, tehnicieni,  poeţi,  scriitori,  mari  gazetari.  Existau  în  ţarã  partide  politice  cu programe  seducãtoare  şi  pãpuşari  politic  abili.  Nu de astfel  de lipsuri  suferea naţia.  Naţia  suferea  de  lipsã  de  cinste.  Ce-i  trebuia  ei  nu  erau  frumoasele programe politice (aplicate de suflet de tâlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de un mare EDUCATOR. Şi pe acest educator ea îl dãduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu. Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştinã;     nu     era     dascãl     de     pedagogie.     Ci     era     ÎNVÃŢÃTORUL, ORGANIZATORUL, CÃLÃUZITORUL. El învãţa, organiza, conducea. Marele nostru  Eminescu  n-a  avut  numai  intuiţii  geniale,  ci  şi  darul  de  a  formula pregnant adevãruri din care ne hrãnim noi astãzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fãrã îndoialã, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea zgura ticãloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregãtea sufletele spre fapta eroicã, spre  totala  jertfire  de  sine.  În  aceastã  putere,  în  acest  dar  excepţional  stã valoarea  lui.  Aici,  extraordinarul  lui  prestigiu.  Corneliu  Codreanu  n-a  izbutit numai sã punã pe picioare – în pofida tuturor adversitãţilor inimaginabile – o mişcare  de  mari  proporţii.  Corneliu  Codreanu  a  transformat  oameni:  le-a îmbrãcat sufletul în hainã de nuntã. Într-o ţarã şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul erau la ele acasã, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stãtãtoare, a fãcut din corectitudine şi din cinste sufleteascã condiţia primordialã a vieţuirii împreunã, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptãtorilor lui. Iarã cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iatã de ce neamul românilor  vedea în  el cãlãuza,  capul,  cãpetenia,  cãpitanul  sãu.  Decapitându-l, sceleraţii de la 1938 au decapitat Naţiunea. Fãcând  aceastã  afirmaţie,  nu  mã  gândesc  la  rolul  pe  care  Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stãvilirea puhoiului de la Rãsãrit ori în schimbarea profilului politicii europene. Ocupaţia ruseascã se va curma odatã cu înfrângerea Rusiei sovietice, înfrângere în care credem cu tãrie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a Naţiei nu s-a sfârşit. Pentru vremea de dupã liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dãduse şi pe care nu-l mai poate da decât la intervale  de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis “pro populo”. Ştim cã Nae Ionescu, care a înţeles toatã adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus – pe când Codreanu trãia încã – cã minunea înfãptuitã de acesta e atât de mare, cã de acum îl depãşeşte şi pe el. Iarã dupã omorâre, tot Nae Ionescu ne-a învãţat cã cea mai rodnicã rãzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfãptuirea vrerii lui. Ucenicii  şi  prietenii  lui  Corneliu  Codreanu  au  datoria  de onoare  sã nu trãdeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iatã de ce, prin decapitarea de la 1938, Naţia româneascã a rãmas sãracã. Dar Dumnezeul îndurãrilor va face cu ea semn spre bine. Cãci pãcatul nu l-a sãvârşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de moarte.

/bucovinaprofunda blog/

 

Taina faradelegii in Romania

 

Care sunt principalele greşeli în relaţia cu un duhovnic?

Ce se poate cere şi aştepta de la un duhovnic? Este, într-adevăr, un subiect foarte complex și extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum și pe care le consider a avea un impact major în relația cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincția pe care trebuie să o facem între preotul care primește mărturisirea păcatelor și dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu și părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecințe negative. Dacă vedem în preotul care primește mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor și a soluțiilor pe care le așteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conținutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care privește mărturisirea clară a păcatelor, însoțită de părerea de rău și de făgăduința de a nu le mai repeta și dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primește mărturisirea păcatelor și dă iertarea – deși nu este puțin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relația duhovnicească de îndrumare și de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiași preot, dar ele pot fi și distincte. În obștile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedești și altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voință și care își asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovnicești. Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincție între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinții mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincție între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenție și să n-o strecurăm printre discuții lungi cu duhovnicul, pe de o parte și îndrumare duhovnicească, pe de altă parte. Un alt aspect legat de duhovnic, pe care l-am desprins din experiența mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini și ipostase care nu țin de condiția lui de duhovnic. Și am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecție ideală a ceea ce lipsește credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greșit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soția nu are un soț pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare și cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne ferește, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soțul reprezintă o concretețe verificabilă din toate punctele de vedere, care-și face foarte repede vădite neputințele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecție ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soției de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere și predispoziția frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii și lumii utopice. În astfel de situații duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieții respectivului credincios, să dea soluții la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuție aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-și asume viața și deciziile privind viața cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertății și al responsabilității, trebuie să-și asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înțeleagă mai bine lucrurile și mai ales să deslușească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-și citească mai bine motivațiile lăuntrice, resorturile adânci, intențiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane. Extras din Interviul cu Părintele Constantin Coman revista: “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna

/moldovaortodoxa.md/

 

Despre sfârşitul lumii, Antihrist şi masonerie

 

– Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

– Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

– Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

/bucovinaprofunda blog/

 

Cuviosul Paisie Aghioritul: În vremea noastră, lipsesc pildele

-Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”[1]?

-Pentru că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră, lipsesc pildele – vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.

Acum, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit, pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş. Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar, pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi. Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc. Odinioară, binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mănăstiri nu se vedea, nici nu vătăma. Acum, ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel, stăpâneşte răul. Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face: influenţează şi pe ceilalţi. Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti. În viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Cei ce aleargă în stadion nu privesc înapoi, să vadă unde sunt ultimii. Când încerc să imit pe cei sporiţi, conştiinţa se subţiază. Dar când privesc la cei dinapoi, mă îndreptăţesc pe sinemi şi spun că greşelile mele nu sunt aşa de mari, în comparaţie cu ale lor. Mă odihnesc la gândul că există şi unul mai jos decât mine. Astfel, îmi înec conştiinţa sau, în cel mai bun caz, sfârşesc în a avea o inimă împietrită, nesimţitoare.

 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Traducere din limba elenă de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Chilia „Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, pp. 26 – 28.

[1] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze către cei ce au să se lumineze, 15, cap. 17, în Izv. Ortodoxiei, p. 414, ed. Inst. Biblic, 1943, Bucureşti.

 

Parintele Serafim Rose – “Despre racirea crescanda a credintei”

Un alt semn deosebit de simptomatic al vremurilor noastre este cel următor menţionat în acest capitol din Matei: ca dragostea multora se va răci. Aceasta pare a fi o caracteristică distinctivă a vremurilor noastre, dar într-o măsură mult mai mare decât în orice altă perioadă a istoriei. Aceasta se poate vedea în ceea ce poate fi numit nihilism. Oamenii comit crime fără nici un motiv anume, nu pentru câştig, ci doar pentru senzaţia pe care o pricinuieşte, aceasta deoarece nu-L au pe Dumnezeu înlăuntrul lor. Acum, în locuri dintre cele mai diverse, se poate vedea lipsa unor relaţii normale în familii, fapt de natură sa creeze oameni insensibili, reci. Într-o societate totalitară, acest tip de oameni sunt folosiţi ca sclavi care lucrează în lagăre de concentrare sau în altă parte. Am aflat cu toţi de recenta tragedie din Jonestown, a cărei victime i-au căzut cetăţeni americani. Oamenii de acolo erau nişte idealişti care se dedicau în întregime unei cauze. Deşi în cele din urmă a reieşit ca era vorba de fapt de o grupare comunistă, totuşi, se presupunea ca oamenii sunt creştini. Liderul era un preot al aşa-numitei Biserici a lui Hristos, una din denominaţiunile de frunte. Şi totuşi, după cum se presupune, aceşti oameni, având o oarecare conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu si a Creştinismului, s-au omorât unii pe alţii cu sânge rece. Cei care au băut si au administrat otrava copiilor lor au făcut-o cu fetele calme/împăciuite/împăcate. Nu-i nici o problemă, este doar de datoria ta, asta ţi s-a spus sa faci. Despre acest fel de răceală vorbeşte Hristos. Orice fel de căldură umană firească a fost abolită/înlăturată pentru ca Hristos a plecat de la inima/uşa inimii; nu mai e Dumnezeu. Este un semn înfricoşător al vremurilor noastre. Însăşi faptul ca s-a întâmplat în Jonestown este un avertisment, deoarece pare ca se vor întâmpla lucruri mult mai înfricoşătoare. Este foarte clar ca aceasta este lucrarea lui Satan. Cu un an sau doi înainte de acest eveniment, am auzit si de cele întâmplate în Cambogia. Un mic partid de oameni – zece sau douăzeci cu totul – au luat puterea unei ţări întregi ucigând fără mila cel puţin două milioane de oameni, întemeiaţi pe nişte idei abstracte. Ne vom întoarce la ţară, spuneau ei; pentru aceasta, toată lumea trebuie sa părăsească oraşele. Dacă nu poţi părăsi oraşul, vei muri. Pacienţii spitalelor au trebuit sa plece de pe mesele de operaţie, si dacă nu puteau merge, erau ucişi – erau împuşcaţi si aruncaţi într-un şanţ/canal. Cadavrele erau strânse în oraşe – era groaznic. Acelaşi lucru s-a întâmplat si în Jonestown: răceală întemeiată pe o idee – care arata a idealism – instaurării comunismului pe pământ. Reiese de aici ca Dostoievsky avea dreptate. În cartea sa, Demoni/Demonizaţii [engl. The Possessed = demonizaţii], scrisă în 1870, era un personaj rus numit Şigalov, un teoretician, care avea o teorie absolută a modului prin care comunismul putea fi instaurat pe pământ. El credea ca statul ideal de pe pământ va fi comunismul autentic. Din nefericire, spunea el, pentru a face fericiţi şaizeci de milioane de oameni, trebuie sa ucizi o sută de milioane. Dar acei şaizeci de milioane de oameni vor fi mai fericiţi ca oricine altcineva care a fost fericit vreodată, iar suta de milioane de oameni vor fi o masa fertilă pentru viitorul paradis mondial. Se întâmplă ca începând cu 1917, Rusia a avut lipsă exact de o sută de milioane de oameni, din care cel puţin şaizeci de milioane au fost ucişi chiar de sovieticii. Aşadar, iată un semn foarte prezent în vremurile noastre: răcirea dragostei. Această răceală este răspândită nu numai prin lume în general, ci si printre creştini. Apoi avem un alt semn, care în vremurile noastre a atins proporţii fără precedent: Evanghelia este propovăduită la toate neamurile. Se ştie foarte bine ca textul Evangheliei este răspândit în aproape toate limbile vorbite de pe pământ – cred ca în cel puţin o mie de limbi. Mai mult, Evanghelia Ortodoxă este propovăduită acum în toată Africa. Revistele noastre le trimitem în Uganda si Kenya, de unde primim si scrisori de răspuns – scrisori foarte mişcătoare de la tineri africani convertiţi la Ortodoxie. Au un respect profund pentru episcopul lor; merg la seminar. Este evident ca acestor oameni din Africa li se oferă un simţire foarte ortodoxă. Sunt oameni foarte simplii. Ortodoxia nu trebuie sa apară foarte complicată dacă cei cărora li se propovăduieşte Evanghelia sunt oameni simpli. Oamenii încep sa se zăpăcească doar atunci când alţii vin sa-i provoace, încearcă sa dea o interpretare exagerată, anume ca preoţii si episcopii ar trebui înlăturaţi/daţi deoparte. Dacă li se propovăduieşte Evanghelia ortodoxă, oamenii simplii reacţionează cum aşa cum au făcut-o dintotdeauna în trecut. Problema e, mai degrabă, cu oamenii complicaţi.

Sursa: Parintele Serafim Rose – Despre semnele vremurilor

 

Proorocia Sf. Serafim de Sarov despre schimbarile din Sf. Traditie

“Vor fi asemenea vremuri, spune părintele Serafim, când nelegiuirea arhiereilor ruşi va întrece nelegiuirea arhiereilor greci, de pe timpul Împăratului Teodosie cel Tânăr şi se vor împlini cele prezise: „Se apropie oameni de mine care cu buzele şi limba lor mă cinstesc, iar inimile lor stau departe de Mine. Dar în zadar Mă cinstesc, propovăduind învăţături omeneşti”. Că sub pretextul progresului bisericesc şi creştinesc, întru satisfacerea trebuinţelor acestei lumi, vor schimonosi şi falsifica dogmele (învăţătura) şi tipicul Sfintei Biserici, uitând că acestea îşi au începutul de la Însuşi Domnul Iisus Hristis, care a învăţat şi le-a poruncit ucenicilor Săi, Sfintilor Apostoli, despre întemeierea Bisericii Lui Hristos şi a pravilelor ei lăsându-le poruncă: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). De atunci şi până astăzi s-au păstrat şi au ajuns până la noi pravilele şi tradiţiile Sfintilor Apostoli, care au fost explicate şi confirmate definitiv odată şi pentru totdeauna de către Sf. Moştenitori – Sfintii Părinţi, povăţuiţi de Sfântul Duh la cele Şapte Soboare Ecumenice. “Vai de cel, care va scoate sau va adăuga un cuvânt, – spune părintele Serafim, – Biserica noastră nu are nici o pată; vai şi amar de acel care va cuteza să introducă oarecare schimbări în Slujbele bisericeşti şi în pravilele acelei Biserici, care este “Stâlpul şi întărirea Adevărului” şi despre care Însuşi Mântuitorul a spus, că nici porţile iadului nu o vor birui; adică ea va dăinui neschimbată până la sfârşit – până la cea de-a Doua Venire. Orice încercare de a introduce, chipurile perfecţionări, schimbări în pravila şi învăţătura Sfintei Biserici, înseamnă erezie, încercare de a înfiinţa o altă Biserică bazată pe gândirea omenească, este abatere de la poruncile Sfântului Duh şi este hulă asupra Duhului Sfânt, care nu va fi iertată în veac. Aşa au procedat şi vor proceda toţi acei care s-au rupt de la unitatea Sfintei Biserici Apostoleaşti, despre care Apostolul Pavel spune: “Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 13–15). Pe această cale vor merge arhiereii pământului Rusesc şi clerul şi mânia lui Dumnezeu îi va lovi. Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veac acelaşi este şi învăţăturile poruncilor şi aşezămintelor Sale sunt întărite de El o dată şi pentru totdeauna fără schimbări, pentru că acesta este adevărul, adus din Ceruri de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ştiinţele, învăţăturile omeneşti trebuie să fie supuse modificării în procesul dezvoltării şi perfecţionării lor, dar învăţătura Dumnezeiască dată nouă nu poate fi schimbată de către oameni, precum neschimbător este Însuşi Dumnezeu, care a întemeiat Sfânta Biserică şi Tainele sale, de aceea, spune părintele Serafim, aici nu este loc pentru filozofări omeneşti. Din care cauză Apostolul a şi spus: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema” (Gal. 1, 8)

Extras din amintirile E. I. Motovilova după însemnările soţului ei N. A. Motovilov despre Cuviosul Serafim

/aparatorulortodox blog/

 

Maica Mihaela Iordache

O mucenita a ortodoxiei romanesti: maica Mihaela Iordache

Maica Mihaela Iordache este un nume binecunoscut în spaţiul eclezial românesc. Din păcate, numeroase date ale biografiei sale au rămas mult timp necunoscute [1]. Vom încerca aici să-i reconstituim viaţa în liniile esenţiale, pe baza documentelor alcătuite de fosta Securitate.

Obârşiile şi formaţia

Maria Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut la data de 15 noiembrie 1914 în localitatea Nicoreşti din judeţul Galaţi [2]. Primele şapte clase le va urma în satul natal, cursurile liceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti [3]. Între 1934-1938 Maria (Marieta – cum era mai bine cunoscută) urmează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu succes, obţinând diploma de licenţă, dar meseria de profesoară de educaţie fizică o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În paralel ea va audia cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, însă fără a le finaliza cu o diplomă [4]. Etapa studenţiei este decisivă pentru destinul ulterior al Mariei Iordache. Acum ea îşi defineşte convingerile politice şi îşi asumă un drum care o va duce în cele din urmă la moarte. Ca mulţi tineri din epocă, ea vede în Corneliu Zelea Codreanu şi în Mişcarea Legionară o alternativă la partidele politice tradiţionale, considerate insuficient de dinamice pentru o generaţie care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele sfânt de pe cer”. Distanţarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care au condus la consecinţe tragice, dar, în acel moment, Mişcarea Legionară seducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de demnitate naţională şi prin afirmarea constată a ideii de credinţă în Dumnezeu, concepţie radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniţi în mare parte din copii de ţărani, din case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri nu puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credinţă. Relaţia dintre Mişcarea Legionară şi Biserică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapărat din vina istoricilor. Chiar în interiorul mişcării au existat opinii diferite cu privire la acest subiect. Unii legionari înţelegeau prin Biserică o comunitate creştină ideală, de sfinţi, spre care oamenii (românii, în cazul de faţă) trebuiau să tindă. Legiunea era numai o manifestare datorată lumii decadente, care îşi asuma, asemenea oştilor îngereşti, lupta împotriva răului. E o imagine ce se apropie de Judecata de Apoi, când îngerii separă pe cei păcătoşi de sfinţi, instaurându-se împărăţia veşnică [5]. Din aceste considerente unii legionari şi-au asumat înfăptuirea acelor asasinate, considerate acte de justiţie [6], care au devenit principale capete de acuzare la adresa Legiunii. Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă mai era nevoie, dificultatea enormă de a armoniza politicul cu spiritualul.

Din Legiune în mânăstire

Revenind la cazul Marietei Iordache, apropierea ei de legionarism este motivată şi de atmosfera familială, deoarece toţi copiii familiei Iordache au fost, într-un fel sau altul, implicaţi în Mişcare. Iordache Nicoară va deveni comandant legionar [7], iar una din fete va fi cununată chiar de Căpitan, venit special la Nicoreşti [8]. Marieta, la rândul ei, devine membră a Cetăţuilor de Fete, sub conducerea Nicoletei Nicolescu [9], cea care va fi ucisă mai târziu în mod bestial de Siguranţă [10]. Împreună cu alte fete, ea va munci ca voluntară la unul din restaurantele legionare din Bucureşti şi va activa în cadrul organizaţiei de femei [11]. În ancheta din 1955, care în mod firesc a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache a fost întrebată care era scopul Legiunii. Răspunsul ei a fost crearea unui om nou, iar acest ideal putea fi realizat prin interiorizarea conştiinţei, mărturisirea sinceră a greşelilor şi frecventarea bisericilor. De asemenea, mărturiseşte că în cadrul şedinţelor de cuib se citea Biblia [12]. A fost întrebată: „Ce se realiza prin frecventarea Bisericii în vederea formării omului nou?”. Răspunsul a fost: „Prin frecventarea bisericii se căpăta conduită creştină şi principiile de corectitudine, astfel puse în practică de legionari încât aceştia să se bucure de simpatie şi încrederea celor ce-i înconjurau” [13]. Astfel de declaraţii, strânse de la mulţi arestaţi, erau un motiv pentru Securitate să vorbească de o infiltrare a Bisericii de către legionari şi doctrina lor. De fapt, în mintea unor oameni precum Maria Iordache era invers. Doctrina Bisericii urma să pătrundă în viaţa Legiunii, creând o mişcare socială şi politică care să se ghideze după valorile creştine. Din declaraţiile Mariei Iordache rezultă că pentru ea Legiunea era mai mult un ordin laic, menit să impună un set de valori creştine în societate. Succesul Mişcării a stârnit îngrijorarea regelui Carol al II-lea. Eşuând în încercarea de a o atrage în proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de măsuri menite să distrugă Legiunea. Una din ele a fost arestarea şi condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe 8 iunie 1938 avea loc pe stadionul ANEF o manifestaţie la care urma să participe şi regele Carol al II-lea. Reuşind să intre pe stadion şi să se apropie de un microfon, Maria Iordache a strigat: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte” [14]. Arestată şi bătută, ea este internată în lagărul de la Mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. În octombrie 1938 reuşeşte să evadeze şi rătăceşte mai mult timp prin păduri, cu o coastă fisurată. Desfiinţarea lagărului imediat după evadarea ei o scuteşte de noi neplăceri [15]. În următoarele luni, două morţi o vor afecta profund: cea a lui Corneliu Zelea Codreanu şi cea a fratelui ei, Iordache Nicoară, ucis în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Revine în satul natal, unde stă până în septembrie 1940. În acest timp face o vizită la Mănăstirea Vladimireşti şi rămâne impresionată de viaţa din cadrul obştii de acolo. Venirea la putere a unui guvern legionar în septembrie 1940 o determină să vină la Bucureşti, dar numai pentru a asista la deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea Căpitanului şi imediat pleacă la Vladimireşti, hotărâtă să se călugărească [16]. În faţa anchetatorilor de Securitate ea a afirmat că s-a retras practic din organizaţia legionară din acel moment, iar în faţa mirării anchetatorilor de ce a făcut acel gest tocmai atunci, când Legiunea era la putere, ea a răspuns:„M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare întrucât am văzut că legionarii comit unele fapte ce nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de această organizaţie, văzând în acelaşi timp că legionarii convinşi pentru această idee muriseră” [17]. Părinţii nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit după ea. În aceste condiţii, Maria Iordache pleacă din nou la Bucureşti, unde lucrează ocazional şi organizează cu câteva prietene o mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viaţă cvasimonahală. Fie la biserică, fie acasă, Marieta se roagă pentru sufletele celor ucişi, pentru iertarea păcatelor [18]. Plecată un timp din Bucureşti, ea află că ferma a fost confiscată, iar fetele arestate [19]. Din acel moment decizia este luată. După un scurt timp petrecut la Mănăstirea Pasărea, pe 22 septembrie 1942 ea vine la Vladimireşti, pentru a nu mai pleca niciodată, părinţii trebuind să accepte decizia fetei lor [20]. După doi ani, intră în rândul rasoforelor (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de Mihaela [21]. Datorită pregătirii superioare, i s-a încredinţat funcţia de secretară. Stareţa Mănăstirii Vladimireşti, maica Veronica, mărturisea despre maica Mihaela: „Ca monahie, prin rugăciune şi nevoinţă, a dus o viaţă duhovnicească deosebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru întregul sobor. Deşi îndeplinea funcţia de secretară a mănăstirii, maica Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte virtuţi ale sale, participa neobosit la toate ascultările din obşte. Maicile îşi aduc aminte cum într-o zi, mănăstirea fiind cotropită de soldaţi ai armatei ruse, aceştia au vrut să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credinţă, maica Mihaela s-a aşezat în faţa icoanei, preferând să fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus batjocorit” [22].

Arestată de Securitate

În anii care au urmat, prestigiul Mănăstirii Vladimireşti a crescut necontenit, mulţi considerând-o, datorită predicilor curajoase ale preotului Ioan Iovan, un centru al rezistenţei anticomuniste. Mulţi fugari au găsit ajutor aici. Din aceste motive puterea comunistă era hotărâtă să desfiinţeze mănăstirea, încercând să se folosească şi de unele neînţelegeri de natură dogmatică între cele predicate de părintele Iovan şi restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve situaţia creată printr-un compromis, care a eşuat. Securitatea intervine în forţă, printr-o amplă desfăşurare de forţe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizaţi în primă instanţă fiind părintele Ioan Iovan şi maica Mihaela. Maica stareţă Veronica îşi aminteşte că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi scosese numai încălţămintea şi aşa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezişul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculţă, spre stăreţie. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, ţipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, dar ei au întors patul puştii şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut chiar câţiva dinţi” [23]. Cei doi au fost arestaţi şi duşi la Penitenciarul Galaţi, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitaţie publică, art. 327 C.P.) [24]. Anchetatorii nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se poată agăţa de ceva în cursul investigaţiilor. Au urmat un şir de interogatorii dure, în care maica Mihaela a fost chestionată despre toată viaţa ei, securiştii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legionar şi pe eventuala continuare a acestei activităţi, pentru a putea găsi un motiv să o pună sub acuzaţie oficial şi să intre în legalitate. Maica Mihaela îşi recunoaşte deschis trecutul, afirmă limpede ce a înţeles ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dezamăgirea faţă de unele aspecte ale acestuia şi apropierea de Dumnezeu prin Biserică. Afirmă hotărât că este împotriva ideologiei comuniste [25], că va lupta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în mănăstire şi că nu i-a denunţat [26] din spirit de solidaritate, şi că nu ar face niciodată altfel. În acelaşi timp, ea spune că foştii legionari care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită prieteniei care-i lega, nu pentru a organiza conspiraţii, cum doreau să acrediteze anchetatorii. Din procesele verbale reiese că distanţele dintre vizite sunt mari, iar persoanele sunt altele. Maica Mihaela a ştiut să despartă lucrurile. Ea spune clar: „Nu s-au ţinut şedinţe legionare în mănăstire. Dacă aş fi ştiut, i-aş fi dat afară” [27]. Întrebată odată de un legionar (Aurel Tacu) ce ar trebui să facă în noul context politic, ea răspunde: „Rostul mişcării legionarilor este de a apăra şi sprijini Biserica, […] să propage în rândurile populaţiei virtuţile creştine şi a atrage populaţia alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exemplul lor personal că apără Biserica şi că sunt uniţi împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu” [28].

Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când sunt arestaţi Ioan Lupeş, Petre Măzăreanu (care uciseseră mai mulţi miliţieni), Teodorescu Dumitru (Theovid, simpatizant legionar, admirator al Vladimireştilor, care a sprijinit acţiunile de aici) şi Păiş Ghiţă (din Tudor Vladimirescu, luptător împotriva colectivizării) [29]. Toţi avuseseră de-a face cu Vladimireştiul şi cu personalul de aici. Din acest moment, motivul pentru arestare se găseşte şi ancheta se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui Ioan Iovan şi ale maicii Veronica (arestate la rândul ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galaţi de Tribunalul Militar Bucureşti. În cadrul actului de acuzare, maicii Mihaela i se impută că a continuat sub haina călugărească activitatea legionară, încercând să le atragă şi pe alte monahii. Ar fi iniţiat o veritabilă şcoală a crimei, ar fi organizat tabere legionare, ar fi organizat exerciţii de tragere cu arma [30]. Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, mobilizator-apocaliptic, specific actelor de acuzare din perioada comunistă. Ridicolă este interpretarea dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 august 1944: a vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor [31]! Maica Mihaela a sprijinit într-adevăr cu bani şi alimente pe unii fugari, a dat buletine de identitate sau a falsificat acte pentru a-i face scăpaţi şi a trimis lui Theovid o maşină de scris, pentru ca acesta să multiplice broşurile cu vedeniile maicii Veronica [32]. Toate acestea erau motive suficiente pentru ca maica Mihaela să fie condamnată de justiţia comunistă, dar s-a dat un plus de patetism pentru ca sentinţa să fie şi mai mare şi să se justifice teoria conspiraţiei legionare de care puterea comunistă se va folosi mai târziu pentru a desfiinţa un număr important de mănăstiri [33].

Moartea în închisoare

Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. [34]. De la Galaţi este trimisă în închisoarea de femei din Miercurea Ciuc. Pe 4 martie1960 este trimisă pentru munci la Penitenciarul Arad [35]. Pe 4 septembire 1960 este transferată laJilava pentru cercetări [36], de unde pe 21 februarie 1961 revine la Miercurea Ciuc. Aici, pe data de 20 aprilie 1963 îşi găseşte obştescul sfârşit, în acelaşi loc unde, în urmă cu 24 de ani, fusese ucis şi fratele ei, „bădia” Iordache Nicoară. Pentru a se lămuri cauza morţii este utilă redarea în întregime a referatului medical întocmit de medicul închisorii, Alex. Lorenzovici, pe data de 23 aprilie 1963:

„Deţinuta C.R. Iordache Maria, născută la data de 14.11.1914 a decedat la data de 20.04.1963 orele 20,00. Cauza morţii: insuficienţă cardiocirculatorie, cardioscleroză decompensată, reumatism anchilozant

Datele importante ale fişei medicale:

– data completării fişei: 1956.07.18 – sănătoasă

– 31.08.1956: Ptoză gastrică, gastro-enterocolită cronică, dizmenoree, polimenoree, debilitate fizică generală. Se pregăteşte ex. ginecologic, deţinuta refuză acest examen.

– 9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree. Refuză examenul ginecologic

– 19.04.1957: idem (trat: Progesteron, Testosteron, Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, Vit. C, Vit. B1, complex b şi Syr. Hemoglobină)

– 7.07.1957: idem

– 10.10.1957: idem

– febr. 1959: refuză toate medicamentele prescrise

– 13.12.1960: MRF, ITH

– 3.03.1960: Apt pentru muncă (trimisă la Arad, n.n.)

– 11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, Aspirină)

– 17.01.1963: Distrofie, reumatism cu anchiloză incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polivitamine, Glucofilin, regim alimentar)

– 01.02.1963: insuficienţă cardiacă, cardioscleroză, colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză)

– 15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză)

– 26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vit. K, Vit. B1 25 mg. fiole)

– 8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole

– 28.03.1963: Status idem plus Enterocolită, bronşită, suspect de cancer esofagin

– 5.04.1963: Decompensaţie cardiacă (Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)

– 15.04.1963: Status idem(Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)

– 17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. B1, Vit. C)

– 18.04.1963: idem (Vit. B1 100 mg. Strofantină, Glucoză, Pentazol).

În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncţiei pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate.

La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963.

Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri. În ultimul timp ea nu a mai acuzat simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza datelor anterioare era posibil şi existenţa tumorii maligne a uterului, care ar explica simptomele abdominale subiective care s-au accentuat treptat (dureri abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, caşexia gravă). În luna ianuarie 1963, cu sprijin, a mai putut să vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu a putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngrijirea din partea altor persoane. Starea generală s-a agravat rapid, deşi am încercat şi am făcut tot ce am putut, şi la data de 20.04.1963, orele 20, în urma unei crize de sufocaţie, a decedat. Luni, 22.04.1963, am raportat cazul, conform ordinelor în vigoare. În condiţiile de faţă, neexistând medic legist sau medic expert cu delegaţie în Miercurea Ciuc, am raportat şi acest fapt către Procuratura Militară Tg. Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică pentru înmormântarea cadavrului fără autopsie. Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi în infirmerie, pentru faptul că nu avem infirmerie, de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. Miercurea Ciuc, 23.04.1963” [37]. Măsurile luate de medic au fost corecte, însă regimul de închisoare era distrugător. Faptul rezultă printre rânduri din raportul medicului, dar şi mai clar dintr-un act scris de maica Mihaela: „9 iunie 1959 – Miercurea Ciuc – Domnule Comandant, subsemnata deţinută Iordache Maria, condamnată 25 ani m.s., fiind suferindă de metropatie hemoragică şi propunându-mi-se un raclaj uterin, nu l-am putut accepta din motive personale. Declar prin prezenta că mi s-a propus deci tratamentul condiţionat de această operaţie pe care o refuz, fiind încredinţată că motivul hemoragiilor repetate este determinat de răceală şi de o stare de oboseală şi slăbiciune excesivă. Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale ale vieţii din închisoare, nu pot accepta operaţia propusă, iar la acest regim desigur nu am nici o pretenţie, fiind deţinută şi nu om liber cu dreptul la viaţă. Cu respect, deţinuta Iordache Maria” [38]. Este o afirmare cât se poate de limpede a statutului pe care îl aveau deţinuţii politici. Prin urmare, intrată sănătoasă în închisoare, maica Mihaela se îmbolnăveşte grav în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Refăcută parţial la un moment dat, a fost trimisă la muncă la Arad şi la Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică şi cu probleme cardiace. Suferinţele descrise în raport sunt atroce. Ironie a sorţii: este înmormântată chiar în ziua când trebuia să plece la spitalul Văcăreşti. Din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poate spune cu precizie care a fost cauza decesului. Toate mărturiile arată că a vieţuit în închisoare ca o adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinurile.

(George Enache – Revista Puncte cardinale, anul XX, nr. 11-12/239-240, noiembrie-decembrie 2010, pp. 14-15; textul a apărut iniţial în revista Rost; pentru o variantă extinsă, cf. vol. colectiv Martiri pentru Hristos, dinRomânia, în perioada regimului comunist, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 361-370)

---

[1] În galeria de personalităţi întocmită de Fundaţia „George Manu” sunt prezente şi câteva rânduri referitoare la biografia Mariei Iordache (pe Internet: http://www.fgmanu.net/personalitati). Un portret deosebit de interesant îi face Petre Pandrea în Călugărul alb, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003, passim.

[2] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 186.

[3] Ibidem, f. 191.

[4] Ibidem, f. 188.

[5] Codreanu afirmă într-una din scrierile sale: „Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi a moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică…” (Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare, Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pp. 100-101). Aspiraţia spre o comunitate creştină ideală manifestată în veac s-a conjugat cu un anume dezinteres în realizarea unui proiect pragmatic de organizare socială, Codreanu afirmând că este nevoie mai întâi de formarea de oameni de caracter care vor înfăptui o „revoluţie” a societăţii româneşti. Istoria însă a demonstrat că revoluţiile scapă cel mai adesea de sub control, iar diferenţele dintre o revoluţie socio-politică şi una spirituală sunt extrem de mari. În aceeaşi perioadă activează în Italia don Luigi Sturzo, care este întemeietorul creştin-democraţiei, arătând cum se poate valoriza credinţa creştină în condiţiile unei societăţi tot mai secularizate (Luigi Sturzo, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, trad. de Nicoleta Panait, Ed. Paidea, Bucureşti, 2001). Dacă una din doctrine este „revoluţionară”, cealaltă ar putea fi calificată drept „reformistă”, iar diferenţa dintre Codreanu şi Sturzo este cea dintre un profet mesianic şi un teolog scolastic. Eşecul guvernării legionare din 1940 va arăta limitele doctrinei şi va face pe mulţi adepţi cu credinţă în Dumnezeu să se apropie de Biserică, dându-şi seama că aici este adevărata mântuire. Securitatea va folosi acest lucru pentru a acuza Biserica de infiltrări legionare (vezi în acest sens George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 381-400, 451-497).

[6] Erau considerate păcate asumate cu bună ştiinţă (vezi Flor Strejnicu, Creştinismul Mişcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 2000, passim).

[7] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 187.

[8] Ibidem, f. 192.

[9] Ibidem, 190-191.

[10] Cf. http://www.fgmanu.net/personalitati/personalitati1.htm.

[11] Ibidem, f. 191 (Întrebare: Ce activitate ai desfăşurat dumneata în cadrul acestui grup legionar?. Răspuns: În cadrul acestui grup am desfăşurat următoarea activitate: luam parte la şedinţele ce se ţineau săptămânal, plăteam cotizaţia, ajutam legionarii închişi precum şi familiile acestora materialiceşte, cântam cântece legionare şi mergeam la mormintele legionarilor, am lucrat voluntar la cantina şi restaurantul legionar din Str. Gutemberg, alături de casa lui Cantacuzino).

[12] Ibidem, f. 192.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, f. 187.

[15] Ibidem, f. 196.

[16] Ibidem, f. 197-198.

[17] Ibidem, f. 189.

[18] Ibidem, f. 194, 199.

[19] Ibidem, f. 197-198.

[20] Ibidem, f. 200.

[21] Cf. mărturia maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea Vladimireşti, dată în anul 2004, pentru martirologiul realizat de Fundaţia „Sf. Gerhard”.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 179-355.

[25] Ibidem, f. 221.

[26] Ibidem, f. 216.

[27] Ibidem, f. 214.

[28] Ibidem, f. 204.

[29] Ibidem, vol. 6, f. 1-11.

[30] Ibidem, f. 162.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, f. 179. Şi ea, şi Ioan Iovan au avut în celulă un informator (ibidem, vol. 11, f. 326-353). În destăinuirile făcute şi existente în dosar, maica Mihaela recunoaşte că a încercat să transmită monahiilor ceva din spiritul legionar, dar prin aceasta înţelege cinste şi fermitate.

[33] Vezi G. Enache, op. cit., pp. 148-150, 398-400).

[34] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, f. 188.

[35] Ibidem, vol. 12, f. 96.

[36] Ibidem, f. 31,33.

[37] Ibidem, f. 9.

[38] Ibidem, f. 115.

 

sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net/mihaela-iordache/746-o-mucenita-a-ortodoxiei-romanesti-maica-mihaela-iordache

 

Sf. Nectarie de Eghina: Cum urmăm Mîntuitorului Hristos

Mîntuitorului Hristos Îi urmăm dacă păzim porun­cile Lui şi Îl iubim, fiindcă El Însuşi ne face cunos­cut aceasta zicînd: Dacă M-aţi iubi, aţi păzi porunci­le Mele. Şi iarăşi: Dacă Mă iubeşte cineva, cuvîntul Meu îl păzeşte … dacă nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte (Ioan 14, 23-24). Iar Sfîntul Evanghelist Ioan în Episto­lele lui zice: Şi în aceasta ştim că L-am cunoscut pe El, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice că L-a cu­noscut pe El, dar poruncile Lui nu le păzeşte, minci­nos este şi în el adevăr nu se află. Dar cine păzeşte cuvîntul Lui, cu adevărat întru acesta dragostea lui Dumnezeu este desăvîrşită. Prin aceasta cunoaştem că sîntem întru El. Cel ce spune că petrece întru El dator este, precum Acela, şi el aşa să umble (I Ioan 2,3-6). Întru aceasta să urmăm lui Hristos identificînd vo­inţa noastră cu voinţa Lui, astfel încît lucrători fiind, să lucreze întru noi nu voia noastră, ci voia lui Dum­nezeu, să trăim nu pentru noi, ci să trăiască întru noi Hristos, aşa cum spune şi Pavel despre el însuşi: Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine (Gal. 2,20). Şi iarăşi: Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine însuşi şi ni­meni nu moare pentru sine, căci dacă trăim, Domnului trăim, iar dacă murim, Domnului murim. Şi dacă murim, şi dacă trăim, ai Domnului sîntem (Rom. 14, 7-8). Aceas­tă urmare este adevărata urmare şi numai aceasta ne păstrează pe noi cu adevărat liberi şi aceasta ne fa­ce pe noi fiinţe raţionale şi libere moral. Este necesar aşadar ca duhul nostru să urmeze duhului Domnului, inima noastră să fie lipită de El (Psalmi 62,8), iar voinţa noastră să se identifice cu voinţa Domnului. Aşa făcînd, vom fi adevăraţii Lui ucenici şi vom umbla neabătut pe calea adevărului şi vom rămîne liberi din punct de vedere moral. Numai aşa făcînd ne lepădăm de noi înşine, fi­indcă nu este mai mare lepădare de sine decît supu­nerea voinţei trupului voinţei duhului. Fiindcă cu ade­vărat aceasta este adevărata răstignire a trupului, care cade neputincios la cea mai mică mişcare a voinţei lui proprii. Întru aceasta trupul biruieşte orice întristare. Aceasta este urmarea pe care o cere de la noi Domnul şi întru aceasta petrecem cu adevărat liberi. Orice al­tă urmare este înşelare. Se înşeală cei ce cugetă că sînt creştini, adică următori ai lui Hristos, doar fiindcă îi poartă numele sau fiindcă îi aud poruncile şi le înva­ţă, dar sînt departe de a se conforma dumnezeieştii voinţe, lepădînd păcatul şi supunîndu-se dumneze­ieştii voinţe, cît timp nu se îngrijesc să se împodo­bească pe ei înşişi cu virtuţile creştine, cît timp se ro­besc patimilor şi poftelor şi se supun legii păcatului (Romani 6,6), cît timp îşi întinează viaţa cu spurcăciunea păcatului, cît timp nu este nimic creştinesc în viaţa, în petrece­rea, în faptele şi în ostenelile lor, pe buzele şi în inima lor, în mintea şi voinţa lor, ci toate sînt păgîne, toa­te străine, toate departe de duhul creştin. Pe creştin îl povăţuieşte dumnezeiescul Gură de Aur: „Nimic nu-i va folosi dogmele drepte, de nu se va îngriji de petre­cerea cea spre viaţă” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tîlcuire la Geneză, 13,4). Şi Sfîntul Apostol Pavel:Căci nu cei ce aud cele ale legii sînt drepţi înaintea Dom­nului, ci cei ce fac cele ale legii se vor îndrepta(Romani 2,13). La fel şi ruda Domnului, Iacov, ne îndeamnă zicînd: Faceţi-vă dar împlinitori ai cuvîntului şi nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvîntului, iar nu şi împlini­tor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; s-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. Cine s-a uitat însă de aproape în legea cea desăvîrşită a libertăţii şi a stăruit, făcîndu-se nu as­cultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fe­ricit va fi în lucrarea sa. Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frîu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică. Cucerni­cia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Ta­tălui aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iacov 1,22-27). Aşadar cunoştinţa după faptă, mai precis, cunoş­tinţa legii şi păzirea ei, aceasta este urmarea lui Hris­tos, aceasta înseamnă creştinismul, aceasta este le­gea libertăţii. Cunoştinţa fară o petrecere virtuoasă şi creştinească nu foloseşte la nimic, fiindcă nu este ni­mic comun între Hristos şi Veliar, Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa lui Dumnezeu şi din masa de­monilor. Oare vrem să mîniem pe Domnul? Nu cum­va sîntem mai tari decît El? (I Corinteni 10,21-22). Şi Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă, zicînd: Nimeni nu poate sluji la doi domni: căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi – sau de unul se va li­pi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu, şi lui mamona (Matei 6,24). Pentru aceasta învaţă şi dumnezeiescul Gură de Aur, zicînd: „Căci şi dacă ar crede cineva drept în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, dar fară să aibă viaţă dreaptă, nici un cîştig nu va avea din credinţa în mîntuire, aşadar, şi cînd spune: că­ci aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Ti­ne, singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17,3), să nu socotim că simpla vorbă este de ajuns spre mîntuire. Căci avem nevoie şi de o viaţă pe măsură, şi de cea mai aspră petrecere. Fiindcă şi de aici a zis: cel ce crede în Fi­ul are viaţă veşnică (Ioan 3,36). Şi aceasta o afirmă cu şi mai multă tărie în cele ce urmează: căci nu numai din ce­le bune, ci şi din cele potrivnice se ţese cuvîntul. Şi iată cum: Cel ce nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el (Ioan 3,36). Şi totuşi, de aici nu spunem că este de ajuns numai credinţa pentru mîntuire. Şi o arată aceasta cele spuse pretutindeni în Evanghelii cu privire la vieţuire. Pentru aceasta nu a zis, numai aceasta este viaţa veşnică, nici numai cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, ci în fiecare din­tre acestea două se arată că viaţă are făptuirea. Dacă, aşadar, nu urmează cele ale petrecerii, multă osîndă îl arde. Şi nu zice că rămîne pe el, ci peste el, fiindcă niciodată nu va fi depărtată de la el. Ca să nu socoteşti că faptul de a nu vedea viaţa este moarte vremelnică, ci să crezi că pedeapsa este neîncetată, a pus acest cu­vînt arătînd că pedeapsa va rămîne peste el necon­tenit. Dar a tăcut aceasta ca prin aceste cuvinte să îi aducă la Hristos.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan). Iar cu privire la cei care sînt creştini cu numele şi care lucrează fapte rele şi drăceşti, zice „nu le es­te acestora de nici un folos să fie numiţi creştini. Căci aşa cum o copilă fecioară este numită pe bună drep­tate fecioară, atît timp cît păzeşte fecioria ei, dar de îndată ce este înşelată de cineva şi este stricată şi îşi pierde fecioria, nu mai este încă fecioară, la fel şi cel numit creştin, dacă va călca legămintele şi va călca poruncile şi va lepăda cuvîntul Evangheliei şi va fa­ce cele ale păgînilor, nu este nici un folos ca unul ca acesta să fie numit creştin”1. Iar către cel ce voieşte să fie creştin adevărat zice marele Vasile; „trebuie să ai­bă cunoştinţa Sfintelor Scripturi, să fie statornic, neiu­bitor de arginţi, liniştit, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemînios, care nu ţine minte răul, rîvnitor spre zidirea celor apropiaţi lui, fară slavă deşartă, fa­ră mîndrie, nelinguşitor, simplu, nimic preferînd lui Dumnezeu”2. Şi Sfîntul Chiril spune: „Nici un fo­los nu ne este nouă să fim numiţi cu numele de creş­tini, afară numai dacă nu vor urma şi faptele, căci es­te scris: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam (Ioan 8,39)”. Nici un folos nu vine din numire, nici din cunoştinţa Scripturilor, dacă nu urmează la acestea şi faptele. Creştinismul nu este un sistem filosofic, nici nu es­te întemeiat numai pe cunoştinţa omului, ci şi pe voinţa lui şi pe simţire, deoarece creştinismul nu are ca început simpla formare a duhului, ci şi modelarea ini­mii. De aceea nici nu cere de la adepţii lui numai cu­noaşterea preceptelor lui, ci şi potrivirea cu ele. Cere de asemenea şi conlucrarea voinţei şi ca să primeas­că principiile şi contemplaţiile lui ca dumnezeieşti, ca mîntuitoare şi să le armonizeze pe acestea cu viaţa. Cere de asemenea şi concursul simţirii, pentru ca să se dedice faptei cu dorire şi cu dragoste, şi să se consacre cu sufletul şi cu inima lucrării Creştinismului. Într-un cuvînt, Creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaşterea principiilor ei, ci şi potrivirea lor cu viaţa. Dar, de vreme ce conţinutul religiei creştine este des­coperirea lui Dumnezeu în lume, cere ca adepţii ei să fie sfinţi şi desăvîrşiţi, pentru ca toţi să alcătuiască un singur trup, Biserica, avînd cap pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Dumnezeu descoperit. Creştinismul cere omul întreg, fiindcă îşi propune să îl renască şi să îl rezidească într-un om nou, să-i in­sufle o nouă viaţă morală şi religioasă. Creştinismul este un aşezămînt filosofic şi totoda­tă religios şi moral, pretinzînd să înveţe cele mai înal­te adevăruri filosofice, să îndrepte paşii omului pe ca­lea mîntuirii şi să îi sfinţească viaţa lui pe pămînt. Creştinismul făgăduieşte să îl împrietenească pe om cu Dumnezeu, să îl arate adevărat chip şi asemă­nare a Lui, să îl înalţe la cer şi să îi dăruiască veşni­cia şi nemurirea. Creştinismul caută să aducă Împă­răţia pe pămînt, să dăruiască pace lumii, să înfrăţeas­că popoarele şi să le dăruiască fericirea. Acestea sînt principiile Creştinismului şi acesta este Creştinismul. Pentru caracterul lui înalt, pentru marea lui misiune, pretinde cu austeritate sfinţenia şi desăvîrşirea adep­ţilor lui. Pentru aceasta adevăraţii următori nu sînt cei care prin cuvînt primesc şi cu fapta contrazic princi­piile Creştinismului, ci cei care atît prin cuvînt, cît şi cu fapta le îmbrăţişează, cei care îşi armonizează şi viaţa, şi moravurile şi obiceiurile cu dumnezeieştile porunci ale Creştinismului. Acest adevăr îl con­firmă şi cuvintele Mîntuitorului, Care zice: Nu cel ce îmi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu celui din ceruri (Matei 7,21). Asemenea şi Sfîntul Pavel: Ei mărturi­sesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urîcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun netrebnici (Tit 1,16). Creştinismul aşadar nu este numai cunoştinţă, ci şi simţire şi caută să înveţe mai întîi omului cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi apoi să arate inima lui cort sfînt spre locaş Lui. Fiindcă făgăduieşte că Se va sălăşlui în ea şi va umbla prin ea (Levitic 26,11-12). Pentru acest mare scop cere de la el să Îl urmeze prin lepădare de sine, prin ca­re numai omul… este liber moral şi se desăvîrşeşte pe sine şi se pregăteşte dinainte şi sfîrşeşte pe calea cea bună a marelui ţel al misiunii creştinismului. Mai cu seamă, iubiţi creştini, prin libertatea mora­lă îndoită datorie împlinim: mai întîi, rămînînd liberi moral, ne desăvîrşim şi ne sfinţim şi în al doilea rînd, conlucrăm la împlinirea marii opere a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Să lucrăm, aşadar, fraţilor, pen­tru libertatea noastră morală! Dumnezeu vrea să ne întărească pe noi pentru faptă. Căci Dumnezeu cu cel ce se osteneşte devine împreună-ostenitor. Dar, ca să ne încununăm cuvîntul cu învăţăturile apostoliceşti să încheiem prin cuvîntul Apostolului Pavel, pe ca­re l-am auzit toţi: Şi aceasta fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut. Noaptea e pe sfîrşite; ziua es­te aproape, să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuvi­incios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îm­brăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13,11-14).

 Sursa: Sf. Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Ed. Sophia, p. 36-44

 Note:

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvînt despre falşii profeţi şi falşii învăţători, şi despre ereticii fără Dumnezeu, şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia, PG 59, 561-562
2. Sf. Vasile cel Mare, Cuvînt ascetic şi îndemn la lepădarea vieţii şi desăvîrşirea duhovnicească, 2, PG 31, 632B

 

Virgil Maxim: Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt

Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.

Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa. Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BORcare se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:„Sfinţită şi onorată Comisie, Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”

VALERIU GAFENCU: O LUMINĂ. Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud.După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate. Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă. Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el. Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, – o avea Valeriu. Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte – numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, – ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă. – Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor. – Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui. – Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă. Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pemuntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire. Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte. În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul dinFaptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”. Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare. Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective. Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos. În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare. Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor. Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie. Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată. Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”. Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales. Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean. Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi. Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi.Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos. O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale! Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorulFilocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui. Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.

Sursa: http://valeriugafencu.wordpress.com

 

Cum poti sa devii un iehovist tembel

 

Martorii lui Yahve, satanisti si criminali

Watchtower foloseşte discreţia amăgitoare şi chiar vorbe de ură în lupta sa împotriva celor care îndrăznesc să-i fie adversari. Martorilor lui Iehova li se impune să trateze cu teamă şi neîncredere totală orice informaţie de pe Internet care prezintă Societatea Watch Tower într-o manieră critică sau obiectivă. O astfel de paranoia m-a ţinut în laţ ani la rând şi până şi gândul de a mă aventura pe vreun aşa-numit site „apostat“ îmi provoca un nod în stomac. Abia după ce, prin anul 2011, am prins curaj să mă aşez şi să redactez o listă de nouă „plângeri“ împotriva Societăţii şi a învăţăturilor sale mi s-a aprins un beculeţ. Văzând toate îndoielile şi nesiguranţele dezvăluindu-se una după cealaltă în faţa mea pe o foaie de hârtie, am început să deduc că, după toate probabilităţile, Societatea nu îmi prezenta o imagine completă. Dacă ar fi fost doar o doctrină sau o practică sau două, era altceva. Dar nouă? Într-o religie în care mi-am dedicat viaţa să slujesc alături de organizaţia lui Dumnezeu, condusă de spirit? Ceva nu puşca. Atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Pe deplin conştient mi-am „permis“ să sfidez regulile Societăţii în privinţa site-uri web apostate. Ca o tentativă şi umplut de sentimente de vinovăţie şi anxietate, am început să caut pe site-uri web precum JWfacts.com să văd ce au de zis criticii organizaţiei Watchtower. Evident, mi s-au confirmat cele mai rele temeri. În curând a devenit evident că plângerile mele nu numai că erau justificate, ci, mai mult decât atât, erau doar vârful aisbergului. Îmi era din ce în ce mai clar că am fost minţit toţi aceşti zeci de ani, iar aceste sentimente de tremur şi frică s-au transformat progresiv într-un puternic sentiment de mânie şi trădare.

Măsură surprinzătoare de deschidere şi de transparenţă

Unul din lucrurile care m-au impresionat instantaneu cu privire la informaţiile prezentate pe JWfacts.com era modul în care autorul (Paul Grundy) a cercetat totul şi, cu siguranţă, a făcut pe dracu’-n patru să prezinte dovezi din literatura Societăţii pentru a-şi susţine concluziile.

JWfacts.com este o sursă excelentă a informaţiilor exactă despre Societate şi prezintă o analiză logică a învăţăturilor sale

Asta a contrazis toate aşteptările despre care am fost învăţat cu privire la un site web „apostat“. La urma urmei, apostaţii nu trebuie să fie nişte mincinoşi care caută să tragă continuatori după ei? Atunci de ce ar depune el eforturi să citeze din literatura organizaţiei pentru a-şi susţine raţionamentul dacă tot ce scrie Societatea este adevărat şi indisputabil? Cu siguranţă, fiind un calomniator apostat şi conspirator, Grundy ar trebui să mă conducă departe de publicaţiile Societăţii, nu să mă îndemne să le citesc, nu-i aşa? Fiind încă destul de sceptic, din cauza îndoctrinării, mă gândeam să verific citatele folosite de Grundy în articolele sale pentru a vedea dacă fuseseră răstălmăcite sau manipulate în vreun fel. Dacă aş fi găsit până şi o virgulă nelalocul ei, aş fi respins întreaga chestie ca fiind doar o escrocherie elaborată. Cu toate acestea, pe bune, când am verificat citatele de pe JWfacts.com am aflat că absolut fiecare dintre ele era reprodus cuvânt cu cuvânt, punct şi virgulă. Paul Grundy nu încerca să-şi camufleze intenţii viclene. El îşi dovedea argumentele şi îşi susţinea raţionamentul folosind propriile publicaţii ale Societăţii.

O tactică diferită

Aici apare un lucru observabil instantaneu, ceva ce scoate în evidenţă contrastul izbitor dintre strategiile celor două facţiuni beligerante: Societatea Watch Tower, la un capăt al câmpului de luptă, iar inamicii ei „apostaţi“, la celălalt capăt. Pe de o parte, avem Societatea, care te lasă să vezi DOAR informaţia pe care ea a aprobat-o. Pe de altă parte, avem site-uri web precum JWfacts.com (ca să nu vorbim de site-ul acesta), care prezintă AMBELE faţele ale problemei. Ilustraţia de mai jos evidenţiază această disonanţă:

Această ilustraţie ar trebui să tragă imediat un semnal de alarmă oricărui Martor raţional, care se întreabă dacă Societatea este cu adevărat sinceră şi transparentă faţă de el. Aşa-numitele site-uri „apostate“ doresc ca voi să citiţi ambele faţete ale argumentării, însă Societatea vrea să-i ascultaţi doar punctul ei de vedere şi să vă prefaceţi că adversarii ei nu există. Dar aşa trebuie să stea lucrurile? Dacă adevărul este atât de sigur şi direct, nu ar trebui să stea în picioare la orice analiză, oricât de minuţioasă ar fi ea? Oare ce încearcă Societatea să ascundă cu atâta disperare?

Denigrare şi împroşcare cu noroi

Următoarele citate subliniază apetitul pe care îl manifestă Societatea în ultimele decenii când îşi exprimă dispreţul faţă de cei pe care îi numeşte „apostaţi“, ca să vorbim de insistenţa iscusită că Martorii nu trebuie nici măcar să verifice dacă scrierile foştilor credincioşi (sub formă tipărită sau electronică) se bazează sau nu pe adevăr.

„S-a observat că unele persoane au creat situri Web sub pretextul că predică vestea bună. Multe dintre aceste situri sunt sponsorizate de fraţi imprudenţi. Alte situri pot fi sponsorizate de apostaţi care vor să-i ademenească pe cei încrezători (2 Ioan 9–11). În ce priveşte crearea de către fraţi a unor astfel de situri Web, în Ministerul nostru pentru Regat din noiembrie 1997, pagina 3, se spunea: «Nu este nevoie ca vreo persoană să alcătuiască pagini Internet despre Martorii lui Iehova, despre activităţile sau convingerile noastre. Situl nostru oficial [www.watchtower.org] prezintă informaţii exacte pentru cei ce doresc să le afle»“. — km 11/99 pag. 4 par. 18.

„Un supraveghetor de circuit din Franţa a făcut această judicioasă remarcă: «Unii fraţi se lasă înşelaţi fiindcă le lipseşte o cunoştinţă exactă.» De aceea, Proverbe 11:9 declară: «Prin cunoştinţă cei drepţi sînt eliberaţi.» Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne aplecăm urechea la apostaţi şi nici să ne interesăm de scrierile lor, ci, mai degrabă, să dobîndim o ‘cunoştinţă exactă a secretului sacru al lui Dumnezeu’ printr-un studiu personal sîrguincios al Bibliei şi al publicaţiilor biblice ale Societăţii. Cine oare, fiind posesor al unei asemenea cunoştinţe exacte, va deveni atît de curios încît să acorde atenţie declaraţiilor afectate ale apostaţilor? Fie ca «nimeni să nu vă înşele cu argumente convingătoare»! (Coloseni 2:2–4). Să respingem ca pe o otravă propaganda religioasă, indiferent din ce sursă ar veni ea! Într-adevăr, dacă Domnul nostru a utilizat «sclavul fidel şi prevăzător» pentru a ne transmite «cuvintele vieţii veşnice», de ce să le căutăm în altă parte? — Ioan 6:68“. — w88 1/10 pag. 18 par. 16.

„Obligaţia de a urî nelegiuirea este valabilă şi în cazul oricărei activităţi desfăşurate de apostaţi. Atitudinea noastră faţă de apostaţi trebuie să fie aceea a lui David, care a declarat: «Să nu urăsc eu, [Iehova, NW], pe cei ce Te urăsc şi să nu-mi fie silă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvîrşită, îi privesc ca pe vrăjmaşii mei» (Psalmul 139:21, 22). Apostaţii moderni au făcut front comun cu «omul nelegiuirii» — clerul creştinătăţii (2 Tesaloniceni 2:3). Ca Martori loiali ai lui Iehova, noi nu avem, aşadar, nimic comun cu ei. Fiind imperfectă, inima noastră ar putea tinde cu uşurinţă spre o atitudine critică faţă de fraţii noştri. Ca persoane individuale, cei care aparţin ‘sclavului fidel şi prevăzător’ sînt oameni imperfecţi (Matei 24:45–47, NW). Dar această clasă de persoane este fidelă şi prevăzătoare. Apostaţii fac caz de erorile sau greşelile aparente făcute de fraţii care sînt în frunte. Ca să fim în siguranţă, trebuie să ne ferim de propaganda apostată ca de otravă, ceea ce şi este în realitate. — Romani 16:17, 18.“ — w92 15/7 pag. 12 par. 19.

„Înţeleptul rege Solomon a scris: «Ţine seama de avertismentul: pentru facerea multor cărţi nu există sfârşit, iar a te dedica mult lor este obositor pentru carne» (Eclesiastul 12:12, NW). S-ar mai putea adăuga că citirea multor cărţi editate în prezent nu numai că este obositoare pentru carne, dar, spunând lucrurilor pe nume, este şi periculoasă pentru minte.“ — w00 1/10 pag. 10 par. 9.

„Şi apostaţii vorbesc lucruri deşarte, pretinzându-se mai înţelepţi decât «sclavul fidel şi prevăzător» (Mat. 24:45–47). Însă ei îşi propagă propria înţelepciune, iar cuvintele lor sunt fără valoare, pietre de poticnire pentru cei ce le ascultă.“ — w08 15/4 pag. 6 par. 17.

„Da, noi sîntem convinşi că pentru toţi aceia care îşi continuă cu fidelitate alergarea creştină, adevărul divin este întotdeauna frumos şi aducător de cunoştinţe, chiar într-o măsură cu mult mai mare decît a fost în momentul în care l-au descoperit. Din acest motiv să fim cu toţii absolut decişi să nu ne atingem sub nici un pretext de otrava pe care apostaţii doresc să ne determine să o sorbim. Să-i dăm ascultare lui Iehova cînd ne ordonă cu înţelepciune dar şi cu fermitate să fugim ca de ciumă de acele persoane care urmăresc să ne înşele, să ne rătăcească, să ne abată pe căile morţii. Dacă îl iubim pe Iehova din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi cu toată mintea noastră, iubindu-l pe aproapele nostru ca pe noi înşine, nu va exista niciodată loc înăuntrul nostru pentru apostazie (Matei 22:37–39). Noi nu ‘vom face loc Diavolului’ şi nici măcar nu vom resimţi dorinţa de a ne îndrepta privirile în altă parte. Noi nu ne vom lăsa ‘repede clătinaţi în raţiunea noastră’ de nişte învăţături perfide. — 2 Tesaloniceni 2:1, 2.“ — w87 1/1 pag. 31 par. 18.

„Tema «Să avem grijă să nu fim înşelaţi» a arătat că este înţelept să considerăm că denaturările, semiadevărurile şi neadevărurile crase răspândite de apostaţi sunt o otravă.“ — w03 15/1 pag. 23.

Până şi celui mai înrădăcinat Martori îi va fi greu să citească citatele de mai sus fără să simtă măcar o urmă de ruşine faţă de ura abjectă şi de veninul manifestate de Societate faţă de cei care îndrăznesc să-i contrazică învăţăturile. Prezentându-i în mod fals pe apostaţi ca fiind persoane care, în mod automat, ‘îl urăsc pe Iehova’, Societatea omite intenţionat să recunoască faptul că, pentru a fi un apostat, tot ce trebuie să faci este să gândeşti diferit de organizaţie. După cum s-a discutat într-un articol anterior, nu contează dacă îi iubeşti pe Iehova şi pe Isus. Dacă există chiar şi O SINGURĂ învăţătură a Societăţii cu care să nu fii de acord, eşti, în concepţia ei, un apostat. Într-un contrast izbitor cu această împroşcare cu noroi, site-uri precum JWfacts.com nu vădesc decât iubire şi respect faţă de cei care aleg să creadă în învăţăturile Martorilor lui Iehova. Următorul citat de pe pagina de pornire a site-ului JWfacts ilustrează toleranţa manifestată pe site.

„Faptul de a fi un Martor al lui Iehova le-a adus foloase multora, întrucât respectarea standardelor creştine privind moralitatea şi iubirea aduce foloase. Nu încercăm să arătăm cu degetul spre nicio persoană individuală, deoarece, în general, Martorii lui Iehova cred cu sinceritate că fac ce este bine şi sunt într-adevăr oameni plăcuţi.“

Următorul e-mail trimis de un vizitator al site-ului arată că informaţiile sunt bazate pe publicaţiile Watch Tower şi nu sunt redactate într-o manieră care să încerce să ascundă sau să prezinte într-o lumină diferită cuvintele Societăţii:

„Scrierea ta este primul material legat de Martorii lui Iehova, pro sau contra, pe care l-am citit de când m-am întors de la Betel. Colecţia ta de lucrări conferă cu adevărat inspiraţie. Aspectul care îmi oferă adevărata garanţie a validităţii este acela că foloseşti informaţiile din publicaţiile Watchtower ca resursă predominantă.“ — E-mailuri de a cititori.

Autorul Paul Grundy le propune cititorilor să-i scrie un e-mail în cazul în care descoperă ceva greşit, pentru ca el să poată repara greşeala:

„Motivul acestui site este să uşureze pe cât se poate procesul prin care cineva să determine dacă Martorii lui Iehova deţin sau nu «adevărul». Am încercat să prezint informaţiile cu acurateţe. Vă rog să-mi scrieţi dacă simţiţi că am scris ceva greşit.“

Din nou, este greu să-ţi imaginezi un contrast şi mai marcant faţă de publicaţiile Societăţii, care îţi interzic să citeşti orice material contradictoriu şi nu îţi permit să indici informaţiile false. Desigur, nimeni nu te opreşte de la a scrie la sediu pentru a atrage atenţia asupra unei inexactităţi, dar când ai văzut ultima oară o retractare sau o scuză tipărită în literatură pe marginea vreunui punct doctrinar?

Este adevărat. următoarea „scuză“ a fost tipărită la pagina 8 a ediţiei din 1 ianuarie 2013 a revistei Turnul de veghe (ediţia pentru public), însă urmăriţi cu atenţie exprimarea.

„S-AU ÎNŞELAT MARTORII LUI IEHOVA CU PRIVIRE LA DATA VENIRII SFÂRŞITULUI?

Martorii lui Iehova au avut unele aşteptări greşite cu privire la data venirii sfârşitului. La fel ca discipolii lui Isus din secolul I, noi am crezut uneori că unele profeţii se vor împlini la o anumită dată, însă aceasta nu a corespuns cu orarul lui Dumnezeu (Luca 19:11; Faptele 1:6; 2 Tesaloniceni 2:1, 2). Noi împărtăşim punctul de vedere al lui Alexander Macmillan, un Martor cu multă experienţă, care a spus: «Am învăţat că trebuie să ne recunoaştem greşelile şi să continuăm să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru mai multă lumină spirituală».

Atunci de ce continuăm să spunem că sfârşitul este aproape? Deoarece privim cu toată seriozitatea cuvintele lui Isus: «Fiţi atenţi, rămâneţi treji». În schimb, dacă Isus ne-ar găsi «dormind», n-am primi favoarea sa (Marcu 13:33, 36). De ce?

Să dăm un exemplu: Un străjer aflat într-un foişor de foc observă la orizont ceva ce i se pare a fi o dâră de fum şi dă alarma, care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi o alarmă falsă. Cu altă ocazie însă, vigilenţa lui ar putea salva multe vieţi.

În mod asemănător, şi noi am avut unele aşteptări greşite cu privire la venirea sfârşitului. Dar noi suntem mai preocupaţi să ascultăm de Isus şi să salvăm vieţi decât să evităm criticile. Porunca lui Isus de ‘a depune mărturie temeinic’ ne obligă să-i avertizăm pe oameni cu privire la venirea sfârşitului (Faptele 10:42).

Noi considerăm că mai important decât să ne concentrăm asupra datei la care va veni sfârşitul este să avem încredere că acesta va veni şi să acţionăm în consecinţă. Noi privim cu toată seriozitatea cuvintele din Habacuc 2:3: «Chiar dacă [sfârşitul] ar zăbovi [în comparaţie cu aşteptările tale], continuă [să-l] aştepţi, căci se va împlini negreşit. Nu va întârzia»“.

Veţi observa următoarele:

1. Nicăieri în citatul de mai sus nu există de fapt o scuză din partea Societăţii, ea doar recunoaşte existenţa unor „aşteptări greşite“.
2. Nu se încearcă răscumpărarea consecinţelor interpretărilor doctrinare greşite (fraţii şi-au vândut casele şi şi-au părăsit locurile de muncă înainte de 1975; aţii au fost excluşi şi evitaţi pentru că nu au acceptat interpretările înguste ale Societăţii cu privire la profeţii).
3. Nu se oferă garanţia că organizaţia va înceta să mai facă aceleaşi greşeli publicând interpretări greşite suplimentare. În schimb, se justifică spunând că sunt ‘mai preocupaţi să asculte de Isus şi să salveze vieţi decât să evite criticile’. Desigur, aceasta poate fi mantra ORICĂREI confesiuni creştine. Exactitatea şi adevărul par să nu mai fie indispensabile atâta timp cât, în optica bisericii tale, ‘asculţi de Isus’.

„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra“

Cuvintele de mai sus (Ioan 8:7, Cornilescu, 1921), atribuite lui Isus (dar care nu sunt prezente în toate Bibliile) rezumă perfect ipocrizia curată de care dai dovadă când, imperfect fiind, îi critici pe alţii. Această vorbă este deosebit de valabilă când analizăm criticile nemiloase îndreptate de Societate împotriva Internetului şi a obiectivităţii informaţiilor online. Iată trei exemple în acest sens:

„Nu există limite sau restricţii în ce priveşte felul informaţiilor care sunt păstrate pe Internet şi care sunt accesibile pentru utilizatori“. — km 11/99 pag. 4 par. 16.

„Să nu fim creduli, asemenea Evei. Să fim rezervaţi şi circumspecţi în ce priveşte informaţiile de pe internet. Înainte de a le da crezare, să ne întrebăm: 1) Cine a postat acest material? Are autoritate în domeniu? 2) De ce a fost postat materialul respectiv? Care sunt intenţiile autorului? Ar putea avea prejudecăţi? 3) Din ce surse a luat informaţiile? Pot fi ele verificate? 4) Sunt informaţiile de actualitate?“ — w11 15/8 pag. 4.

„Departamentul de redactare ‘cercetează cu atenţie toate lucrurile’. Dar unde pot fi găsite informaţii demne de încredere? Deşi internetul oferă o cantitate uriaşă de informaţii uşor accesibile, fraţii care fac cercetări nu consultă bloguri sau site-uri slab documentate, scrise de persoane anonime sau fără pregătire de specialitate. De exemplu, enciclopedia on-line Wikipedia atrage atenţia că unele articole postate pe propriul site «conţin numeroase informaţii eronate, subiecte abordate într-o manieră neacademică sau modificări făcute cu rea voinţă», adăugând că «utilizatorii trebuie să fie precauţi». Din acest motiv, Departamentul de redactare consultă lucrări de referinţă care se bucură de o largă recunoaştere, articole scrise de autori consacraţi şi cărţi apărute la edituri prestigioase.“ — yb11 pag. 9, 10.

Este ciudat că Societatea critică articolele de pe Internet ca fiind părtinitoare şi fără „limite sau restricţii“ în ce priveşte verificarea exactităţii în timp ce înşişi redactorii Watchtower sunt extrem de părtinitori când e să slăvească organizaţia şi să nu permită nimănui să le pună afirmaţiile la îndoială — chiar dacă ele se dovedesc ulterior a fi false.

Societatea loveşte în site-uri precum Wikipedia pe motiv că foloseşte surse de informare lipsite de erudiţie în timp ce proprii redactori sunt anonimi şi, după cât se pare, fără pregătire de specialitate, iar ea a fost găsită vinovată de scoaterea experţilor din context la citate. De asemenea, în citatul de mai sus din Anuar se denigrează Wikipedia pentru faptul că foloseşte trimiteri la pagini „scrise de persoane anonime sau fără pregătire de specialitate“. Evident, oricine familiarlizat cu publicaţiile Watchtower ştie că redactorii materialelor care dezbat teme doctrinare nu sunt niciodată identificaţi nominal şi nici nu ni se oferă vreo asigurare în privinţa acreditărilor sau a pregătirii academice. Trebuie pur şi simplu să „avem încredere că ei ştiu ce spun. După cât se pare, există o regulă pentru Internet şi altă regulă pentru Watchtower.

Într-adevăr, citind fragmentele de mai sus, aveţi o scuză presupuând că tot ce scrie Societatea reflectă cu exactitate adevărul. Totuşi, după cum am arătat într-un articol precedent, există numeroase exemple ale falsităţii şi ale amăgirii intenţionate pe site-ul oficial al Societăţii, la secţiunea „Întrebări frecvente“ pe JW.org.

• Ca răspuns la întrebarea „Credeţi că voi sunteţi singurii care veţi fi salvaţi?“ redactorul îşi începe răspunsul cu „Nu“, iar apoi începe să-i identifice pe supravieţuitorii Armaghedonului ca fiind (pe lângă Martori): 1) cei care au trăit în trecut înainte să existe Martorii lui Iehova şi 2) cei care vor deveni Martori ai lui Iehova în viitor. În cele din urmă, explicaţia se încheie cu un raţionament vag de tipul „nu e treaba noastră să judecăm“, dar mesajul de ansamblu este clar: dacă vrei să fii cruţat de anihilarea la Armaghedon, ar fi bine să devii Martor.
• Ca răspuns la întrebarea „Sunteţi toleranţi cu alte religii?“ redactorul răspunde: „Noi urmăm îndemnul Bibliei de ‘a arăta respect faţă de toţi oamenii’, indiferent de convingerile lor religioase“ şi adaugă: „Noi manifestăm o atitudine tolerantă faţă de alţii şi apreciem mult când suntem trataţi la fel“. Acest răspuns ignoră practica Societăţii de a-i eticheta pe foştii credincioşi drept ‘suferind de o boală spirituală gravă’, sau de o manie (w11 15/7 pag. 16; compară cu 1 Timotei 6:4, unde ediţia în limba engleză foloseşte expresia „bolnavi mintal“) şi convingerile lor ca pe o „cangrenă“ (w13 15/4 pag. 11). De asemenea, uită cu uşurinţă denigrarea Bisericii Catolice ca parte a ‘prostituatei’ Babilonul cel Mare, „care a comis multă fornicaţie“ ori de sugestia că politica celibatului în acea religie a dus la faptul că „în prezent destul de mulţi [preoţi catolici] au SIDA“ (re cap. 38 pag. 272 par. 3). Dacă ai fi catolic şi ai citi cartea Apogeul Apocalipsului din scoarţă-n scoarţă, ai ajunge la concluzia că Martorii lui Iehova sunt toleranţi cu convingerile tale?
• Ca răspuns la întrebarea „Îi evitaţi pe foştii membri ai religiei voastre?“ redactorul evită dinadins să ofere un răspuns direct şi sare la descriere acelor câteva cazuri fericite când un fost Martor nu este evitat de către rudele sale. Răspunsul este un exemplu perfect de amăgire prin omisiune, pentru că nu recunoaşte faptul că cei care părăsesc organizaţia sunt cu regularitate evitaţi de către rude, indiferent dacă au încălcat sau nu „normele Bibliei“. Mai mult, un articol recent din Turnul de veghe dă următorul îndemn: „Nu căuta scuze pentru a păstra legătura, de exemplu, prin e-mail, cu un membru al familiei care a fost exclus“ (w13 15/1 pag. 16). Răspunsul la această întrebare frecventă ar trebui să fie un „Da“ sincer şi direct, dar nu este. De ce? Pentru că redactorii sunt părtinitori şi nu vor să păteze imaginea religiei lor.

Poate vă va suprinde să aflaţi că JW.org nu este singura sursă de informaţii inexacte publicate de Societate. Pe pagina sa, Paul Grundy a întocmit un articol în care cataloghează numeroase ocazii de-a lungul istoriei sale în care Societatea a fost prinsă cu mâţa-n sac în timp ce scotea citate din context, minţea cu privire la învăţăturile anterioare, ba chiar plagia alte publicaţii. Dacă eşti un Martor al lui Iehova şi încă ai impresia că Societatea e deasupra unor trucuri murdare, te încurajez să vizitezi articolul şi să verifici singur informaţiile. Pregăteşte-te să fii uimit!

Îşi ascunde propriile scrieri

Pare surprinzător, însă nu doar cărţiile şi site-urile web publicate de terţi reprezintă materiale pe care Societatea îi descurajează pe membrii obişnuiţi să le citească ori cu privire la care le limitează acestora accesul. Din diferite motive, vestitorii de rând sunt în imposibilitatea citirii unora din publicaţiile care au ieşit de pe maşinile de tipar ale Societăţii de-a lungul deceniilor. Cel puţin uneia dintre ele i se conferă un rol în împlinirea profeţiei. Pot să dau trei exemple. Într-un articol anterior am prezentat cartea Taina împlinită, publicată pentru prima dată în 1917. V-aţi aştepta ca o carte care conţine „hrană spirituală“ inspectată şi aprobată personal de Cristos în 1919 să fie pusă în circulaţie largă printre Martorii de astăzi, pentru ca ei să poată vedea singuri ce i-a făcut pe Studenţii în Biblie atât de unici în acea perioadă crucială de inspecţie. Totuşi, deşi se pare că poţi să dai de un exemplar al cărţii (fie descărcând-o de aici sau cheltuind între 50 şi 200 de dolari pe Amazon pentru un exemplar tipărit — în limba engleză, întrucât eventualele exemplare în limba română sunt foarte rare; nici nu ştiu sigur a existat sau a supravieţuit vreo traducere în limba română după originalul din 1917), Societatea nu mai tipăreşte cartea. De ce? Îi este ruşine profundă de declaraţii vădit aberante cuprinse în paginile sale, printre care:

• Charles Taze Russell a fost „al şaptelea înger“ menţionat în cartea biblică Revelaţia.
• Iehova l-a separat pe Russell de soţia lui, Maria, şi a făcut-o moartă în ochii lui.
• Russell vorbeşte de dincolo de mormânt prin paginile cărţii Taina împlinită.
• Distanţa precisă dintre locul unde a fost redactată Taina împlinită şi locul unde a fost tipărită poartă o semnificaţie profetică.

Cu cât te afunzi mai mult în paginile acestei cărţi bizare, care, cu atâta claritate, se dovedeşte a fi produsul imaginaţiei hiperactive a doi dintre continuatorii lui Russell, cu atât îţi dai seama mai mult de ce Societăţii nici prin vis nu i-ar trece vreodată să o pună la dispoziţia vestitorilor de astăzi să o citească. Dacă ar tipări-o şi ar distribui-o, Martorii raţionali ar face imediat legătura şi ar ajunge la concluzia orbitor de evidentă că, până la urmă, Cristos nu a ales această organizaţie în 1919.

Taina împlinită pare asemenea unei scrisori de dragoste adresate lui Russell, prin penelul continuatorilor săi îndoliaţi. Aşadar, Societatea a făcut ceva foarte viclean. Şi-a emis de repetate ori o recomandare proprie, într-o lumină pozitivă, a cărţii Taina împlinită, atribundu-i chiar şi un rol în împlinirea profeţiei biblice. Astfel, vestitorii care n-au citit niciodată cartea o pot respecta ca fiind o colecţie de „comentarii pline de forţă bazate pe cărţile Revelaţia şi Ezechiel“ (re pag. 165), distribuţia căreia a fost aprobată de Cristos însuşi, ba chiar prezisă în Scripturi! (re pag. 208, chenarul). În mod ironic, până şi cartea Apogeul Apocalipsului, care laudă cu atâta tam-tam predecesoarea sa, cartea Taina împlinită, a fost obiectul cenzurii Societăţii într-o oarecare măsură. Mulţi dintre voi vă amintiţi că în 2006 cartea a suferit numeroase „ajustări“, a căror listă a fost publicată în ediţia din septembrie din acel an a Serviciului pentru Regat (În limba română, cartea a fost retradusă de la zero, iar termenul „apogeu“ din titlu a fost înlocuit cu „deznodământ“; lista cu schimbările nu a apărut în limba română). Multora li s-a părut straniu că o carte publicată în 1988 (respectiv în 1991 în limba română) şi concepută pentru a avea ultimul cuvânt cu privire la viitorul mare necaz avea nevoie de o revizuire din cauza faptului că anumite evenimente de ordin escatologic nu s-au dovedit atât de „iminente“ pe cât anticipaseră redactorii.

Chiar şi anumite cărţi tipărite de Societate sunt foarte greu sau chiar imposibil de examinat de către Martorii de rând Oricum, mulţi vestitori vor fi în neştiinţă de cauză privind faptul că Societatea a mers până acolo încât a emis un document care îi instruia pe bătrâni să elimine versiunile vechi ale cărţii aflate în stocul standului de literatură. Se naşte aşadar întrebarea: cum poate o carte considerată drept „hrană la timpul potrivit“ la momentul scrierii sale să cadă de la har atât de repede încât (fără eventualele revizii) să fie necesară distrugerea sa doar 18 ani mai târziu? Din nou, avem de-a face cu o carte recomandată cândva de către Societate şi tipărite în tipografiile proprii care acum nu se mai tipăreşte în forma sa iniţială şi pe care vestitorii obişnuiţi ar trebui în cazul ideal să o respingă. Se pare că „lumina nouă“ de la Watchtower are un termen de valabilitate. Martorii îndoctrinaţi ar spune că aceasta este doar o dovadă a faptului că „lumina străluceşte mai tare“, dar o analiză mai obiectivă ar dovedi că Societatea inventează lucrurile din mers şi că ea produce noi interpretări ale profeţiilor odată ce devine clar că cele vechi nu s-au împlinit. În final, există cea mai secretă dintre toate cărţile Societăţii: manualul bătrânilor, „Păstoriţi turma lui Dumnezeu“ (1 Petru 5:2). Această carte este atât de secretă, încât publicarea ei în 2010 a fost însoţită de o scrisoare adresată tuturor bătrânilor, care spune printre altele:

„Am vrea să acordaţi atenţie faptului de a păstra aceste manuale noi la loc sigur atât înainte de a fi distribuite, cât şi după aceea. Deci manualele nu trebuie ţinute pe birouri sau în alte locuri, unde să fie la îndemâna membrilor de familie sau a altor persoane. Informaţiile din manual trebuie folosite numai de bătrâni, astfel că alte persoane nu trebuie să aibă nicio posibilitate de a le citi.“ — Scrisoare către toate corpurile de bătrâni, 23 august 2010.

Majoritatea Martorilor obişnuiţi sunt condiţionaţi cu timpul să creadă că este perfect normal şi potrivit ca păstorii lor spirituali să poarte cu ei un manual de reguli pe care sunt în mod expres interzişi să o citească. Nimeni nu se opreşte să analizeze pentru o clipă că, în Israelul antic, sutele de legi care guvernau până la cele mai mici detalii viaţa cotidiană nu erau ascunse din faţa israeliţilor de rând, ci erau citite cu voce tare în auzul tuturor (Iosua 8:34; Neemia 9:3). Chiar şi în timpurile creştine, nu există consemnărui privind îndrumări secrete pe care să le fi avut bătrânii sau apostolii şi care să fi fost păstrate departe de alţii. Orice informaţii privind coordonarea chestiunilor judiciare erau disponibile tuturor. Pe scurt, nu există nicio justificare biblică pentru existenţa NICIUNUI manual secret al bătrânilor, deşi tocmai cu aceasta ne-am obişnuit să avem în organizaţia noastră. De ce? La fel ca în cazul cărţii Taina împlinită, există lucruri în carte care sunt pur şi simplu prea stânjenitoare (sau chiar incriminatoare) pentru ca un Martor obişnuit sau o persoană. Un exemplu de notorietate este următorul (ks10 pag. 73 par. 39):

Mulţi părinţi Martori care nu sunt familiarizaţi cu politica organizaţiei ar fi terifiaţi să se gândească la faptul că, dacă un frate colaborator le molestează copilul şi neagă acest lucru, bătrânii pur şi simplu „vor lăsa cazul în mâinile lui Iehova“. Aşadar este de înţeles că, dacă e atât de greţoasă informaţia, Societatea va dori să muşamalizeze şi să ascundă lucrurile din faţa vestitorilor de rând. Sunt pur şi simplu prea dăunătoare. Manualele bătrânilor nu sunt singurele surse de informaţii pe care Societate le ţine sub confidenţialitate strictă. Cei care urmăresc acest site web îşi vor aduce de recenta încercare reuşită a Societăţii de a închide JWsurvey timp de 24 de ore. De ce? Pentru că am publicat o scrisoare adresată corpurilor de bătrâni (datată 1 octombrie 2012) care oferea detalii privind unele dintre elemente şocante ale procedurilor Societăţii privitoare la cazurilor de abuz asupra copiilor. Acest incident a constituit un exemplu cutremurător al încercărilor disperate pe care le fac site-urile web aşa-zis „apostate“ pentru a face ca informaţiile credibile să ajungă în mâinile Martorilor raţionali, în timp ce Societatea încearcă cu orice mijloace să le împiedice accesul. Din nou, întrebaţi-vă: nu e suspicioasă chestia asta? Dacă acesta este adevărul, de ce e organizaţia atât de iscusită în a-l ascunde de voi? Când începeţi să priviţi spre alte organizaţii religioase pe care mulţi le consideră „secte“ veţi observaţi aceeaşi tendinţă de a fi secretoşi şi amăgitori. De pildă, asemănător cu nebunia din paginile cărţii Taina împlinită, Biserica Scientologiei are şi ea propriile scrieri jenante de la începutul istoriei sale, pe care încearcă să le măture sub covor, ascunse în siguranţă de privirile publicului.

Watchtower nu este singura organizaţie religioasă care recurge la amăgire şi semiadevăruri când convingerile sale sunt analizate cu atenţie Cei care progresează în această religie la „nivelul OT 3“ obţin accesul la anumite scrieri ale fondatorului L. Ron Hubbard, în care cică se dezvăluie adevărata origine a speciei umane. Descoperirea şocantă de care au parte scientologii de la acest nivel este că, în urmă cu 75 de milioane de ani, corpurile unor extratereştri congelaţi au fost aruncate în vulcani din Hawaii, în urma căruia sufletele au evadat numai ca să fie prinse în capcană, să sufere spălarea creierului şi, în cele din urmă, să plece să cutreiere planeta şi să se ataşeze de primii oameni. Această învăţătură este vădit absurdă şi a fost ţinută drept secret bine păzit mulţi ani până când a fost deconspirată în cadrul unui proces în anii 1980 şi a fost întâmpinată cu o ridiculizare generală care a tot continuat de atunci (de notorietate este un episod al serialului South Park din 2005 în acest sens). De când s-a scurs acest secret, scientologia a depus toate eforturile să păstreze această învăţătură departe de lumina reflectoarelor. Un reprezentant de seamă al cultului chiar a negat-o public în faţa camerei când a fost întrebat într-un interviu televizat. Ideea în relatarea de mai sus este să arăt că amăgirea nu este deloc ceva neobişnuit în organizaţiile religioase cu un nivel ridicat al controlului, sau în „secte“. Ei obişnuiesc să ofere informaţiile sensibile doar în regim „trebuie să ştii“ şi muşamalizând detaliile jenante sau potenţial incriminatoare pentru a păstra majoritatea adepţilor lor în ignoranţă totală. Potrivit Bibliei, în congregaţia creştină din primul secol NU a existat acest comportament. Apostolii s-au asigurat că „TOATĂ Scriptura“ este disponibilă congregaţiilor, pentru ca scrierile lor să-i poată face pe creştini ‘pe deplin competenţi, complet pregătiţi pentru orice lucrare bună’ (2 Timotei 3:16, 17). Nu exista noţiunea de „lumină veche“, sau învăţături care nu mai erau de actualitate şi care să trebuiască să fie înlăturate. Cu siguranţă nu au existat documente secrete sau manuale de reguli care să circule doar printre bătrâni. Din nou, într-un contrast complet, majoritatea site-urilor web care analizează organizaţia cu un ochi critic vor să vedeţi TOATĂ informaţia disponibillă pentru ca voi să ajungeţi la decizie în cunonştinţă de cauză privind convingerile voastre. Despre Societate nu se poate spune aşa ceva cu adevărat.

O organizaţie care luptă murdar

Pe scurt, nimeni nu ar trebui să presupună că cei care îndrăznesc să se ridice împotriva Societăţii Watch Tower se luptă cu ei la acelaşi nivel. Avem aici o organizaţie care, după nevoi, se va folosi oricând de limbaj plin de ură împotriva adversarilor săi ‘otrăviţi’ şi ‘bolnavi mintal’ şi a acuzaţiilor lor cu efect de „cangrenă“, îndemnându-i pe Martorii loiali să ‘le fie silă’, sau să fie dezgustaţi, de asemenea persoane (w93 11/1 pag. 19 par. 15; Psalmul 139:21). De asemenea, Societatea va face orice pentru a preveni accesul adepţilor săi la informaţiile sensibile, recurgând, dacă se simte suficient de aţâţată, până la ameninţarea acestui site cu judecata sau la trimiterea de notificări către YouTube privind încălcarea dreptului de autor. Martorii raţionali au dreptul să se întrebe de ce are nevoie organizaţia să păstreze confidenţiale anumite informaţii dacă într-adevăr urmează modelul din secolul întâi. Apoi există stigmatizarea Internetului şi teama aceea abjectă inoculată în inima Martorilor privitor la vizualizarea informaţiilor care poate părea critică la adresa organizaţiei. Întrucât m-am trezit abia recent, îmi aduc aminte cât de înspăimântător a fost să vizitez prima oara un site neaprobat. Este şocant să te gândeşti că Societatea exercită atât de mult control asupra minţilor oamenilor, dar noi ştim de ce e aşa. Dacă deţii controlul sursei de informare, poţi controla persoana. Având în vedere cele de mai sus, îmi aduc aminte de o scenă spre sfârşitul filmului Gladiatorul. Personajul lui Russell Crowe, Maximus, este capturat de duşmanul său, maleficul împărat Commodus (interpretat de Joaquin Phoenix). Cele două personaje urmează să se înfrunte într-un duel final în arenă, pe viaţă şi pe moarte. În mod normal, Maximus nu ar trebui să aibă probleme în câştigarea luptei, însă Commodus are alte planuri.

 

Poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române faţă de francmasonerie

Biserica Ortodoxă Română osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă.

Temei Nr. 785/1937. Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sfântul Sinod însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:

1. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adeptii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.

3. Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral “heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din functionarii Statului, din ofiteri, unelte subordonate altei autorităti pământesti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Ii face unelte în mâna unor factori nestiuti încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi mentină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al natiunei, sunt următoarele:

1. O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizatii;

2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.

Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.

De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.

3. Preoţimea va învăta poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce apartin lojilor.

4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporatiunile bisericesti şi asociatiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiintarea acestei organizatii oculte. In caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusa o astfel de lege din initiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

Î.P.S. Patriarh prezintă declaratia făcută în fata Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunostinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale şi creştine. El – d. Pangal – în numele delegatilor declară că toţi membrii lojelor francmasone nationale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe. Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaratia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei nationale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în fata I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că aceasta organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înteles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există.

La orele 13 I.P.S. Patriarh, ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.

Preşedinte, (ss) Miron
Secretar, (ss) † Galaction Craioveanu

 

---

ANEXA 1

Studiu asupra francmasoneriei

Întocmit de Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului şi votat de Sfântul Sinod în şedinţa sa de la 11 Martie 1937

Ce este Francmasoneria?

„Francmasoneria este o societate secretă, răspândită azi în lumea întreagă, pretinzând a avea un scop filosofic şi umanitarist”. Nu vom începe prin a da o definiţie completă a Francmasoneriei, ci vom arăta pe rând originile, organizaţia şi diferitele ei aspecte, rezumându-le la sfârşit într-o definiţie.

1. Începuturile Francmasoneriei

Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discuţii. În forma de astăzi ea există din 1717, când 4 loji engleze s-au întrunit la Londra şi au format Marea Lojă a Angliei.

La 1723 Andersen întocmi Constituţiunile acestei organizaţii pe baza Constituţiei mai vechi a lojilor de zidari din Anglia. (Aceste loji de zidari rămăseseră cu timpul numai cu numele de zidari, în ele intrau orice fel de oameni.) Constituţiunile lui Andersen sunt legea fundamentală a Francmasoneriei.

2. Organizaţia Francmasoneriei

Membrii Francmasoneriei sunt împărţiţi în grade oculte. Membrii dintr-un grad nu ştiu nici cine face parte dintr-un grad superior, nici cine face parte din acelaşi grad cu ei. Ştiu numai cine face parte din gradele inferioare. Din punct de vedere al numărului gradelor, precum şi al altor caracteristici rituale, Francmasoneria se împarte în diferite rituri. Astfel există Francmasonerie ioanită sau albastră. Membrii acesteia sunt împărţiţi numai în trei grade: ucenic, calfă şi maestru. Apoi este ritul scoţian sau roşu şi cuprinde aşa zisele grade înalte, 30 la număr, iar şi mai sus de acestea sunt gradele invizibile. De obicei însă Francmasoneria ioanită nu există decât ca treaptă inferioară, supusă celei scoţiene. Gradele înalte şi cele invizibile sunt cele care conduc din umbră toată vasta organizaţie a Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul pământesc. În vârful piramidei stă Patriarhul, sau Împăratul neîncoronat al lumii. Ridicarea într-un grad nu se face prin alegerea de jos, ci prin selecţie de sus; cei din gradele superioare ridică pe cine vor dintr-un grad inferior la un grad superior. Intrarea în orice grad se face printr-un jurământ înfricoşător şi printr-o iniţiere. Prin jurământ, cel ce intră în gradul nou se obligă să păstreze secretul faţă de tot ce va vedea şi va cunoaşte în acest grad. Prin iniţiere i se comunică taine din învăţătura şi misiunea Francmasoneriei, necunoscută de gradele inferioare. Secretele comunicate gradelor inferioare sunt anodine, dar cele comunicate gradelor superioare sunt grozave. Iată jurământul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: „Jur înaintea Marelui Arhitect al pământului că nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi şi indica ceva ce nu trebuie descoperit. În caz de călcare a jurământului primesc să mi se taie beregata, să mi se scoată ochii, să mi se găurească pieptul, să mi se smulgă inima, să mi se scoată măruntaiele din trup, să se ardă, să se prefacă în cenuşă şi să se arunce în fundul mării sau să se împrăştie în cele patru vânturi pe faţa pământului”. Alături de această organizaţie, ocultă chiar pentru membri, există una administrativă, secretă pentru profani. Francmasoneria lucrează în ateliere. Atelierele în care lucrează primele grade se numesc loji simbolice, formate fiecare din vreo 50 de persoane. Atelierele gradelor superioare au alte numiri. În fruntea fiecărei loji se află un venerabil cu rol de preşedinte ajutat de mai mulţi demnitari. Toţi sunt aleşi pe un an de către membrii lojei.

3. Francmasoneria şi evreii

Evreii au un rol preponderent, chiar dominant în Francmasonerie. Toate gradele înalte şi invizibile au fost create şi sunt ocupate de ei. Bauer, Pirlet, Caillard, Lacorne, Morin, Francken, Moise Cohen, Isaac Long, întemeietorii Francmasoneriei gradelor superioare din Franţa şi America au fost toţi evrei. În Ungaria majoritatea Francmasonilor erau evrei, iar conducerea era aproape exclusiv în mâna lor. „Biserica israelită e aliatul nostru firesc, ea ne sprijină şi o mulţime de iudei sunt în rândurile noastre”, se spunea în revista Francmasonilor din Ungaria, Acacia, 1908, nr. 62. În Germania lojile dependente de Marea Lojă din Hamburg erau la fel ocupate de o mare majoritate de evrei. În Turcia conducătorii Francmasoneriei erau pe la 1909, evrei. Tot aşa în Italia, şeful Francmasoneriei era faimosul evreu Ernesto Nathan, care a ajuns primar al Romei. Francmasoneria franceză a fost condusă în trecut de evreii Cremieux şi Gambetta. În Anglia, dintre cei vreo 300.000 Francmasoni, peste 43.000 sunt evrei. Masoneria nu este numai o simplă reuniune filantropică sau şcoală filosofică, ci alcătuieşte un sistem mistagogic, care reaminteşte de vechile religii sau culte misteriaco-păgâne, din care îşi trage obârşia, alcătuind o urmare şi o reînviere a lor… Raportul acesta al masoneriei cu religiile misteriace se vede de altfel şi din cele ce au loc şi se săvârşesc în timpul iniţierilor. Căci, după cum în cele ce au loc în misterele idolatre vechi se relua drama luptelor şi a morţii zeului misteriac şi prin reluarea aceasta mimică a dramei acesteia, cel ce se iniţia murea dimpreună cu patronul religiei misteriace – care întotdeauna era o persoană mitică simbolizând soarele sau natura, care murea iarna şi reînvia primăvara – , tot aşa şi în iniţierea celui de al treilea grad al Francmasoneriei. Într-adevăr treapta aceasta a iniţierii alcătuieşte o expunere dramatică a morţii protectorului masoneriei, Hiram, şi un fel de reluare dramatică a morţii acestuia în care, cel ce urmează a fi iniţiat suferă dimpreună cu el, fiind rănit în aceleaşi organe şi în aceleaşi locuri ale corpului ca şi Hiram… Astfel Francmasoneria, în chip clar, este o religie misteriacă cu totul diferită, separată şi străină de religia creştină… Masoneria are slujbe religioase proprii, ca ceremonia învierii în chip de lup, sau botezul masonic, ceremonia recunoaşterii căsătoriei sau căsătoria francmasonă, parastasul francmasonic, inaugurarea templului masonic etc.”

5. Francmasoneria şi creştinismul

Francmasoneria se prezintă aşadar ca o quasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate ea nu admite o fiinţă personală la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni. Ea preconizează un panteism naturalist: Hiram simbolizează forţa universală care îşi ia temporal măşti individuale, prezentându-se sub formă de persoane trecătoare. „Masonul ştie că personalitatea sa nu e nimic şi se dezinteresează de ea. El urcă până la principiul interior al iniţiativei, pe care-l bănuieşte, fără a-l putea cunoaşte exact, Dumnezeu necunoscut în realitatea sa misterioasă: acesta e eul transcendent, identic poate în toate existenţele cari cugetă”. Aşa zisele persoane omeneşti sunt rolurile pe care le joacă trecător unul şi acelaşi actor. „Un actor misterios deţine rolul personalităţii noastre. Cine este artistul care nu se arată în scenă, ci rămâne travestit şi mascat?… E o energie consacrată Marei Opere, forţă indestructibilă ca orice altă forţă. Această energie este independentă de instrumentul prin care se manifestă printre noi. Ea se transformă fără a se stinge… Cine lucrează deci în noi, dacă nu forţa care animă pe predecesorii noştri? Hiram, care învie, este o realitate. Să ştim să medităm şi să înţelegem. Că indivizii dispar, puţin importă, dacă energia care lucra în ei subzistă. Să ne dezinteresăm deci de o nemurire pe care ne-am reprezentat-o ca individuală. Personalitatea noastră se va stinge şi dacă mai târziu evocatorii noştri şi-ar închipui că intră în relaţie cu noi, ei n-ar constitui o fantomă decât adunând noţiunile ce şi le-ar putea face despre noi”. „Individul este produsul tranzitoriu şi repetat al unei cauze permanent constructive. În ce priveşte pe Marele Arhitect al Universului, trebuie să notăm că această expresie nu intenţionează să impună o credinţă. Să ne păzim deci a ceda acelei leni a spiritului care confundă pe Marele Arhitect al iniţierilor cu Dumnezeul credincioşilor”. Francmasoneria este raţionalistă. Ea îndeamnă pe membrii săi să supună totul cugetării raţionale ca filtru suprem pentru tot ce au să admită. Iată ce zice un alt francmason: „Nici forţa statului, nici cerinţa nu sunt eterne… Atunci ce poate regenera poporul căzut în dezordine? Nimic altceva decât stăpânirea măsurată a raţiunii… Idealul F. M. constă în a construi pe nesimţite o republică universală şi democrată a cărei regină va fi raţiunea, iar consiliul suprem, adunarea înţelepţilor. În virtutea principiului care a prezidat la naşterea Francmasoneriei, ea va putea, bazându-se nu pe voia unui Dumnezeu inaccesibil, ci pe imperativele Raţiunii, să dea o viaţă moralei creştine” Din acestea rezultă şi raportul francmasoneriei faţă de creştinism. Mai putem aduce câteva citate pentru a arăta atitudinea directă a F. M. faţă de creştinism. Tot autorul din care am citat mai sus declară: „Mai vedeţi mântuirea oamenilor într-o renaştere religioasă? O! visul imposibil! Boltele sanctuarelor ale căror ruine voiţi să le reparaţi, nu vor mai vedea niciodată decât un ecou slab al rugăciunilor de odinioară. Nu mai există Dumnezeu pentru a mai învia morţii şi Acela (Hristos) ale cărui accente magice deschideau mormintele, nu mai poate spera că un miracol asemănător va opri coborârea lui lentă în groapa uitării. Mai mult ca totdeauna o credinţă laică se substituie unei credinţe supranaturale”. Fr. Osw. Wirth în lucrarea citată compară pe Hiram cu Hristos, ambele nume exprimând doar acelaşi simbol al trecerii energiei cosmice dintr-o persoană ce dispare definitiv în alta ce apare (moartea şi învierea lui Hiram). E acelaşi mit, doar numele e altul. O libertate a voinţei nu admite F. M. Totul în lume, chiar şi viaţa sufletească, decurge după o lege necesară neschimbabilă. „Simbolismul masonic împinge mai departe analogia sugerând că microcosmul sau lumea mică, se construieşte ca şi macrocosmul, lumea mare”. Dar Francmasoneria nu reprezintă o concepţie statistică, ci se mulţumeşte să existe şi ea alături de creştinism. Francmasoneria e prin excelenţă dinamică. Ceea ce cere mai mult adepţilor e acţiunea, reclădirea lumii, conform princi-piilor ei. Astfel F. M. Luptă cu îndârjire să elimine din omenire concepţia opusă ei, creştinismul, şi instituţia care-l susţine, Biserica. Devizele ei sunt: Separarea Bisericii de Stat, şcoala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreştine în masele largi. În unele state cum sunt Franţa , Spania , Rusia , devizele acestea au fost realizate. În alte ţări se merge cu paşi repezi spre această stare. Biserica stă în faţa ofensivei puternice a unui duşman necruţător.

6. Scopul Francmasoneriei

Francmasoneria îşi ţine ultimele ei scopuri în secret. Dar fără voia ei se strevăd adeseori aceste scopuri, din mărturisiri masonice mai mult sau mai puţin învăluite. Regulat, francmasoneria spune că scopul ei este cercetarea adevărului şi acţiunea caritativă. Dar de o acţiune caritativă francmasonică nu s-a împie-dicat nimeni până acum. Şi apoi de ce ar fi lipsă de o asociaţie clandestină şi de secrete, pentru desfăşurarea unei acţiuni caritative? În realitate când masonii explică mai larg sensul acţiunii lor caritative, vezi că e vorba de o fericire a lumii prin scăparea de ideile ei de acum, prin aşezarea ei pe temeliile principiilor raţionaliste masone. „Binefacerea pentru mason nu se confundă cu ceea ce s-a convenit să se numească caritate. Cedarea câtorva bucăţi de pâine, din prisos, nu-l achită de datoria sfântă ce o contractează iniţiatul faţă de umanitate. A face bine comportă un întreg program de viaţă”. Într-o formă eufemistă, Fr. Osw. Wirth , arată aşadar că nu caritatea este scopul Francmasoneriei. Iar cercetarea adevărului de care vorbeşte F.M. trebuie înţeleasă ca o lansare a tuturor ideilor de destrămare a Statului şi a Societăţii. Toate ideile de extremă stângă ale comunismului au fost pregătite în Loji şi aplicate de francmasoni. La fel, toate ideile anticreştine, de totală emancipare a instinctelor omeneşti inferioare de sub prestigiul virtuţilor creştine. De la Marx până la Lenin şi Trotzki, toţi şefii mai de seamă ai comunismului au fost evrei şi francmasoni, sau cel puţin francmasoni. Ziarul francmason Latomia scrie (Iulie 1849, p. 237): „Nu putem decât să salutăm socialismul ca pe un excelent aliat al F. M. în munca de înnobilare a omenirii, în străduinţa de a promova binele omenirii. Socialismul şi masoneria împreună cu comunismul au ţâşnit din acelaşi izvor”. Scopul Francmasoneriei stă în legătură cu soarta întregii omeniri. F.M. luptă pentru o anumită direcţionare, pentru o anumită ţintă a întregii vieţi omeneşti colective şi individuale. Care este acest scop? Dintr-o mulţime de mărturisiri masonice şi din descifrarea sensului ce se desprinde din toată activitatea de până acum a F.M., rezultă că acest scop este: întemeierea unei republici mondiale, condusă de francmasoni, adică de evrei. O republică cu desăvârşire laică, cu o omenire îndobitocită de mizerie şi de patimile inferioare dezlănţuite. Iată ce spune acelaşi Fr. Osw. Wirth, în manualul maestrului: „Să avem curajul să ne zicem religioşi şi să ne afirmăm apostoli ai unei religiuni mai sfinte decât toate celelalte. Să propagăm Religia Republicii, care va forma inima cetăţenilor şi va cultiva virtuţile republicane”. Tema întemeierii republicii mondiale sub stăpânirea Francmasoneriei a format obiectul Congresului mondial al F.M., din 1900, ţinut la Paris. Când vorbesc metaforic, francmasonii se prezintă ca zidarii care au să rezidească, sub conducerea lui Hiram, templul lui Solomon din Ierusalim. Aceasta înseamnă, fără metafore, restabilirea dominaţiei lui Israil asupra lumii întregi. Numai din tendinţa F.M., după republica laică, internaţională şi extrem de democratică se explică de ce toate revoluţiile de la cea din 1789 încoace, toate loviturile date creştinismului, principiului monarhic şi naţional, principiului autorităţii, sunt opera francmasonilor. Din aceste motive, toate statele care recunosc valoarea principiului naţional şi a factorului creştin au desfiinţat Francmasoneria. Aşa a făcut şi Italia prin Mussolini în 1925, şi Germania prin Hitler. În Ungaria a fost desfiinţată după prăbuşirea comunismului lui Bela Kuhn, dovedindu-se că acest comunism a fost creaţia lojilor.

7. Francmasoneria în România

Nu vom face un istoric al Francmasoneriei în România. Până la război nu s-a bucurat de dezvoltare remarcabilă. Abia de la război încoace şi mai ales în ultimii vreo 10 ani, a luat un avânt ce dă de gândit. Din cele şase grupe francmasonice române, una e pur evreiască: B’nai B’rith, alta Federaţia lojilor simbolice de rit ioanit din România e evreo-ungurească (în Ardeal) şi în 1933 s-a unit cu Marea Lojă Naţională Română, iar o a treia e evreo-nemţească: Marea lojă germană din România. Românii se găsesc numai în celelalte trei: Marea Lojă Americană din România (afiliată la Marea Lojă Americană din New York), Marele Orient din România afiliat la Marele Orient din Franţa, şi care cuprinde 90% evrei şi, în sfârşit, Marea Lojă Naţională din România, care afişează tricolorul, afectează lupta contra celeilalte Francmasonerii, pe motiv că e jidovită, dar aceasta e numai o mască cu scopul de a vâna cât mai mulţi ofiţeri şi alţi buni români. Marea Lojă Naţională condusă până în 1933 de dl. Pangal, în acel an s-a rupt în două, o parte lojile ei – cele provinciale şi cinci din cele zece bucureştene – constituindu-se separat în frunte cu dl. M. Sadoveanu. Dar pe dl. Sadoveanu l-au urmat numai masonii din primele trei grade, cei din gradele superioare au rămas cu dl. Pangal. Şi cum masonii primelor trei grade sunt conduşi de cei din gradele superioare se pare că schisma din Marea Lojă Naţională e tot numai o cursă pentru românii naivi pe care prestigiul unui Sadoveanu îi atrage mai mult decât dl. I. Pangal. De altfel, gruparea d-lui Sadoveanu s-a aliat cu Marele Orient. Despre opiniile de mason ale d-lui M. Sadoveanu cităm doar următoarele rânduri din cuvântarea rostită la adunarea din 2.VII.1933, a Marii Loji Naţionale. Sub un văl eufemist se întrezăreşte toată adversitatea masonică faţă de credinţa creştină şi ideea naţională: „Liber cu adevărat e numai acel maestru care izbândeşte a-şi domina pasiunile şi a se elibera de prejudecăţi. Cel care păstrează ura de rasă, obscurantismul violenţelor, suficienţele dogmatice, e un sclav ca şi cel care nu-şi poate domina pasiunile degradante”. Foarte sistematic zeflemiseşte dl. M. Sadoveanu credinţa creştină ortodoxă pe care o socoteşte o credinţă pentru naivi, mult inferioară ştiinţei „egiptene” a „Magului” superior în romanul „Creanga de aur”. Numărul masonilor din România era încă în 1932 întristător de urcat. Astăzi se pare că sunt şi mai mulţi. În 1932 aveam 3300 masoni. Cehoslovacia avea 60, Iugoslavia 900, Polonia 450, Bulgaria 500. Se va recunoaşte că România faţă de aceste ţări vecine are enorm de mulţi. Influenţa masonilor în viaţa mai nouă a Statului nostru se resimte dureros, dictând din toate locurile de conducere.

De altfel şi în Marea Lojă Naţională se află evrei.

8. Aşa zisa Masonerie Naţională Română

Dar asupra Masoneriei Naţionale Române trebuie să insistăm ceva mai mult. Despre ateismul Marelui Orient din România şi al Marii Loji Naţionale a d-lui Sadoveanu nu poate fi nici o îndoială, odată ce el este în strânsă comuniune cu Marele Orient din Franţa, despre care însăşi întâmpinarea Masoneriei Naţionale Române către Sfântul Sinod spune: „Prima mare organizaţie dizidentă a fost aşa numitul Mare Orient din Franţa, care încă din secolul al VIII-lea s-a îndepărtat încetul cu încetul de masoneria tradiţională, suprimând obligativitatea credinţei în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, precum şi aceea a contractării jurământului pe Sf. Scriptură, dintr-un aşa zis spirit de liberă cugetare, şi ajungând în anul 1878, la însăşi primirea ateilor în Ordin. Aceasta a provocat, după cum era şi firesc, o imediată ruptură a relaţiilor între marile loji masonice regulate cu Marele Orient din Franţa, şi de atunci încoace atât Marele Orient din Franţa cât şi toate organizaţiile afiliate lui, din lumea întreagă, sunt socotite ca schismatice, eretice şi orice relaţii sunt interzise între masonii regulaţi şi membrii acestor organizaţii”. Noi vom arăta în primul rând, că există relaţii între organizaţiile masonice cu care este afiliată Masoneria Naţională Română şi între cele ce stau în legătură cu Marele Orient din Franţa, iar în al doilea rând vom pune în adevărata lumină atitudinea faţă de religie a Masoneriei, ce se pretinde adversară Marelui Orient din Franţa.

a) Marele Orient din Franţa şi Marea Lojă din Franţa stau în aşa strânse legături, încât în fiecare an se adună delegaţii lor într-un convent comun. Marea Lojă din Franţa însă face parte din Asociaţia Masonică Internaţională (A.M.I.) cu sediul în Geneva, împreună cu Marile Loji din Belgia, Bulgaria, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Elveţia, Cehoslovacia, Spania, Viena şi Jugoslavia, dintre care multe au legături cu Masoneria Naţională Română. (Vezi întâmpinarea amintită mai sus.) De altfel A.M.I. luptă pentru ca „într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, lanţul mondial să se încheie în sensul ca diferitele dialecte masonice ale umanităţii să se unească într-o limbă comună”. Deci şi acum sunt numai deosebiri dialectale. Cu Marele Orient din Franţa are legături Marea Lojă din Viena. Ori Marea Lojă din Viena stă în relaţii oficiale cu Marea Lojă din Anglia şi deci şi cu Masoneria Naţională Română. Cât de neserioase şi de trecătoare sunt suspendările de relaţii între diferitele organizaţii francmasonice se vede şi din pilda ce au dat-o în anii recenţi francmasoneriei germane. Atât cele trei Mari Loji prusiene vechi care se socotesc foarte naţionale, cât şi alte patru din cele umanitariste: Marea Lojă din Hamburg, cea din Bayreuth, cea din Frankfurt pe Main şi cea din Darmstadt, au rupt relaţiile cu Marea Lojă din Viena, socotită internaţionalistă. Însă în acelaşi timp Marile Loji din Hamburg, Bayreuth şi Frankfurt pe Main au reluat relaţiile cu Marea Lojă din Anglia, care are la rândul ei relaţii cu Marea Lojă din Viena . Cu drept cuvânt observă Fr. Hasselbacher în opera sa monumentală Entlarvte Freimaurerei 1936, vol. I, p.71: „Orice şcolar care cunoaşte regulile elementare de matematică ştie că: două mărimi egale cu o a treia, sunt egale şi între ele. Dacă a=b şi b=c, atunci şi a=c”. Dacă Masoneria Naţională Română are legături cu cea din Austria, iar aceasta cu Marele Orient din Franţa, evident că prin masoneria austriacă există legături şi între Masoneria Naţională Română şi Marele Orient Francez.

Ce însemnează acum că două organizaţii masonice au legătură şi ce însemnează că legăturile acestea sunt suspendate?

Când două organizaţii masonice stau în legături atunci ele comunică oficial prin organele lor conducătoare. Astfel în „Regulamentul de organizare şi funcţionare al Marei Loji Naţionale Române” art.45 lit. i, se spune despre Consiliul Marii Loji Naţionale, care este puterea ei executivă, că „reprezintă împreună cu Marele Maestru, Mare Lojă Naţională din România pe lângă conducerea supremă a fiecărui Rit de pe lângă Marile Puteri Masonice Străine”. Legăturile acestea primesc un caracter şi mai permanent şi mai concret prin aceea că cele două organizaţii masonice în legătură îşi desemnează câte un delegat, care e numit membru regulat cu un rang superior în Marea Lojă prietenă. Iată ce spune citatul Regulament în această privinţă la art. 6: „Marele Maestru poate să numească pe orice frate ca să-l reprezinte într-o Mare Lojă soră din străinătate, de asemenea el poate numi ca membru al Marii Loji Naţionale din România, cu rangul pe care-l crede potrivit, pe orice frate desemnat ca reprezentant al Marelui Maestru al unei Mari Loji soră din străinătate”. În felul acesta în fiecare organizaţie francmasonică sunt prezente organizaţiile străine masonice. În afară de aceste legături membrii din lojile unei organizaţii pot vizita oricând lojile de grad egal sau inferior ale unei organizaţii străine, iau parte la festivităţile lor şi pot fi numiţi membri de onoare ai acelei organizaţii străine . Fr. Hasselbacher dovedeşte în opera citată, pe baza unui vast material din arhivele lojilor germane desfiinţate, că suspendarea legăturilor între două organizaţii masonice lasă mai departe putinţa membrilor din lojile unei organizaţii de a vizita lojile celeilalte organizaţii, numai cât aceste vizite n-au un caracter oficial, ci numai unul oficios. Masonii individuali sunt fraţi pe tot globul pământesc, oricărei organizaţii ar aparţine. Oricărui rit ar aparţine un mason, el este frate cu toţi masonii de pe glob . De altfel, aceste suspendări de relaţii sunt accidentale, ele nu sfărâmă unitatea şi simpatia fundamentală, care leagă întreaga Francmasonerie universală. Şi se depun totdeauna cele mai mari străduinţe ca aceste suspendări să înceteze cât mai repede şi unitatea să devină tot mai strânsă. Ba mai mult, aceste suspendări de relaţii au loc numai între organizaţiile masoneriei ioanite, a primelor trei grade. Masoneria gradelor superioare e un front unitar. Ori masoneria primelor trei grade e numai un stadiu de trecere spre cea superioară şi e condusă de aceea. Deci supărările între organizaţiile masonice subalterne sunt numai nişte iluzii, nişte concesii făcute spiritului neprogresat în masonerie al membrilor inferiori, cărora le place să creadă că sunt în ceartă cu masoneriile străine.

Dăm câteva citate în acest sens din cartea masonilor vienezi, Das Blaubuch der Freimaurerei (Viena, 1933):

„Organizarea ritului scoţian este foarte potrivită pentru urmărirea şi ajungerea scopului său depărtat. Existenţa factică a unui lanţ mondial francmason, cel puţin în cadrele ritului, este în opoziţie cu organizaţiile, din nefericire încă aşa de neînchegate, ale francmasoneriei ioanite, care se luptă între ele din motive dogmatice – avantajul fundamental al lucrării sale. Ritul scoţian cu ale sale 36 de Supreme consilii constituie pentru toate teritoriile francmasone cu o aceeaşi doctrină, un acelaşi mod de a lucra, aşadar unul şi acelaşi front unitar francmasonic. Ritul scoţian este afară de aceea un paşaport către toate atelierele corespunzătoare ale masoneriei şi oferă aşadar raza cea mai mare de acţiune”. Să observăm că Marea Lojă Naţională Română, care are sub administraţia sa gradele 1-3, este sub autoritatea Supremului Consiliu de grad 33 al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Între cele 36 supreme Consilii numite în cartea citată, se află şi cel din România şi cel din Franţa, autoritatea supremă a masoneriei franceze . Pentru întărirea unităţii între organizaţiile gradelor inferioare lucrează afară de amintita Asociation Maçonique Internationale cu sediul la Geneva, care întruneşte Marile Loji Simbolice (ale primelor trei grade), Die Allgemeine Freimaurerei Liga (Afeme) cu sediul în Basel, care întruneşte pe masoni individuali pentru a realiza lanţul mondial al masoneriei. Aceste organizaţii ţin des congrese în diferite centre europene. În Fr. Hasselbacher op. cit. vol. I, p. 53-80 se găsesc multe citate de ale francmasonilor că Masoneria este una. Luăm pe Marele Maestru al Marei Loji din Bayreuth, prof. Blunschli care a scris în Freimaurerei Zeitung din 11.IV.1874 : „De câţiva zeci de ani lojile se adună şi iau un caracter tot mai naţional, deşi misiunea lor este internaţională. De ce aceasta? Ce sens are? Căci dacă francmasoneria nu are nimic cu patria, de ce se îmbracă în forme naţionale? Sâmburele cel bun al acestei mişcări este trebuinţa după o mai mare consolidare, pentru a valorifica mai bine puterea confederaţiei masonice. Însemnătatea internaţională a masoneriei nu e slăbită prin aceasta, dimpotrivă puterea ei de acţiune, eficacitatea ei devine şi mai urcată”

b) Să lămurim acum atitudinea în chestiune religioasă a Masoneriei ce se pretinde supărată cu Marele Orient Ateu din Franţa. Mai întâi câte ceva din „Constituţia şi Regulamentul” Marii Loji Naţionale Române. Observăm însă că în această Constituţie şi Regulament nu sunt fixate decât chestiuni formale de procedură, idealurile organizaţiei, principiile ei; cuprinsul discuţiilor din ateliere nu este făcut cunoscut. Constituţia şi Regulamentul îndrumă de câte ori e vorba de o chestiune mai importantă la Marile Constituţiuni, Tradiţiile şi Landmarkurile Ritului. Constituţia şi Regulamentul Marii Loji Naţionale nu e document pe baza căruia să se poată spune ceva definitiv referitor la scopurile şi acţiunea ei, cu atât mai mult cu cât acest document însuşi vorbeşte de secretele masonice a căror divulgare este socotită între infracţiunile cele mai grave . Ba într-un loc spune acest document: „În Loji se primesc cunoştinţele care nu se publică nicăieri şi pe care nu le putem învăţa decât în Lojă”. Dar chiar şi din puţinele expresii ale acestui document se poate trage o concluzie care arată suficient conflictul masoneriei cu doctrina Bisericii. E adevărat că în art. 3 al Constituţiei, Statutelor etc. se prevede că „nimeni nu poate fi primit în francmasonerie dacă nu crede în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului”. Legămintele şi jurămintele masonilor faţă de Ordin sunt contractate pe Sf. Scriptură (p. 4). Dar în altă parte se spune: „Oricare ar fi religia sau cultul cuiva, el nu poate fi exclus din Ordin, dacă crede în Marele Arhitect al Universului şi practică învăţăturile sfinte ale moralei”. Până aici n-ar fi nimic grav. S-ar putea spune: sunt atâtea alte Societăţi în care nu se cere nici acest minim de credinţă religioasă. Numai cât celelalte Societăţi au altfel de obiective economice, culturale, câtă vreme Francmasoneria se socoteşte dacă nu un adversar al Bisericii, în orice caz un concurent al ei, cu o credinţă proprie a ei. Căci iată ce se spune în pasajul citat puţin mai la vale: „masonii, cele mai virtuoase elemente ale tuturor credinţelor… caută să demonstreze superioritatea credinţei pe care o profesează”. Aşadar un francmason evreu, fără a-şi însuşi, prin intrarea în Francmasonerie, credinţa creştină, e socotit şi de francmasonii creştini ca având o credinţă superioară aceleia pe care a revelat-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. În mândria francmasonilor de a se socoti deasupra creştinismului, se află implicată negarea Divinităţii creştinismului, cea mai gravă dintre erezii. Aceeaşi concluzie se deduce şi din alte datorii impuse masonului. După ce se spune la p. 74 că „printre noi sunt Fraţi de toate religiile şi rasele”, la p. 75 se cere: „trebuie să preferi pe un Francmason oricărui alt om, când solicită, în condiţii egale, aceeaşi situaţie”. Purtarea aceasta trebuie s-o aibă un mason nu numai faţă de alt mason din ţară, ci şi faţă de cei din străinătate, căci art. 5 al Constituţiei, Statutelor etc., p. 4 spune: „Oricărui rit i-ar aparţine un mason, el este frate cu toţi masonii de pe glob”. Prin urmare masoneria formează o confraternitate mai presus de religie, de neam şi de familie. Un mason consideră mai apropiat sieşi pe un evreu mason decât pe un român creştin. Prin aceasta se rupe legătura bisericească dintre cei care formează, după Apostolul Pavel, Trupul tainic al Domnului. Se poate spune că masonul iese din Biserică, precum iese din comunitatea naţională. „Familia, prietenii – se spune mai departe la p. 75 – sau vecinii să nu afle chestiuni în legătură cu activitatea francmasonică, atât personală, cât şi cea colectivă”. Putem pune de pe acum întrebarea: ce rost mai are jurământul pe Sf. Scriptură când îl rosteşte şi un evreu care nu crede în ea, sau când se respinge originea divină a ei? Dar poate că cel puţin nu se cuprinde în Marea Lojă Naţională decât România, aşa că acea confraternitate cu masonii din alte ţări rămâne o legătură destul de platonică. Chiar aşa de ar fi şi totuşi ar fi grav: se afirmă în principiul care pune mai presus de legăturile bisericeşti şi naţionale pe cele masonice. În realitate Masoneria Naţională Română cuprinde mulţi străini şi nu există nici o piedică pentru a cuprinde şi mai mulţi. E adevărat că Supremul Consiliu gr. 33 nu admite în sânul său ca membri activi decât o pătrime de membri neortodocşi . Dar numărul membrilor ar fi al Supremului Consiliu care se limitează între 9-33. Destul este dacă o pătrime din ei pot fi neortodocşi. Dar Supremul Consiliu are şi membri emeriţi. Între aceştia numărul străinilor nu este limitat. Dar ceea ce-i mai important e că grosul Masoneriei Naţionale îl formează membrii din celelalte grade, de la 1-32, şi mai ales cei din primele 3 grade. Între aceştia numărul străinilor iarăşi nu e limitat. Faţă de toţi aceşti străini masonul român e obligat să le dea sprijin în toate împrejurările când se cere – în anumite cazuri cu riscul vieţii . Refuzul sprijinului cerut aduce una din cele mai mari pedepse . Dar acum să luminăm şi mai bine atitudinea faţă de creştinism a Masoneriei Române, confruntând-o cu câteva citate din amintita Blaubuch a Masoneriei austriece, care este în legătură şi cu cea din Anglia şi cu cea română. Francmasonul vienez dr. Oscar Trebitsch spune în articolul Freimaurerei u. Radikalismus: „Caracteristica permanentă a Masoneriei este accentuarea necesar imanentă a caracterului autonom al eticei sale şi prin aceasta în mod necesar şi negarea oricărei posibilităţi a vreunei etici, heteronome, fie ea crescută metafizic pe terenul speculaţiei filosofice, fie pe cel al speculaţiei teologice” (p. 65). În această carte francmasonul Dr. Kurt Reichl scrie: „Francmasoneria este în fiinţa ei adânc pătrunsă de ideea că, pe terenul credinţei, nu poate fi dogmatizată o anumită convingere privitor la ceva imposibil de cunoscut. Ea stă pe punctul de vedere cel cu adevărat tolerat, că fiecare are să-şi facă socoteala cu infinitul după trebuinţele sale religioase. Felul credinţei, de semnul ce-l dă fiecare noţiunii sale despre Dumnezeu, nu e pentru Francmasonerie nimic, pentru ea totul este conducerea etică a vieţii care rezultă din concepţia despre lume a respectivului ins” (p. 31). Întâlnim aşadar acelaşi indiferentism faţă de revelaţia creştină, pusă în rând cu oricare altă credinţă. Nici o grijă pentru unificarea sufletelor în aceeaşi credinţă creştină, ci insul e justificat în tendinţa de a avea o atitudine cu totul individuală în chestiunea religioasă. Nu susţine nici Biserica impunerea cu sila a credinţei creştine, dar propovăduieşte sus şi tare că această credinţă e revelată de Dumnezeu, deci singura adevărată în plenitudinea ei, şi dezaprobă fărămiţarea societăţii omeneşti în tot atâtea credinţe câţi indivizi sunt. Francmasoneria afirmă că n-are nici o dogmă. Dar are şi ea pe cea a individualismului, socoteşte ca valoare supremă judecata individuală. Cel puţin pentru ochii lumii, căci în realitate impune adepţilor ei destule convingeri şi secrete de al căror rost şi sens nu au să se întrebe masonii gradelor inferioare. Acelaşi lucru îl afirmă Dr. K. Reichl şi în alt loc al numitei cărţi, într-o controversă cu iezuitul Fr. Muckermann despre încrederea în umanitatea pură, pe care francmasoneria o are, pe când creştinismul nu: „Să recunoaştem clar şi fără echivocuri deosebirea fundamentală. D-v vă exprimaţi hotărât bănuiala în posibilitatea unei umanităţi care nu e în legătură cu un Dumnezeu personal, care nu e străbătută de credinţa în Dumnezeul personal al Bisericii. Francmasonul, aşa cum îl înţeleg eu (!!) nu e ateu, concepţia despre lume a Francmasoneriei are principiul unei fiinţe supreme, unei ultime temelii spirituale a existenţei. Dar cu deosebirea fericită (heilsarmee), antidogmatică faţă de dogma Bisericii infailibile şi singură mântuitoare, că ea lasă conţinutul, culoarea noţiunii de Dumnezeu subiectivismului fiecăruia. Ea socoteşte că există o credinţă, dar aceasta nu trebuie dogmatizată drept o cunoaştere care trebuie să fie singură adevărată, aşadar imposibilă. Nu e linia d-v., prea venerate, să admiteţi umanitatea laicistă a francmasonului care nu e hrănită de o credinţă precisă într-un Dumnezeu personal, ca întemeiată, adevărată şi variabilă. Vă îndoiţi de garanţiile interne ale acestei umanităţi. Socotiţi că numai ideea de umanitate a credinţei creştine posedă putere îndatoritoare” (p. 25-26). Iar în alt loc: „Sigur ideea masonă despre umanitate nu e determinată religios, în sensul că nu cere înrădăcinarea ei într-o religie anumită, respectiv în cea catolică” (p. 20). În spiritul acesta liber cugetător vorbesc masonii despre religie atunci când vor să-şi prezinte în trăsături simpatice organizaţia lor. Adevăratele lor sentimente sunt însă direct ostile la adresa religiei. Ele izbucnesc adesea în expresii nemascate, în felul acelora pe care le-am inserat în refrenul acesta la alt loc. După ce am arătat că şi masoneria zisă naţională face parte din organizaţia mondială a masoneriei, fiind angajată în urmărirea scopurilor comune ale masoneriei, şi după ce am arătat că masoneria întreagă e cel puţin liber cugetătoare pe teren religios, să mai revenim puţin asupra scopului masoneriei în care e încadrată masoneria naţională. Am mai spus că scopul masoneriei nu e cercetarea filosofică a adevărului şi nici filantropia. Acestea n-ar trebui ţinute într-un secret atât de sever. Scopul ei este unul politic. Şi este unul şi acelaşi pentru toată masoneria. De aceea se străduieşte să formeze un front cât mai strâns, cum am văzut din paginile anterioare. Că scopul ei este unul politic, nu de politică de partid, ci de concepţie, ceea ce-i şi mai grav, ne-o mărturiseşte masonul Dr. K. Reichl în opera amintită, p. 35, aprobând următoarele cuvinte ale unui membru al Marelui Orient Francez: „Dacă politica însemnează a te aprinde de suferinţa oamenilor pentru apărarea drepturilor omului, pentru realizarea unor cerinţe culturale de mare valoare din punct de vedere etic şi estetic, atunci, da, masoneria face politică, atunci masoneria este politică”. Mai precis ne arată orientarea politică a masoneriei mărturisirile aceluiaşi mason, că organizaţia din care face parte luptă pentru „libertatea personală şi democraţie”, care nu trebuie lăsată să fie sfărâmată de „dictatura barbară de dreapta sau de stânga” (p. 24). În acelaşi sens se exprimă pe larg masonul Dr. Oskar Trebitsch în amintita carte, dezvoltând că masoneria e contrară oricărui radicalism, oricărei conduceri autoritare şi pentru larga democraţie (p. 64). Pe linia aceasta masoneria e contra monarhiei deşi întâmpinarea Masoneriei Române spune altfel. Dr. Reichl mărturiseşte că Masoneria a văzut în instaurarea republicii în Spania îndeplinindu-se o aprinsă dorinţă a ei. „Nimeni n-a negat din latura Masoneriei că între întemeierea republicii şi masoneria spaniolă există strânse legături. Nici n-a rămas nimănui că fraţilor din Marele Orient li s-au împlinit prin noua organizare de stat o aprinsă dorinţă” (p. 17). Astfel nu e de mirare dacă Francmasoneria declară acum că stă în război din Spania, cu totul în ajutorul Frontului Popular. În ziarul ABC din Madrid, din 20.X.1936, foaie redactată ca toate foile de pe teritoriul Spaniei comuniste de sovietele muncitoreşti, găsim următoarea declaraţie din partea Masoneriei: „Situaţia actuală este aşa de extraordinară şi de tragică, încât suntem nevoiţi să rupem tăcerea noastră obişnuită. Masoneria spaniolă este deplin, total şi absolut de partea Frontului Popular, de partea guvernului legal şi împotriva fascismului”. În ziarul El Dia Grafico din 15.X din Barcelona se spune: „Mulţumită înţeleptei prevederi a masonilor o mare parte din comandă în Guardia civil şi Guardia de asalt (trupe poliţieneşti create în mod special de republică) era încă înainte de 18 august în mâna republicanilor de încredere. Masonii au fost aceia care au făcut ca cea mai mare parte din flota de război să se pună în serviciul Frontului Popular şi ofiţerii răsculaţi să fie închişi. Masonii au fost aviatori care s-au aşezat în fruntea flotei noastre aviatice. Comandanţii celor mai multe din secţiunile armatei noastre sunt masoni. Masonii sunt în majoritate aceia care, în presă, pe tribune, la microfon au susţinut focul în suflete. Masoni sunt şi aceia care pregătesc victoria în etape. Masoni în sfârşit, aceia care lucrează în străinătate ca neutralitatea să fie părăsită”. Din cele de mai sus se străvede destul de bine că nu sunt deosebiri reale şi serioase între masoneria mondială căreia îi aparţine Masoneria Naţională Română şi Masoneria afiliată Marelui Orient Francez. Astfel, având în vedere ceea ce am dezvoltat în toate capitolele acestui referat, putem formula următoarele:

Concluzii:

Francmasoneria este o organizaţie mondială, secretă în care evreii au un însemnat rol, având un rit quasi-religios, luptând împotriva concepţiei religios-morale a creştinismului, împotriva principiului monarhic şi naţional, pentru a realiza o republică internaţională laică (tendinţa din urmă a se vedea în Blaubuch der Freimaurerei, Wien 1933, p. 82, în art. Paneuropa als Minoritatenfrage. Se recunoaşte că „Masoneria urmăreşte planul unei Europe unite”). Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială.

---

Cronică internă B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4, Martie-Aprilie.

Desfiinţarea lojei masonice naţionale

Joi seara, la 25 februarie, o delegaţie din partea lojei masoneriei naţionale, în frunte cu dl. Pangal şi însoţit de câţiva fruntaşi, ingineri şi ofiţeri superiori, s-au prezentat la Sf. Patriarhie ca să anunţe oficial pe Înaltul ierarh de actul de autodesfiinţare, pe care l-au hotărât. Motivele arătate şi care au dus la această hotărâre sunt: îndreptându-se nenumărate atacuri împotriva acestei loji naţionale, că ar fi antimonarhică, antinaţională şi anticreştină, şi vrând să arate că înţelege să fie în serviciul Ţării şi Dinastiei, şi respectuoşi faţă de biserica strămoşească, membrii acestei loji au hotărât desfiinţarea. Forma în care această hotărâre s-a adus la cunoştinţa Înalt Prea Sfinţiei Sale Patriarhul României merită să fie bine lămurită. Căci, pe lângă Î.P.Sf. Patriarh, a luat parte la acest act mitropolitul greco-catolic Alexandru Niculescu al Blajului şi arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cisar al Bucureştilor, semnând toţi trei telegrama adresată M.S. Regelui, căruia i se aducea la cunoştinţă această hotărâre a lojei masonice. Patriarhul ortodox al României, mitropolitul greco-catolic şi episcopul romano-catolic semnând un act public, este un eveniment îmbucurător şi foarte semnificativ, nu atât din punct de vedere religios, ci mai ales naţional. Dacă din această solemnitate s-ar fi reţinut ca esenţial aspectul ei religios, în nici un caz aceste trei semnături n-ar fi putut sta împreună fără consecinţe pentru ceilalţi semnatari. Vaticanul ar fi luat măsuri, căci până acum nu înţelege să îngăduie nici o conlucrare între catolici şi ortodocşi pe teren religios. Şi atunci rămâne posibilă numai considerarea mai mult ca un act de interes naţional românesc această răspundere comună pe care şi-au ales-o cei trei prelaţi în numele Bisericii lor. Dacă această solemnitate ar fi avut numai un caracter re-ligios, n-ar fi fost nevoie de înştiinţarea Şefului Statului. Dar dacă a fost un act mai mult politic, de ce foştii membri ai lojei s-au adresat ierarhilor acestor biserici? Pentru decor, pentru mai mult zgomot? Sau pentru ca să afirme că legătura între Statul românesc şi conştiinţa poporului trebuie să se facă prin Biserica creştină. În alte împrejurări, prezenţa arhiepiscopului romano-catolic credem că ar fi fost imposibilă, dar, după evenimentele ce se petrec în afară, vedem că şi catolicismul înţelege să conlucreze cu celelalte biserici împotriva lui antihrist, ceea ce este un semn nou al vremurilor. Ar fi bine ca ierarhii acestor trei biserici să se găsească conlucrând şi în alte împrejurări, ca să înţeleagă lumea că Hristos este al tuturor. Este îmbucurător că s-a recunoscut prin aceasta Patriarhului ortodox al ţării un adevărat primat naţional, fiind o garanţie că în marile împrejurări de ordin naţional Patriarhul ortodox poate vorbi în numele celor trei Biserici. Consecinţele acestei dizolvări s-au văzut imediat, pentru că această lojă, primind să se autodizolve, a atras atenţia guvernului asupra celorlalte loji din ţară, care nu au crezut că trebuie să facă la fel, şi atunci s-a înţeles că e o necesitate naţională ca să fie dizolvate de autoritatea publică. Guvernul, profitând de curentul din opinia publică împotriva francma-soneriei, a dizolvat toate lojele din ţară, pecetluind localurile şi arhivele lor. Se află şi un proiect de lege, pregătit de Sf. Sinod pentru definitiva şi legala lor închidere. Prin aceasta va fi încoronată lupta dusă de Sf. Sinod şi de un mare număr de teologi şi scriitori creştini împotriva francmasoneriei.

Iar Biserica Ortodoxă a contribuit odată mai mult la liniştea şi siguranţa Statului.

---

Note
1 Leon de Poncins, La dictature de Puissances Occultes: La F.M., Paris, 1934, p. 5.
2 Ibidem, p. 64.
3 Engelbert Huber, Freimaurerei, p. 56-58.
4 Huber, op. cit., p. 63.
5 Ibidem, p. 95.
6 Dr. N.C. Paulescu, Ce este Francmasoneria?, Buletinul Anti-Iudeo-Musonic, 1930, p. 67-71.
7 Huber, op. cit., p. 64.
8 Ibidem, p..
9 Cf. Dr. Pr. Wichtl, Weltfreimaurerei, Weltrevolution, Weltrepublic, Ed. II, Munchen, 1928, p. 54.
10 Ibidem, p. 53, sq.
11 Revista Apostolul din 1 aprilie 1934. O descriere pe larg a ceremoniei de iniţiere a gradului de maestru face francmasonul Oswald Wirth, Le livre du Maître, Paris, ed. V, p. 67-84.
12 Oswald Wirth, op. cit., p. 106, 108, 112, 116.
13 Ibidem, p. 120-122.
14 „Francmasoneria nu se făleşte că deţine un adevăr Dumnezeesc revelat, ci invită pe adepţii săi să se degajeze de eroare prin propriile lor eforturi pentru a se orienta ei înşişi, cu toată independenţa, către acea lumină a spiritului spre care aspiră inteligenţele” (Oswald Wirth, op. cit., p. 21).
15 Albert Lantoine, după Leon de Poncins, op. cit., p. 297-298.
16 Ibidem, p. 299.
17 Osw. Wirth, op. cit., p. 85.
18 Ibidem, p. 120.
19 Huber, op. cit., p. 176-180.
20 L. de Poncins, op. cit., p. 151-152.
21 Huber, op. cit., p. 211-216.
22 Op. cit., p. 35.
23 După Huber, op. cit., p. 152-156.
24 Osw. Wirth, op. cit., p. 22.
25 Dr. Fr. Wichtl, op. cit., p. 208-209.
26 Dr. V. Trifu, Interpelarea din Parlament la 5.II. 1932.
27 Dr. Fr. Wichtl, op. cit., p. 99.
28 Ibidem, p. 280.
29 În Buletinul Anti-Iudeo-Masonic, 1930, de unde luăm aceste informaţii, reproduse în facsimil documente care demască alianţa strânsă dintre cele trei grupuri masonice în care se găsesc români (p.91 şi 131-132).
30 Adevărul literar din 9.VII.1933. A se vedea în acelaşi loc şi sprijinul ce-l dau evreii d-lui Sadoveanu. Dl. M. Sevastos, redactor la Adevărul literar, scrie un articol de laudă pentru acţiunea masonică a d-lui Sadoveanu. La mişcarea aceasta, spune M. Sevastos, „s-a raliat deunăzi şi Marele Orient”.
31 Adevărul literar din 9.VII.1933.
32 Das Blaubuch des Weltmaurerei, Viena, 1933, p. 57, publ. francm.
33 Ibidem, p. 104.
34 Op. cit., p. 35.
35 Masonic Year Book 1936, p. 797.
36 Das Blaubuch etc., p. 61-62.
37 Constituţia şi Regulamentul Marei Loji Naţionale Române, p. 33.
38 Ibidem, p. 21.
39 Constituţia, Statutele şi Regulamentele Ritului scoţian antic şi acceptat din România, art. 29, p. 12.
40 Entlarvte Freimaurerei, 1936, vol. I, p. 67.
41 Constituţia, Statutele etc., art. 5, p. 4.
42 Din art. francm. vienez, dr. Hermann Anton, die Rotte Maurerei, op. cit., p. 99-100.
43 Const. şi regul., p. 9-10.
44 Das Blaubuch, p. 102.
45 Das Blaubuch, p. 105.
46 Fr. Hasselbacher, op. cit., p. 75.
47 Art. 517 §6, p. 148.
48 Ibidem, p. 72.
49 Obligaţiunile unui Francmason, p. 71.
50 A se vedea în acest sens romanul d-lui M. Sadoveanu, Creanga de aur.
51 Constituţia, Statutele etc., art. 13, p. 7.
52 Ibidem, art. 611, p. 161.
53 Ibidem, art. 613, p. 161.
54 Ziarul german din Sibiu Sud-Ost, din 31.XII.1936.

 

Martorii lui Iehova, secta satanica si criminala

TACTICI DE PROZELITISM 

                         Tactica „de la uşă la uşă” a Martorilor lui Iehova

de Protopresviterul Vasilios A. Gheorgopoulos, lector al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic Una dintre cele mai frecvente metode de propagare a învăţăturilor eretice ale sectei Martorilor lui Iehova – şi pe care o folosesc din plin membrii societăţii pe acţiuni „Turnul de Veche” – este practica vizitelor pe la casele oamenilor, strategie cunoscută sub denumirea „de la uşă la uşă”. Este o practică bine studiată, care are scopuri concrete şi o anume metodologie bine definită de abordare, cu posibilităţi alternative, în funcţie de persoana pe care o vor întâlni, de convingerile acesteia, de capacitatea de dialog care li se va oferi. De obicei, şi nu întâmplător, martorii lui Iehova umblă totdeauna doi câte doi în vizitele lor pe la casele oamenilor, caută un punct comun de dialog, ceva care ar putea să atragă atenţia omului, aşa încât să înceapă o discuţie cu ei. Astfel, pornesc de la teme de interes general, care sunt de o actualitate permanentă şi pot stârni interesul omului neprevenit, care atunci când se implică, bine intenţionat, în discuţie, nu cunoaşte nici metodologia de lucru, nici scopul martorilor lui Iehova. Discuţia porneşte de obicei de la neorânduiala socială şi de la cei responsabili pentru ea, de la durerea umană, de la întrebarea dacă vor veni şi timpuri mai bune, dacă există soluţii la suferinţele omenirii (teroare, foamete, violenţă, nesiguranţă, criminalitate, războaie etc.). Uneori poate fi o discuţie cu tematică religioasă care porneşte de la unele nedumeriri legate de sfintele icoane, de cinstirea sfinţilor, Cinstita Cruce, botezul pruncilor, de la întrebarea dacă înrolarea în armată este conformă cu voia lui Dumnezeu, dacă cunoaştem că Dumnezeu are, chipurile, un nume unic sau care este numele lui Dumnezeu. Cu o mulţime de pasaje din Sfânta Scriptură scoase din contextul lor teologic mai larg şi pe care le maltratează efectiv din punct de vedere ermineutic, foarte pregătiţi mai ales pentru cazul în care urmăresc să îşi impresioneze interlocutorul. Această „impresionare” este cu atât mai puternică, cu cât victima vizată nu cunoaşte îndeajuns credinţa ortodoxă, nu a studiat în profunzime şi nu cunoaşte suficient Sfânta Scriptură şi astfel nu este în măsură să le răspundă sau să combată poziţiile lor antiscripturistice. Dacă omul bine intenţionat se entuziasmează şi este de acord să îi primească din nou în vizită, ignorând cât de bine structurate sunt practicile lor prozelitiste, a început deja, fără să conştientizeze, procedura de implicare în reţelele sectei. Martorul lui Iehova, cu cât mai mult se implică în lucrarea „de la uşă la uşă”, cu cât mai multe ore pune la dispoziţie în distribuirea publicaţiei societăţii „Turnul de Veghe”, cu cât face mai multe eforturi sistematice, ca să convertească un nou membru, cu atât mai mult crede, potrivit modului în care l-a educat societatea, că îşi arată devotamentul sincer faţă de „adorarea curată” a lui Iehova şi faţă de societatea „Turnul de Veghe”, prin care, chipurile, este făcut cunoscut lumii Iehova. Martorul lui Iehova crede că în felul acesta va scăpa de măcelul de la Armaghedon (Apocalipsă 16, 16).

Orthódoxos Týpos, 11 mai 2012, nr. 1926, p. 3.

Traducere Mihail Ilie( G.O.)

Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei?

Întrebare: Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei? Sunt Martorii lui Iehova creştini sau o sectă?

Răspuns: Secta (sau erezie nt.G.O.) cunoscută astăzi ca Martorii lui Iehova a fost fondată în Pennsylvania, SUA, în 1870, plecând de la un studiu biblic condus de Charles Taze Russell. Russell şi-a intitulat iniţial grupul “Studiul Biblic al Începutului Mileniului”. Charles T. Russell a început apoi să scrie o serie de cărţi intitulate “Începutul Mileniului”, cuprinzând 6 volume şi majoritatea aspectelor teologice pe care le îmbrăţişează Martorii lui Iehova astăzi. După moartea lui Russell în 1916, judecătorul J. F. Rutherford, prietenul şi succesorul lui Russell, a scris în 1917 a 7-a carte şi ultima din seria “Începutul Mileniului”, intitulată “Sfârşitul Misterului”. Watchtower Bible and Tract Society (Societatea Turnul de Veghere) a fost fondată în 1886 şi a devenit foarte rapid motorul prin care mişcarea “Începutul Mileniului” a demarat promovarea punctului ei de vedere către alte persoane. Grupul a fost cunoscut iniţial ca “Russelliţii” până în 1931 când, datorită unei rupturi în organizaţie, a fost denumită “Martorii lui Iehova”. Celălalt grup s-a numit “studenţii Bibliei”. Ce cred Martorii lui Iehova? O scurtă examinare a declaraţiei lor de doctrină în ceea ce priveşte aspecte precum dumnezeirea lui Iisus, Mântuirea, Trinitatea, Duhul Sfânt, Ispăşirea etc, arată că fără nici o îndoială ei nu au nimic de-a face cu creşinismul biblic cel puţin în aceste aspecte. Martorii lui Iehova cred că Iisus este arhanghelul Mihail, cea mai înaltă creaţie. Acest lucru contravine flagrant cu o mulţime de referinţe Scripturistice care arată clar că Iisus este Dumnezeu (Ioan 1:1,14; 8:58; 10:30). Martorii lui Iehova cred că mântuirea este obţinută printr-o combinaţie de credinţă, fapte bune şi obedienţă. Acest lucru contrazice Scriptura care declară că mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi că ea se obţine doar prin credinţă (Ioan 3:16; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5). Martorii lui Iehova resping Sfânta Treime, sau Trinitatea, crezând că Iisus este doar o fiinţă creată şi că Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu şi atât. Martorii lu Iehova resping conceptul ispăşirii substitutive făcută de Domnul Hristos şi, în locul acesteia, spun că moartea lui Iisus a fost doar pentru a plăti păcatul lui Adam. Cum îşi susţin Martorii lui Iehova aceste doctrine nebiblice? (1) Ei pretind că Biserica, de-a lungul istoriei, a modificat negativ Biblia şi că (2) ei au re-tradus Biblia în ceea ce ei numesc Traducerea Lumii Noi. Societatea Turnul de Veghere (Watchtower Bible and Tract Society) a alterat astfel textul Scripturii pentru a-l face să corespundă cu doctrina lor falsă – în loc să îşi bazeze doctrinele pe ceea ce Biblia învaţă. Traducerea Lumii Noi a fost editată în numeroase ediţii, fiecare aducând noi modificări, pe măsură ce Martorii lui Iehova au descoperit mai multe versete care contraziceau doctrinele lor. Martorii lui Iehova sunt văzuţi unanim ca fiind o sectă(erezie) care doar în anumite aspecte, neimportante, se poate identifica cu învăţătura biblică. Turnul de Veghere îşi bazează doctrina şi credinţa pe învăţăturile originale şi prelucrate ale lui Charles Taze Russelln (1852-1916 mason gr. 33, cavaler templier și iluminații. Fondatorul Milenismului  – sursa http://www.youtube.com/watch?v=PsU45pBvRNU– imagini aici → https://www.google.ro/search?witnesses) Joseph Franklin Rutherford şi ale succesorilor lor. Comitetul de Conducere a Societăţii Turnul de Veghere este singurul care are autoritatea de a interpreta Scriptura. Cu alte cuvinte, ceea ce spune acest Comitet este considerat ca fiind literă de lege, iar gândirea independentă este descurajată puternic. Aceasta este în opoziţie directă cu sfatul apostolului Pavel către Timotei (şi către noi) de a ne arăta înaintea lui Dumnezeu ca nişte oameni încercaţi, lucrători care nu au de ce să le fie ruşine şi care împart drept Cuvântul lui Dumnezeu. Acest sfat, găsit în 2 Timotei 2:15, reprezintă o învăţătură şi o poruncă de la Dumnezeu pentru fiecare membru al Trupului lui Hristos de a fi precum creştinii din Bereea şi de a cerceta Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă lucrurile care ne sunt prezentate ca învăţături sunt în acord cu învăţătura din Cuvântul Său.Martorii lui Iehova ar trebui invidiaţi pentru eforturile lor “evanghelistice”. Probabil că nu există un alt grup religios care este mai dedicat răspândirii mesajului lor. Din păcate, acest mesaj este plin de distorsiuni, minciuni, înşelătorii şi doctrine false. Fie ca Dumnezeu să le deschidă ochii Martorilor lui Iehova pentru Evanghelia adevărată şi pentru învăţătura adevărată din Cuvântul lui Dumnezeu.

Sursa: www.gotquestions.org/Romana/Martorii-lui-Iehova.html

Miracolul grâului

Dupa ce o serie de gazete americane au prezentat cazul unei persoane care pretindea ca a descoperit un nou tip de grau cu o productivitate mai mare decat soiurile cunoscute, gruparea Martorilor lui Iehova a crezut ca acesta este un semn de la Dumnezeu insusi care anunta Sfarsitului Lumii. Ca prima reactie, membrii sectei au cumparat o cantitate uriasa din acest grau pe care l-au oferit apoi spre vanzare la preturi exorbitante. Anuntul oficial al organizatiei era urmatorul :
“Fratele Bohnet ne scrie ca a obtinut graul minune printr-un miracol din cateva boabe care apoi in mod miraculos s-au multiplicat. El doreste sa vanda graul miraculos numai catre cititorii piosi ai Turnului de Veghe (Oficiosul Martorilor lui Iehova) la pretul special de 1$ cateva sute de grame.”
Bineinteles ca acest grau nu era miraculos de fel, avand in schimb toate caracteristicile unor boabe de grau obisnuite…

 Sursa:http://www.descopera.ro/cultura/2699603-top-10-scandaluri-si-conflicte-cu-tenta-religioasa#9-miracolul-graului-martorii-lui-iehova

 

INCREDIBIL! IEHOVIȘTII ȘI MASONII

”AU SCRIS” CAPITOLE ÎN MANUALUL DE RELIGIE

… după ce mai înainte au cerut eliminarea tuturor capitolelor manualului care se referă la ei. În cele din urmă, vechiul manual a fost retras înainte de a fi distribuit, iar capitolele eliminate au fost scrise chiar de masoni și de iehoviști cu acordul Institutului Pedagogic, care susține desființarea orei catehetice de Religie și înlocuirea ei cu Istoria Religiilor.

În acest articol se va expune care sunt motivele pentru care milenariștii și masonii au fost deranjați de vechiul manual de Religie și pentru care au cerut retragerea acestuia înainte de a fi pus în circulație și care este conținutul noului manual, care deja se predă în școli. Prezentăm de asemenea toate dezvăluirile bine argumentate ale jurnalistului Konstantinos Hardavélla, care adresează factorilor de răspundere și două întrebări arzătoare: 1) În definitiv, cine decide asupra conținutului materiei care se predă copiilor noștri cu privire la alte religii? Și 2) Cu ce drept este eliminată cateheza ortodoxă din școli, în timp ce reprezentanții altor religii au dreptul de a stabili conținutul manualului de religie?

O dezvăluire cutremurătoare a făcut jurnalistul Konstantinos Hardavélla, anume că milenariștii și masonii critică de ani de zile manualul de religie pentru clasa I de liceu și până la urmă au ajuns să ceară retragerea acestuia, rescrierea de către ei înșiși a capitolelor care privesc religia lor. Într-un final, cererea lor a fost satisfăcută de către Institutul Pedagogic al Ministerului Elen al Educației, care astăzi este de acord cu pozițiile parlamentarei Repoúsi și ale partidelor de stânga în privința desființării orei de Religie și înlocuirea ei cu ora de Istoria Religiilor. Jurnalistul Konstantinos Hardavéllas a făcut aceste dezvăluiri în periodicul ”Epíkaira” și susține că acest manual de Religie se predă acum în școli. Potrivit acestor dezvăluiri, masonii au fost deranjați de conținutul manualului încă înainte de editarea acestuia și au cerut eliminarea capitolului care făcea referire la ei; în cele din urmă au scris ei înșiși un nou capitol cu acordul Institutului Educației. Iehoviștii au reacționat la rândul lor pe baza faptului că Ministerul Educației i-a recunoscut drept ”creștini”. Jurnalistul reproduce întocmai din manual ce anume scriu milenariștii și masonii și adresează statului, partidelor și politicienilor următoarea întrebarea: ”Cine decide ce anume exact li se predă elevilor școlilor grecești cu privire la alte religii? Astăzi cateheza ortodoxă este condamnată la dispariție, în timp ce reprezentanților altor religii (sau organizații, după cum se prezintă ei înșiși) li se permite să decidă conținutul manualului de religie, care se predă copiilor noștri la școală”.

Dezvăluirile

Reproducem mai jos întregul articol, de 3 pagini, din periodicul ”Epíkaira” în care sunt prezentate dezvăluirile domnului Konstantinos Hardavéllas: ”Propunerea de înlocuire a lecției de Religie cu lecția de Istoria Religiilor a provocat, așa cum era și firesc, un nou ciclu de reacții cu privire la un subiect rămas nesoluționat de câteva decenii bune. Ideile care s-au exprimat de-a lungul timpului au pornit de la cererea de limitare a orelor de predare a Religiei, au trecut prin etapa în care se propunea transformarea lor în lecție opțională și au ajuns până la faza extremă, în care se cere desființarea acestor cursuri. Scopul fundamental al dezbaterilor pe această temă este unul singur: să se acorde exclusiv Ministerului Educației controlul asupra orelor de Religie. Cerință cu care eu, personal, aș fi fost de acord, dacă aș fi fost convins că această măsură ar urmări să îi țină pe elevi departe de dogmatisme, fanatisme și cateheze? Însă așa stau lucrurile?

Parlamentarul DIM.AR., doamna Maria Repoúsi, atrage atenția asupra necesității schimbării modului de predare a Religiei, așa încât elevii să aibă posibilitatea să cunoască și celelalte religii. A omis (?) însă să menționeze că acest lucru deja se întâmplă în clasele de liceu, unde manualele de religie cuprind capitole de Istoria Religiilor. Și de aici începe miezul chestiunii. Cine decide ce anume se predă elevilor în școlile grecești cu privire la celelalte religii? După cum dezvăluie astăzi periodicul «Epíkaira», câtă vreme «cateheza ortodoxă» este condamnată la dispariție, reprezentanților altor religii (sau organizații, după cum se autodenumesc) li se permite să stabilească conținutul manualului de religie care se predă copiilor noștri la școală! Chiar și astăzi, când ora de religie are loc «sub controlul» Bisericii Ortodoxe, elevii școlilor grecești învață despre masonerie și despre Martorii lui Iehova ceea ce înșiși masonii și milenariștii vor ca fiii noștri să învețe – și asta cu binecuvântările Institutului Pedagogic!

Cum au rescris manualul de religie pentru clasa I de liceu!

Mă refer la manualul de religie pentru clasa I de liceu (prima ediția din 2000, ediția revizuită din 2004), care cuprinde o unitate didactică despre Martorii lui Iehova (milenariștii) și una despre masoni. Încă înainte de a se difuza manualul în școli, milenariștii și masonii au reacționat puternic și au cerut Ministerului Educației modificarea conținutului manualului. Institutul Pedagogic competent nu numai că a acceptat solicitarea acestora, ci a și colaborat strâns cu reprezentanții lor pentru redactarea unor noi capitole în locul celor contestate de aceștia.

Dezacordul milenariștilor a fost provocat de faptul că autorii manualului de religie pentru clasa I de liceu nu acceptau hotărârea Ministerului Educației ( A3/108,98/6.10.99) prin care statul elen îi recunoaște pe ”Martorii lui Iehova” ca ”creștini”. Faptul acesta a provocat reacția milenariștilor și, după cererea pe care au depus-o în 2007 către Avocatul Poporului – poziție care atunci era ocupată de actualul primar al Atenei, domnul Gheorghios Kamínis –, Institutul Pedagogic a acceptat să scoată capitolul contestat de aceștia și să îl înlocuiască cu altul corectat. Cine s-a îngrijit însă de aceste corecturi? Chiar ”Martorii lui Iehova”!

Acest lucru este menționat chiar de consilierul Institutului Pedagogic, domnul Stavros Giangázoglou, printr-un articol cu titlul Teologia diferenței și ora de Religie în Grecia, în care, printre altele admite că Institutul Pedagogic al Ministerului Educației Naționale și Cultelor colaborează strâns cu serviciile și factorii instituționali competenți (de pildă, cu Avocatul Poporului), care funcționează în scopul apărării drepturilor fiecărei minorități religioase, inclusiv în cadrul școlii elene. Un exemplu recent îl constituie modificarea operată de Institutul Pedagogic asupra conținutului unei unități didactice din manualul de religie pentru clasa I de liceu care îi privea pe Martorii lui Iehova: Cei din urmă, protestând prin intermediul Avocatului Poporului față de caracterizările depreciative din cuprinsul unității didactice menționate, au cerut modificarea acesteia. Institutul Pedagogic, apreciind ca îndreptățită solicitarea acestora, a trecut la redactarea unei noi unități didactice cu noi date despre Organizația Martorilor lui Iehova, date care provin în mare măsură din publicații ale acestora.

Ce se predă elevilor despre ”Martorii lui Iehova”?

După cum reiese și din citatele corespunzătoare menționate în manualul de religie pentru clasa I de liceu, capitolul contestat a fost rescris pe baza unor texte preluate din periodicul «Turnul de veghe», după care manualul a fost distribuit în școli! Chiar dacă autorii teologi ai ediției inițiale ar fi făcut unele greșeli sau omisiuni, totuși nu există nici o justificare pentru decizia Ministerului Educației de a permite milenariștilor să redacteze ei înșiși manualul școlar.

Ce învață, așadar, elevul clasei I de liceu la ora de religie despre Martorii lui Iehova în urma acestor intervenții, care au avut loc fără a fi informați autorii manualului? Fragmentele care urmează sunt semnificative – în paranteze există sursele de unde sunt preluate informațiile, așa cum acestea sunt menționate în capitolul respective din manual:

«Martorii lui Iehova pun accentul pe studiul biblic. Aspiră să dezbată pasaje biblice cu persoanele care își arată interesul ( prin vizite de la usă la usă-/ ← citește aici). Pentru Martorii lui Iehova are o importanță vitală ca convingerile lor să se bazeze pe Sfânta Scriptură, iar nu pe teorii omenești sau pe simboluri religioase de credință*». (*Martorii lui Iehova. Cine sunt ei? În ce cred? Editura Turnul de Veghe, Societatea Biblică și de Broșuri, p. 3).

«Pentru Martorii lui Iehova, singurul nume al lui Dumnezeu acceptat de ei este Iehova. Astfel, pentru a se delimita de dogmele lumii creștine, adoptă în 1931 denumirea de Martorii lui Iehova. În Grecia, și-au consacrat numele de Biserica creștinilor Martori ai lui Iehova».

«Textul Sfintei Scripturi pe care îl folosesc prin excelență este Traducerea Noii Lumi, care a fost definitivată în 1961 și a fost realizată de către Martorii lui Iehova cu scopul de a fi valorificate rezultatele studiului de specialitate mai recent și de a nu permite să fie textul alterat de dogme întemeiate pe tradiții ale lumii creștine*. Material ajutător pentru studiul biblic oferă cele două periodice bilunare, Turnul de Veghe și Treziți-vă!». (Turnul de Veghe, 15/02/2006, pp. 26 și 29).

«Convingerile religioase și practicile lor diferă mult de ceea ce acceptă în general Bisericile și Confesiunile creștine, atât în chestiuni de credință, cât și în chestiuni de tâlcuire a Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova se autodefinesc ca creștini. Să cunoaștem câteva din aceste diferențe:

În cultul lor nu folosesc asemănări (statui) sau icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale Sfinților. De asemenea, resping și semnul Crucii, după cum știm, pentru că susțin că Iisus a fost omorât pe un țăruș, nu pe cruce. Consideră că închinarea la icoane și la Cruce este un act idololatric și

îi îndeamnă pe cei care au adoptat cultul cel adevărat și au mai încă acasă icoane, să le distrugă… Nu acceptă sărbătorile religioase, precum sunt cele celebrate în amintirea evenimentelor din viața lui Hristos, ale Maicii Domnului, pomenirile Sfinților, pentru că ei cred că acestea nu se întemeiază pe Sfânta Scriptură*». (Turnul de Veghe, 15/02/2006, p. 29 și ce învață Sfânta Scriptură, pp. 155-156).

«În relația lor cu statul, Martorii lui Iehova își îndeplinesc datoriile, potrivit poruncii biblice, după cum ei înșiși spun. În orice țară ar activa însă, sunt datori să își păstreze neștirbită neutralitatea politică, dar să se supună legilor. În acest cadru:

Consideră că salutul steagului contravine neutralității politice pe care o urmează ei,  iar, pe de altă parte, acest gest este echivalent cultului idolatru. Susțin totuși că recunosc steagul și imnul național ca simboluri naționale… Recunosc puterea națiunilor de a aduna armată și de a se apăra. Ei înșiși, însă, refuză ordinul de înrolare în armată pe timp de pace sau de război*… Nu acceptă practica medicală de transfuzie de sânge (Fapte 15:29). Această poziție a lor creează probleme în societatea medicală, dat fiind faptul că nu sunt totdeauna și în orice situație posibile terapiile care nu recurg la transfuzie de sânge » (Ce învață Sfânta Scriptură?, pp. 148-149).

Ce se predă despre ”masoni”?

Masonii au fost deranjați de conținutul manualului cu mult înainte de a fi editat acesta! Într-o scrisoare pe care au trimis-o Ministerului Educației (1998) cereau să se elimine capitolul în care se vorbește despre masonerie, solicitare care a fost acceptată de Institutul Pedagogic. După consultări cu autorii, oamenii Institutului au decis să se rescrie capitolul disputat cu date pe care le-au oferit înșiși masonii și în continuare să citeze pozițiile Bisericii Ortodoxe (care consideră masoneria o religie, în care lojile masonice au un puternic caracter religios). Astfel, elevii de 16 ani ai clasei I de liceu învață între altele că:

«Masoneria este o organizație internațională care apare în perioada Evului Mediu în Europa Occidentală. (…) Prima recunoaștere oficială a masoneriei a avut loc în 1717 în Anglia. (…) În continuare s-a extins în restul Europei și în toată lumea, înființând loje și implicându-se în viața politică și socială a fiecărei țări. În Grecia s-a înființat Marea Lojă a Greciei sub titlul Serenisimul Mare Orient al Greciei, în estul Kerkirei (1811), și mai târziu în Smirna, Constantinopol și în Atena (1863)».

«Principii fundamentale ale masoneriei, potrivit Cartei Statutare a Marii Loje a Greciei (cap. A, II), sunt credința în Dumnezeu, supranumit Marele Arhitect al Universului, și în voința revelată a Acestuia”», «membrii Marilor Loji și ai Lojilor locale trebuie să provină numai dintre bărbați, iar Marile Loji nu trebuie să aibă relații cu Lojile și Puterile mixte, care acceptă și femei ca membri».

«La paragrafele unde sunt înfățișate scopurile masoneriei (cap. B, articolul 2,1), aceasta se prezintă ca organizație filosofică, progresistă și filantropică, care urmărește îmbunătățirea morală și spirituală a membrilor ei prin autocunoaștere, cercetare, Adevăr, Solidaritate și aplicarea principiilor moralei masonice».

«Despre intrarea copiilor în francmasonerie sunt menționate în Carta Statutară (articolele 119-121) premisele corespunzătoare și se precizează că există o ceremonie specială de adoptare a tânărului lup. Copiii francmasonilor (doar băieții) în vârstă de 12-15 ani pot fi puși sub protecția Lojei, care are și scopul de a supraveghea creșterea copilului puber, avându-l sub tutelă pentru a-l îndruma spre virtute și a-i acorda orice fel de ajutor» (Regulamentul General, articolul 197).

«Locul unde se desfășoară adunările se numește Lojă, a cărei secțiune frontală se numește pronaos, Lojele sunt definite ca ateliere unde participanții lucrează pentru îmbunătățirea lor personală prin înțelegerea și aplicarea principiilor masonice, a căror noțiune cea mai profundă este reprezentată prin simboluri și expusă prin alegorii și este revelată treptat acestora, prin inițierea progresivă în gradele masonice ierarhice». (Carta Statură cap. 2, articolul 2, VIII). «Discreția și caracterul secret constituie date fundamentale ale comportamentului francmasonilor, după cum se afirmă în Carta lor Statutară» (Carta Statură cap. 2, articolul 2, IX)”.

După toate aceste demersuri extrem de didactice, mă întreb cât de ”completă” va fi informarea copiilor noștri cu privire la alte religii, în cazul în care lecția de Religie va fi înlocuită de Istoria Religiilor.

Orthódoxos Týpos, 27 septembrie 2013, nr. 1991, pp. 1, 7.

Traducere: Mihail Ilie

Turnul de Veghere

Mormantul (piramidă) masonic al fondatorului sectei Martorilor, Charles Taze Russell

Martorii lui Iehova sunt văzuţi unanim ca fiind o sectă (erezie) care doar în anumite aspecte, neimportante, se poate identifica cu învăţătura biblică. Turnul de Veghere îşi bazează doctrina şi credinţa pe învăţăturile originale şi prelucrate ale lui    Charles Taze Russelln – 1852-1916 (mason gr. 33, cavaler templier și iluminații. Fondatorul Milenismului   – sursa http://www.youtube.com/watch?v=PsU45pBvRNU – imagini aici → https://www.google.ro/search?witnesses ) Joseph Franklin Rutherford şi ale succesorilor lor. Comitetul de Conducere a Societăţii Turnul de Veghere este singurul care are autoritatea de a interpreta Scriptura. Cu alte cuvinte, ceea ce spune acest Comitet este considerat ca fiind literă de lege, iar gândirea independentă este descurajată puternic. Aceasta este în opoziţie directă cu sfatul apostolului Pavel către Timotei (şi către noi) de a ne arăta înaintea lui Dumnezeu ca nişte oameni încercaţi, lucrători care nu au de ce să le fie ruşine şi care împart drept Cuvântul lui Dumnezeu. Acest sfat, găsit în 2 Timotei 2:15, reprezintă o învăţătură şi o poruncă de la Dumnezeu pentru fiecare membru al Trupului lui Hristos de a fi precum creştinii din Bereea şi de a cerceta Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă lucrurile care ne sunt prezentate ca învăţături sunt în acord cu învăţătura din Cuvântul Său. Martorii lui Iehova ar trebui invidiaţi pentru eforturile lor “evanghelistice”.

Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com/2012/07/31/109-tactica-de-la-usa-la-usa-a-martorilor-lui-iehova-cine-sunt-martorii-lui-iehova-si-ce-cred-ei-exclusiv-martorii-lui-iehova-au-pus-mana-pe-arme-sectantii-din-romania-se-r/

Info.

Din secretele revistei Turnul de Veghe

Turnul de Veghe și Tract Society (WTBTS) au introdus numeroase modificări într-o traducere corectă a Bibliei, într-un efort de a valida doctrinele non-creștine ale Martorilor lui Iehova. Prin urmare, ei pretind că  traducerea  Sfintelor Scripturi (NWT) realizata de ei este superioara tuturor celorlalte.

Sursa: http://www.theforbiddenknowledge.com/hardtruth/dirty_watchtower_secrets_pt2.htm

Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

 – Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre. Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune. Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!” Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

– Nu! Nu mi se par exagerate! Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă. Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva. Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti.

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/12/30/171-incredibil-iehovistii-si-masonii/

 

Urmările Schismei la Români

Urmările Schismei la Român

 Readuc în actualitate un studiu preluat din revista patriarhală „Ortodoxia” din 1954 (anul VI, numărul 2-3, aprilie-septembrie, pp. 339-364), unde a fost publicat  cu ocazia împlinirii a 900 de ani de la „ieşirea lumii din Biserică”; republicat acum în contextul dezbaterii primatului papal de către Comisia Mixtă de Dialog Teologic între Vatican şi Biserica Ortodoxă; întrunirea va avea loc în septembrie 2010 la Viena.

 URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI

de Diac. Prof. Gheorghe I. MOISESCU
(ulterior PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU) 

La 16 iulie 1054, când trufaşul cardinal Humbert arunca pe prestolul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol anatema, prin care excomunica pe patriarhul ecumenic Mihail Cerularie şi pe toţi „părtaşii lui” [1]), românii abia se iviseră în istorie ca popor aparte[2]). Împărţiţi şi învăluiţi de alte neamuri, ei n-au putut grabnic să-şi întocmească un stat al lor cu Domn şi Vlădică, aşa ca să ne lase urme scrise, ci şi-au dus viaţa lor paşnică, păscând turme, arând  pământul sau cărând mărfuri pe cai însămăraţi[3]). Tăinuit sub felurite numiri străine, ţinutul acesta străjuit de Tisa, Dunăre şi Carpaţi, având înfăţişarea unei cetăţi întărite de Dumnezeu cu ziduri de munţi, cu văi de ape adânci, cu păduri nestrăbătute şi câmpii întinse, nu poate fi desluşit decât târziu de tot în istoriile cronicarilor. Totuşi, în letopiseţele greceşti, latine sau slavone de prin veacul XI-XII sunt amintiţi rareori şi românii pentru fapte de vitejie, pentru treburi de credinţă sau felurite alte întâmplări[4]).

 Aşadar, ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, despre dezbinarea bisericească numită „schismă”, când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei, nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus[5]). Este adevărat că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să fi avut[6]). Unitatea bisericească nu se socotea atunci nici pentru întâia oară şi poate nici cu totul ruptă. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma, erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme[7]).

 Deşi unii istorici cred că raporturile dintre Biserica de răsărit şi cea de apus au fost bune până în anul 1054[8]), şi că legăturile dintre popoare au rămas nestingherite şi după aceea[9]), totuşi, se dovedeşte că despărţirea Bisericilor din veac. IX şi XI nu poate fi privită în chip mărginit şi socotită drept fapta unui patriarh de Constantinopol, izvorâtă doar din ura grecilor faţă de latini, sau din pricina unor pretenţii deşarte de neatârnare bisericească[10]). Într-adevăr, schisma are la obârşie şi aceste pricini mari şi mici, fără de care de s-ar fi întâmplat, ar fi fost mai târzie şi poate mai puţin primejdioasă. Deosebite însă treptat ca limbă, cultură şi tradiţie,  despărţite prin împărţirea imperiului roman şi prin toată istoria imperiului bizantin, prin mutarea capitalei la Constantinopol şi întemeierea patriarhiei „ecumenice”, şi totodată prin osebiri religioase în doctrină, cult şi pravilă, cele două lumi: Răsăritul şi Apusul s-au despărţit necontenit în două Biserici aparte: greacă şi latină, ortodoxă şi papală, strânse una în jurul Constantinopolei, iar alta în jurul Romei[11]).

 Fireşte că deosebirile acestea nu pricinuiau singure schisma dar ele o îndreptăţeau cu prisosinţă, sortindu-o să dăinuiască până azi[12]). Afară de aceasta, împrejurările istorice au adus patriarhului de Constantinopol – întâiul ierarh al imperiului bizantin – o sporire de teritorii şi de cinstire, pe care Roma n-a putut s-o sufere şi s-o îngăduie niciodată[13]), căutând s-o nimicească cu orice preţ.

 Însă oricare ar fi lămurirea şi a schismei şi a faptului că ea a trecut pentru contemporani aproape nebăgată în seamă, este uşor de înţeles de ce patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi toţi urmaşii lor au răspuns cu atâta înverşunare. Învinuiţi de erezie şi dispreţuiţi cu atâta îngâmfare de Roma papală, care năzuia la oblăduirea şi subjugarea Constantinopolului, ei au căutat să apere cu îndârjire simţămintele ortodoxe ale Răsăritului întreg. Dacă papa pretindea pentru sine Ortodoxia şi dreptul de a fi mai presus de toţi, patriarhul ecumenic, care se ştie drept-credincios şi pe aceeaşi treaptă cu episcopul Romei, nu putea suferi această umilire.

 Acesta este tâlcul celor întâmplate în sec. IX şi XI şi pe bună dreptate s-a spus că „schisma nu s-ar fi produs şi manifestat în formele cunoscute, dacă din cele două Rome, egale canonic şi administrativ, una n-ar fi disputat privilegiul întâietăţii absolute”, dacă n-ar fi voit să facă dintr-un primat de onoare, statornicit de sinoadele ecumenice şi recunoscut totdeauna de Biserica Ortodoxă, un primat de drept şi apoi de jurisdicţie[14]).

 Însă dacă schisma însemna în Apus înfrângerea ambiţiilor papale de stăpânire a Răsăritului creştin, în schimb pentru bizantini ruperea legăturilor bisericeşti cu Roma avea să ajungă în curând o piedică necontenită pentru o ajutorare în vremurile neînchipuit de grele ce vor urma. Se ştie că în a doua jumătate a sec. XI situaţia politică din Răsărit s-a înrăutăţit dintr-odată, silind pe bizantini să ceară sprijinul Apusului latin, iar papilor faptul acesta le da prilej să amintească grecilor că dacă vor să fie ajutaţi, ei trebuie să renunţe la schismă, sau de unde nu, să-i sufere toate urmările. Mai tot timpul cuprins între schismă şi căderea Constantinopolului sub turci, bizantinii au fost într-o grea cumpănă: ori se unesc cu Roma, adică se supun ei, ori părăsesc acest gând, bizuindu-se numai pe puterea lor în lupta cruntă cu marii vrăjmaşi ai creştinătăţii şi culturii – turcii[15]). Ivirea acestora la hotarele de răsărit ale imperiului bizantin chiar în deceniul schismei şi apoi înaintarea lor vijelioasă spre Constantinopol[16]), ne dezvăluie tot zbuciumul istoriei bizantine din cele din urmă patru veacuri. La câţiva ani după despărţirea celor două Biserici, Bizanţul şi creştinătatea întreagă au de luptat cu această uriaşă primejdie politică şi religioasă, care surprinse pe creştini dezbinaţi şi prin urmare slăbiţi. Înfrângerea suferită de oştile împăratului bizantin Roman IV Diogen, la Mantzkiert, în Armenia (1071), cotropirea aproape în întregime a Asiei Mici de către turci şi ajungerea până lângă Constantinopol, vor avea în curând pentru Biserica răsăriteană cele mai nenorocite urmări. Adăugându-se la aceasta şi ameninţarea uzo-pecineagă de la nordul Dunării, împăratul Mihail VII Duca (1071-1078) s-a văzut silit să ceară ajutorul papei Grigorie VII, făgăduind în schimb înlăturarea schismei prin readucerea Bisericii greceşti la vechea şi buna înţelegere cu Biserica romană[17]). Şi astfel, începând de acum, unirea Bisericilor va fi preţul cu care toţi împăraţii bizantini vor încerca să răscumpere ajutorul apusean de care aveau nevoie împotriva turcilor, iar acest lucru, atunci când nu l-au oferit răsăritenii, l-au cerut papii şi apusenii[18]).

 Mai târziu însă, când în urma feluritelor încercări de unire între cele două Biserici, nu se va ajunge decât la adâncirea schismei şi a certurilor confesionale, apusenii vor nutri părerea ispititoare că singurul mijloc politic pentru înlăturarea schismei nu este decât cucerirea Constantinopolului. Fireşte, Scaunul papal s-ar fi putut făli atunci în faţa creştinătăţii întregi prin supunerea „schismaticilor” şi a «ereticilor», adică a ortodocşilor răsăriteni, socotiţi că sunt „creştini doar cu numele”, dacă nu dau ascultare Romei[19]).

 Avântul ambiţiilor papale, că unirea Bisericilor, prin supunerea Ortodoxiei răsăritene de către latini, ar fi nu numai folositoare, ci şi o datorie de a recunoaşte cu umilinţă pe episcopul Romei de cap bisericesc a toată creştinătatea şi de urmaş al apostolului Petru, va duce apoi la pretenţia papei Inocenţiu III (1198-1216), că fără „pallium primit de la Roma, patriarhul Constantinopolului nici nu e în funcţiune canonică[20]). Îndrăzneala aceasta neaşteptată vine să şteargă dintr-odată toată istoria şi toate drepturile Bisericii răsăritene[21]). Într-adevăr, dacă latinii au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204, în vinerea Sfintelor Patimi, spun că au făcut aceasta „unanimiter pro honorae sanctae Romanae ecclesiae”[22]). Confirmând apoi patriarh latin de Constantinopol (7 decembrie 1204) pe veneţianul Toma Morosini, după ce mai întâi el trebui să meargă la Roma spre a primi de acolo treptele ierarhice şi pallium – ceea ce îl lega de-a dreptul de Roma, ca membru al clerului de pe lângă scaunul apostolic -, papa Inocenţiu III îi scrie că ridică Biserica bizantină la rangul de Patriarhie pe temeiul puterii date de Hristos Sfântului Petru şi ca vicar al lui[23]). „Deşi Biserica grecească nu este apostolică, papa a ridicat-o din praf şi i-a dat nume mare, făcându-o adică patriarhie”[24]).

 În impasul atâtor ambiţii deşarte şi pretenţii neîntemeiate ale scaunului papal, în chip firesc despărţirea de la 1054 putea fi socotită de Patriarhia ecumenică drept o izbăvire care o scăpa de ameninţarea necontenită a jugului roman. Autoritatea sa asupra celor trei patriarhi din Răsărit, ca şi asupra Ortodoxiei slave, spori acum foarte mult[25]). Aşadar, putem crede că schisma n-a întristat deocamdată decât cercurile oficiale, adică înalta ierarhie şi conducerea statului. Credincioşii însă, cu preoţii lor rămaseră foarte liniştiţi. De altfel multă vreme încă, ei nici n-au pătruns deosebirile de învăţătură dintre Biserica de apus şi cea de răsărit. În privinţa aceasta desprindem ca pildă atitudinea Bisericii ruseşti. În urma dureroasei dezbinări de la 1054, mitropoliţii ruşi din veacul XI, numiţi sau recunoscuţi de patriarhia de Constantinopol, primiră în chip firesc punctul de vedere bizantin; însă mulţimea credincioşilor n-avea nimic împotriva Bisericii latine şi ca atare nu putea să întrezărească deocamdată nicio greşeală în învăţătura ei25 b). Ba încă vedem că un cneaz rus din veac. XI, Iziaslav, nu se sfieşte să ceară chiar ajutorul papei Grigorie VII, împotriva uzurpatorului Sviatoslav şi a aliatului său Boleslav II, regele Poloniei[26]). Mai târziu însă, când scaunul papal va cuteza să-şi impună pretenţiile lui de stăpânire şi asupra ţinuturilor ruseşti, va fi silit să se recunoască înfrânt faţă de statornicia în Ortodoxia răsăriteană a Bisericii ruse.

 Este neîndoielnic faptul că prăpastia săpată între Bisericile de Apus şi de Răsărit prin schisma de la 1054 nu s-a mărginit doar la duşmănia dintre papi şi patriarhi sau la dezbinarea dintre Roma şi Bizanţ, cuprinzând în vâltoarea ei numai pe greci şi latini, ci ea s-a întins cu vremea asupra întregii creştinătăţi, împărţ ind-o în două tabere vrăjmaşe: catolicismul şi ortodoxia. Urmarea a fost că din pricina ambiţiilor papale, începând chiar din veac. XI, catolicismul n-a năpustit cu o neînchipuită înverşunare asupra tuturor popoarelor din ţinuturile rămase sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol, încercând necontenit să le abată de la dreapta credinţă şi să le treacă sub stăpânirea Scaunului papal. Iar pentru atingerea acestui ţel, vom vedea că n-au precupeţit nici un mijloc de constrângere, nu s-au ferit nici de asupririle cele mai crunte. În aceste urmări dureroase ale schismei au fost învăluiţi şi românii aflaţi în ţinuturile dintre Tisa, Carpaţi şi Dunăre, siliţi de vitregia vremurilor să îndure veacuri de-a rândul toată apăsarea duşmănoasă a Bisericii papale.

 Legături nemijlocite între Scaunul papal şi români nu se pot dovedi înainte de veacul al XI-lea. Ele n-au fost cu putinţă decât în urma trecerii ungurilor, vecinii noştri dinspre apus, sub oblăduirea Bisericii latine[27]), pe vremea întâiului lor rege „apostolic” Ştefan (997-1038). Odată cu întinderea stăpânirii lui spre răsărit de Tisa, s-a întins apoi şi creştinismul de rit apusean în ţinuturile locuite de români. De altfel, regatul maghiar a fost înfiinţat şi sprijinit de papă tocmai în scop de propagandă catolică. „Rege prin creaţiune apostolică, rege în numele papei şi cu o misiune indicată de Sfântul Scaun; rege de cruciadă, convertind cu de-a sila popoarele rămase în afară de Biserica latină în regiunile răsăritene, aceasta era menirea purtătorilor coroanei Sf. Ştefan. Atunci regalitatea ungurească a plecat către răsărit, către sud-estul Europei, nu în calitatea ei naţională, ci în cea religioasă, catolică”[28]).

 Faptul că în Ardeal şi Ungaria stăpânii erau catolici, iar supuşii ortodocşi, a dat propagandei catolice între românii aflaţi sub stăpânirea coroanei maghiare un avânt şi un caracter cu totul diferit de al celei din Moldova şi Ţara Românească[29]). De aceea, pe bună dreptate s-a spus că „este vrednic de luat aminte un lucru în politica regilor apostolici ai Ungariei, faţă de catolicism, căruia îi datorau civilizaţia lor şi hotărârea locului pe care-l ocupau în Europa latină medievală. În sec. al XIII-lea şi al XIV-lea îi vedem înfăţişându-se ca sprijinitorii cei mai călduroşi ai Bisericii catolice în ţările în care ei ar fi dorit să le cucerească ocrotind pe misionari şi sprijinind înfiinţarea de episcopii. Aici românii „schismatici” aveau o singură îndatorire de îndeplinit: să are şi să culeagă pentru domni. De mântuirea sufletului lor, prin cutare sau cutare credinţă religioasă, nu se ocupa nimeni, admiţând că puternicii stăpâni ar fi fost încredinţaţi de faptul că şi iobagul are un suflet”[30]).

Aşadar, nu mântuirea sufletească a „schismaticilor”, adică a românilor rămaşi alipiţi de Biserica răsăritului, i-a îndemnat pe regii apostolici ai Ungariei să sprijine propaganda catolică în Moldova şi în Ţara Românească, ci dorinţa nestrămutată de a cuceri politiceşte aceste ţări. Cât priveşte pe românii ardeleni, aflaţi sub stăpânirea coroanei apostolice maghiare, catolicismul îi putea înrâuri prin mijloace mai lesnicioase şi mai felurite, folosindu-se de situaţia privilegiată ce o aveau în statul ungar[31]). Această situaţie se caracterizează prin înfrăţirea strânsă a Bisericii romano-catolice cu statul maghiar, care în sec. XIII-XIV izbutise să se contopească într-o singură putere. Ierarhia catolică înaltă ajunge clasa conducătoare şi în treburile lumeşti ale Statului, în timp ce clerul de jos este prefăcut în organe de executare a legilor. De altfel tendinţa după puterea lumească este una din însuşirile Bisericii papale, îndeosebi a celei medievale, care ori de câte ori putea şi avea prilejul acapara, în măsură mai mare sau mai mică, puterea politică şi bunurile lumeşti. Este adevărat că în această privinţă îi venea în ajutor şi lipsa de cultură a apusului medieval. Ca atare, în Ungaria era o trebuinţă de neînlăturat ca ierarhia catolică să fie prinsă la conducerea treburilor Statului, întrucât numai clerul ştia citi şi scrie şi numai el cunoştea limba diplomatică de atunci – latina. De aici a urmat acea alipire a Statului maghiar de Biserica papală, care a folosit prilejul să sporească necontenit atât puterea, cât şi drepturile de ordin lumesc ale întregului său cler în viaţa publică ungară[32]). În acest chip ajung şi românii de pe teritoriul maghiar să se folosească de serviciile politice-civile ale clerului catolic, atunci când, pentru păstrarea unui drept de stăpânire sau de scutire, trebuiau să aibă şi un act scris, o diploma acordată sau întărită de un capitlu sau de o mănăstire catolică.

 Fireşte, că atâta timp cât legile stăpânirii nu-i îndatorau să facă asemenea acte, legăturile românilor cu clerul catolic vor fi fost destul de restrânse. Când însă regele Andrei II hotărî, în 1231, că orice act trebuie să aibă adeverirea sau întărirea episcopului sau capitlului eparhial, iar pentru pricini mai însemnate a unei mănăstiri catolice învecinate, lucrurile se schimbară cu totul[33]).

 Este adevărat că în a doua jumătate a sec. XIV preoţii ortodocşi din arhiepiscopia catolică maghiară de Calocea – care cuprindea şi Ardealul – făceau şi ei acte publice pentru învoielile ce le încheiau credincioşii lor, chiar când una din părţi era catolică. Împotriva acestui obicei se plânge în 1376 arhiepiscopul de Calocea către papa Grigorie XI, care găseşte că întreţinându-se catolicii în viaţa de toate zilele „cu astfel de schismatici”, fac aceasta de cele mai multe ori spre marea lor pagubă sufletească. Ca atare împuterniceşte pe arhiepiscop să oprească pe toţi „preoţii schismatici” de a mai încheia orice fel de acte publice[34]).

 O dovadă că regii Ungariei au creat într-adins condiţii mai prielnice catolicismului în ţinuturile locuite de ortodocşi, este scrisoarea regelui Sigismund din 12 ianuarie 1412 către papa Ioan XXIII, în care spune că înaintaşii săi „divi et catholici reges Hungariae” din pricina vecinilor necredincioşi au ocrotit cu scutul puterii lor, mai mult decât alte ţinuturi supuse, părţile Transilvaniei, unde se află laolaltă naţiuni amestecate, adică nobili unguri, saşi, secui, şi chiar conlocuitori români şi alţi schismatici şi de aceea le-a hărăzit nenumărate libertăţi atât în cele lumeşti cât şi în cele bisericeşti[35]). Drept aceea, roagă pe papă să scutească pe preoţii catolici din Ardeal de impozite, căci altfel ei ajung de râsul ortodocşilor în mijlocul cărora trăiesc, şi cărora li se pare că sunt mai privilegiaţi preoţii lor decât cei papistaşi[36]).

 Nobilii ardeleni, proprietari de moşii, pe care-i întâlnim în documentele din veacurile XIII-XIV, nu s-au putut menţine în decursul vremii, căci luând parte la viaţa de stat, care era străină, ungurească, şi fiind câştigaţi apoi în bună parte de catolicism, s-au deznaţionalizat, intrând în rândul nobilimii maghiare. Aşadar, în ciuda silniciilor catolice, făptura etnică a poporului român a fost păstrată în Ardeal nu de boieri, ci de cei săraci şi prigoniţi, de marea mulţime a ţăranilor făcuţi iobagi, fiindcă au rămas statornic alipiţi de credinţa lor ortodoxă.

 Datorită stăpânirii feudale maghiare, cei mai ameninţaţi de propaganda papistaşă au fost românii, care au trecut împreună cu pământurile ce le aveau, în stăpânirea aşezămintelor catolice: episcopii, biserici şi mănăstiri.

 Încă din a doua jumătate a veacului al XI-lea aflăm cazuri când românii ajung iobagi pe fostele lor moşii, trecute din porunca regilor unguri în stăpânirea călugărilor catolici. Astfel, în anul 1075, regele Ungariei Gheza I, dăruieşte mănăstirii Sf. Benedict, întemeiată de el, mai multe sate în Bihor şi pe Criş, cu îndatorirea să „păzească porcii mănăstirii, să slujească abatelui mereu, atât vara cât şi iarna, cu doi cai” şi să dea „în fiecare an doisprezece porci de cinci ani, 12 măsuri de câte 3 vedre de miere şi tot atâtea clăi de fân”[37]). În 1138, regele Bela II dăruieşte mănăstirii catolice maghiare Dumis „in ultrasilvanis partibus” mai multe gospodării, fireşte de români ortodocşi iobagi, urmând să dea bir în fiecare an „20 de jderi, 100 de opinci, o piele de urs şi un corn de bour”[38]).

 Printre cele mai vechi moşii dăruite Bisericii Catolice din ţinutul Transilvaniei de către regii maghiari sunt şi cele răpite de la români, care au fost siliţi să renunţe la dreptul de stăpânire asupra lor şi să se mulţumească cu altele prin munţi. Cei care nu s-au îndurat să se despartă de moşia părintească, n-au putut rămâne pe loc decât ca iobagi ai clerului catolic, iar nu proprietari ca mai înainte. Aşa s-a întâmplat cu mănăstirea cistercită Sf. Maria din Cârţa (Kerch) de lângă Făgăraş, pe malul stâng al Oltului, înfiinţată de regele Ungariei, Emeric, în preajma anului 1200[39]). Pentru înzestrarea ei se luă, între anii 1202-1206, din mâna românilor şi se trecu în stăpânirea acestei mănăstiri, un teritoriu care se întindea între pâraiele Arpaşul şi Cârţa, din Olt până la culmea Carpaţilor[40]). Depănarea stăpânirii acestei mănăstiri peste ţinutul românesc ce i-a fost dăruit de regii apostolici maghiari arată împrejurările în care au ajuns românii ardeleni să fie iobagi ai Bisericii Catolice. Însă cum era firesc, românii n-au putut îngădui îndelung năpasta acestor călugări străini pripăşiţi în mijlocul lor şi care le răpiseră pe nedrept pământurile stăpânite de ei odinioară. De aceea moşiile mănăstirii vor fi necontenit prădate, iar călugării ocărâţi şi batjocoriţi. Ca să-i ferească de asemenea necazuri, în urma plângeri stareţului Henric, regele maghiar Carol Robert ia această mănăstire sub ocrotire sa, poruncind la 29 ianuarie 1322, sub straşnică pedeapsă, „ca nimeni să nu cuteze a supăra câtuşi de puţin prin vorbe de batjocură, prin ameninţări sau ocări de orice fel feţele sus zisei mănăstiri şi ordin, care trăiesc după obiceiul şi felul lor de viaţă călugăresc”[41]).

 Se ştie că unul din izvoarele de bogăţie şi de putere ale scaunului papal medieval a fost dijma sau zeciuiala ce se lua în fiecare an din agoniseala credincioşilor. Românii din Transilvania fiind ortodocşi, ierarhia catolică maghiară n-avea dreptul să încaseze de la ei niciun fel de dijmă sau de dare. Cu toate acestea, datorită strânsei legături dintre statul ungar şi Biserica Romano-Catolică, aceasta a izbutit să dobândească prin mijlocirea regilor maghiari unele venituri şi de la români. Astfel, regele Bela IV, prin diplomele sale din 16 decembrie 1256[42]) şi 20 octombrie 1262[43]), întăreşte arhiepiscopului de Strigonium dreptul hărăzit de înaintaşii săi „glorioşi”, de a strânge „de la românii de oriunde şi de la oricare dintre ei” dijmele cuvenite lui şi „obişnuite a se plăti în regatul Ungariei”, adică „dijme în vite mari, mici şi în orice fel de animale”.

 De obicei, atâta timp cât rămâneau ortodocşi, românii nu erau îndatoraţi să plătească Bisericii Catolice asemenea dijme. Despre lucrul acesta ne încredinţează scrisoarea papei Ioan XXII, din 8 mai 1328, în care mustră pe prelaţii din Ungaria „că atunci când se întâmplă ca unii dintre români…să treacă la credinţa catolică…prin îndemnul regelui” (maghiar), ei cer „cu prea multă străşnicie de la unii ca aceştia…, de curând trecuţi la credinţa catolică dijmele întregi” şi chiar le storc cu sila, „pricină pentru care noii credincioşi…datorită faptului că mai înainte de convertirea lor nu obişnuiau să plătească aceste dijme, acum spun că de aceea sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze numita credinţă catolică, spre a da bunurile lor oamenilor Bisericii”[44]).

 Trebuie să adăugăm că stoarcerea acestor dijme de la românii din Transilvania nu înseamnă atârnarea lor de Biserica papală, deoarece ortodocşii nu le plăteau de bună voie, ci ele se luau de clerul catolic cu sila, ca de la „schismatici”[45]).

 De când s-au ivit în istorie, se ştie că românii au fost totdeauna ortodocşi, alipiţi de Patriarhia din Constantinopol, iar în Ungaria regilor „apostolici” ei au fost cei mai dârzi susţinători ai dreptei credinţe. De aceea, poate, Bisericile Ortodoxe sunt numite, în multe diplome maghiare vechi, doar simplu: „valahe”[46]).

 În veacul  XIII, numărul mare al românilor ortodocşi a atras luarea aminte a papilor, care ţinteau atunci, mai mult ca oricând, să supună scaunului roman pe toţi creştinii şi să stârpească cu totul Ortodoxia răsăriteană. Îndreptarea cruciadei a IV-a împotriva capitalei Bizanţului ne dezvăluie aceste năzuinţe, iar odată cu înfiinţarea imperiului şi a patriarhiei latine de Constantinopol, în anul 1204, se începe, din îndemnul papei Inocenţiu III şi lupta pentru atragerea tuturor „schismaticilor” la unirea cu Biserica romană, între care vor fi cuprinşi şi românii ortodocşi din ţinuturile  carpato-dunărene[47]).

 Pregătiri în vederea atragerii ortodocşilor la Biserica Romei făcuse scaunul papal chiar înainte de confirmarea lui Toma Morosini ca patriarh latin de Constantinopol. Astfel, prin scrisoarea sa din 7 decembrie 1204, adresată episcopilor şi abaţilor din cruciada a IV-a, Inocenţiu III îi îndemna: „ca la bisericile părăsite de greci să fie puşi clerici latini”[48]). Iar după confirmarea lui Morosini ca patriarh latin, la 20 noiembrie 1205, papa îi da îndrumări cum să „unească” pe greci, adică pe ortodocşi şi anume, acolo unde populaţia este greacă, să pună episcopi greci, dacă aceştia vor voi să primească hirotonia de la latini; acolo unde populaţia este amestecată, să pună latini sau să lase pe greci întru ale lor, dacă nu vor putea fi atraşi la ritul latin. Această îngăduială, până la supunerea deplină, era mijlocul de unire cel mai nimerit, după părerea lui Inocenţiu III[49]).

 În anul 1204 se face cel dintâi pas pentru atragerea românilor la Biserica papală, prin sârguinţa regelui maghiar Emeric, care înştiinţează pe Inocenţiu III că „unele biserici ale călugărilor greci” (adică ortodocşi) din regatul său „se ruinează de tot prin lipsă de grijă” a episcopilor diecezani şi a dezbinării acelor greci. Ca atare îi cere „cu stăruinţă…să se înfiinţeze un episcopat din sânul aceloraşi” (greci), care să fie supus nemijlocit papei, sau să fie aşezaţi în acele mănăstiri egumeni latini, prin râvna cărora să se poată îndrepta starea lor. Drept aceea, la 16 aprilie 1204, Inocenţiu III porunceşte episcopului catolic Simeon de Oradea şi stareţului mănăstirii Belis din eparhia Vesprim „ca mergând la pomenitele biserici” să cerceteze „adevărul” şi să vadă „dacă starea acelor mănăstiri poate fi îndreptată de călugării greci, sau dacă s-ar putea înfiinţa un episcopat în frunte cu unul din ei, cu învoirea episcopilor diecezani” şi care să fie supus nemijlocit scaunului papal[50]).

 De bună seamă că în faţa primejdiei ce-i ameninţa, călugării „greci” se vor fi străduit ca să îmbunătăţească starea acelor mănăstiri ortodoxe de lângă Tisa, aşa că n-a mai fost nevoie să fie aşezaţi în fruntea lor egumenii latini. În ce priveşte încercarea de a se înfiinţa în aceste părţi o episcopie ortodoxă supusă scaunului papal, credem că a fost zădărnicită fie de moartea grabnică a regelui Emeric, fie mai ales de interesele episcopilor latini de a nu-şi micşora veniturile[51]).

 Peste un an însă, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu III răspunde arhiepiscopului de Calocea, că în urma înştiinţării lui, s-a aflat că „pe pământul fiilor cneazului Bela se află un oarecare episcopat pe care, cum nu e supus niciunei mitropolii”, vrea să-l aducă la ascultarea scaunului apostolic, şi să-l aşeze sub jurisdicţia bisericii din Calocea. Ca atare, papa îi scrie că îi încuviinţează cererea de mai sus, îndemnându-l însă „să fie cu băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie cumva supus Bisericii din Constantinopol”, care „s-a reîntors de curând la unitatea scaunului apostolic” şi prin urmare nu vrea „s-o lipsească de dreptul ei”[52]).

 Nu cunoaştem care a fost urmarea acestui răspuns papal. Însă de bună seamă că arhiepiscopul de Calocea nu se aştepta să i se spulbere dintr-odată socotelile ce-şi va fi făcut în legătură cu trecerea sub jurisdicţia sa a acestei episcopii ortodoxe. Arătarea lui că „nu e supusă niciunui mitropolit” nu putea fi întemeiată, ci mai degrabă ascundea un adevăr, căci, după dreptul canonic răsăritean, nicio episcopie nu putea fi de sine stătătoare, ci trebuia să atârne de mitropolia sau arhiepiscopia care oblăduia ţara ori ţinutul unde se afla aşezată[53]).

 Se ştie că în anul 1211, spre a-şi apăra ţara de năvălirile cumanilor, regele Ungariei Andrei II a aşezat în Ţara Bârsei pe cavalerii teutoni, o tagmă de călugări-ostaşi folosiţi de scaunul papal în cruciade. Aducerea cavalerilor teutoni în Ardeal şi împlântarea lor în mijlocul populaţiei curat ortodoxe era făcută vădit cu scopul ca să-i silească să treacă la catolicism. De aceea, în 1213 episcopul catolic al Transilvaniei încuviinţează teutonilor să încaseze dijmele de la locuitorii din ţara Bârsei, afară de unguri şi săcui, pe care le lua el[54]). Aceşti locuitori nu puteau fi atunci alţii decât românii ortodocşi, îndatoraţi deci a plăti dijma acestor ostaşi catolici.

 Prin bula sa din 30 aprilie 1224 papa Honoriu III ia ţara Bârsei sub ocrotirea sa, ca s-o scape de birul şi dijmele episcopilor catolici şi în nădejdea că în acest chip se vor îndesi locuitorii. Iar pentru recunoaşterea acestei „domnii pontificale”, aşează o dajdie de două mărci aur pe an, care se încasa la Paşte de la toţi locuitorii din ţara Bârsei şi de peste Carpaţi („et ultra montes nivium”[55]), jumătate luând papa, iar jumătate teutonii[56]). Fără îndoială că şi în pierderea acestor venituri trebuie căutată pricina stăruinţelor necontenite şi a dojenirilor aspre cu care Honoriu al III-lea încerca să înduplece pe regele Ungariei ca să-i cheme îndărăt pe teutonii alungaţi de curând, înapoindu-li-se pământurile şi bunurile răpite. Andrei al II-lea însă rămase neclintit în hotărârea sa de a păstra pentru sine toate veniturile din ţinuturile şi cetăţile smulse de la teutoni, împiedicând astfel năzuinţele papale de a întemeia la poalele Carpaţilor un feud pontifical, o „provincia Petri”[57]).

 Însă catolicismul s-a întins în Ţările Române nu numai din nevoia ce silea Ungaria, la începutul sec. XIII, de a stăvili năvălirile cumanilor peste Carpaţi, ci şi datorită strădaniilor misionarilor dominicani pentru creştinarea acelor cumani păgâni. Mai târziu, catolicismul se iveşte aici şi ca o unealtă a regilor maghiari de a pune stăpânire peste ţinuturile cucerite de la teutonii alungaţi de ei în 1225. Iar înfiinţarea episcopiei catolice cumane în anul 1228, cu sprijinul unguresc, priveşte pe aceşti păgâni abia creştinaţi, precum şi pe băjenarii catolici, saşi, unguri şi săcui coborâţi din Ardeal şi aşezaţi pe văile mai bogate ale Carpaţilor dinspre miazăzi-răsărit ale Carpaţilor[58]).

 Scaunul papal cunoştea prea bine că orice încercare pentru întinderea catolicismului dincolo de Carpaţi „in partibus scismaticorum”, adică în ţinuturile locuite de românii ortodocşi, trebuia socotită înfrântă, dacă n-avea chezăşia ajutorului regal al Ungariei. Este adevărat că regii maghiari au sprijinit cu destulă bunăvoinţă strădania predicatorilor catolici în ţinuturile româneşti, însă trebuie ştiut că aceasta o făceau nu atât ca să-şi cinstească titlul lor de suverani apostolici, cât mai ales pentru faptul că ei nădăjduiau să-şi întindă cu vremea mai uşor puterea asupritoare şi asupra noilor convertiţi[59]). Totuşi se pare că măruntele socoteli ungare n-au împiedicat deloc desfăşurarea planurilor nutrite de scaunul papal, care, prin zelul călugărilor dominicani, urmărea, la rândul său, să-şi câştige drepturile pierdute în ţinuturile de peste Carpaţi. Din curgerea faptelor reiese că împrejurările au fost prielnice pentru împlinirea năzuinţelor scaunului papal, care în urma creştinării cumanilor şi a înfiinţării unei episcopii pentru ei, a izbutit să-şi redobândească, deşi pentru scurtă vreme, toată stăpânirea avută odinioară[60]). La 25 octombrie 1234 papa Grigorie IX îndemna pe prinţul maghiar Bela, ca urmând pilda regilor Ungariei, să-şi ţină făgăduiala de a clădi şi înzestra cu cele de trebuinţă biserica episcopiei cumane[61]). De bună seamă că stăruinţele scaunului papal, pentru această bună chivernisire a treburilor bisericeşti din episcopia cumanilor, stau în strânsă legătură şi cu ştirile primite atunci la Roma, că în eparhia de la poalele Carpaţilor se iviseră „nişte pseudo-episcopi de ritul grecesc”, adică ortodocşi şi care pricinuiau mare sminteală printre credincioşii catolici, cumani, saşi şi unguri, care venind din Ungaria se aşezaseră şi se amestecaseră printre ei, făcându-se una cu poporul valahilor. Apoi ei dispreţuiau pe episcopul lor cuman şi toate tainele le primeau de la acei „episcopi schismatici”. Ca să împiedice asemenea „primejdii sufleteşti” şi pentru ca „valahii…care au rituri şi obiceiuri deosebite” să nu mai meargă nici ei la aceşti episcopi ortodocşi, papa Grigorie IX scrie din nou, la 14 noiembrie 1234, prinţului ungar Bela, arătându-i toate aceste lucruri şi îndemnându-l să-şi ţină jurământul făcut chiar în acel an, că va sili pe acei „falsos christianos” din regatul său – e vorba de ortodocşi – să dea ascultare Bisericii romane, fiindcă nu se cade ca el să îngăduie în crăiia lui pe toţi aceşti schismatici. Totodată papa Grigorie IX arată prinţului Bela, că a poruncit episcopului cuman să aşeze peste aceşti valahi un episcop-vicar din naţia lor, deprins cu obiceiurile şi limba lor, căruia Bela, potrivit făgăduielii ce dăduse, urma să-i pună la îndemână venituri îndestulătoare din dijmele ce încasa de la români[62]). Vremurile grele care se abat curând după aceea peste episcopia cumanilor prin năvălirea tătarilor ne îndeamnă să credem că porunca papei nu a putut fi împlinită şi astfel acei „pseudo-episcopi”, adică vlădici ortodocşi, n-au încetat să împărtăşească Sfintele Taine chiar şi acelor băjenari catolici unguri şi secui, care,  trecuţi dincoace de Carpaţi, se făcuseră una cu locuitorii de aici, „care se numesc români”[63]).

 Urmările năvălirii tătarilor din 1241 hotărâră nu numai sfârşitul episcopiei cumane, ci şi soarta propagandei catolice în ţinuturile ce aveau să alcătuiască peste câtva timp cele două Principate româneşti. Aici se aşeză acum, pentru vreme de un veac, domnia Hoardei de Aur, pricinuind schimbări adânci în viaţa şi organizarea locuitorilor rămaşi pe loc, scoţându-i de sub înrâurirea statului ungar [64]).

 Încercarea regelui Bela IV, din 1247, de a redobândi ţinuturile pierdute cu ajutorul papei, prin colonizarea cavalerilor ioaniţi în Cumania, nu izbuti, iar regele pe bună dreptate se plângea în 1254 papei Inocenţiu IV, că pământul dinspre răsărit, care aparţinuse „în mare parte” stăpânirii lui, este acum tributar tătarilor [65]).

 Către sfârşitul veacului XIII, Ungaria hărţuită şi slăbită de năvălirile tătare avu şi nenorocul unei dinastii decăzute. În locul regilor purtători de cuvânt în chestiuni bisericeşti şi preţuiţi la Roma pentru sprijinul ce ei dădeau străduinţelor misionare „in terra infidelium” sau „in partibus scismaticorum”, ajunseră pe tronul Ungariei nişte suverani slabi, rude şi ocrotitori ai cumanilor păgâni ori creştinaţi, cărora nu o dată scaunul papal a trebuit să le aducă aminte de datoria lor de regi apostolici şi să-i dojenească atunci când înclinau mai degrabă spre legături cu tătarii sau cu alţi necredincioşi, decât să se apropie de neamurile creştine [66.

 Dar cu urcarea pe tron, în noiembrie 1308, a puternicii dinastii angeviene, Ungaria capătă din partea papilor un nou imbold spre ţelurile ei de cucerire, prin sprijinirea răspândirii catolicismului în ţinuturile de peste Carpaţi [67]). Aşa se porniră stăruinţele maghiare, ajutate de râvna călugărilor dominicani, pentru reînfiinţarea unei episcopii catolice în ţinuturile Milcoviei în anul 1332 şi de care, atât coroana ungară cât şi scaunul papal legau cele mai bune nădejdi, în privinţa convertirii schismaticilor[68]) Împrejurările politice ale vremii n-au îngăduit însă reînvierea acestei episcopii decât abia în 1347 [69]). Se pare însă că păstoria episcopilor rânduiţi pe seama acestui scaun s-a mărginit numai la purtarea titlului de „Milcoviensis” şi este greu să credem că ei au adus vreun folos pentru răspândirea catolicismului în ţinuturile „schismaticilor”, unde Ortodoxia propăşea neîncetat şi unde papa stăruia necontenit să fie trimişi călugări misionari [70]).

 Spre a înţelege spiritul în care se făcea propaganda catolică în veacul XIV împotriva ortodocşilor, este destul să cercetăm cuprinsul bulei „Unam sanctam” dată de papa Bonifaciu VIII, în anul 1302 şi prin care arăta că „pentru orice făptură omenească este de trebuinţă spre mântuire să fie supusă pontifului roman” [71]).

 Socotim a nu fi lipsită de adevăr părerea că întemeierea Moldovei, ca ţară de sine stătătoare, în 1359, s-ar datora şi unei reacţiuni ortodoxe a voievozilor din Maramureş împotriva catolicismului maghiar. Cercetările istorice au arătat că între alte pricini, care au contribuit la descălecatul lui Bogdan, au fost şi persecuţiile religioase, constrângerile, înrâurirea şi intoleranţa coroanei apostolice maghiare, impunând prin silnicie românilor din Transilvania să-şi lepede credinţa ortodoxă şi să treacă la catolicism [72]).

 Dacă ţinem seamă de împrejurările politice şi religioase din Ungaria în vremea domniei lui Ludovic, când toată lupta lui de rege apostolic nu era alta, potrivit îndemnurilor papei, decât aceia de „cruciat” pentru convertirea la catolicism a „schismaticilor” şi a „necredincioşilor”, atunci înţelegem uşor cum Bogdan, care avea dregătoria înaltă de voievod, fiind poate silit, după obiceiul din acea vreme, ca să-şi lepede ortodoxia, şi-a părăsit avutul coborând în Moldova, unde nădăjduia că va putea să-şi păstreze nestingherit credinţa lui cea dreaptă moştenită din străbuni [73]).

 Într-adevăr, prigoana pornită pe acea vreme de regele ungurilor, împotriva ortodocşilor, reiese din câteva documente, a căror autenticitate nu e pusă la îndoială. Astfel la 20 iulie 1366 Ludovic porunceşte nobililor şi altor locuitori din comitatele Cuvin şi Caraş „să prindă pe toţi preoţii ortodocşi şi să-i aducă înaintea magistratului Benedict, împreună cu copiii, soţiile şi toate bunurile, care va face cu ei ce va porunci regele” [74]). Tot atunci Ludovic opreşte pe nobilii şi cnezii din ţinutul Sebeş să mai ţină preoţi ortodocşi, adăugând că dacă un preot dintre aceştia va încerca să convertească pe catolici, el va fi arestat, surghiunit şi despuiat de averea sa. Se opreşte apoi căsătoria între ortodocşi şi catolici, afară de cazul când partea ortodoxă trece la catolicism. Copiii nobililor şi ai cnezilor nu pot fi botezaţi decât de preoţi catolici. Cei care vor să treacă la ortodoxie, trebuie să renunţe cu totul la averea lor [75]). Afară de aceasta ştim că încă din anul 1279 papa Nicolae III poruncise clerului şi poporului din Ungaria ca să dea ajutor legatului său apostolic spre a alunga pe ortodocşi afară din ţară [76]). Iar sinodul ţinut la Buda în acelaşi an hotărăşte în cap. CXX, intitulat „de sacerdotibus scismaticis” din Ardeal: că acestora „nu le este îngăduit să ţină cult dumnezeiesc şi zidească biserici sau alte locaşuri sfinte şi nici credincioşii nu au voie să ia parte la asemenea slujbe sau să intre în astfel de locaşuri” [77]).

În 1299 papa Bonifaciu VIII porunceşte arhiepiscopului de Strigonium să folosească inchiziţia împotriva ereticilor şi a schismaticilor din Ungaria, spre a dezrădăcina din acest regat ciuma ereziei şi a schismei [78]).

Că Bogdan voievodul Moldovei (1359-1365) a fost şi a rămas ortodox o dovedeşte relaţia din 1370, prin care papa Urban V era încunoştiinţat de doi călugări catolici, că Laţcu, voievodul Moldovei (1365-1373), coborâtor din părinţi schismatici, adică ortodocşi, silit de împrejurări, s-a lăsat înduplecat de sfatul lor şi este înclinat să lepede ortodoxia şi să îmbrăţişeze credinţa catolică [79]. Într-adevăr, Laţcu moştenise domnia tocmai pe vremea când Scaunul papal făcea în Răsărit, cu ajutorul călugărilor din ordinele cerşetoare, încercările cele mai aprige pentru câştigarea de suflete şi de ţinuturi noi, socotind să ajungă în acest chip mai cu înlesnire la unirea între cele două Biserici. Şi fără îndoială că Laţcu Vodă nu era străin de tot ce izbutiseră să facă aceşti misionari catolici prin ţările învecinate şi cu aceeaşi credinţă ortodoxă, unde ei câştigaseră părtaşi la unire chiar şi printre rudeniile familiilor domnitoare [80]). Până şi în Bizanţul ortodox, din ce în ce mai ameninţat de turci, se încerca acum, cu nădejde de ajutorare, unirea cu Roma [81]). Astfel, în 1366 împăratul Ioan V Paleologul, însoţit de fiii săi Manuil şi Mihail, călătoreşte la Buda să discute cu regele Ludovic al Ungariei chestiunea ajutorului făgăduit împotriva turcilor, precum şi planurile de înlăturarea schismei [82]). În 1369 această călătorie fu urmată de o alta mai lungă, la Roma, unde autocratorul bizantin, deplin hotărât să înlăture „schisma”, după ce leapădă ortodoxia şi trece la catolicism, este nevoit să încheie „unirea” între cele două Biserici în nădejdea că va izbuti să apere Bizanţul împotriva primejdiei otomane [83]). Dar, ca de obicei, papa nu putu să dea împăratului apostat decât daruri şi făgăduieli de ajutor pe care zadarnic îl va aştepta el la Constantinopol, căci nu vor sosi niciodată.

 În vâltoarea acestor grele încercări, care nelinişteau Ortodoxia, voievodul Laţcu, având gândul neclintit ca să-şi apere ţara şi domnia, va fi căzut uşor în mreaja vreunor făgăduieli ispititoare ale misionarilor franciscani şi astfel se arată înclinat să treacă la catolicism cu supuşii ţării sale – ipsa et suus populus ducatus seu terre Moldaviensis – cerând în schimb să i se ridice la treapta de oraş târgul Siret şi să se întemeieze acolo un scaun de episcop catolic, pe care să-l pună sub oblăduirea nemijlocită a Scaunului papal [84]).

 Dacă într-adevăr convertirea voievodului Moldovei Laţcu putea fi socotită de Scaunul papal fapt împlinit, mai ales după înfiinţarea episcopiei din Siret, pe seama căreia fusese sfinţit în martie 1371 călugărul polon cerut de el [85]) – Andrei Jastrzeebiec, – nu la fel stăteau lucrurile cu credincioşii ortodocşi care nu s-au lăsat cu nici un preţ înduplecaţi să treacă la catolicism. Era firesc ca Laţcu Vodă să întâmpine chiar o împotrivire făţişă în această privinţă, din partea supuşilor săi, lipsiţi de orice înţelegere a împrejurărilor care siliseră pe domn să-şi schimbe credinţa. Însă primejdia mare şi de care se temea acum papa era că însăşi Doamna Ana, soţia lui Laţcu, cu fiica sa Anastasia rămăseseră ortodoxe şi nu e greu să credem că ele îl vor fi îndemnat stăruitor să revină la sânul Bisericii pe care o părăsise. De aceea vedem că la 25 ianuarie 1372 papa sfătuieşte pe Laţcu să nu se lase ispitit de niscaiva ademeniri din partea soţiei sale „îndărătnică în schismă”, ci să caute s-o aducă şi pe ea la credinţa Bisericii Catolice, căci numai aşa copiii săi vor fi recunoscuţi legitimi [86]).

 Nu avem nicio dovadă că Doamna Ana, soţia lui Laţcu, şi fiica sa Anastasia ar fi părăsit cumva Ortodoxia. Chiar voievodul Laţcu la moarte este îngropat în biserica ortodoxă din Rădăuţi, iar mormântul său este alături de al celorlalţi domni moldoveni[87]), aşa cum este însemnat şi numele său în pomelnicul din 1407 al mănăstirii Bistriţa între „blagocestivii şi pravoslavnicii domni” ai Ţării Moldovei[88]), precum şi în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 [89]).

 Sunt cunoscute legăturile care au urmat după bătălia de la Vidin din 1369, între Scaunul papal şi Doamna Clara, mama vitregă a voievodului muntean Vladislav-Vlaicu şi sprijinitoarea zeloasă a catolicismului [90]). Fără îndoială că după înfiinţarea în Moldova a episcopiei catolice de la Siret, în 1370, papa Grigorie XI se va fi gândit să întemeieze o episcopie şi pentru catolicii din Ţara Românească. Dar cum piedicile aici erau mai grele, din pricină că se afla o Mitropolie ortodoxă, strămutată de la Vicina încă din 1359, chiar prin stăruinţa domnului, în cetatea lui de scaun, papa îşi va fi amintit de eparhia catolică mai veche a Milcoviei, care cuprindea în hotarele ei şi o parte din Muntenia de răsărit. Numirea călugărului ungur Nicolae de Buda în scaunul de episcop al Milcoviei, la 3 septembrie 1371 [91]), nu izbuti să înlăture prăbuşirea propagandei catolice în aceste părţi. După trei ani de păstorie doar cu numele, se pare că el îşi căuta mijloace de trai pe alte meleaguri.

 Lipsită de ocârmuitorul ei firesc, episcopia Milcoviei rămâne doar în seama preoţilor catolici maghiari. Dar purtarea acestora era aşa de neomenoasă – bănuim că în legătură cu strângerea dijmelor – încât credincioşii ajung să-şi plângă nemulţumirea împotriva lor chiar şi papei [92]). Iar ca să se împiedice năruirea acestei episcopii, se va arăta în curând Scaunului papal, că aici este nevoie să fie trimişi slujitori care să cunoască limba şi obiceiurile poporului păstorit [93]).

 În faţa acestei primejdii, care ameninţa însăşi fiinţa episcopiei, Urban V nu putea sta nepăsător, mai ales că i se arătase şi mijlocul înlesnitor pentru înlăturarea răului şi anume dacă s-ar clădi aici o biserică episcopală şi dacă ar fi numit episcop călugărul dalmatin Antonie de Spoleto „qui linguam dicte nationis (Valachorum) scire asseritur” şi ca atare ar putea răspândi mai uşor catolicismul printre „schismaticii” de aici [94]). Se dovedeşte însă că încercarea din 1374, ca şi cea din 1234, de a se aşeza în aceste părţi episcopi catolici ştiutori de româneşte, a rămas doar o năzuinţă neîmplinită a scaunului papal.

 Urmaşul lui Laţcu la domnia ţării Moldovei a fost Petru Muşat, un înfocat sprijinitor al Ortodoxiei, sub care se fac cei dintâi paşi către organizarea bisericească a acestei ţări, mijlocind la Patriarhia de Constantinopol pentru recunoaşterea episcopilor Iosif şi Meletie, hirotoniţi pe atunci la Halici [95]). Cu toate acestea nu se poate spune că sub el propaganda catolică în Moldova ar fi fost mai slabă decât pe vremea lui Laţcu. Faptul acesta se datorează  ocrotirii de care s-au bucurat călugării franciscani şi dominicani din partea Doamnei Margareta, mama voievodului Petru Muşat şi o zeloasă susţinătoare a lor [96]). Se mai adaugă apoi strânsele legături politice şi comerciale între Moldova şi Polonia, care au avut o înrâurire firească şi în laturea bisericească, îngăduind călugărilor catolici să-şi înjghebeze acum aşezări mai trainice, dat fiind numărul mare de negustori şi meşteşugari poloni şi germani aşezaţi prin târgurile şi oraşele moldoveneşti în vremea paşnicei domnii a lui Petru Vodă Muşat [97]).

 Însă cu tot acest avânt, spre sfârşitul veacului XIV vigoarea propagandei catolice în Moldova scade cu totul. Obiceiul episcopilor catolici de Siret de a locui mai mult în Polonia, lăsându-şi scaunul şi pe credincioşi în părăsire, ajunse să fie cunoscut şi la Roma. Fireşte, scaunul papal nu putea privi cu nepăsare această neorânduială ce stăruia dintru început şi zăticnea propăşirea catolicismului în Moldova. De aceea, în 1394, papa Bonifaciu IX se văzu silit să ia măsuri de constrângere, punând în vedere noului episcop Ştefan Martini că îi va da actele de numire numai dacă se va duce la biserica sa, se va aşeza acolo şi nu va sluji aiurea, ci doar în oraşul şi eparhia Siretului [98]). Însă cu toate aceste aspre ameninţări, se pare că episcopul Ştefan nu s-a îndurat să se despartă de ţara lui şi să vină în Moldova, spre a-şi ocârmui eparhia pe seama căreia fusese hirotonit, ci va rămâne în Polonia, împlinind slujba de episcop sufragan la Cracovia [99]).

          În pragul veacului XV, datorită silinţelor lui Alexandru cel Bun se stinge şi cearta care dăinuia de zece ani cu Patriarhia ecumenică şi astfel, la 26 iulie 1401, Iosif Muşat este recunoscut în scaunul de mitropolit legiuit al Moldovei [100]). Ortodoxia sprijinită acum de noul domn înlătură pentru totdeauna primejdia propagandei catolice. Ctitoriile domneşti şi mănăstirile se înmulţesc neîncetat; ele dobândesc danii menite să uşureze traiul de obşte al călugărilor, care la vreme de răgaz se vor îndeletnici cu învăţătura ucenicilor sau pravila rucodeliilor, dând la iveală cărţi de slujbă scrise şi împodobite cu desăvârşită iscusinţă. La rândul ei, viaţa bisericească a dreptcredincioşilor moldoveni va spori în evlavie şi virtute, dobândind întocmiri statornice după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Încercările de unire de la Constanţa din 1414-1418 [101]) şi mai ales de la Ferrara-Florenţa din 1438-9 [102]), vor îndemna Biserica Moldovenească să trimită şi ea soli cu duh de dragoste creştinească şi din dorinţa nestrămutată de a vedea înlăturată dezbinarea dintre Bisericile de apus şi răsărit pricinuită prin schisma de la 1054. Când însă aceste încercări dezvăluiră gândul ascuns al papilor de a surpa Ortodoxia prin înghiţirea ei de către catolicism şi silirea răsăritenilor de a primi toate învăţăturile greşite ale Bisericii latine, moldovenii şi-au dat grabnic seama de primejdia sufletească spre care erau târâţi. Întorşi în ţară, solii care au luat parte la cele două soboare de unire, n-au cutezat să clintească din statornicia în ortodoxie pe niciun cleric sau credincios. Se dovedeşte chiar că în noiembrie 1447, când împăratul bizantin Ioan VIII Paleologul, în înţelegere cu patriarhul ecumenic Gregorie Mamas, trimiseră în Moldova, ca urmaş al mitropolitului Damian, pe grecul Ioachim de Agatopolis, susţinător al unirii, moldovenii nu l-au putut îngădui multă vreme, ci l-au alungat din scaun, alegând în locul lui pe blândul şi evlaviosul călugăr nemţean Teoctist, sfinţit apoi mitropolit de Nicodim, patriarhul Peciului [103]).

          Ca un ecou prelungit al protivniciei moldovenilor faţă de catolicism şi de schismă, ca un răspuns neted la toate încercările de unire şi ca o mărturie a statorniciei lor în ortodoxie, va scrie mai târziu învăţatul Dimitrie Cantemir aceste cuvinte: „Moldovenilor nu le este nicio lege mai urâtă ca a Romei, căci ei zic că toate celelalte erezii sunt cunoscute prin sine însele şi prea uşor se pot înţelege în ce se despart de la adevărata Biserică creştină; dar papistaşii sunt ca lupul în piele de oaie, acum numesc frate pe cei din Biserica răsăriteană, acum le zic că sunt schismatici sau achefali, adică fără cap, fiindcă nu recunosc pe papa de cap văzut al Bisericii” [104]).

 

---

[1] Durerosul act prin care trimişii papali au săvârşit dezbinarea dintre Biserica latină şi cea grecească ni s-a păstrat, împreună cu povestirea faptelor, în raportul scris al cardinalului Humbert, intitulat: Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis ( în Migne, P.L. CXLIII, col. 1001-1004) şi în actul sinodului ţinut la 20 iulie 1054 <<Συμείωμα περἰ τοῦ ριφέντος πιττακίου ἐν τη̃ ἁγία τραπέζῃ παρὰ ἀπό ‘Ρώμης πρέσβεων κατὰ τοῦ ἁγιωτάτου πατριἁρχου κυρου Μιχαήλ μηνὶ Іουνίῳ, ίνδικτ.  ζ.  ( în Migne, P.G. CXX, col. 736-748). Ele au fost traduse şi publicate în româneşte de prof. Teodor M. Popescu, Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, în rev. Studii Teologice, an. II (1931), nr. 1, pp.53-64 şi nr. 2, pp. 39-46.

[2] Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu, Bucureşti 1936, pp. 229-237, 252-253, unde se dau toate datele şi izvoarele lor în chip cronologic.

[3] Pr. Nicolae M. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti 1942, p. 12.

[4] Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti 1933, passim.

[5] Bernard Leib, Rome, Kiev et Byzance à la fin du XI-e siècle, Paris 1924, pp. 18-19, 51, 70.

[6] Cf. L. Bréhier, Le schisme oriental du XI-e siècle, Paris 1899, pp. XX-XXX.

[7] L. Duchesne, Autonomies écclesiastiques, Eglises separèes, Paris 1896, pp. 164-165.

[8] L. Bréhier, op. cit.

[9] Bernard Leib, op. cit.

[10] Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor. Câteva consideraţiuni istorice de interes actual, în Omagiu Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu 1940, p.661.

[11] Ibidem, pp. 662.

[12] Se ştie, de altfel, că înainte de a învinui patriarhul Fotie pe latini de unele înnoituri, prin enciclica sa din 867 atacase papa Nicolae Biserica greacă, susţinând că Patriarhul din Constantinopol nu are dregătorie patriarhală adevărată, pentru că scaunul lui nu este apostolic şi că adevăratul creştinism şi credinţa cea adevărată se găsesc la Roma, iar nu la Bizanţ. Aceasta şi altele le scria la 866 papa bulgarilor de curând creştinaţi de greci, cu scopul să-i atragă la Roma prin trimişii săi, care au făcut să fie alungaţi misionarii bizantini (vezi Responsa ad consulta Bulgarorum, nr. 96 şi 106, în Migne, P.L. CXIX, col. 978 sq. Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 665.

[13] Ibidem, p. 664.

[14] Ibidem, p. 666.

[15] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor, în rev. Studii Teologice, an. I (1929), nr. 1, pp. 50-51.

[16] După ce cuceresc Bagdadul în anul 1055, turcii ajung în 1059 la Sevastia, atacă Edesa şi  Antiohia în 1065-1067, pustiesc Cezareea Capadociei în 1067, Neocezareea Pontului şi Amorion în 1068 şi ocupă Iconiu în 1069. De aici înaintează jefuind până în apropiere de Marea Egee. La 1078 cuceresc Niceia, iar la 1079 ajung la Hrisopolis în faţa Constantinopolului (vezi J. Laurent, Byzance et les Turcs Seldjoucides dans l’Asie occidentale jusqu’en 1081, Nancy 1913; Ch. Diehl, Histoire de l’Empire byzantin, Paris 1920, pp. 133-134.

[17] A. A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin, t. I, Paris 1932, pagina 471.

[18] Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 52-53.

[19] Ibidem, p. 79.

[20] „…sine quo patriarchale officium exercere rite non potest”, A. Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, I, München 1864, p. 304, nr. 6.

[21] Cf. Theodor M. Popescu, op. cit., pp. 93-95.

[22] A. Pichler,  op. cit., p. 307, nr. 7.

[23] Ibidem, p. 314, nr. 3.

[24] Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 100-101.

[25] Este interesant de ştiut că dacă facem o asemănare între patriarhii din Constantinopol şi papii Romei, de la Fotie (890) şi până la schismă (1054), vom vedea că în timp ce în scaunul răsăritean păstoresc doar 16 patriarhi, oameni cuvioşi, învăţaţi şi cu adevărat smeriţi, la Roma vom afla în acest răstimp de un veac şi jumătate nu mai puţin de 46 de papi, care par a se întrece în fapte nevrednice, de amestec în treburi lumeşti, care au agonisit acestui veac în istoria Bisericii de Apus, porecla de „veacul întunecos”…

25 b A. A. Vasiliev, op. cit., p. 448.

[26] Cf. Bernard Leib, op. cit., p. 19.

[27] Se ştie că la început ungurii au primit creştinismul de la Bizanţ. Astfel, cronicarii bizantini Constantin Porfirogenitul, Ioan Skylitzes şi Gheorghe Kedrinos ne istorisesc împrejurările în care au fost botezaţi la Constantinopol ducii maghiari Bulcsu şi Gyula, pe la anii 949-951, învrednicindu-se de multe daruri şi cinstiri. La întoarcerea sa în patrie, Gyula luă cu sine pe un ieromonah evlavios, Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolei, Teofilact (933-956), episcop al Ungariei şi care, ajungând acolo, întoarse pe mulţi de la rătăcirea păgânească la creştinism. Convertirea celor doi duci maghiari avu răsunet şi la  popoarele vecine, fiindcă o aflăm şi într-o veche cronică rusească. Poveastâ o Latineah din sec. XIV, după izvorul grecesc din sec. XII, în care se spune că după moartea lui Gyula, năvăliră multe popoare şi mare groază şi frământare cuprinse împărăţia grecilor, aşa că n-au putut întări în credinţă pe unguri, mai ales că n-aveau nici cărţi în limba lor. Atunci latinii porniră din Roma şi convertiră pe Unguri şi pe celelalte neamuri vecine cu ei, avari şi gepizi, la legea lor dumnezeiască. Misionarii latini au intrat în Ungaria mai târziu, după anul 973, deci până atunci se răspândi la unguri creştinismul răsăritean de limbă slavă şi greacă (cf. St. Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, C. 1929, p. 4; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Romînilor pînă la 1382, Bucureşti 1912, pp. 106-107, 170-171.

[28] N. Iorga, Români şi slavi, români şi unguri, Bucureşti 1922, pp. 46-47.

[29] Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[30] N. Iorga, State şi preoţi din Ardeal, Bucureşti 1902, p. 11. În această privinţă, părerea Scaunului papal era că <<pe schismaticii, cari, fără a mărturisi vreo îndoială asupra adevărurilor de credinţă, se sustrag autorităţii păstorilor legitimi şi mai ales papii, Biserica (Romano-Catolică) îi tratează ca pe eretici>>. (Andrei Mater, L’Eglise catholique. Sa constitution. Son administration. Paris 1906, pp. 113, nr. 3); cf. Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, p. 669, n. 2.

[31] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[32] Ibidem, p. 22. Se ştie că preoţii catolici făceau parte nu numai din sfatul regelui Ungariei, ci şi din Adunările Legiuitoare, având deci o înrâurire covârşitoare aproape în toate treburile publice.

[33] Ibidem, pp. 24-25.                           

[34] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la Istoria Românilor, t. I, 2, Bucureşti 1890, p. 231, nr. 180. <<…quod nonnulli presbiteri greci ac scismatici officium tabellionatus exercere et super contractibus, qui in partibus illis inter christianos et catholicos pro tempore fuint, instrumenta publica conficere presumunt, propter quod contingint, quod scismatici cum catholicis plurimum conversantur in animarum Christifidelium non modicum detrimentum…>>. Cf. Dr. Augustin Bunea, Discursuri, Autonomia bisericească, Blaj 1903.

[35] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, p. 491, nr. 404.

[36] Zimmerman-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, III, Sibiu 1902, p. 516; cf. Ştefan Lupşa, op. cit., pagina 31.

[37] Academia R.P.R., Documente privind Istoria României, veacurile XI, XII şi XIII. C. Transilvania, vol. I (1075-1250), Bucureşti 1951, pp. 1-2, nr. 1; cf. N. Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucureşti 1915, p. 38.

[38] Academia R.P.R., ibidem, pp. 2-3, nr. 4.

[39] Ludwig Reissenberger, Die Kerczer Abtei, Sibiu 1894, p.5; cf. Gh. Duzinchevici, Propaganda cistercită printre români, în rev. Cercetări istorice, an. IV (1829), II, pp. 126-140.

[40] A. Bunea, Stăpânii ţării Oltului, Ac. Rom, Discursuri de recepţie, XXXIV (1910), p. 7. În anul 1223, Andrei II, regele Ungariei, întăreşte acestei mănăstiri muntele Sf. Mihail din Transilvania, împreună cu Biserica şi „cu pământul luat de la români” – terram exemptam de Blaccis (vezi Ac. R.P.R., ibidem, pp. 199-200, nr. 145.

[41] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, I, 1, pp. 581-584; Acad. R.P.R., ibidem, veacul XIV, vol. II, Bucureşti 1953, pp. 33 nr. 79.

[42] Ibidem, veacul XIII, vol. II, pp. 18-20, nr. 19.

[43] Ibidem, pp. 41-43, nr. 37.

[44] Ibidem, veacul XIV, vol. II, p. 257, nr. 503. În continuare papa îi sfătuieşte să se poarte cu blândeţe şi bunăvoinţă <<până ce ei se vor desăvârşi în numita credinţă şi se vor întări pe deplin într-însa, încât să nu se socoată asupriţi>>.

[45] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 52.

[46] Ibidem, p. 53.

[47] Ibidem, p. 53, cf. C. Andreescu, Reacţiuni ortodoxe în contra catolicizării regiunilor carpato-dunărene în prima jumătate a sec. XIII, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. LVI (1938), p. 770.

[48] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului, p. 101.

[49] Ibidem, p. 102.

[50] Academia R.P.R., Documente, Transilvania, veac. XI, XII şi XIII, p. 28, nr. 45.

[51] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 54; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Românilor până la 1382,       p. 197.

[52] Academia R.P.R., ibidem, p. 29, nr. 47; cf. D. Augustin Bunea, cp. cit., pp. 176-177.

[53] Cf. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc.

[54] Cf. I. Lupaş, Realităţi istorice din Voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI, Cluj 1938, pp. 38-39.

[55] Academia R.P.R., ibidem, pp. 205-206, nr. 153.

[56] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, pp. 85-86, nr. 63.

[57] Vezi Diaconul Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului al XIV-lea, Bucureşti 1942, pp. 7-9.

[58] Cf. Radu Rosetti, Despre unguri şi despre episcopiile catolice din Moldova, în An. Acad. Rom., Ist., 2, t. XXVI (1905); I. Ferenţ, Cumanii şi episcopiile lor, Blaj 1930.

[59] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, I-II, Bucureşti 1901, p. XII.

[60] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 10.

[61] Academia R.P.R., ibidem, pp. 274-275, nr. 229.

[62] Ibidem, pp. 275-276, nr. 230; cf. R. Huss, Gab es zur Zeit der Deutschkolonization Siebenbürgens ein griechisch catholischer Bistum in Weissenburg, în Siebenbürgesche Vierteljahrsschrift, XLVII (1934), pp. 16-21; I. Lupaş, A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar?, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. 52 (1934), pp. 149-153.

[63] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., pp. 23-24.

[64] Vezi Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti 1933, pp. 33-56.

[65] Hurmuzachi-Densuşianu, op. cit., p. 260, nr. 199.

[66] N. Iorga, op. cit., pp. XXV-XXVIII: În 1279, papa Nicolae III scrie episcopului Filip, legatul său din Ungaria, că a fost înştiinţat de provincialul călugărilor minoriţi despre starea lucrurilor din fosta episcopie cumană, „deoarece nu este acolo nici episcop care să-i poată hirotoni pe acei fraţi, iar oraşul de pe Milcov, aşezat la hotarele tătarilor, a fost odinioară distrus de numiţii tătari şi nu mai sunt acolo de 40 de ani şi mai bine nici episcopi şi nici alţi locuitori catolici”. Pe papă însă lucrurile acestea îl interesează mai puţin; dorinţa lui arzătoare era să afle ce soartă au avut veniturile acestei eparhii. De aceea porunceşte legatului Filip să se străduiască a cerceta „despre cifra veniturilor privind scaunul apostolic, dacă cumva ar putea să rezulte vreunele, ca nu cumva autoritatea pontificală să fie micşorată” (Academia R.P.R., ibidem, vol. II (1251-1300), pp. 222-223, nr. 238).

[67] Cf. Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 30.

[68] C. Auner, Episcopia Milcoviei în veacul XIV, în Revista Catolică, an. III (1914), pp. 60-80.

[69] D. Onciul, Originile Principatelor Române, Bucureşti 1899, p. 248, arată că numai după alungarea tătarilor s-a putut înfiinţa episcopia Milcoviei, ca restaurare a fostului episcopat cuman din veac. XIII.

[70] În iulie 1352, papa Clement VI laudă zelul şi stăruinţele regelui Ludovic de a alunga de la hotarele Ungariei pe „schismatici” şi în acest scop îi hărăzeşte toate ţinuturile, cetăţile, oraşele şi satele pe care le va putea lua din mîna lor (Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., t. I, 2, p. 24, nr. 18).

[71] Vezi R. Aigrain, Ecclesia, Paris 1933, p. 293.

[72] C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi a Sucevei, Bucureşti 1888, p. XXXIX; St. Meteş, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, I, Sibiu 1935, pp. 35, 41. Tradiţia istorică despre întemeierea Moldovei, din cronica anonimă, spune că după ce „Râmlenii vechi au biruit pe tătari, craiul Vladislav s-a bucurat mult de aceasta şi i-au cinstit şi i-au miluit foarte mult pentru vitejia lor; şi le-au descoperit lor viclenia râmlenilor, noi, sfătuindu-i să nu se mai întoarcă la Râm, ci i-au chemat să trăiască în ţara lui. Atunci ei s-au rugat să nu-i silească a trece la legea latinească, şi să-i lase a trăi în legea lor” (I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti 1891, p. 185). Este interesant faptul că această cronică păstrează şi tradiţia mai veche despre schismă, arătând că „acei râmleni erau dezbinaţi în râmleni noi de legea lătinească şi râmleni vechi de legea grecească. Iar râmlenii noi urau pe râmlenii vechi pentru legea lor” (ibidem. Textul cronicii anonime se află în Voscresenskaja letopis, o adunare de cronici ruseşti din veac. XVI şi s-a publicat în Polnoe sobranie russkich letopisej, VII, 256.)

[73] Cf. D. Onciul, Dragoş şi Bogdan, în Convorbiri Literare, XVIII (1884), pp. 304-319; Diaconul Gheorghe I. Moisescu, op. cit., pp. 41-43.

[74] E. Lukinich-L. Galdi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400, p. Ch., Budapesta 1941, p. 201, nr. 153: „…omnes sclavos sive scismaticos sacerdotes… cum eorum pueris, uxoribus et rebus omnibus”.

[75] Ibidem, pp. 207-208, nr. 160.

[76] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 435, nr. 347.

[77] Dr. Augustin Bunea, op. cit., p. 199.

[78] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 545, nr. 436.

[79] Ibidem, I, 2, p. 160, nr. 124.

[80] Cf. Oskar Halecli, Un empereur de Byzance à Rome, Warszawa 1930, pp. 31-50.

[81] În primăvara anului 1367, patriarhul ecumenic Filotei II, din îndemnul împăratului Ioan V Paleologul, strânse la Constantinopol un sinod, la care luară parte, pe lângă alţi ierarhi şi patriarhi de Alexandria şi Ierusalim, cu scopul ca să discute căile şi mijloacele de unire între cele două Biserici (vezi Vasile Grecu, Bizanţul şi catolicismul în trecutul nostru îndepărtat, în rev. Studii Teologice, an. II (1950), pp. 556-568, cf. G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München 1940, pagina 386).

[82] Oskar Halecki, op. cit., pp. 111-128.

[83] Vezi A. A. Vasiliev, Il viaggio di Giovani V Paleologo in Italia e l’Unione di Roma, în Studi Bizantini e Neoellenici, III (1931), pp. 151-193.

[84] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 160, nr. 124; cf. W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij w wieku XIV i XV, în Kwart. hist., XVI, (1902), pp. 4-23.

[85] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 162, nr. 125, pp. 168-171, nr. 131.

[86] W. Abraham, Powstanie organizacyi Kosciola lacinskiego na Rusi, Lwow 1904, pp. 379-380.

[87] Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukowina, Wien 1903, pp. 103-04.

[88] Damian P. Bogdan, Pomelnicul mânăstirii Bistriţa, Bucureşti 1941, p. 50.

[89] M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, pp. 46-49.

[90] N. Iorga, Lupta pentru stăpânirea Vidinului, în rev. Conv. Lit., an. XXXIV (1900), pp. 962-999.

[91] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 174-175, nr. 133.

[92] N. Iorga, op. cit., p. XXII.

[93] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 220-221, nr. 169.

[94] Ibidem, pp. 216-217, nr. 164-165.

[95] Cf. N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti 1906, pp. 92-94; N. Iorga, Condiţiile de politică generală în care s-au întemeiat Bisericile româneşti în veac. XIV-XV, în An. Acad. Rom., Ist. 2, t. XXXV (1913), p. 140.

[96] N. Iorga, op. cit., pp. 404-406; cf. C. Eubel, Geschichte der römisch-katholischen Kirche in der Moldau, în Romische Quartalscrift, XII (1898), pp. 107-126.

[97] G. Schmidt, Romano-catholici per Moldaviam episcopatus et rei romano-catholicae res gestae, Budapest 1887; cf. C. Racoviţa, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în Rev. Ist. Rom., X (1940), pp. 237-252.

[98] I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I, Documente bisericeşti, (1357-1599), Bucureşti 1914, p. 17.

[99] W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij, în Kwart. hist., XVI (1902), p. 184.

[100] Hurmuzaki-Iorga, op. cit., XIV, 1, pp. 31-36, nr. 69-70.

[101] Cf. Constantin I. Karadja, Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa, în anul 1415, în An. Acad. Rom., Ist., 3, VII (1926).

[102] C. Auner, La Moldavie au Concile de Florence, Bucureşti 1906; cf. idem, Moldova la soborul din Florenţa, în Rev. Cat., IV (1915).

[103] Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie, et les relations de l’Eglise moldave avec le patriarcat de Peci et l-archevêché d’Achris au XV-e siècle, în An. Acad. Rom., Hist., XIII (1927), pp. 1-32.

[104] Descrierea Moldovei, ed. A. Papiu-Ilarian, Bucureşti 1875, p. 152. 

 

Ce trebuie sa faceti daca cineva din familia dvs. a cazut in capcana ereticilor(sectantilor P&NP)

Profesorul Alexandru Dvorkin, Dr. Folos., presedinte al Asociatiei <<Sfantul Irineu din Lion >>,  (Patriarhiei Moscovei) pentru cercetare in domeniul religiei si al sectelor .

Mai presus de toate, păstrati pacea. Intr-adevar familia dvs. trece printr-o dificila incercare, dar nu s-a întâmplat nimic iremediabil. Cei mai mulţi dintre oamenii care au aderat  la o secta, le părăsesc mai devreme sau mai târziu.
Cât de repede cel drag o părăseşte, şi cum va arăta el când va face aceasta, depinde în mare măsură si de dvs. şi de ceilalţi membri ai familiei.

Pregătiti-va pentru un efort pe termen lung.

Dacă cel drag nu poate fi ajutat în primele săptămâni de la contactul cu erezia, va trebui sa cunoasteti ca întoarcerea lui la o viaţa normala, in afara menghinii sectare va presupune un efort din partea întregii familii pe parcursul  a  cel puţin câteva luni, dacă nu ani. Pentru a putea fi capabil sa faceti fata unui asemenea efort trebuie sa cunoasteti foarte bine  care trebuie sa fie  atitudinea si comportamentul dvs.

După primele tangente cu secta, nu încercati să-l schimbati, aceasta va înrăutăţi relaţia voastră si mai mult.  Cu siguranţă ve-ti intelege că încercările de a-i explica persoanei dvs. dragi. absurditatea dogmei sectei sunt inutile, şi criticarea  comportamentului său va duce doar la scandal şi la relaţii încordate. Trebuie să ştiti că, de regula sectele sunt interesate în a-l separa pe prozelit de mediul său non-sectar: atunci toate informaţiile pe care le primeşte vor veni in mod exculsiv numai de la secta, şi cercul său social se va reduce de asemenea, la secta.
O asemenea situatie creează condiţiile ideale pentru a  controla conştiinţa prozelitului. Pentru a provoca o ruptură, ’’învăţătorii’’ sectari ii declara noului initiat ca cei din familia sa sunt, să zicem, ’’posedati de diavol’’ sau ca sunt prea ataşati de ’’această lume stapanita de rau’’. Aceşti ’’învăţători’’ continuă să avertizeze că apropiatii sai vor face tot ce se poate ca să-l scoată pe noul convertit de pe ’’calea salvării’’, să abandoneze nou găsita ’’familie adevărată’’, să renunţe la cunoaşterea eliberatoare, etc.

Aşa că reacţia dvs. emoţională va juca după cum doreşte secta şi va servi ca încă o confirmare a adevărului noii sale credinţe.

Dar nu trebuie să pretindeti că va-ti răzgândit şi acum va plac schimbările care se petrec cu cel de langa dvs. caci si aceasta îi va întări devotamentul faţă de sectă sau va  detecta minciuna şi în cele din urmă îşi va pierde orice urmă de încredere în dvs.  Faceti-i următoarea propunere: dvs. nu ve-ti critica ’’grupul’’ lui (cuvântul ’’sectă’’, desigur, il va supăra, aşa ca e mai bine să încercati să-l eviţati); iar el nu va face propagandă acasă, nici nu va încerca să converteasca  alţi membri ai familiei. Ceea ce puteti face, oricum, e să-i atrageti delicat atenţia  către evidenta contradicţie dintre purtările lui şi declaraţii; însă nu-l forţati să le explice. Obiectivul dvs. e să-l smulgeti de la sectă.
Ca să construiti o strategie de conduită, trebuie să fie înţeles faptul că la acest moment, cel drag al dvs. este dependent psihologic de grup. Conexiunea la propria sa personalitate a fost suprimată şi înlocuită cu un scenariu de îndoctrinare sectară comportamentală, emoţională  şi intelectuală. Atunci, misiunea dvs. devine păstrarea unui contact, chiar şi minim, cu personalitatea lui originală, suprimată.

Aratati-i consideraţie cu răbdare şi simpatie, amintindu-i că toţi oamenii trec prin probleme temporare de personalitate. Dar în niciun caz nu trebuie să-i dati bani – ar fi ca şi când ai da unui dependent de droguri bani pentru a şi le cumpăra. Orice ban va primi îl va da imediat sectei.
Încercati să va direcţionati spre o soluţie constructivă a problemei. Fiti plăcut şi deschis în dialog. Aratati prin purtarea dvs. că va da-ti seama că persoana dvs. draga e într-o căutare, că el a făcut o alegere, chiar si greşită, şi că acum calea dvs. este diferită de  lui. Sa aratati cat mai multa caldura si afectiune in vocea dvs. decât sa incercati o sustinere raţională în dialogurile cu el. Atunci cand aveti diferite discutii, straduiti-va  să readuceti in memorie momente fericite din trecutul sau. Sa va amintiti impreuna episoade frumoase din trecutul vietii voastre, cand va simteati ca o singura familie, cand faceati plimbari si calatorii impreuna, planurile şi visurile comune etc. Desigur, nu trebuie să faceti aceasta în mod artificial. Actionati  intuitiv, indemnati din dragoste şi compasiune.Si vor fi rasplatite straduintele dvs. de fiecare daca cand ve-ti revedea adevarata si binecunoscuta  personalitate a celui drag ca straluceste si ca apare foarte putin  din  necunoscutul robot-zombi in care se transformase.
Acest tip de tactica are două scopuri. Primul este să menţină un ’’fir al Ariadnei’’ emoţional, cu ajutorul caruia  în eventualitatea unei crize în relaţiile interioare ale grupului sau a unei reevaluări a locului său în sectă, să-şi poată găsi calea afară din labirintul psihologic. În al doilea rând, nu te va percepe ca pe un duşman, nici ca ţintă de recrutare. De mare ajutor ar fi să-l convingi pe cel drag să se întâlnească cu specialişti ( în special cei de psihologie sau buni cunoscători ai sectelor care sunt obişnuiţi cu învăţăturile sectei sale), sau să aibă parte de consultaţii familiale. De regulă, oamenii care au fost atraşi de sectele totalitariste suferă de probleme emoţionale (în special de tipul celor care se pot ridica în vremuri de instabilitate psihologică). Ajutorul pentru victimă deseori începe cu descoperirea şi eliminarea sursei acestor probleme, care reprezintă adesea treaba unui psiholog.
Înţelegerea esenţei psihologiei sectarismului totalitarist este posibilă acelora care sunt familiarizaţi cu cartea lui Steven Hassan, ’’Eliberarea din lanţuri’’(2000). În plus, merită citită o serie publicată în ’’Jurnal de psihologie practică’’ (Moscova) la sfârşitul anilor 90. Numerele 1-2 ale revistei ’’Sdvoenniy’’ din anul 2000 sunt dedicate în întregime acestui subiect. Cineva poate lua informaţii iniţiale din paginile web ale Centrului Sf. Irineu din Lyon( http:’’//iriney.vinchi.ru).
Învaţati conţinutul acestor publicaţii, devreme ce consultarea victimei de către un psiholog presupune, în mare măsură, deţinerea teoriei liberăţii faţă de manipularea psihologică de către unul dintre membrii familiei sale. Cel mai bine este dacă întreaga familie participă la procesul de indreptare a celui cazut. Pentru aceasta, totul trebuie să fie organizat corect, încă o  dată, de către un specialist în psihologie.

Studiati profilul sectei şi doctrina ei ca să înţelegeti bine despre ce vorbeste cel drag. Intrati în contact cu cei cărora li s-a întâmplat acelaşi necaz şi de asemenea cu foşti membri ai sectelor totalitare, oficiali responsabili ai guvernului, jurnalişti, agenţii de impunere a legii şi avocaţi. În plus, ar trebui să strangeti toate informaţiile pe care puteti despre sectă; dar nu-l lăsati pe el să ştie despre asta, ca să nu fie iritat. Copiati şi scriti tot ce puteti, alcătuiti o arhivă şi o bibliotecă. Poate n-ar fi o idee rea să păstrati un jurnal zilnic sau săptămânal. Orice alternativă la informaţiile sectare poate fi folosită la intervenţie. Informaţia critică nu ar trebui servita câte puţine la o vreme; nu vor avea efecte aşa.
În mod ideal, procesul de convingere a unui membru să iasă dintr-o sectă totalitară va implica multe persoane. În primul rând, participarea unui psiholog, un membru al familiei care lucrează cu el, şi de asemenea un sectolog( sau ‘’specialist în secte’’)ar fi ideal, ca şi orice foşti membri ai sectei. Scopul lor este să verifice gândirea critica a sectantului şi să-l pună în poziţia de a alege – deşi de această dată  va fi informat- liber. În al doilea rând, rudele şi prietenii victimei, împreună cu psihologul, trebuie să-l ajute pe acesta din urma să indeparteze dependenţa psihologică de sectă a victimei, şi să-i arate dragoste adevărată şi simpatie, în locul unui surogat de sectă. Luati legătura cu un catehist orthodox sau cu un preot, dacă se doreşte, care oferă(dar nu impune) o alternativă de viziune religioasă reală asupra lumii.

Majoritatea celor care au părăsit o sectă totalitară au nevoie de reabilitare  psihologică. Problema e că o persoană care părăseşte o sectă totalitară are încă aceleaşi probleme emoţionale (acum trecute cu vederea) de care recrutantul sectant a profitat. În plus, mulţi dintre ei părăsesc cultul cu ceea ce se cunoaşte drept tulburare de stres post-traumatică. În aceste cazuri, ajutorul pentru ei va veni doar de la un psiholog profesionist care este bine instruit în acest domeniu.

Reabilitarea spirituala a victimelor sectarismului totalitar include conlucrarea cu un preot duhovnic şi un sprijin emoţional din partea comunităţii de credincioşi. Treptat o persoană poate învăţa despre contactul personal cu Dumnezeu (capacitatea de a face aceasta în afara sectei este de obicei negată de către liderii ei), şi are posibilitatea de a se familiariza cu  marea şi inepuizabila sursă a tradiţiei Bisericii. Este un scop tangibil, dacă atunci când părăseşte secta, fostul membru se rupe de primele cunoştinţe sectante şi îi ajută pe specialişti în eforturile lor de a reduce puterea sectei.
Este imposibil să uităm de reabilitarea socială a primilor membri ai sectelor totalitare, care adesea se găsesc la marginile societăţii fără o locuinţă şi fără loc de muncă, pierzându-şi  primele îndemânări şi fiind incapabili să aibă o viaţă independentă. În esenţă, devine necesar să ajuţi o persoană să înceapă a trăi în societate din nou. Să aveti în minte că uneori aceasta nu se poate realiza fără un avocat sau un asistent social.

 Nu disperati! Rugati-va pentru cel pe care il iubiti şi este în sectă. Lasati-o pe Sfânta Monica să-va fie un exemplu. Ea a fost mama binecuvântatului Augustin, episcopul Hypponei. Acest episcop -cel mai mare teolog al Vestului- a trăit în secolul al V-lea şi până la convertirea sa la creştinism a fost în secta maniheistă timp de mulţi ani. În toţi acei ani mama lui nu a încetat sa se roage lui Dumnezeu pentru el; şi rugăciunile mamei lui au primit răspuns.

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

Sursa(elina): http://www.impantokratoros.gr/oikeios-airesh.el.aspx

 

Multi sunt chemati, dar putini alesi (despre mantuirea paganilor si a ereticilor)

Scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocsi.

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: „De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. „Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”
Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.
Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. „Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: „Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Crestini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Caci cugetam” – zice Sfantul Apostol Pavel – „ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus”. Veti replica poate: „Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta”. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!
El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.
Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!
Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei. Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca „sanatoasa”, va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?
Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omenesti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate – numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!
Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omenesti. Dumneavoastra ziceti: „ereticii sunt aceiasi crestini ca si noi”. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii crestini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mantuire, fiind in comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decat omenesc; ea este fiica diavolului, nascocirea lui, e o nelegiuire apropiata de inchinarea la idoli. Parintii numesc adesea inchinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; in inchinarea la idoli diavolul isi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el ii face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatai: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie „Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea ingrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neintrerupta, va vedea cat sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neimpacata catre fiii adevaratei Biserici ….
Erezia se conjuga cu incrancenarea inimii, cu o groaznica intunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu incapatanare in sufletul molipsit de ea si cat de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine intrinsa hula impotriva Duhului Sfant: fie huleste o dogma a Duhului Sfant, fie o lucrare a Duhului Sfant, dar neaparat huleste Duhul Sfant. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfantul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sange marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotararea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie in urmatoarele cuvinte:
„Eutihie, pana acum iereu, arhimandrit, fiind intrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atat prin faptele lui trecute cat si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea incapatanata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat in seama sfaturile noastre si povetele catre primirea invataturii sanatoase. Si, de aceea, plangand si suspinand pentru pieirea lui definitiva, declaram in numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut in hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dand tuturor de stire ca de acum incolo, cine va sta la sfat cu el sau il va vizita, va cadea el insusi sub afurisenie.”
Aceasta hotarare e un mic exemplu al parerii obstesti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarare e recunoscuta de intreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta in aceea ca el nu marturisea in Hristos, dupa intrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atat!… Amuzant prin ignoranta, si demn de plans prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi catre sfantul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atat de potrivnica duhului crestinismului, pentru cateva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osanda in invatatura lui Arie -care difera intrucatva in stilul de formulare a cuvintelor si atata tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, in care chipurile nu e nimic de osandit, nu fac altceva decat ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!
Naruiesc asadar toata credinta crestina – si atata tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvantului si deformau dogma intruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfantului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele in care Biserica recunostea lucrarea Sfantului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omenesti – si inca mai nerusinat: superstitii, ratacire!
Desigur dumneavoastra nu vedeti in erezie nici talharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfant – nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o invatatura hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu talhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mantuirea?!… Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta in adanca necunoastere a crestinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, cand in societate umbla nenumarate carti cu titluri crestine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei invataturi crestine, sunteti intrutotul expus sa primiti un gand mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gand adevarat, sa vi-1 insusiti si, odata cu el, sa va insusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mantui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atatea semne de intrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mantuire.

Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mantuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plange vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (…) studiati in scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie inteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce ganduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si crestinismul. Mai inainte sa bata ceasul, ceasul de spaima in care va trebui sa va prezentati la judecata in fata lui Dumnezeu, agonisiti-va indreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Crestinismului.

SURSA :http://blog.pustniculdigital.info/articole/54/

 

Feriti-va de sectantii P&N.P.

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sf. Luca al Crimeei

Despre iconoclasm

Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.

Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite.

Ea a început în timpul împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui cuvântul hotărâtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.
Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti, care au continuat reaua lor lucrare, sfâşiind Biserica mai bine de un veac.
De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii, care au apărat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte icoane, transformându-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă înroşite în foc.
Numai atunci când pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit – cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă. După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă tot a fost zdrobită până la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora. Aceasta a convocat în anul 842 un sfânt Sinod care a întărit o dată pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.
Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult, într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au început să ţipe în gura mare, numindu-i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele – idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpârci prin gurile lor păgâne? Spusele lor arată o adâncă neînţelegere a celei de-a doua porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi celorlalte neamuri păgâne.
Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor, jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcându-le „asemănări”, adică imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor. Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune către Domnul.
Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintâi, către prototipul ei.
Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întâmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea harul Meu”. Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?
Dar icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit puterea lui Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt icoanele acestea? Şi atunci, iată cât de păgâne sunt gurile care cutează să le numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii, fiindcă sfântul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv credinţa ortodoxă, călcând şi ruşinând toate ereziile şi schismele.
Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.
Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.
Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin.

Despre soarta ereticilor

In cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.
Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).
Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).
Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.
În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.
O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte.
Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.
În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.
Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.
Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.
Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).
Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).
Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?
Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.
Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).
Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.
Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).
Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.

 

DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE

Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem pe pământ străin şi călători. Auziţi ce zice Psaltirea: Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi. Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este o trecere necontenită; am răsărit prin naştere şi asfinţim prin moarte.
Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.
Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.
Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!
Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.
Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.
Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.
Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.
De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.
Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.
Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: „Uite, câţi diavoli au venit!”.
A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: „Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!”
Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.
Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: „Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!”.
Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.
Vine acel înger şi zice: „Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum”. Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: „Nu te teme, frate suflete!” Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.
Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.
Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.
Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: „Iată, frate suflete, când erai copil mic – sau copiliţă mică – te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci”. Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. „Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai”. Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.

Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.

Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.
Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: „Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?”
Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.
Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.
Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.
Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.
„Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!”
Şi-i arată şi faptele bune: „Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin”.
Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.
Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
– Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
– Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz – cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău”.
Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.
Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: „Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?”
Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.
Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.
Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.
Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.
Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: „De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti”.
Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.
De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.
Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!
Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.
Ai auzit ce spune un sfânt?
El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. „Cum, Doamne, din foc ies porumbei?” s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit.
Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.
Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.
Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.
Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu – cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog – până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?
Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pâmănt.
A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.
De aceea stau în văzduh şi zic: „Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!”. Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.
Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari.
Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?
Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?
„Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:
– Cum de ştiu diavolii toate acestea?
– Dacă ei au fost îngeri!”
Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.
Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.
Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.
Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.
Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:
– Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!
Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:
– Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!
Şi-i zic îngerii:
– Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!
În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.
Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.
Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: „Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile”. Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.
Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.
Acolo vede el, cum am zis, „Raiul desfătării”, „Palatul Noului Sion”, „Ierusalimul ceresc” şi câte spune Sfânta Scriptură.
Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!
Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.
Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.
El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.
Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.
Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.
Dacă te-aş întreba acum pe mata: „Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?” De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau”.
Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: „Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.
De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.
Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.
Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate… Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: „Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!”
Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: „Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!”
Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai – căci el credea că va rămâne acolo în veci – cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.
– Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
– Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!
Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.
Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: „Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!” Iar dacă-i păcătos: „Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!” Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: „Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile”.
Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: „Iadul cel mai de jos”, „Fântâna adâncului” şi „Iezerul de foc” de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.
Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.
Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
„Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!”
După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.
Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.
Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: „Duceţi acest suflet în Gan Eden!”, adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: „Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades”, adică în iad şi în muncă.
Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.
Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:
– Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?
Iar îngerii plâng şi-i spun:
– Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!
Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.
Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.
De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.
Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.
De aceea, are mare îndrăzneală către capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa – adică trunchiul copacului – şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.
Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea – căci sunt peste 800 de secte numai în Europa – aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei; Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul a făcut aceasta.
Sectanţii sunt buruieni crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de trupul lui Hristos.
Ia să vă dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplî? Se usucă şi o punem pe foc.
Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.
Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt, vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumenzeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.
Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot. Aceia vin cu satana în inimă şi-n minte, să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 de ani, de la Hristos.
Acum sectele au ieşit ca ciupecile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti, şi-am arătat şi istoricul, de unde au venit, cu ce scop au venit. Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!
Nu ieşiţi din corania mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci, să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.
Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni, şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică, şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.
Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.
A ieşit o sectă blestamată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă „Martorii lui Iehova”. Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia, nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.
Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.
Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, doamne fereşte, chiar dacă omul merge la iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.
Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este trupul lui Hristos. Cine a oeşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.
Dumnezeu să vă ajute. Cu aceasta închei şi vă rog din toată inima să aveţi frica lui Dumnezeu, să nu uitaţi rugăciunea, şi să vă rugaţi şi pentru noi păcătoşii. Amin.

Părintele CLEOPA

 

Juramant masonic:

“Jur sa-mi DESPIC fratii care vor trada”. Sunt sau nu criminali si satanisti? Cartile ritualice ale masonilor.

Juramantul celui de-al zecelea grad al ritului scotian (dvs ii puteti considera oameni intregi la minte?) :

” Daca nu-mi voi implini obligatia, sunt de acord sa mi se deschida corpul perpendicular si sa fiu lasat in aer liber timp de opt ore, pentru ca mustele veninoase sa imi mistuiasca maruntaiele. Voi fii mereu gata sa aplic aceeasi pedeapsa celor care vor dezvalui secretul si nu isi pot tine promisiunea.”

Degeaba am publicat noi sute de articole, poate o mie, despre masonerie ca putini oameni au inteles cu adevarat la ce ne referim pe acest blog. De acum incolo vom proceda la un alt mod: o sa va aratam care sunt ritualurile secrete, pazite ca ochii din cap. Ca sa intelegi mai bine cu ce se ocupa marii dregatori ai Romaniei si ce se ascunde in spatele mastilor. In masonerie, la fel ca si-n serviciile secrete din Romania, odata ce ai intrat, de buna voie si nesilit de nimeni, nu o mai pleci de acolo pana la moarte. Poti sa strangi averi de sute de milioane de euro, sa fii la fel de bogat ca si Onasis, nimic nu iti apartine si totul este al Fratiei Universale Masonice. Tu doar de folosesti de bani si bunuri, dar de fiecare data esti atentionat: “Nimic nu este al tau”. In masonerie, ne referim la intreaga masonerie universala, banii sunt importanti pana la un anumit punct, trecut de nivelul respectiv ei incep sa caute altceva: iluminarea pura si esenta universului! Masonilor, pana la gradul 15, li se baga in cap tot soiul de tampenii, un amalgam bizar de crestinism, hinduism, esoterism, satanism soft, curente religioase din Egipt si Roma Antica, si terminand cu Grecia lui Euripide (o sa discutam odata despre poezia ritualica). Masonii sunt impartiti in foarte multe grupuri si activeaza pe diferite paliere ale societatii si au un jurmant de la care nu se abat: “Fiecare frate se ajuta”. La fel ca si SRI-ul: oamenii stiu ca exista un singur SRI, noi va spunem ca sunt cel putin 7 si pana in 20 de SRI-uri mai micute. Fiecare “celula” apartine de institutia mama, cea condusa de masonii Maior si Coldea, dar unele dintre ele sunt perfect autonome. In caz ca se intampla ceva ca in 1989, cand sistemul de securitate al tarii a fost pus la pamant, toate aceste celule se unesc rapid si formeaza noul SRI. In lojile masonice din Romania, poti intalni ofiteri SRI, procurori, judecatori, manelisti, chiar si interlopi “mai spalati”. Daca interlopul intra la inchisoare, din diferite motive, fratele procuror din loja lui trebuie sa-l ajute de indata, daca ofiterul SRI afla ceva despre loja masonica, o chestie care le poate dauna, automat trebuie sa isi informeze fratii. Priviti cum arata tara noastra si veti intelege de ce…

/deveghepatriei/

“Liber chronicarum” – 1493 (“Dansul Mortii”)

Zeita Mortii (gravura postata mai sus),  in mitologia hindusa o intalnim ca si corespondent feminin pe zeita Khali, danseaza ritualic alaturi de inalti dregatori, papi, preoti, copii, invatati si ucenici. Dansul “Mortii” simbolizeaza urmatorul lucru: fratii, adica masonii, sa isi aduca aminte tot timpul cat de aproape sunt de moarte.  Sa faca tot ce este posibil ca moartea sa-i prinda iluminati in adevaratul sens al cuvantului si secretele lor sa fie duse mai departe cand ei vor parasi aceasta lume materiala.

Danse Macabre (Demoniacolorum Lux Mortis)

Fiecare fiinta este muritoare, chiar si marii maestrii ai masoneriei, si atunci trebuie sa “caute” moartea din timpul vietii pentru a negocia cu ea. Sunt invocatii satanice, descoperite undeva la anul 1420, si pastrate pana in ziua de astazi in perfecta stare. De obicei aceste ritualuri sunt scrise pe piele de vitel si unele dintre ele, cele care contin incantatiile cele mai puternice, pe piele de om. Trebuia sa fie o persoana tanara, de obicei baiat, virgin, pentru ca demonul sa-i accepte trupul, in speta fiind vorba de bucata de piele, pentru a dezvalui cum sa-l invoce. “Cerneala” era fabricata din sange uman si o substanta foarte gelatinoasa si lipicioasa, un fel de rasina.

Corpus Hermeticus

Isi are orginiile in Egipt, Orientul elenizat si Grecia Antica (Zeii Olimpului). Imbina gnosticismul, filozofia si religia intr-un mod putin bizar din punctul nostru de vedere. Le explica initiatilor masoni ce insemna cu adevarat Materia, Soarta si Destinul. La un moment dat, in a doua parte a carti, intervine o situatie de “rupere a sufletului”, despindere de materie si aproprierea de “Dei Mundi” ( Lumea lui Dumnezeu) prin cunostere. Noi va explicam pe scurt ce este cu aceste carti si cautam sa suprindem esenta, realizati si dvs ca nu avem loc pe blog sa dezvoltam un subiect de genul acesta si chiar nu dorim sa va plictisim.

Malleus Malleficarum

Dupa parerea noastra este cea mai ingrozitoare dintre ele si are urmatorul nume (speram ca l-am scris bine) : Mysteria Sathanas Maelificium Demonia Earum Haeresim, Ut Phramea Potentissima Conterens.

Se spune despre aceasta carte ca a fost dictata de insusi Satan si cine o citeste intr-o anumita ordine, ramasa necunoscuta din cate se pare,  il poate invoca pe Lucifer in forma de la inceputul creatiei: ingerul intru slava acoperit de pietre si nestemate scumpe. Cartea a fost scrisa undeva pe la 1555, cel putin asa se presupune, si se pare ca originalul, scris in mare parte cu sange uman, s-ar afla la al doilea mare maestru initiat al masoneriei. Daca este fabulatie, minciuna, habar nu avem sa va spunem, dar cert este urmatorul lucru: cartea aceasta exista pe pamant si cineva are interesul sa extraga din ea ritualuri extrem de puternice.

Puteti observa si dvs gravura de mai sus: crestinii trebuie sa cale pe Sfanta Cruce pentru a se intalni cu un emisar al Infernului (un demon extrem de puternic). Acest demon le ofera iluminarea dorita de ei: ii transforma in parte pamanteana a lui Lucifer, un fel de proiectie hologramica a ingerului alungat. Devin fiintele superioare care s-au rupt de invelisul de carne si sunt spirite ale luminii reci, intr-o perfecta simbioza cu ce insemna cunoasterea luminata de la inceput (atunci cand Lucifer statea pe nori si era preaslavit de toate creaturile cerului). Doresc sa ajunga la starea de beatitudine primordiala si fiintele din imprejurul lor devin niste simple organisme pure sau impure, dupa cum le este voia. Organismele pure, cele demne de cunoastere, devin viitorii frati si ucenici ai masoneriei, organismele impure trebuie sa le aduca ofrande si atunci cand se plictisesc ii trimit in eternitate (moarte).

Se spune ca masoneria este foarte subtila si greu de inteles, chiar si asa este, nu ai idee unde te poti intalni cu ei, si pentru asta trebuie sa cunoasteti si partile “mistice” ale masoneriei. In aceste parti mistice, puse cap la cap, se afla toate secretele ascunse de ei. 

De umbrarum Regis si Delomelanicon

Data viitoare vom discuta despre aceasta carte denumita si “Invatatura Cea Prima a Diavolului”. O sa vedeti atunci ce inseamna mozaicul masonic (tabla de sah), de ce regele sta la masa cu un cersetor, ce importanta are Luna in aceasta gravura si cine sunt cei doi catei din plan indepartat.

Doamne Ajuta si Mantuire, va dorim fratilor iubiti!

 

Vine Antihristul?

Una dintre cele mai importante profeții ale omenirii, referitoare la venirea lui Mesia pe Pământ, a fost realizată de rabinul Yitzhak Kaduri. Acesta credea că miracolul se va produce într-un timp relativ apropiat după moartea lui Ariel Sharon.

O veste mai puțin plăcută a fost transmisă astăzi de către toate agențiile de presă din întreaga lume și susţine că fostul premier al Israelului, Ariel Sharon, a încetat din viață. Sharon a suferit un accident vascular cerebral la începutul anului 2006, în urma căruia a paralizat. De atunci și până în prezent a fost menținut în comă artificială, iar sâmbătă a trecut trecut în lumea celor drepți la vârsta de 85 de ani. Profeția efectuată de unul dintre cei mai importanți rabini pe care i-a avut Israelul avea ca punct de referință moartea fostului prim-ministru. Kaduri a scris pe o bucată de hârtie, chiar cu câteva zile înaintea morții sale, că Mesia va ajunge pentru a doua oară pe Terra după moartea lui Sharon. Această profeție a fost introdusă într-un plic care trebuia deschis numai după moartea rabinului. Kaduri a murit la venerabila vârstă de 108 ani în 2006. De atunci și până în prezent au existat numeroase speculații cu privire la această profeție stranie. Iubitorii teoriei conspiraționiste au considerat că Sharon a fost intenționat ținut în comă indusă și că imediat după moartea sa, Mesia va veni pe Pământ pentru a impune o nouă ordine mondială bazată pe cu totul alte aspecte decât cele din prezent.

În conformitate cu textul lăsat moștenire în plicul sigilat de rabin, acesta susținea că profeția a realizat-o în urma unei viziuni, în care i-a apărut însuși Mesia și care i-a comunicat că omenirea trebuie să fie pregătită pentru a doua sa vizită imediat după moartea lui Sharon.