Sfantul Dimitrie

 

Sfanta Irini

 

Sfantul Hristofor

 

Sfanta Varvara

 

Sfanta Mucenica Anastasia

 

Viata Sfantului Pantelimon

 

Trei voi, trei noi, milluieste-ne pe noi

 

Despre astrologie, horoscop, zodii

                                                                                                                       Zodii, horoscoape

 

Dincolo de glumele care se fac pe seama credintei în zodii (horoscop), aceasta credinta exista. Este curios, dar oamenii care refuza ideea unui Dumnezeu Creator, prefera sa se supuna unor berbeci imaginari care alearga prin stele. O gospodina trece cu vederea cuvintele lui Hristos: “iubeste pe aproapele tau”, dar o asculta pe prezentatoarea TV, daca îi zice: “astazi veti avea o zi grea, evitati conflictele cu cei apropiati” (zodia … – horoscopul zilei).

Faptul ca omul e îndreptat spre latura tainica a existentei sale, vorbeste despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, lumea imediata, vazuta, iar pe de alta parte, lumea mistica, necunoscuta si nesigura, dar prezenta în chip latent în fiecare. Omul crede, daca nu în Dumnezeu, atunci în orice altceva. De exemplu, studentii din Iasi nu trec în timpul sesiunii pe sub peretele fostei edituri “Junimea”, pentru ca nu le merge la examene. Altii, din aceleasi motive, nu calca pe capacele de canalizare. Lumea interioara a acestor oameni e o lume caleidoscopica, dezordonata, care îsi lasa amprenta asupra modului de gîndire si de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne si, mai ales, postmoderne, lumea clip-urilor si a colajelor. Omul are nevoie de repere în univers, el nu poate sa existe de la sine. Experienta fricii, a singuratatii, ne împinge spre credintele cele mai ciudate. E adevarat, exista stele si constelatii, fiecare cu nume si traiectorii proprii, dar cum putem crede ca un corp irational poate influenta în vreun fel fiinta atît de complexa care este omul? Ce-i drept, în complexitatea sa, omul poate sa creada chiar si ca luna, care nu e decît un bolovan, poate sa-i hotarasca soarta! Aceasta credinta ma duce cu gîndul la personajul lui Creanga, care plîngea de frica bolovanului de sare de pe soba. Sfintii parinti spun ca obisnuintele sunt a doua fire. De aceea, omul care asculta mai multa vreme horoscoapele, ajunge, în cele din urma, sa fie o umbra a semnului sau zodiacal. Acesti oameni nu îsi dau seama ca devin foarte vulnerabili, pentru ca e destul sa-i afli zodia si poti face cu el ce vrei, îl manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei.

Noi suntem invitati sa imitam sau pe Hristos, sau berbecii, taurii si racii zodiacali. Imitînd, devenim, sustine ascetica ortodoxa. Dar, desigur, fiecare e liber sa aleaga ceea ce vrea el sa devina.

Ierodiacon Savatie Bastovoi

 

 

Despre astrologie – sau “descifrarea tainelor ceresti”

      “Fără contactul cu fiintele spirituale, nu ar exista nici o dezvăluire astrologică” [10;49].

– mărturia unui fost astrolog –

Una dintre ideile fundamentale ale cunoasterii neopăgîne este că omul nu trebuie să mai tină cont de vreo autoritate supremă, că trebuie să scape de povara unui Dumnezeu care supraveghează lumea si să îsi ia destinul în propriile mîini. Cuvîntul libertate este strigat astăzi cu putere de către diferite categorii de oameni si cu diferite scopuri, cel mai adesea exprimînd libertatea omului de a călca în picioare traditiile de orice fel si de a urca pe soclu statuia unui impunător idol: libertatea de a fugi de Dumnezeu. Autorii eretici fac o substitutie interesantă: în locul Dumnezeului care ocroteste creatia, ei asează o lege care guvernează lumea: legea ciclicitătii timpului. New-Age, Noua Eră, apare tocmai datorită acestei ciclicităti: intrăm, vrem sau nu, în Era Vărsătorului. Supunerii fată de Dumnezeu i se preferă “supunerea” fată de influenta stelelor. Pretinsa libertate new-age-istă nu este altceva decît o robie fată de capriciile astrelor. Dacă nimeni nu poate contesta o schimbare care apare pe bolta cerească, dacă nimeni nu are cum să nege o modificare observabilă astronomic, în schimb orice conexiune astrologică poate fi pusă la îndoială. Pentru cei care cred în astrologie, în zodiac si în alte rătăciri asemănătoare, perspectiva ortodoxă asupra acestor probleme nu poate fi luată în considerare; sunt prea multe “dovezi” care contrazic viziunea Bisericii. Pentru cei care sunt fii credinciosi ai Bisericii, nimic nu este mai important decît învătătura mîntuitoare propovăduită de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si nimic nu este mai periculos decît lepădarea de această învătătură. Oamenii trebuie să îsi pună următoarea întrebare: intrăm sau nu intrăm într-o Nouă Eră? Dacă intrăm, atunci conceptiile crestine trebuie ajustate astfel încît să nu con-trazică realitatea. Dacă nu intrăm, atunci trebuie să ne ferim cu toate puterile de înselarea care pe zi ce trece cîstigă tot mai mult teren. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învătat că avem de trăit o singură viată, în care suntem liberi să alegem binele sau răul si că, după moarte, ne asteaptă raiul sau iadul. Dacă noi vrem să credem că în viată suntem influentati de tot felul de configuratii planetare sau că ne vom mai reîncarna de cîteva ori, nimeni nu ne stă împotrivă. Dar prin aceasta ne asumăm libertatea de a respinge învătătura lui Hristos. Aproape oricine stie astăzi să răspundă la întrebarea: ce este astrologia? Majoritatea dictionarelor prezintă astrologia ca fiind stiinta ce se ocupă de studierea influentelor astrelor asupra vietii omenesti si asupra destinului universului. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat să facă o legătură între ceea ce vedeau pe cer si ceea ce li se întîmpla în viata de zi cu zi. Cercetările istorice atestă faptul că practicarea astrologiei avea o largă răspîndire la popoarele păgîne: în Babilon, în Egipt, în Grecia si în Imperiul Roman, în India, în Persia, în China si Japonia. Această răspîndire pe un teritoriu atît de întins justifică într-un fel amploarea revenirii practicilor astrologice în vremurile noastre. Astrologia este una din usile prin care credintele păgîne intră în fortă în societatea contemporană. Există trei tipuri de astrologie: în primul (si cel mai vechi) planetele sunt considerate zeităti, în al doilea planetele sunt considerate obiecte ale căror emanatii impersonale influentează vietile oamenilor, iar în al treilea – astrologia simbolică – planetele se află într-o corespondentă magică cu oamenii, pe care îi influentează prin rezonantă. Pentru astrologi, zodiacul este o “centură” imaginară a cerului care include 12 constelatii, 12 semne astrologice despre care consideră că i-ar influenta pe oameni (Balantă, Săgetător, Fecioară, …). Cea mai serioasă provocare initiată de astrologi este cea privitoare la New-Age. Se afirmă că după două mii de ani în care lumea a stat sub semnul zodiacal al Pestilor si sub pecetea învătăturii lui Hristos, intrăm într-o Eră a Vărsătorului, într-o eră plină de promisiuni ispititoare. Trecerea de la o eră la alta se calculează în functie de Marele An zodiacal. Calcularea acestui an este însă variabilă. Într-una dintre cele mai cunoscute metode de împărtire a timpului (cea adaptată si de Rudolf Steiner, întemeietorul sistemului antropozofic) Marele An avea 25000 de ani obisnuiti, iar o lună 2160 de ani. În vremurile în care trăim se face trecerea de la o lună zodiacală la alta. Anul precis al trecerii este dificil de precizat, deoarece “specialistii” nu au căzut de acord asupra acestor calcule. Levi Dowling sustinea că începutul Erei Noi are loc în 1910, Adolph Graf Keyserling si Alain-Astrologul în 1962. De la Carl Gustav Jung ne-au rămas două posibile date ale Marii Treceri: anul 1997 si anul 2154. Perioada aproximativă a dezvoltării mitului New Age o constituie anii ‘60-’70. Pentru multă lume trecerea în Noua Eră a fost legată automat de trecerea în mileniul III. Cum era de asteptat, această trecere a căpătat valente spirituale. Din punct de vedere astronomic calculele astrologice sunt extrem de discutabile, deoarece data echinoctiului de astăzi nu mai corespunde cu data echinoctiului de acum 2000-2500 de ani (azi soarele nu mai răsare la 0° în constelatia Berbecului, ci el a migrat pînă la 7° în constelatia Pestilor – cf. [61;126]). În fata unui asemenea impas astrologii au adoptat două atitudini: ori si-au modificat calculele după un “zodiac migrator”, ori – cum au făcut marea majoritate – nu au tinut seama de faptul că realitatea astronomică este diferită de cea după care calculează ei si au preferat să îsi păstreze sistemul de calcul. Pentru un observator exterior această neconcordantă ar trebui să stîrnească suspiciune. Dacă aceste calcule ale astrologilor ar fi corecte cel putin din punct de vedere astronomic, aceasta ar fi un argument – chiar dacă insuficient – în favoarea caracterului stiintific al îndeletnicirilor lor. Dar faptul că astrologii încearcă să demonstreze valabilitatea propriilor calcule (care le sfidează pe cele stiintifice) cu ajutorul statisticilor eficientei în “ghicire”, acest lucru ar trebui să vădească faptul că astrologia nu este deloc o stiintă, ci doar o artă magică (totusi, fiecare astrolog pretinde că sistemul său se potriveste perfect realitătii cosmice si, sub un pretins caracter stiintific, atrage oamenii în cursa ocultismului). Trebuie să recunoastem că deschiderea fată de această falsă stiintă este foarte mare. Astrologia apare multora drept o formă civilizată de ghicire a viitorului – care nu are aproape nimic în comun cu tigăncile care ghicesc la colt de stradă – an de an numărul celor interesati de acest subiect creste. Răspîndirea acestei practici nu a avut loc la întîmplare. Teozofii, cei care au încercat fără succes să îl impună ca figură mesianică pe Krishnamurti, sunt cei care au demarat reabilitarea astrologiei. Doi astrologi, West si Toonder, cercetînd geneza astrologiei contemporane în America, au ajuns la concluzia că “Doamnei Blavatsky si Miscării Teozofice pe care a fondat-o ea le datorează astrologia renasterea… Teozofia, dintr-o singură lovitură, … a inspirat o cercetare reînnoită si serioasă a astrologiei, mai întîi în Anglia, apoi nu după mult timp în Germania, în Franta si în America” [10;18]. John Ankenberg si John Weldon considerau că cele trei canale de la care a avut loc această renastere sunt: Miscarea Teozofică, Sistemul Antropozofic al lui Rudolf Steiner si rosicrucianismul modern. Campania de promovare a astrologiei se duce cît se poate de elegant. Personalităti precum printesa Diana, Joan Collins, Liza Minelli, Jane Fonda, Olivia Newton-John, sunt numai o mică parte dintre simpatizantii acestei “arte”.

“Astrologia, asemenea oricărei alte arte sau stiinte omenesti, cum ar fi fizica nucleară sau psihoterapia, poate fi folositoare cînd este practicată în supunere fată de Domnia lui Isus Christos, dar este periculoasă spiritual sau psihologic atunci cînd este practicată în spiritul lumii, al cărnii sau al diavolului” [10;35], mărturisea un “crestin”.

Pentru multi oameni credinta în Hristos nu are nimic incompatibil cu practicarea astrologiei. Iată ce afirma mediumul Jean Dixon despre “ghicitul în stele”: “unii din prietenii mei consideră aceasta ca o practică ciudată pentru o romano?catolică. Totusi, după cum înteleg eu, biserica catolică si multe alte organizatii religioase n-au condamnat niciodată studiul astrologiei… N-am experimentat niciodată vreun conflict între credinta mea si îndrumarea pe care am primit-o din partea bisericii mele pe de-o parte si cunostinta pe care o găsesc în stele pe de altă parte (…). Astrologia se potriveste în planul lui Dumnezeu pentru omenire, ajutîndu-ne să ne întelegem atît talentele, cît si defectele” [10;34]. Din citatele de mai sus – primul venit din mediul protestant, al doilea din cel catolic, se poate trage concluzia că în Sfînta Scriptură – care este citită în ambele medii – nu se găsesc temeiuri pentru combaterea astrologiei. Dar diferentierea între cele două forme de astrologie – bună si rea – este asemenea diferentierii celor două forme de magie – albă si neagră. De fapt, nu există decît un singur fel de astrologie si un singur fel de magie, ambele inspirate de aceeasi sursă întunecată. Conceptia potrivit căreia astrologia este o stiintă ca oricare alta nu este greu de contestat. La o analiză atentă observăm că singurul element invocat de astrologi în apărarea acestei practici este numărul mare de preziceri împlinite. De fapt, acest număr nu este chiar atît de mare pe cît pretind astrologii, ci este aproximativ acelasi cu cel al oricărei alte forme “clasice” de ghicit. Dacă astrologia ar fi o stiintă, atunci oricine ar putea să o învete după un manual bun. Însă, desi există multe manuale de astrologie, practic ele nu sunt “eficiente”. Marii astrologi recunosc că tainele astrologiei nu se pot dobîndi decît în urma unei îndelungate pregătiri “spirituale”, exceptie făcînd doar cei care au o deosebită înzestrare nativă pentru aceasta. Initierea în tainele astrologiei este asemănătoare initierii în oricare altă formă de vrăjitorie. Esentială este dobîndirea unei receptivităti care să permită descifrarea configuratiilor astrale. Unii astrologi recunosc că sunt ghidati de diferite spirite în “munca” lor, spirite fără de care nu ar putea să descifreze viitorul. Toti astrologii “de calitate” sunt mediumi, chiar dacă nu toti constientizează că ideile care le vin în minte în chip spontan sunt inspirate de o altă entitate. Putini dintre cei care percep clar influentele unor astfel de entităti îsi dau seama că au de-a face cu diavolul; majoritatea sunt convinsi că astfel de spirite sunt “benefice” (chiar “îngeri de lumină”), si se deschid fără retinere influentelor “superioare.” Un fost astrolog făcea următoarea observatie: “Dacă privim sincer la astrologie, începem să vedem că adeptii acestui sistem – fără să o stie – bat la usa prin care se stabileste comunicarea cu fiinte spirituale cunoscătoare, totusi înselătoare. În cele din urmă, acea usă se deschide, si această deschidere produce o schimbare înfricosătoare în viata adeptului. El sau ea se maturizează în dexteritate într-un mod inimaginabil: ca un medium al spiritelor.” [10;49]. În cartea sa Un manual de ocultism, astrologul Sefarial constata că “arta astrologică este considerată a fi cheia stiintelor oculte” [10;18]. Aproape toti vrăjitorii folosesc diferite forme de astrologie. Faimoasa vrăjitoare Sybil Leek mărturisea: “Astrologia este stiinta mea, vrăjitoria este religia mea…” [10;18]. Ea observa strînsa legătură dintre astrologie si chiromantie, numerologie si celelalte ramificatii ale vrăjitoriei.

“Astrologia, prin urmare, a jucat un rol major în toate “stiintele” magice: alchimia, magia neagră, chemarea spiritelor, necromantia si chiar practici magice mai simple, cum ar fi folosirea talismanelor” [10;20], observa Lawrence Jerome. După ce ne-am oprit putin asupra legăturii strînse dintre astrologie si vrăjitorie, să vedem încă o directie din care se poate constata rătăcirea în care se află astrologii: cercetarea conceptiei lor despre persoana lui Hristos (din moment ce peste 70% dintre ei cred în reîncarnare, este firesc ca părerea lor să fie deformată). O declaratie standard a conceptiei astrologilor o avem de la astrologul Marcus Allen: “Cristos a avut toate cele sapte planete antice… toate unindu-se în Pesti… astfel că El a fost Pestele suprem, absolut… si astfel El a inaugurat Era Pestilor care acum se termină odată cu ivirea zorilor Vărsătorului, care este inaugurată de cea de-a doua venire a vietii lui Hristos în interiorul fiecăruia dintre noi… În Era Vărsătorului, fiecare este Avatar (mare iluminat n.n.), fiecare este pus pe aceeasi lungime de undă cu eul lui superior” [10;27]. Vedem afirmată aici o răstălmăcire new-age-istă (una între multe altele) a celei de-a doua veniri a lui Hristos, potrivit căreia El nu va veni cu slavă, cum arată Sfînta Scriptură, ci noi însine vom deveni Hristosi prin constientizarea “dumnezeirii” noastre. Este cel putin suspect faptul că, în afara celor trei Magi de la Răsărit, timp de două mii de ani astrologii au uitat să spună oamenilor că se află în Era Pestilor, în care potrivit calculelor lor mîntuirea trebuia căutată la picioarele lui Hristos. Dacă ar fi fost sinceri în rătăcirea lor – si nu ar fi fost inspirati de diavol, ar fi trebuit ca în acest interval să îndemne lumea spre Hristos (desi acest lucru nu ar fi folosit Bisericii – căci recunoasterea adevărului de către ei s-ar fi asemănat cu cea a femeii cu duh pitonicesc pomenită în Sfînta Scriptură). Marea majoritate a astrologilor sustin că Biblia este plină de referinte astrologice, cea care li se pare cea mai evidentă fiind despre steaua care i-a călăuzit pe cei trei Magi spre locul Nasterii Mîntuitorului. Rostul acestei stele nu era însă de a arăta valoarea astrologiei ci, după cum arată Traditia crestină, era tocmai de a-i aduce pe păgîni – care se ocupau cu practicile magice – să se închine Fiului lui Dumnezeu. Steaua Magilor marchează sfîrsitul închinării păgîne si chemarea tuturor neamurilor la credinta în Dumnezeul cel în Treime lăudat. Cum spune atît de frumos Condacul Crăciunului: “Nasterea Ta, Hristoase, răsărit-a lumii lumina cunostintei. Că printr-însa ceia ce slujeau stelelor de la stea s-au învătat să se închine Tie, Soarelui dreptătii… .”

Să vedem ce spune Sfînta Scriptură despre cei care practică astrologia: “Privind la cer si văzînd soarele, luna, stelele si toată ostirea cerului, să nu te lasi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujesti” (Deut. 4, 19). Iar “de se va afla la tine, în vreuna din cetătile tale pe care ti le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcînd legămîntul Lui, si se va duce si se va apuca să slujească altor dumnezei si se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată ostirea cerească, (…) să scoti pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la portile tale si să-i ucizi cu pietre” (Deut. 17, 3-5). După cum se vede, Dumnezeu a poruncit foarte categoric poporului ales să nu se închine la stele. Închinarea aceasta era una dintre cele mai vechi forme de astrologie. Oamenii care credeau că vietile lor sunt influentate de stele nu sovăiau să li se închine. Chiar dacă în zilele noastre au rămas putini oameni care cinstesc stelele ca pe niste zeităti, totusi numărul celor care “ghicesc în stele”, al celor care practică astrologia, este foarte mare. După cum arată Sfînta Scriptură, osînda lor este aceeasi cu cea a vrăjitorilor (de fapt, astrologia – ca orice altă metodă de ghicire a viitorului – este tot o formă de vrăjitorie, chiar dacă pare mai nevinovată). În Vechiul Testament se arată că pedeapsa care îi astepta pe vrăjitori era moartea. În zilele noastre vrăjitorii au nu numai dreptul să facă ce vor, ci chiar să îsi facă publice convingerile, indiferent de modul în care aceste convingeri influentează mediul social. Dar chiar dacă pentru vrăjitorii contemporani nu există pedepse penale, pe cei care mor nepocăiti Dumnezeu îi va pedepsi cu osîndă vesnică în chinurile iadului (statistic, numărul vrăjitorilor si ereticilor care se pocăiesc înainte de a muri este infim). Practicarea astrologiei, ca a oricărei alte forme de vrăjitorie, atrage după sine pedeapsa lui Dumnezeu peste întreaga comunitate care aprobă astfel de practici. În Cartea Proorocului Ieremia vedem cum închinarea la stele aduce mînia lui Dumnezeu peste asezările idolatre, vedem cunoscuta prevestire a dărîmării Ierusalimului: “Casele Ierusalimului si casele regilor lui Iuda vor fi necurate ca Tofetul pentru că pe acoperisul tuturor caselor se aduce tămîie întregii ostiri ceresti si se săvîrsesc turnări în cinstea dumnezeilor străini. (…) Iată voi aduce asupra cetătii acesteia si asupra celorlalte cetăti toate nenorocirile pe care le-am rostit împotriva ei, pentru că si-a învîrtosat inima si nu ascultă cuvintele Mele” (Ier. 19, 13-15). Precum a fost dărîmat Ierusalimul, asa se vor dărîma si cugetele cele viclene ale celor care se ocupă cu vrăjitoria. Iar mînia Domnului va fi greu de îndurat. În Sfînta Scriptură găsim relatarea curătirii templului Domnului de toate cele ce slujeau la închinarea idolească: “Regele a poruncit lui Hilchia, arhiereul, preotilor de mîna a doua si celor ce stăteau de strajă la prag să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte si pentru toată ostirea cerului si să le ardă afară din Ierusalim” (IV Regi 23, 4). O astfel de curătire ar trebui să aibă loc în sufletul fiecărui crestin care îsi dă seama că s-a aflat în înselare. Asa cum diavolul nu s-a sfiit să spurce Templul Domnului, tot asa nu s-a sfiit să spurce si unele comunităti crestine: uneori a reusit să îl însele chiar pe păstor, iar acolo unde păstorul i-a stat împotrivă, necuratul a încercat să îi atragă în rătăcire măcar pe credinciosi. Fără a ne lepăda de o asemenea înselare, nu vom putea să fim ai lui Hristos si nu vom putea fi temple ale Duhului Sfînt. Sfînta Traditie este plină de texte care combat “ghicitul în stele”. În scrierea sa Despre idoli, Tertulian nota: “Între diferitele îndeletniciri ale oamenilor nu se poate să nu observăm unele arte sau profesii care înlesnesc închinarea la idoli. De astrologi nici nu se face să mai vorbim, întrucît însă unul din ei a cutezat să se justifice de faptul că continuă să practice această profesie, am de gînd să spun cîteva cuvinte în legătură cu aceasta. Nu voi spune că a aseza nume de dumnezei falsi în cer, a le atribui un fel de atotputernicie si a-i abate pe oameni de la înăltarea rugăciunilor către Dumnezeu, insuflîndu-le credinta că destinul lor este invariabil predeterminat de astre – nu voi spune că toate acestea ar fi totuna cu venerarea unor dumnezei falsi. Eu afirm însă că astrologia, în acest caz, se asemuieste îngerilor căzuti care s-au îndepărtat de la Dumnezeu pentru a însela neamul omenesc… Dacă magia este pasibilă de pedeapsă, iar astrologia reprezintă o varietate a ei, atunci împreună cu genul este condamnabilă si specia. Astfel, din timpul aparitiei Evangheliei, tot soiul de sofisti (în sensul de “întelepti închipuiti” – n.n.), astrologi, vrăjitori, magi si ghicitori trebuie să fie obligatoriu pedepsiti” [50;54]. Îngrijorat de răspîndirea largă a practicilor de acest gen, marele teolog romîn Ioan Gh. Savin scria: “Sunt si la noi multi, foarte multi adepti ai unor astfel de practici: de la femeia din periferia de oras sau de la sate, care-si caută în cafea sau umblă cu datul în cărti, si pînă la simandicoasele fete care cred că au temeiuri stiintifice de a-si cerceta destinul după prescriptiile stiintelor ascunse! Dintre acestia, multi se cred si se prenumără între fiii Bisericii. Si încă dintre fiii cei buni. Cu aceeasi piosenie cu care-si aprind candela în fata icoanei Mîntuitorului sau cu care îsi duc sărindarul la cutare biserică cu sfinti făcători de minuni, îsi poartă pasii si spre prezicătorul care le va citi din stele si din liniile mîinii sau ale scrisului viitorul. Un astfel de crestinism însă e mai aproape de magie decît de Hristos. Acest amestec între magie si religie, între Dumnezeu si Lucifer, între Simon Magul si Hristos, între puterea demonică si bunătatea divină nu înseamnă decît cea mai completă renegare a crestinismului. E apostazie directă” [54;45]. În Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschin găsim următoarele precizări: “elinii spun că prin răsăritul, apusul si prin conjunctia acestor stele, a soarelui si a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia. Dar noi sustinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vînturi si de altele asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuti liberi de Creator si suntem stăpînii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza miscării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar dacă nu am dobîndit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept dacă dă unora bunătăti, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu ar cîrmui si nici nu ar purta de grijă de făpturile Sale, dacă toate s-ar conduce si s-ar produce din necesitate. De prisos ar fi ratiunea noastră, căci nu am fi stăpînii nici unei fapte si în desert am delibera. Dar negresit ratiunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru aceea tot ce este rational este si liber” [18;58]. Vechile Pravile bisericesti nu au trecut cu vederea arta “ghicitului în stele”, ci au arătat netemeinicia conceptiei potrivit căreia viata omului ar fi influentată de planete: “Viata omului nu are nici un soroc pus, nici este vreunui om vremea scrisă mai înainte, sau socoteala impusă ca atîtia ani să trăiască; cu sfatul si voia lui Dumnezeu, atunci omul moare; iară către cei care iubesc pricirea (adică cearta n.n.), vom răspunde si vom zice că nu se află la Dumnezeu să fie făcut vreun lucru fără de cale…, si iarăsi de ar fi fost mai înainte o hotărîre si o predestinatie a omului, atîtia ani să trăiască, nimeni nu s-ar vindeca vreodată de vreo boală; si nici n-ar chema vreodată pe vreun doctor, pentru că acea hotărîre ce a hotărît mai înainte Dumnezeu ar fi neschimbată, însă hotarul si sorocul vietii a tot omul este porunca lui Dumnezeu, care nimenea nu poate să o priceapă” [53;516]. Sfîntul Simeon al Tesalonicului scria (împotriva celor ce sustineau că cercetarea astrologică nu este ceva rău): “a vorbi despre noroc, despre ursitori, despre explicarea nasterilor, după zodii sau stele si pentru citirile de stele e lucru nebunesc si fără de Dumnezeu… însă bunătătile si răutătile noastre se miscă după a noastră singură vointă” [53;516]. Nu este greu de observat că Sfîntul Simeon se referea foarte precis tocmai la formele de astrologie practicate astăzi, si nu la vechea închinare la stele. El contesta pretentia astrologilor de a fi în măsură să ghicească viitorul folosindu-se de mersul astrelor. Pentru că oamenii sunt liberi să aleagă binele sau răul, si nici o configuratie planetară nu poate să stînjenească această alegere.

(Din cartea “Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului” – de Danion Vasile)

 

Nu este mai bine sa parasim lumea si sa mergem la manastire?

Din partea mirenilor ne este dat foarte des sa auzim: “Ce mantuire este in lume – numai desertaciune… in jur sunt sminteli, ispita este la fiecare pas. Manastirea este altceva. Acolo este liniste: nu este nici un necaz, nici o tulburare, nici o grija”. De aceea se intampla ca oamenii cu caracter infocat, care sunt usor atrasi de orice pornire, la prima dezamagire de viata lumeasca nu rareori sunt gata sa paraseasca lumea imediat si sa mearga la manastire, luand in cea mai mare parte pornirile ocazionale drept o chemare deosebita a lui Dumnezeu. Insa de mult se stie ca, unde nu suntem noi, acolo este bine. Nici preasfintitul zavorat niciodata nu i-a incuviintat pe cei ce au rezolvat atat de superficial aceasta problema importanta, straduindu-se, cel putin pentru un timp, sa-i opreasca pe cei ce erau porniti in chip atat de nechibzuit spre viata de manastire. In scrisorile sale cu privire la aceasta problema el le-a spus tuturor si fiecaruia in parte ca mantuirea nu este numai in manastire si, in primul rand, ca mirenii nu au deloc conceptia cuvenita despre viata monahala.

 

– Ma rugati sa va spun unde este mai bine sa va mantuiti. Nici Dumnezeu nu va spune acest lucru. Iar daca nu va spune, inseamna ca va da de inteles ca nu are rost sa va rugati pentru aceasta… Pentru ca nici in starea de fata nu exista nimic care sa va poata impiedica mantuirea. Totul consta in buna vointa si in starea mantuitoare a inimii. Spre aceasta sa se si indrepte grija voastra!… Adica sa paziti (se intelege: cele bune – n.n.); iar cele ce lipsesc, pe acelea sa le adaugati… Potrivit carei programe? Potrivit fericirilor… Tot ceea ce este scris in fericiri, trebuie sa aveti in inima si iata raiul…

– Daca va este vie credinta, daca nu aveti pacate care sa va desparta de Dumnezeu si sa stinga harul Lui, daca unirea cu Sfanta Biserica si implinirea tuturor poruncilor bisericesti sunt trainice, sigure si pline de ravna, atunci starea voastra este mantuitoare si va ramane numai sa va paziti in aceasta randuiala de viata… Cu aceasta stare si in manastire, si in afara manastirii va mantuiti.

– Mantuirea nu depinde de loc, ci de starea sufleteasca. in orice loc va puteti mantui si in orice loc puteti pieri. Primul inger intre ingeri a pierit. Apostolul (se intelege: Iuda – n.n.) intre apostoli, in prezenta Domnului insusi a pierit. Iar talharul – si pe cruce fiind, s-a mantuit…
– Amintiti-va de Atena si de predica Apostolului Pavel… Dionisie a crezut, dar ceilalti au spus: “Ce talcuieste acest vorbitor in desert?”

– Viata duhovniceasca, fara indoiala, nu se supune influentei mediului extern si poate inflori in orice loc si in orice situatie: caci ea se afla toata in alcatuirea launtrica si nu se inclina in fata mediului exterior, ci, dimpotriva, stapaneste asupra lui si il indruma… Parerea cum ca in lume este imposibil sa va mantuiti este adevarata daca vietuiti lumeste… Dar daca in lume nu vietuiti lumeste, atunci nu exista nici o primejdie pentru mantuire din acest punct de vedere. Cati oameni care s-au mantuit in lume au existat si exista?! De ce sa nu intrati si voi in randul lor? Viata de familie si cea sociala nu sunt lumesti in sine, ci sunt asa atunci cand in randuielile acestor vieti patrund patimile si satisfacerea lor. Pentru viata de familie si cea sociala exista porunci. Daca duceti aceste moduri de viata asa incat in ele sa domneasca poruncile, izgonind toate patimile, atunci viata familiala si cea sociala nu vor fi lumesti, ci vor fi sfinte, binecuvantate de Dumnezeu.

– Exista atatea cai de mantuire incat nu le putem enumera. Si toate sunt in suflet, nu in mediul exterior. Cineva a luat asupra sa vina altuia si a fost deportat. Iar acolo s-a trudit in mine cu smerenie pana la sfarsitul vietii… Dupa moarte s-a adeverit ca I-a fost placut lui Dumnezeu… Si ce este viata!…

– Da, mantuirea nu este legata de loc. In orice loc este posibila si in orice loc se infaptuieste in realitate. in manastire, desigur, se infaptuieste mai bine. Insa si acolo exista neajunsuri. Pentru cei ce se mantuiesc, calea este stramta si dureroasa pretutindeni. Si nimeni inca nu a gasit mijlocul prin care sa o presare cu flori.

– Este bine sa te retragi intre ziduri si sa fugi de distractii, dar sa te retragi in tine este si mai bine. Primul lucru fara ultimul este nimic, dar ultimul si fara primul este foarte important.
Caci poti sta dincolo de zid, iar cu mintea sa nu stii unde te afli. Prin urmare, insingurarea prin ea insasi este un lucru neinsemnat!

– Toata lucrarea consta in a fi cu Domnul. Fiti asa! Iar El este pretutindeni, oriunde va aflati. indata ce sufletul striga si se indreapta catre El – El vine catre suflet, sau in suflet. Si iata biserica – iata manastirea!

Celor ce isi pun deosebita nadejde in manastire ca in locul cel mai potrivit pentru mantuire si liniste sufleteasca, preasfmtitul-zavorat le scrie:
– Asteptati prea mult din partea manastirii… Manastirea este, intr-adevar, locul mantuirii si asezamantul celor ce se mantuiesc, dar si unul si celalalt sunt nevazute; iar tot ceea ce se vede este lumesc. Acolo exista doua randuieli de viata: una, launtrica, si alta, exterioara. Toate ascultarile care se dau in manastire se leaga de aceasta viata exterioara. Cel ce nu stie ca aceste ascultari sunt necesare numai pentru ca in manastire aducem cu noi si trupul si ca lucrarea mantuirii sufletului trebuie sa se infaptuiasca, la randul ei, printre aceste ascultari, inca de la primii pasi se poate intoarce de la manastire, socotind ca ele nu se potrivesc cu telurile si cu starea lui sufleteasca – ori, ramanand in manastire, toata lucrarea monahismului o poate reduce numai la aceste ascultari… si se poate trudi in zadar, nefacand nici un pas spre curatirea si desavarsirea sufletului sau… Dati-mi voie sa va atrag atentia asupra acestui lucru si potrivit cu el sa descriu in mintea voastra imaginea viitoarei voastre vieti monahale… si sa stiti dinainte ca lucrurile vor merge altfel decat banuiti voi. inchipuiti-va intr-o viata in care mainile si picioarele nu fac decat sa lucreze, iar sufletul trebuie sa se ocupe cu altceva, daca vreti sa va mantuiti. Multe din cele pe care asteptati sa le vedeti in manastire nu se vad, ci se vede altceva. Insa in viata launtrica gasiti aproape totul daca va uitati cu atentie. Si acum sunteti aproape ca in manastire. Credeti ca in manastire veti trai mai bine decat acum? Nu va va fi dat sa traiti in liniste acolo; imediat vi se vor ingramadi treburi si in cadrul manastirii, si in legatura cu lucrurile din exterior, pentru ca in manastirile de maici exista putine persoane apte pentru treburi… Iar sa iesiti din viata de acum si sa mergeti in manastire este pentru dumneavoastra acelasi lucru cu a iesi din liniste si a merge la desertaciune. Mie mi se pare ca nu aveti de ce sa tindeti spre manastire, deoarece acolo nu veti gasi ceea ce cautati. Cum sa traiti, asadar? Sa traiti asa cum va aflati, in casa dumneavoastra, ca o mireanca evlavioasa. Atunci va va fi casa biserica, iar in casa veti avea indeletniciri pasnice, duhovnicesti. Traind asa, veti intalni, poate, o persoana, care sa vi se asemene ca fire… O puteti primi daca voiti si puteti imparti cu ea indeletnicirile dumneavoastra duhovnicesti. Dar si fara o asemenea convietuitoare puteti trai. Spuneti ca indrumare nu veti avea si nu veti sti ce sa faceti. Nici in manastire nu o veti gasi. Cum sa traiti, asadar? Sa luati indrumare din cuvantul lui Dumnezeu si din scrierile Sfintilor Parinti. Principalele porunci cine nu le stie? Iar in cazurile speciale veti gasi indrumare prin corespondenta scrisa, purtata cu cineva. Iata, dupa parerea mea, care va este calea cea potrivita! Ceea ce va atrage spre manastire este asemenea unei chemari, dar nu exista un indiciu hotarator pentru aceasta si este nevoie de chibzuinta deosebita. Va atrage acea conceptie despre manastire cum ca acolo este liniste, dar ea nu se afla intotdeauna acolo…

– Cand si cum sa intrati [in manastire] – acestea trebuie sa le lasati in voia lui Dumnezeu si sa asteptati cu rabdare indrumarile Lui. Cand va veni momentul hotarat de Dumnezeu, atunci veti aluneca si va veti duce ca si cu sania pana la poalele muntelui si veti merge in orice manastire. Insa pana atunci traiti deocamdata intr-atat cat va ingaduie randuielile dumneavoastra casnice, in nevointe monahale… Puteti fi monahie si in afara manastirii, vietuind monahiceste, si puteti fi mireanca si in manastire.

Dar iata sfatul dat unei persoane care nu doreste sa se casatoreasca:
– Manastirea nu este singurul loc pentru cei care nu vor sa se lege cu lanturile familiei. La inceput nici nu au existat manastiri. Unii s-au hotarat sa-I slujeasca Domnului fara sa se lege cu grijile vietii de zi cu zi, iar in casa lor si-au oranduit o camaruta retrasa si au locuit in ea departe de toate, in posturi, rugaciuni si cercetarea Dumnezeiestii Scripturi… Si acum, dintre cei necasatoriti, unii se mantuiesc acasa, altii merg la manastire, iar altii ii ingrijesc pe cei bolnavi.

– Va grabiti spre manastire ca spre libertate, spre rai. Acolo exista, intr-adevar, libertate deplina pentru duh, dar nu pentru trup, nici pentru lucrurile exterioare… Si raiul exista acolo, insa calugarii il gasesc fara sa mearga intotdeauna pe cale presarata cu flori. El se afla, intr-adevar, acolo, dar este ingradit de maracini si de spini, printre care trebuie sa treceti ca sa ajungeti pana la el. La rai, fara sa se intepe si fara sa se zgarie, nimeni nu ajunge. Acest lucru sa-l si aveti in vedere si sa incetati sa asteptati libertatea si raiul din partea manastirii. De ce va grabiti? Manastirile nu pleaca nicaieri… Acasa aveti toate randuielile bunei credinte. Si parintii si rudele dumneavoastra sunt oameni tematori de Dumnezeu. Nu aveti de indurat nimic, care sa fie potrivnic hotararii dumneavoastra – aceea de a va dedica Domnului. Si va puteti maturiza in aceasta atmosfera.

– Dumneavoastra sunteti jumatate mireanca si jumatate monahie, insa dragostea pe care o aveti pentru singuratate si ocupatiile duhovnicesti arata clar ca monahia o biruie pe mireanca. Continuati asa si veti ajunge astfel incat mireanca va muri si veti ramane monahie adevarata, chiar daca fara tundere in monahism si voturi monahale…

– Indemnul catre insingurare si tacere… si chiar pornirile pe care le simtiti nu sunt de bun augur. De aceea este mai bine sa le alungati, iar in locul lor sa nasteti in suflet dorinta de osteneala, de intarire a sinelui… Straduiti-va sa va insingurati in inima si acolo sa puneti constiinta dumneavoastra inaintea fetei lui Dumnezeu.

Unei persoane casatorite preasfintitul ii scrie:
– Si dumneavoastra vreti sa intrati in manastire! Insa acum nu aveti ce cauta acolo. Faceti acasa manastire. Este foarte posibil acest lucru. Caci si sotul dumneavoastra are vocatie monahala. Acum este absorbit de saruri, acizi, gaze si altele [este chimist]. Se va plictisi si va renunta la ele… Latura aceasta nu ii va darui nimic – este prea pamanteasca. Insa intelepciunea nemarginita a lui Dumnezeu, pe toate cu masura oranduindu-le, este mai perceptibila aici pentru ochi, chiar pentru cei trupesti. Lasati-l pe el sa discute cu Dumnezeu in aceste stihii, iar dumneavoastra in rugaciune si binefaceri sa ramaneti. Si cursul vietii voastre va merge spre bine. Pentru a atinge, asa zis, deplina despatimire, ceea ce si doresc adevaratii nevoitori, pentru acest tel este mai potrivit, dupa cuvintele sfantului Teofan, sa ne nevoim in desertaciunile vietii de zi cu zi decat in singuratate.

– Cei care se nevoiesc cu adevarat – spune el – au grija numai sa se curateasca de patimi si de simtamintele si gandurile patimase.
Pentru acest tel viata se afla in legatura cu alte lucruri folositoare, deoarece el presupune experiente reale de lupta cu patimile si de biruinta asupra lor. Aceste biruinte lovesc patimile in piept si in cap, iar repetarea lor ucid patimile repede, dintr-o lovitura. In singuratate, insa, lupta are loc numai in plan mental si, de asemenea, este slaba, ca lovitura aripii de musca. De aceea omorarea patimilor in singuratate dureaza mai mult. Si mai mult decat acestea, intotdeauna este nu o omorare propriu-zisa a patimilor, ci o amutire vremelnica, pana la intalnirea cu obiectele patimilor… Iar atunci se intampla ca patima sa se aprinda dintr-o data, ca fulgerul. Si se intampla ca cel care in singuratate mult timp a avut liniste din partea patimilor, dintr-o data sa cada. Iar pe cel care a ajuns la liniste din partea patimilor prin lupta nu mentala, ci reala, atacul lor neasteptat nu il clatina. Iata pe ce temei ne poruncesc chiar si barbatii experimentati in viata duhovniceasca sa biruim patimile prin lupta reala cu ele, in comuniune cu ceilalti, iar dupa aceeasa ne insinguram. Celor care fara trebuinta deosebita se opresc oarecum la raspantia cugetului, petrecandu-si timpul fara folos si reflectand la un singur lucru: pe ce cale trebuie sa mearga spre telul mantuirii lor, sfantul-zavorat le da o lectie foarte instructiva prin urmatoarea comparatie destul de originala:

– Moscova este una singura, dar caile catre ea sunt multe si fiecare ajunge la ea. Insa, daca cineva, plecand pe o cale, de exemplu, dinspre Sankt-Petersburg, si apoi auzind ca exista cale si dinspre Smolensk intr-acolo, renunta la calea sa… si se muta pe aceasta, iar de pe aceasta se muta- pe cea dinspre Kaluga, iar de pe cea dinspre Kaluga se muta pe cea dinspre Vladimir si de pe cea dinspre Vladimir se muta pe cea dinspre Iaroslavl numai pentru ca toti cunoscutii lui ii spun despre acele cai, atunci nu va ajunge niciodata la Moscova. Asa si in viata duhovniceasca exista un oras stralucit, spre care toti nazuiesc si caile catre el sunt diferite… si toti pot ajunge la el. Insa, daca vei incepe sa schimbi caile, chiar daca vei face acest lucru la indemnurile cunoscutilor, nu va fi deloc de mirare ca.nu vei ajunge la acel oras.

Cu privire la aceeasi intrebare, daca sa ramanem in viata lumeasca sau sa mergem la manastire, o cugetare destul de amanuntita gasim la Sfantul Teofan in urmatoarea scrisoare:
– NN, unii va sfatuiesc sa parasiti lumea, sa fugiti de dragostea lumeasca, iar altii va sfatuiesc sa va casatoriti. Pe ce se intemeiaza primul sfat – nu este evident, dar al doilea se bazeaza pe conceptia generala ca lumea (totalitatea oamenilor) se deosebeste mult de lume (totalitatea patimilor): unele lucruri trebuie sa le evitati, iar altele puteti sa nu le evitati; exista atractii lumesti pacatoase si exista atractii sfinte. Dragostea conjugala este dragoste, este binecuvantata de Dumnezeu. Pentru ce, asadar, sa fugiti de ea? Trebuie sa intelegeti cuvantul “lume”. Scriptura spune: Nu iubiti lumea (I Ioan 2, 15); si tot ea spune: Dumnezeu asa a iubit lumea (Ioan 3, 16). Ceea ce Dumnezeu a iubit, si omul trebuie sa iubeasca. Trebuie sa procedam in toate cu chibzuinta! Imi cereti parerea despre acest sfat? Iata, in cuvintele nu iubiti lumea, lumea nu inseamna deloc ceea ce inseamna in cuvintele: Dumnezeu asa a iubit lumea. In ultima propozitie, prin lume se intelege neamul omenesc care pierea si care, in acelasi timp, era iubit de Dumnezeu. Dumnezeu, ca urmare a acestui lucru, a si hotarat sa-l mantuiasca, dandu-L pentru el pe Fiul Sau Cel Unul Nascut. Iar in prima propozitie se intelege acea parte a neamului omenesc care nu vrea sa stie de Dumnezeu si nu se ingrijeste sa-I faca pe plac; toata grija acestei lumi este sa-si faca siesi pe plac prin satisfacerea propriilor patimi, sa nu pomeneasca de moarte si sa nu cugete la viata viitoare. Catre aceasta lume Dumnezeu nu binevoieste si isi intoarce fata de la ea, nu o iubeste si oamenilor le porunceste sa nu o iubeasca. Astfel, din cuvintele Dumnezeu asa a iubit lumea nu rezulta ca si noi trebuie sa iubim lumea fara nici o ingradire, ci trebuie sa adaugam: cu exceptia acelei lumi, pe care Dumnezeu nu o iubeste si de care ne porunceste si noua sa fugim, sau pe care ne porunceste si noua sa nu o iubim. Caci, iubind aceasta lume, este imposibil sa-L iubim pe Dumnezeu -este imposibil sa ne mantuim sufletele noastre. Am adus aceste vorbe datorita concluziei potrivit careia, intrucat Dumnezeu a iubit lumea, si noi trebuie sa o iubim pe ea… Acum ma indrept catre divergenta acelor persoane despre care am adus vorba la inceput. Acolo nu este deloc vorba despre oameni, ci despre casatorie. De obicei problema aceasta si-o pun cei care ravnesc la mantuirea sufletelor si doresc sa-si randuiasca un asemenea mod de viata care sa contribuie mai mult la lucrarea mantuirii. Problema aceasta a luat nastere inca din vremea apostolilor: fecioarele care ajungeau la varsta casatoriei si simteau in ele atractia de a fi numai cu Domnul declarau ca nu doresc sa se casatoreasca. Parintii, nestiind cum sa rezolve aceasta problema, ii scriau Sfantului Pavel (din Corint in Efes) si il intrebau cum sa procedeze cu fiicele lor. Raspunsul se afla in capitolul 7 din Epistola intai catre Corinteni. Esenta lui consta in urmatoarele cuvinte: nu este pacat sa te casatoresti, dar este mai bine sa nu te casatoresti, deoarece in ultimul caz exista deplina libertate sa-I fii bineplacut lui Dumnezeu, de vreme ce in primul exista multe piedici fata de acest lucru. El arata piedicile, care sunt inevitabile in viata de familie; dar esential aici este faptul ca, obligandu-te la viata de familie, este aproape imposibil sa eviti contactele cu lucrurile lumii, pe care ni s-a poruncit sa nu o iubim. Aici se ascunde nenorocirea… De aceea cei care le opresc pe fecioare de la casatorie (in cazul in care ele inteleg acest mod de viata) le fac un serviciu foarte bun… Din cea mai mare parte a scrisorilor redactate mai sus se vede ca Preasfintitul Teofan nu a binevoit sa dea sfaturi pentru intrarea in manastire nici macar acelor persoane care, probabil, isi doreau sincer acest lucru. Cu usurinta li se poate parea unora faptul ca sfantul insusi, nu se stie de ce, era cu totul impotriva manastirilor, dar asemenea presupuneri, dupa cum vom vedea mai departe, sunt cu totul neintemeiate. Si acest lucru este pe deplin inteles: fiind el insusi un mare nevoitor in ostenelile calugariei si un aspru insingurat al pustiei, putea, oare, sa-i abata pe ceilalti de la pornirea pe aceasta cale foarte potrivita a mantuirii, dupa cum nu rareori s-a exprimat in scrisorile sale? Nu, daca preasfintitul cel inteleptit de Dumnezeu in majoritatea cazurilor a dat chiar raspunsuri evazive mirenilor cu privire la dorintele lor de a parasi lumea, mai intai de toate a facut acest lucru pentru ca nu vroia sa inradacineze in oameni ratacirea puternic raspandita potrivit careia mantuirea se dobandeste numai in manastiri. De aceea, fiecaruia dintre cei care i-au cerut sfatul cu privire la intrarea in manastire, mai inainte de orice s-a straduit sa-i insufle acel gand ca, pentru cei ce cauta mantuirea, nu este nevoie sa fuga neaparat de lume ca de ceva pacatos; ca mantuirea este o lucrare launtrica si nu depinde de loc: Dumnezeu este peste tot… si asa mai departe. Pe de alta parte, ca un rar cunoscator al oamenilor, care a ajuns la cunoasterea profunda a naturii umane prin experientele duhovnicesti launtrice ale vietii personale si prin legatura nemijlocita cu oameni de diferite caractere, el a putut vedea clar ca multi dintre cei ce ii cereau sfaturi se avantau, ca sa spunem asa, spre viata monahala, neavand destula pregatire pentru ea si, in afara de aceasta, nu erau fara cusur in conceptiile pe care le aveau in general despre viata de manastire. Iata adevaratele motive pentru care sfantul-zavorat a socotit necesar sa dea in multe cazuri asemenea sfaturi, foarte putin asteptate, pentru cei ce l-au intrebat despre retragerea in manastire: “Faceti-va acasa manastire… Acum nu aveti ce cauta acolo… Straduiti-va sa va retrageti in inima… Puteti fi monahie si in afara manastirii, vietuind monahiceste si puteti fi mireanca si in manastire…” si asa mai departe. Existau cazuri in care preasfintitul vedea in cineva ca intentia de a parasi viata lumeasca s-a maturizat indeajuns si nici atunci nu se hotara sa-i dea un raspuns direct in sensul dorit celui ce-l intreba, ci il sfatuia mai intai sa chibzuiasca cu toata atentia posibila hotararea sa. Astfel, ii scrie unei persoane:

– Dorinta de a intra in manastire este o dorinta buna. Daca o veti implini, nu veti face ceva potrivnic lui Dumnezeu; numai ca, intrand in manastire, trebuie sa va puneti in inima fagaduinta: tot sufletul vostru numai Domnului sa-i predati, toate dorintele si nazuintele pamantesti lepadandu-le.

– Toata esenta lucrarii consta in schimbarea launtrica si potrivit acestei schimbari trebuie sa schimbati exteriorul. S-a produs inlauntru vreo schimbare care sa fie exprimata prin cererile staruitoare ale inimii sau doar au aparut ganduri bune in suflet? Si gandurile acestea sunt numai in minte sau au coborat si in inima?! Osteniti-va sa clarificati toate acestea cat mai bine ca sa nu faceti nici un pas care sa nu va poata duce la ceea ce cautati. Va spun un singur lucru: incepeti acum, in starea de fata, sa va insingurati acasa si ceasurile de singuratate sa le dedicati cu precadere rugaciunii pentru un singur lucru: Arata-mi, Doamne, calea si pe ea voi merge… Nu numai cu cuvantul si nu numai cu cugetul, ci cu durere de inima sa strigati asa. Pentru asemenea insingurare sa dedicati fie anumite ore in fiecare zi (ceea ce este mai bine), fie anumite zile din saptamana. Si sa pastrati insingurarea asa cum trebuie, cautand mai ales invataturile si indrumarile lui Dumnezeu… Adaugati la acestea si postul… simtit pentru trup… El va fi un ajutor bun pentru rugaciune. Si in acelasi timp faceti experienta lepadarii launtrice cand de una, cand de alta devenind, indiferenti fata de toate lucrurile si indepartandu-va de ele, astfel incat nimic sa nu il va traga inapoi. Telul este sa ajungeti pana acolo incat sufletul sa se desprinda din actuala randuiala de viata, ca din lanturi si din temnita… Va propun schita generala. Iar adaosul si infaptuirea raman in grija voastra.

– A te mantui in manastire, desigur, este mai bine; dar faptul ca este mai bine pentru dumneavoastra – acest lucru sa vi-l spuna altcineva, caci eu nu pot. Faceti rugaciune ca Domnul sa va arate clar cum sa procedati. Domnul este aproape, pe toti ne iubeste si doreste ca toti sa ne mantuim. Nu va nesocoti nici rugaciunea dumneavoastra. Numai sa va rugati din toata inima… Domnul sa va oranduiasca drumul asa cum ii este Lui bineplacut si dumneavoastra mantuitor. Lasati-va in mainile Lui si El va lucra… Cele dumnezeiesti vor veni pe neobservate!

Unei persoane care intrase deja in manastire, preasfintitul i-a scris:
– Ati intrat cu bine in portul cel linistit… Binecuvanteaza, Doamne, aceasta intrare… Vi s-a intamplat, poate, sa intalniti versurile: “De dupa nori luna cea rosie s-a ridicat si in rau se priveste; prin bezna si intuneric cumplit calatorul merge in luntrea lui…” Iata, tarmul deja se vede inaintea lui si el se gandeste la cum va pasi pe pamant, ii va intalni pe ai sai si celelalte… Cand deodata vine un val, rastoarna luntrea si calatorul ajunge la fund… Sa va amintiti mai des aceasta intamplare. Totusi, in scrisorile preasfintitului cu privire la aceeasi problema, desi nu prea des, intalnim si asemenea locuri in care el, in mod direct si fara sa vorbeasca pe ocolite, spune ca viata in manastire prezinta mult mai multe inlesniri pentru mantuire decat viata in lume. Cu deosebire merita atentie in cazul de fata urmatoarele doua scrisori ale lui. In prima din ele scrie:

– Este mai bine, de un milion de ori mai bine, sa va lepadati cu totul de lume. Ce povara va asaza ea pe umeri incat nici cu mintea nu va puteti dumiri cum sa-i faceti fata… in afara, tot ce are ea este frumos si luminos, iar inauntru, in realitate – vai! – cat este de murdar si de intunecat… Iar viata in afara lumii pare aspra si cumplita, dar in interior este raiul lui Dumnezeu… In urmatoarea scrisoare de mai jos Sfantul Teofan isi expune cu deosebita amanuntime punctul sau de vedere referitor la viata lumeasca si la cea calugareasca, intrucat si una si cealalta ii infatiseaza omului posibilitatea de a-si atinge telul lui principal – mantuirea.

– Dupa tot ce ati scris despre dumneavoastra se vede ca Dumnezeu va cheama spre monahism – caci toata structura dumneavoastra si toate gandurile intr-acolo vi se indreapta; si nu va veti gasi linistea in alt mod de viata. Iar daca aceasta este chemarea dumneavoastra, atunci cu cat mai repede o veti indeplini, cu atat mai bine va fi. Si parintele Ambrozie v-a dat un sfat direct. Parintii dumneavoastra judeca lumeste, nu duhovniceste. Daca ne-am lua dupa vorbele lor, atunci nimeni nu ar trebui sa devina monah sau monahie si ar reiesi ca monahismul este o ratacire. Iar a gandi asa este pacat. Domnul l-a incuviintat, apostolii l-au oranduit si Biserica a recunoscut in toate timpurile lucrarea lui cea placuta lui Dumnezeu. Parintii dumneavoastra ar judeca drept daca li s-ar spune ca mantuirea exista si in monahism. Dar nimeni nu le spune acest lucru. Li se spune numai ca cea mai buna si mai usoara cale de mantuire este monahismul – viata in lepadare de lume. Va tulbura parerile parintilor. Insa in aceste pareri nu exista temeinicie. Iata, fiti atenta! Ei va spun: “Ce lucru deosebit puteti face in manastire si nu l-ati putea face in lume?” Fapta nu este cea mai importanta in viata; cea mai importanta este starea inimii, indreptata catre Dumnezeu. Si unde este mai potrivit sa o pastrati – in lume vietuind sau de lume departandu-va? Apostolul scrie: si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine; viata voastra este tainuita cu Hristos in Dumnezeu; Fiule, da-mi Mie inima; Rugati-va neincetat; de nimic sa nu va ingrijiti… Si exista o multime de asemenea povatuiri ce vestesc superioritatea vietii, in care, asemenea Mariei, se alege singurul lucru de trebuinta… Puneti-va intrebarea si spuneti: “Ce lucru exista in viata lumeasca si nu l-as putea face vietuind in manastire?” Tot ceea ce puteti face pentru aproapele, ramanand in convietuire cu mirenii, are legatura cu cinci, zece, rareori cincisprezece oameni. Iar in manastire intotdeauna este vorba de mai mult de o suta si chiar pana la o mie de oameni. Astfel, in manastire puteti face pentru aproapele de zece si de o suta de ori mai mult decat in viata lumeasca; si faptul ca acolo viata duhovniceasca iese la iveala intr-o viata de neatins pentru mireni este un adaos nou, de neinlocuit.

“Mantuitorul niciodata nu a rupt legaturile de familie, ci, dimpotriva, a propovaduit dragostea pentru aproapele si pacea”.
– Nu a rupt?! Dar aceasta ce este: Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37). Si chiar mai mult: Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu (Luca 14, 26). Concluzia generala din cuvintele Domnului este astfel incat, potrivit ei, legaturile de familie trebuie sa fie supuse trebuintelor duhovnicesti. De legaturile familiale se ingrijea Marta cand L-a rugat pe Domnul: Spune-i deci (Mariei) sa-mi ajute. Iar Domnul ce i-a zis: Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 40-42). Si, in general, tonul invataturilor Domnului nu este deloc favorabil legaturilor de familie si celor lumesti… Si, pentru ca a propovaduit dragostea si pacea, din cuvintele mele dinainte se vede ca pentru exersarea acestor virtuti exista mai mult loc in manastire decat in lume.

“Viata de manastire pare ca va este peste masura puterilor, deoarece aveti sanatatea slaba”.
– Dar sunteti slaba pentru ca duceti viata lumeasca si se pare ca viata lumeasca nu va ofera sanatate puternica. Iar de aici mai degraba iata ce rezulta: pentru ca tu, viata lumeasca, nu imi oferi sanatate puternica, eu te voi lepada, caci nu esti buna pentru intarirea sanatatii mele. Luati aminte si la faptul ca sanatatea nu depinde numai de hrana, ci mai ales de linistea sufleteasca. Viata in Dumnezeu, departandu-se de valurile lumesti, acopera inima cu pace, iar prin aceasta si in trup tine totul in alcatuire sanatoasa. Si dintre bucate nu numai mancarea cu carne este prielnica sanatatii. Mancarea de post este mult mai prielnica pentru sanatate. Osteniti-va sa procurati si sa cititi cartea lui Guthland despre viata indelungata. El recomanda mancarea de post ca fiind cea care ajuta cel mai mult longevitatii.

“Nu voi gasi acolo (in manastire) ceea ce imi doresc, manastirile si-au pierdut insemnatatea si nu sunt deloc ceea ce trebuie sa fie, acolo calugarii nu traiesc deloc asa cum trebuie; lumea este mai buna acum decat era, iar aceasta pentru ca manastirea si-a pierdut insemnatatea si a cazut”.
– Cei ce vorbesc asa au fost in manastire si au vietuit mai mult timp acolo? Multi vorbesc asa fara sa fi vazut deloc manastirile, ci s-au luat dupa zvonuri; iar zvonurile acestea sunt raspandite in cea mai mare parte de persoanele care nu cunosc manastirile, nici viata manastireasca. Putini sunt, oare, cei care, stand o zi, doua intr-o manastire si intalnind acolo cate ceva, atribuie acele lucruri manastirii, iar mai departe – tuturor manastirilor si tuturor monahilor? Puteti vedea, si fara sa va aduc dovezi, cat adevar exista in aceste vorbe. Mai departe: cei ce spun acestea, ce considera a fi monahal si ne-monahal? Manastiresc si ne-manastiresc? Cineva a plecat sa ramana in manastire… si scrie: “Ce este aceasta? Aici este tot ceea ce este si in familie: grija pentru masa, pentru haine, pentru vanzare si cumparare, iesiri si vizite in familie si primirea celor din familie!” (manastirea a ajuns sa nu mai fie cu viata de obste). Mirenii cred ca in manastire trebuie numai sa te rogi?! Si uita ca cei ce intra in manastire nu isi lasa stomacul dincolo de gardul manastirii, ci il iau cu ei. Si, unde este stomacul, acolo este si grija pentru hrana, unde este pielea, acolo se cere acoperirea ei cu vesmant, si casa pentru locuit, unde se procura cele necesare prin munca, acolo trebuie sa se munceasca, sa se vanda… si sa se cumpere… Toate acestea nu sunt monahicesti dupa duh, insa, cum fara ele nu se poate vietui, iar fara viata nu se poate savarsi monahismul, toate sunt necesare si pentru monahi. Dar se pot face toate monahiceste si astfel pot intra si ele in cercul lucrurilor monahicesti dupa duh. In manastirile cu viata de obste partea aceasta, lumeasca, se afla in sarcina catorva… a celor mai puternici, iar ceilalti lucreaza pentru obstea lor monahala. In manastirile egiptene inca de la inceput s-au impartit sarcinile astfel incat unii au mers la munca si altii au ramas sa dea dispozitii si sa procure toate cele necesare tuturor, chiar si pustnicii vindeau si cumparau… uneori ei insisi, dar mai mult prin cineva dintre mireni. Cunoscutii dumneavoastra care mustra manastirile se refera, probabil, nu la latura lumeasca a vietii manastiresti, ci la viata morala sau la starea inimii. Insa acesta este un lucru tainic. Mergeti in ce manastire doriti… Dupa infatisarea exterioara totul acolo se afla in buna cuviinta, dar tot asa este si in interior? Cine poate spune acest lucru?… Numai Dumnezeu stie constiinta celor ce vietuiesc in manastire. Strainii, care judeca acest lucru, nu scapa de pacatul osandirii nedrepte si de cel al clevetirii. Eu presupun ca nu veti gasi nici o monahie si nici un monah care sa nu aiba deloc grija de bunastarea launtrica si sa nu se straduiasca sa alunge din inima orice slabiciune… insa izbanda nu este aceeasi la toti. De aceea, daca cineva cade in ceva, a spune ca el este intotdeauna asa este pacat. A cazut… s-a cait… s-a ridicat si continua sa se poarte corect si in interior. Manastirea este obstea celor ce se lupta cu sine pentru imparatia Cerurilor… Luati un pumn de gunoi si aruncati-l in apa. Ce este putin mai greu se va lasa la fund si se va ascunde. La suprafata vor ramane numai tandari si pulbere. Asa este si in manastire. Cei care vietuiesc in duh si au firea puternica nu se vad si evita sa se arate, iar cei care au firea mai slaba, intotdeauna se vad si isi arata comportamentul. Monahii cei noi intotdeauna se intalnesc cu acestia din urma de prima data si unora li se intampla sa li se intunece mintea din aceasta cauza… si cine stie cand le este dat sa faca cunostinta cu monahi adevarati. Insa asemenea monahi exista in fiecare manastire, in numar mai mare sau mai mic. De aceea, a spune ca manastirile si-au pierdut insemnatatea este pacat. Aceasta este o minciuna. Iar faptul ca lumea a devenit mai buna – este adevarata nerozie.

“Gresesc impotriva parintilor, renuntand la ei, si prin aceasta le provoc suparare desi ei nu ma impiedica sa ma rog lui Dumnezeu; si Mantuitorul ne porunceste sa renuntam la ei numai atunci cand ne impiedica sa ne rugam. Si, plecand din lume, eu tot voi trai printre oameni si inca intr-un cerc mai mare decat acasa; numai ca acolo sunt straini, iar aici sunt ai mei”.
Daca va veti casatori si va trebui sa locuiti in Kazan, in Perm sau in Irkutstk, va fi, oare, pacat ca ii veti parasi pe parinti? Si acest lucru il faceti pentru un om – pentru sot. Iar aici faptul ca ii parasiti pe parinti pentru Domnul, unindu-va cu El duhovniceste, este pacat?! Cum sa fie asa?! Parintii dumneavoastra nu sunt nevoiasi… Daca ajutorarea lor ar depinde intru totul de dumneavoastra, atunci ati putea vorbi asa, iar in aceasta randuiala nu ar fi nici un pacat. In acelasi timp, pentru ce ii parasiti? Pentru mantuirea sufletului si ascultand de chemarea Domnului, care va indeamna sa mergeti la manastire. Iar parintii pentru ce va retin? Pentru ca le place sa va vada aproape de ei. Ei nici nu se gandesc la mantuirea dumneavoastra, ci au numai grija sau dorinta de a nu pierde desfatarea cu prezenta dumneavoastra. Un sentiment egoist! Daca ii veti asculta, la baza ascultarii ce va fi? Sentimentul instinctiv al inrudirii. Iar acest sentiment ce valoare si ce rang are? Este un sentiment destinat numai pentru bunurile pamantesti si care dincolo de ele nu are loc. Cei ce cauta lucruri mai bune, duhovnicesti, nu trebuie sa asculte de el, ci trebuie sa-l supuna vederilor lor duhovnicesti, punandu-se de acord cu randuielile care ii asteapta in cealalta viata. Ce va fi acolo? Acolo nu vor fi casatorii. Prin urmare, nici legaturile de rudenie de aici nu vor exista acolo. Caci ele toate se bazeaza pe cununie. Vor fi si acolo tati, mame, surori si frati, insa toti vor fi duhovnicesti. Aceasta inrudire duhovniceasca exista deja si aici pentru cei ce s-au lepadat de sine si au preferat modul duhovnicesc de viata inaintea celui sufletesc. Daca va alegeti modul duhovnicesc de viata, trebuie sa lasati la o parte sentimentele de inrudire. Mantuitorul, cand I s-a spus ca Maica si fratii Lui il asteapta afara… ce a facut? S-a repezit catre ei?! Dimpotriva, sezand linistit, a spus ca pentru El rude sunt numai cei care implinesc voia lui Dumnezeu. Nu este clar ca, dupa legea Mantuitorului, pentru cei ce il urmeaza pe El nu trebuie sa existe inrudire trupeasca, ci trebuie sa existe cealalta inrudire -duhovniceasca? Si bine este sa va puneti de acord cu aceasta lege.

“Nu ma impiedica sa ma rog” – adica parintii rabda faptul ca mergeti la biserica si ca savarsiti acasa rugaciunile randuite. Dar rugaciunea nu este de una singura. Exista o randuiala a rugaciunii, iar rugaciunea este inaltarea mintii si a inimii catre Dumnezeu potrivit nevoilor duhovnicesti. La aceasta va ajuta, oare, parintii? Nu numai ca nu va ajuta, dar va sunt principalul obstacol prin gandurile pe care vi le starnesc… Iar Mantuitorul a spus ca, daca mana sau piciorul sau ochiul va smintesc, idica impiedica bunastarea, trebuie sa le taiati… Si se refera aici si la rude.

“Plecand din lume, tot voi trai printre oameni”. Desigur, si acolo, in manastire sunt oameni, dar nu sunt ca acestia, au cu totul alt duh… aici sunt lumesti, iar acolo, lepadati de sine si de toate cele pamantesti – pentru Domnul si pentru cer. Si in manastiri sunt unii asemenea mirenilor, dar sunt si unii care nu sunt asa… Trebuie sa intri in cercul lor… si lucrurile vor sta cu totul altfel.

“In lume sunt cu ai mei, iar in manastire sunt cu straini”.

Dumneavoastra si acum aveti alt duh fata de cei ai casei si, prin urmare, sunteti pe jumatate straina de ei… Iar aolo sunteti straina intru totul.

“Sora are insuficienta cardiaca datorita intentiei dumneavoastra de a intra in manastire”.

Ce nascocire! Boala se datoreaza starilor organice; sentimentele sufletesti o pot influenta doar indirect si nu intotdeauna. Si, totodata, oamenii cu insuficienta cardiaca traiesc cate o suta de ani. Ca va muri sora… cand veti pleca… este doar alarma falsa… Dar si dumneavoastra si ea in orice clipa puteti muri. Daca ati avea acest lucru in atentie, nici o miscare nu v-ar mai veni sa faceti. Parintele Ambrozie va sfatuieste bine sa va grabiti. Pentru ca Domnul cheama-cheama, dar si tace, si din aceasta pricina nu numai ca dorinta de a intra in manastire se va stinge, dar si insasi dorinta de a va mantui sufletul va disparea si veti fi mireanca pana in maduva oaselor.

“Pare ca vor sa va jefuiasca”. Cele ce intra in manastirile de maici aduc contributii in manastiri dupa puteri, uneori destul de mare, insa pentru aceasta unele se bucura de anumite privilegii si, se pare, muncesc dupa bunul plac… desi savarsesc toate ascultarile. Acest lucru nu trebuie sa va opreasca. In afara de contributia aceasta, toate celelalte lucruri ale dumneavoastra le puteti pastra in ordinea lor. Si nimeni nu va va intreba nimic… A cui este aceasta intelepciune care pune pe aceeasi linie atractia catre betie cu atractia dumneavoastra catre monahism? Atractia dumneavoastra este clar de la Domnul… Acest lucru se vede din statornicia ei si din faptul ca dumneavoastra nici nu aveti liniste din pricina nesatisfacerii ei si nici nu veti avea. Si, daca o satisfaceti, puteti intampina greutati. Insa acest lucru este nedespartit de tot binele. Si, intrand in manastire, sa nu cautati sa va odihniti. Asa este calea aceasta, este calea stramtorarilor si a luptelor… Si ea este calea cea adevarata. Iar cea linistita nu este calea cea adevarata. Amintiti-va ceea ce a spus Domnul despre calea cea larga si despre cea stramta… Domnul va alege… si, daca veti intalni greutati, ele vor fi de la Domnul, spre binele dumneavoastra. Tot ceea ce mi-ati scris la sfarsit despre simtamintele, dispozitiile, hotararile si asteptarile dumneavoastra – totul este in firea lucrurilor… Iar ceea ce ati adaugat: “Nu este mandrie, oare, sa-mi doresc atat de mult?” – este un gand nepotrivit. Domnul a spus: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este (Matei 5, 48). Porunca aceasta este pentru cei creati dupa chipul lui Dumnezeu si pentru cei reinviati in Mantuitorul iarasi dupa chipul Celui ce i-a creat. Chibzuiti acum ce dorinta este mai presus de aceasta incat sa puteti spune despre ea: este mandrie?! Se pare ca toate framantarile dumneavoastra sunt desarte. Sa va daruiasca Domnul sa va linistiti si cu duhul linistit sa intrati in manastire.

Sfantul Teofan Zavoratul

 

Din invataturile Sfantului Varsanufie de la Optina

– Să nu plecaţi din biserică mai înainte de a se termina Liturghia, pentru că veţi pierde harul ce-l primiţi.
.
– Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetand neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gandul că Dumnezeu Se află alături de tine. Şi să nu-ti îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cat timp te afli înlăuntrul bisericii.

– Să nu daţi importanţă faptului că după Sfanta Împărtăşanie vă vin multe ganduri urate şi dorinţe rele. Satana vă luptă mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. Moţăiala in timpul sfintei slujbe este lucrarea diavolului! Să vă luptaţi cu ea cat de mult puteţi. Şi să nu spuneţi niciodată: “Maine mă voi împărtăşi”, ci : “Dacă Domnul se va milostivi si mă va învrednici, mă voi împărtăşi.”

– Să nu judeci niciodată pe cineva. Şi, mai ales, ceea ce ţi se pare că este rău. Patima aceasta este foarte cumplită şi greu o biruiţi.

– Să nu vă încredeţi în bînuieli. Omul care se încrede în sugestiile celui viclean şi bănuieşte, este stăpanit de diavolul, care îi arată şi lucruri care niciodată nu s-au făcut. Cand diavolul vă arată lipsurile şi slăbiciunile altora şi vă îmbranceşte în judecată, să vă spuneţi vouă înşivă : “Eu sunt mai rău decat acela. Eu sunt vrednic de osanda veşnică. Doamne, miluieşte-mă!” Chiar dacă spuneţi aceste cuvinte fără tărie, totuşi trebuie să le spuneţi.

– Gandurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezista, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gandurile (nu uitaţi că gandurile acestea nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară) , diavolul vă va aduce atatea ganduri, încat vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.

– În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetata pomenire a lui Dumnezeu si a morţii. Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască cu trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea.

– Nu trebuie să ne maniem pe cei care ne pricinuiesc mahnire, căci ei sunt făcătorii noştri de bine. Ei ne arată nedesăvarşirile noastre de care noi înşine nici nu ne dăm seama. Trebuie, aşadar, să-i suferim în linişte şi să ne rugăm pentru ei.

– Mahnirile care vin una după alta trimise de Dumnezeu, sunt dovada dragostei Lui faţă de noi. Scopul fiecăreia este diferit. Ni le trimite ori ca să ne taie un oarecare rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele vechi.

– Cand înduri unele mahniri să-ţi spui : “Poate sunt vrednic de aceste mahniri. Poate toate-mi sunt absolut necesare, ca să mă curăţ de patimile mele şi mai ales de mandrie.” A suferi diferite amărăciuni nu este atat de important, ci trebuie să ne îngrijim să nu ne umplem de răutate împotriva aceluia ce ni le-a pricinuit.

– Cand te tulbură gandul de frică pentru mahnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu el, ci să spui simplu : “Facă-se voia Domnului!” . Şi asta te va umple de linişte.

– Cand sunteţi în dispoziţie bună să aşteptaţi vijelii. Aşa se întamplă întotdeauna. La fiecare bine, ispita ori merge înainte, ori vine după el.

– Partea si soarta celor ce vor să se mantuiască este suferinţa. Cand suferim, trebuie să ne bucurăm. Şi asta pentru că în acest fel suntem mai siguri de mantuirea noastră.

– Am observat în viaţa mea că problemele de nedezlegat şi întamplările de neînţeles se desluşesc de la sine. Uneori mai repede, alteori după mai mulţi ani. De aceea niciodată n-am stăruit să le explic, deoarece am crezut că odată mi se vor descoperii. Şi într-adevăr, Domnul mi-a trimis dezlegarea îndoielilor la vremea potrivită.

– Pacea lui Dumnezeu este adusă în inima noastră de dorinţa sinceră de a păzi voia Lui. Deci, lasă-te cu totul în voia cea sfantă a Domnului, Care este bun şi desăvarşit şi El îţi va da pace chiar cand suferi multe mahniri lăuntrice şi exterioare. Lasă-te în mainile lui Dumnezeu totdeauna şi în toate.

– Crede-mă că atunci cand suferi ceva foarte greu, suferi după voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea ta.

– Roagă pe Domnul să-ţi ridice orice mahnire şi, o dată cu asta, leapădă-ţi voia ta cea păcătoasă şi oarbă. Lasă-te pe tine, sufletul şi trupul tău, lucrurile tale prezentul şi viitorul tău, cunoscuţii, prietenii, rudele tale şi toate celelalte în voia lui Dumnezeu Cel Preasfant şi Preaînţelept. Spune: “Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule, pentru toate!”. Cu aceste cuvinte minunate şi sfinte se spulberă toate gandurile cele întunecate şi fuge greutatea din suflet şi vine în el pacea şi bucuria. Facă-se voia Ta, Doamne, în toate! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate.

– Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că şi în cele mai înfricoşătoare căderi se ascunde mila cea nesfarşită a Domnului… Chiar şi pierderea părinţilor duhovniceşti este, în planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mantuirea noastră. Crede-mă!

– Despărţirea trupească nu distruge unirea duhovnicească dintre doi oameni, legaţi prin dragostea în Hristos, care este lucrul cel mai de preţ din lume.

– Uneori, Dumnezeu lasă pe om să se simtă părăsit şi uitat. La fel se poate întampla cu toată societatea. În aceste cazuri, lucrul nostru este să ne păstrăm credinţa în Hristos. Dacă se va păstra credinţa, este nădejde de mantuire. Iar credinţa se păstrează numai prin abţinerea de la orice păcat.

– Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe.

– Nu trebuie să ne lipim de cele pămanteşti, chiar de ni se vor părea de mare preţ. Oricărui lucru pămantesc să-i dai valoarea lui pămantească. Însă numai una are într-adevăr mare valoare: mantuirea sufletului nostru. Toate celelalte sunt deşarte. Aici, pe pămant, toate sunt nesigure. Gandul nostru trebuie să fie aţintit şi pironit în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Toate cele pămanteşti vor trece.

– Nu te preocupa niciodată ce vor spune oamenii care nu au o gandire creştinească.

– Acum, creştinismul este urat peste tot, pentru că îi împiedică (pe oameni) să trăiască cum vor, să păcătuiască nestingheriţi. Noua generaţie se dizolvă, se strică, putrezeşte. Vor să trăiască fără Dumnezeu şi urmările sunt evidente.

– Toată lumea se află sub influenţa unei puteri care stăpaneşte mintea, voinţa şi toate puterile sufletului. Şi această putere este vicleană, pentru că izvorul ei este diavolul, iar uneltele lui sunt oamenii vicleni. Prin ei lucrează Antihrist şi înaintemergătorii lui . Apostolul spune: “Pentru aceea Dumnezeu i-a predat duhului amăgirii, al înşelării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului.” Ceva întunecat şi înfricoşător vine peste lume. Omul va rămane mai mult sau mai puţin sub stăpanirea lui şi cu cat puterea celui viclean îl are mai mult (pe om) în stapanirea sa, cu atat omul va fi mai puţin conştient de ceea ce face.

/misiune-ortodoxa.ro/

 

Despre păcatul homosexualităţii

„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii” (Romani 1, 26, 27).

Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult pătimeşte şi se necinsteşte în păcate decât trupul în boli. Bagă de seamă cum şi aici, ca şi în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei zice: „au schimbat fireasca rânduială”. Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce în această cumplită nebunie. Căci „a schimba” presupune a avea ce schimba; după cum atunci când vorbea de credinţă zicea că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună” (1, 25). Bărbaţilor iarăşi le reproşează acelaşi lucru, spunând: „lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”.

Astfel şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţindu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a-şi împlini plăcerile, şi lăsând la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurdităţi, dar încă şi că necinstind ceea ce este firesc, au alergat la ceea ce este potrivnic firii. Or, cele potrivnice firii sunt şi mai grele, iar în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, astfel încât nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credinţa le era satanică, ci şi viaţa le era demonizată. Atunci când le vorbea de credinţă, le-a pus înainte lumea şi cugetul omenesc, spunându-le că, prin mintea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd să se ridice la Creatorul lor, însă fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare. Aici însă, în locul lumii, le pune dinainte plăcerea cea după fire, de care ar fi putut să se bucure cu mai multă libertate şi linişte, prin care ar fi scăpat de ruşine, dar pe care nu au vrut-o. Drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat însăşi firea. Şi ceea ce este încă mai lipsit de cinste este faptul că şi femeile umblă după asemenea legături nefireşti, în timp ce s-ar cădea să se ruşineze mai mult decât bărbaţii. Este şi aici demnă de admirat înţelepciunea lui Pavel, cum acesta aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, le-a dezvoltat pe amândouă cu toată exactitatea. Căci voia a vorbi şi demn, însă şi înţepător în acelaşi timp pentru auditoriu; însă acestea nu erau cu putinţă amândouă, fără ca una din ele să o excludă pe cealaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge auditoriul, iar de voieşti a-l atinge tare, atunci este nevoie a dezveli lămurit ceea ce spui. Dar iată că acest înţelept şi sfânt suflet le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu exactitate; căci în numele firii a mărit învinovăţirea lor şi în acelaşi timp s-a servit de aceasta ca şi de un văl pentru demnitatea povestirii sale. După ce, deci, aduce reproşuri mai întâi femeilor, de îndată merge mai departe asupra bărbaţilor, spunând: „asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”. Iată dovada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amândouă genurile [sexele] sunt corupte – şi bărbatul, care este menit dascăl al femeii, ca şi femeia, căreia i-a fost poruncit a fi de ajutor bărbatului -, nu doar că nu mai îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, dar se şi duşmănesc unii cu alţii. Bagă de seamă, apoi, şi cât de reprezentative sunt cuvintele de care s-a slujit, căci nu spune simplu că s-au îndrăgostit şi s-au dorit unul pe altul, ci că „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”. De unde se vede că toată dorinţa cea nesăbuită vine din lăcomia poftei, care nu poate răbda să stea în hotarele ei. Aşadar, tot ceea ce pofteşte cineva, din cele ce depăşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd şi pierzător, căci sunt schimbate cele îngăduite şi folositoare cu cele neîngăduite şi nefolositoare. După cum sunt unii care, lăsând la o parte pofta firească a hranei celei de obşte, ajung să înghită prafuri şi pietricele, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, râvnesc până şi la apa din mocirlă, tot aşa şi aceia s-au înfierbântat de acea dragoste nelegiuită. Şi de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat şi s-a lăţit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit.

„Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea”, zice mai departe. Să nu-ţi închipui, zice, dacă ai auzit spunând că „s-au aprins”, că boala aceasta provine numai din dorinţă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aţâţat focul dorinţei. De aceea nici nu zice „fiind târâţi”, sau „căzând”, după cum zice în alte părţi, ci „lucrând”, adică faptul că acţionaseră în păcat, şi nu oarecum, ci cu o voinţă determinată. Şi nu zice „dorinţa”, ci „ruşinea săvârşind”, fiindcă au făcut de râs firea şi au încălcat legile rânduite de Dumnezeu. Bagă de seamă, apoi, şi marea confuzie venită din amândouă părţile. Fiindcă nu numai capul a căzut jos la pământ, ci şi picioarele au luat-o razna în sus, şi au devenit duşmani între ei, provocându-se o luptă mai grozavă decât un război civil, mai hidoasă şi mai încurcată. Căci lupta aceasta au împărţit-o în patru feluri noi şi nelegiuite; războiul acesta nu era îndoit, ci întreit, ba chiar împătrit. Gândeşte-te bine: trebuia ca aceştia doi, adică bărbatul şi femeia, să fie una, după cum este spus: „Şi vor fi amândoi un trup”. Iar aceasta o face dorinţa de unire, care leagă prin fire amândouă genurile. Însă această dorinţă firească nimicind-o diavolul, şi făurind un alt mijloc, a rupt în felul acesta genurile unul de altul şi a făcut ca unul să devină doi, adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi celuilalt, ceea ce este cu totul potrivnic legii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup”, iar diavolul a împărţit acel trup în două. Şi iată astfel primul război. Apoi, iarăşi, aceste două părţi s-au războit fiecare atât contra sa, cât şi contra celeilalte; căci şi femeile defăimau pe alte femei, şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul contra altuia, dar şi contra genului femeiesc, ca-n vălmăşia unei lupte pe întuneric. Ai văzut al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea război? Mai este însă şi un alt război, căci pe lângă cele descrise, ei au săvârşit nelegiuire şi împotriva firii înseşi. Deoarece diavolul ştia bine că ceea ce uneşte amândouă genurile este mai ales această dorinţă, s-a gândit să rupă această legătură, astfel încât să se dezbine nu numai în a nu mai face copii, ci chiar în a se război unul cu altul, şi a se răscula unul contra altuia.

„Şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”. Iată cum ajunge discursul său iarăşi la originea răului, adică la necucernicia lor, provenită din falsa credinţă, şi aceasta este plata unei asemenea impietăţi.

Vorbind de gheenă şi de pedeapsă, şi fiindcă celor neevlavioşi şi care preferau a trăi în astfel de plăceri nu li se păreau acestea demne de credinţă, ci mai degrabă ridicole, Apostolul arată că pedeapsa se găseşte în chiar această plăcere smintită. Dacă însă unii ca aceştia nu simt pedeapsa, ba încă resimt mare plăcere în asemenea fapte murdare, să nu te uimească, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vreo boală mintală, deşi de multe ori se nedreptăţesc ei singuri, cauzându-şi rele, ei totuşi nu-şi dau seama de aceasta, ci râd şi benchetuiesc în fapte ca acelea, pe care cei sănătoşi le plâng şi le detestă, însă prin aceasta nu voim a spune că aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest fapt murdar pedeapsa le va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor în care se găsesc. De altfel, nu trebuie a ne da cu părerea din faptele celor bolnavi [mintal], ci din ale celor sănătoşi. Iată că faptul acesta pare a fi vechi, fiind reglementat chiar de o lege în fiinţă, dată de un legiuitor de-al lor, care a interzis prin aceasta slugilor să-şi ungă trupul cu untdelemn şi să practice pederastia, acordând privilegiul acestei murdării numai celor liberi [stăpânilor], sau mai bine zis nu privilegiul, ci necinstirea firii. Cu toate acestea, ei nu o considerau ca necinstire, ci ca pe ceva foarte cinstit, şi oarecum ca pe un drept mai mare asupra slugilor, fiind şi legiuit de către atenieni, popor considerat a fi cel mai înţelept, ba chiar de către marele lor legislator Solon! Apoi şi multe alte cărţi ale filosofilor sunt pline de această boală molipsitoare. Însă de aici noi nu putem spune că faptul acesta este legiuit, ci că noi îi credem pe cei care au primit o asemenea lege ca fiind cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi. Ceea ce pătimesc femeile desfrânate, aceleaşi le pătimesc şi aceştia, ba încă mai grav decât ele, fiindcă, deşi contrar legii, cel puţin ele-şi doresc împreunarea firească, pe când pederaştii doresc ceva cu totul contrar şi legii, şi firii. Chiar dacă nu ar fi iadul, şi nici ameninţarea pedepsei, totuşi acest fapt în sine este mai grozav decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere în aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când eu văd pe cineva alergând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroi, iar acela, în loc să se acopere, încă se şi mândreşte, atunci nu numai că nu-l laud pentru aceasta, ci chiar îl deplâng, fiindcă nu simte, sărmanul, că singur se face de râs. Dar pentru a arăta mai clar batjocura aceasta, daţi-mi voie să aduc şi alt exemplu. Dacă cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare, şi ea în loc să se ruşineze, încă s-ar mândri de acea faptă, oare nu ar fi, pentru aceasta, vrednică de plâns, fiindcă, deşi ar fi putut să scape de această boală, dacă ar fi voit, totuşi ea nici măcar nu o simte ca boală? Desigur că ar fi vrednică de lacrimi. Deci, dacă faptul acela este cumplit, nici faptul pederaştilor nu este mai prejos. Fiindcă a fi cineva batjocorit de ai săi este cu mult mai de plâns decât dacă ar fi batjocorit de străini. Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât ucigaşii: fiindcă e cu mult mai bine a muri decât a trăi defăimat astfel de o lume întreagă. Ucigaşul desparte sufletul de trup, iar aceştia împreună cu trupul pierd şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire. Şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi gravitatea faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât a face asemenea fapte. Nimic nu este atât de cumplit decât această batjocură. Dacă Pavel, vorbind de păcatul desfrânării, zicea: „Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18), apoi ce am putea spune de această nebunie, care este cu atât mai rea decât desfrânarea, încât nici nu poate fi exprimată? Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar că ai şi pierdut şi dreptul de a fi bărbat; căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, deoarece ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile. Şi ca să afli cât de mişelesc e faptul acesta, spune-mi, te rog: dacă, venind la tine un om, ţi-ar spune în gura mare că tu eşti câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai prejos şi mai de necinste decât acest animal; căci câinele cel puţin este folositor omului, pe când cel desfrânat nu este folositor la nimic. Şi iarăşi: dacă cineva, ameninţându-te, ţi-ar porunci să naşti copii şi să lehuzeşti, oare nu te-ai umple de mânie împotriva lui? Dar iată acum că cei înnebuniţi după astfel de păcate singuri îşi făuresc relele cele mai grozave. Căci grozavă sminteală este a te schimba în natura femeiască şi a continua să rămâi şi bărbat în acelaşi timp, sau, mai bine zis, a nu fi nici femeie, nici bărbat. Şi de vrei ca şi din alte părţi să afli gravitatea acestui păcat, atunci întreabă de ce oare toţi legiuitorii pedepsesc prin legile lor pe cei ce se fac singuri eunuci, şi vei găsi că nu din alt motiv decât pentru că-şi mutilează singuri natura lor omenească; deşi aceştia nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii prin acest fapt, ba chiar de multe ori, după această mutilare, ei sunt folositori. Însă nimic nu poate fi mai inutil decât un desfrânat şi un pederast. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia? Dar dacă poate râzi auzind de iad, şi nu crezi în focul cel veşnic, atunci adu-ţi aminte de Sodoma, fiindcă prin acea nenorocire icoana iadului ne stă în faţă chiar în viaţa prezentă. Fiind mulţi care şi astăzi, ca şi atunci, nu cred în învierea cea de apoi, şi nici în cele ce vor urma după înviere, şi care râd când aud spunându-li-se de focul cel nestins, Dumnezeu ne-a luminat prin chiar întâmplările din viaţa prezentă. O astfel de întâmplare este arderea Sodomei şi toată urgia de acolo. Cei ce au fost acolo ştiu, căci singuri au văzut cu ochii lor acea calamitate trimisă de Dumnezeu, şi urmările fulgerelor şi tunetelor de sus. Tu judecă acum singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost nevoit a le arăta gheena mai înainte de timp! Deoarece mulţi Îi dispreţuiau cuvintele, şi atunci ca şi acum, Dumnezeu le-a arătat neaşteptat icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. Într-adevăr, ciudat a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, după cum şi păcatul pe care ei îl săvârşiseră – pederastia cea potrivnică naturii; şi [ploaia de foc] a ars pământul acela, după cum şi pofta trupească făcuse acelaşi lucru cu sufletele lor. De aceea şi acea ploaie a fost opusul unei ploi obişnuite: nu numai că n-a deschis pântecele pământului, ca să-l facă a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pentru primirea seminţelor ce ar fi aruncate în el. Astfel era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci acea nelegiuire făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei. Ce poate fi mai odios decât un bărbat tăvălindu-se în desfrânare? Ce poate fi mai greţos? O, ce nebunie! O, ce smintire! Dar de unde şi cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună, care a adus firea în halul celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât acelea, pe cât şi sufletul e mai înalt şi mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără de minte decât animalele necuvântătoare, mai fără de ruşine decât câinii! Căci nicăieri printre acestea nu vei găsi o astfel de împreunare, ci firea îşi cunoaşte hotarele sale. Voi însă, care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât dobitoacele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte, batjocorindu-vă şi voi înşivă.

Însă de unde şi cum, oare, s-a născut acest rău? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu.

Când unii scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate cele bune fug de la dânşii. Deci, pentru a nu se întâmpla aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu-l pierde atât de mult pe om ca atunci când cade de pe această ancoră, după cum nimic nu-l poate salva mai mult decât aceasta, dacă el îşi are ochii necontenit aţintiţi spre ea. Dacă noi, având înaintea ochilor pe un om, ne sfiim totuşi a face păcate, şi de multe ori ne ruşinăm până şi de slugile cele mai liniştite, nefăcând nimic absurd prin aceasta, de aici poţi înţelege câtă siguranţă am avea dacă veşnic ne-am gândi, cu frică, la Dumnezeu. Când ne vom găsi astfel, atunci diavolul nu se va putea arunca asupra noastră, de vreme ce s-ar trudi în zadar; dar dacă ne va găsi rătăciţi din calea cea dreaptă, şi mergând fără nici un frâu, atunci acesta, luând motiv chiar de la noi, va putea uşor să ne lege din toate părţile şi să facă cu noi tot ceea ce voieşte. După cum păţesc slugile cele leneşe care, ducându-se în piaţă să târguiască, lasă însă la o parte scopul pentru care au fost trimise de stăpânul lor, alipindu-se de cei ce stau degeaba acolo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dumnezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, frumuseţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoare cu nimic, după cum şi slugile, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşetori, iar mai apoi, venind acasă târziu, primesc lovituri de la stăpânii lor. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios.
Însă, iubiţilor, să nu facem şi noi aşa. Şi noi am fost trimişi aici de Stăpânul a toate spre a îndeplini multe şi grabnice îndatoriri. Iar dacă le lăsăm pe acelea şi stăm privind distraţi la asemenea nimicuri, pierzându-ne tot timpul în zadar, atunci vom lua pedeapsa cea mai grea. Dacă însă tu nu voieşti să stai degeaba, atunci ai înainte-ţi ceea ce se cuvine să admiri, şi pentru care poţi să-ţi consacri tot timpul vieţii tale; ai înainte-ţi lucruri vrednice nu de râs, ci de admiraţie şi de laude nesfârşite. Cel ce admiră cele de râs, de multe ori este el însuşi de râs, şi chiar mai rău decât un bufon. Deci, ca nu cumva să păţeşti acestea, fugi degrabă la treaba ta! De ce ai stat, spune-mi, uitându-te absorbit la bogăţie, gândindu-te ca şi înaripat la ideea de a o avea? Ce vezi acolo de admirat şi vrednic de a-ţi cuceri ochii? Caii aceia împodobiţi cu aur? Servitorii aceia, dintre care unii barbari, alţii eunuci, îmbrăcaţi cu haine luxoase pe dinafară, în timp ce sufletul lor e moleşit cu desăvârşire, sub o expresie plină de mândrie? Sau agitaţia şi vuietul de acolo? Şi cum pot fi acestea vrednice de admirat? Cu ce sunt superiori cerşetorilor care dansează şi fluieră prin pieţe? Căci şi aceştia, fiind cuprinşi de marea lipsă a virtuţii, joacă mai ridicol decât jocul acelora, purtându-se în toate părţile: astăzi, de pildă, la o masă luxoasă, mâine în casele femeilor desfrânate, altădată înaintea unui roi de linguşitori, sau înaintea unei mulţimi de gură-cască. Dacă aceia sunt îmbrăcaţi în haine aurite, tocmai pentru aceasta sunt de plâns, fiindcă pentru ei sunt de preţ tocmai acele lucruri care nu preţuiesc nimic înaintea lui Dumnezeu. Să nu-mi spui de haine, ci dezveleşte sufletul lor, priveşte în el şi vezi tu dacă nu cumva este brăzdat de mii de răni, zdrenţuit, pustiu şi nesprijinit de nimeni. Ce folos poate fi din nebunia cea de pe dinafară? Fiindcă este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată mulţumirea sufletească; el nici nu simte sărăcia exterioară, din cauza bogăţiei lăuntrice. Pe când împăratul, desfătându-se în cele ce nu-i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt cele mai intime, adică în suflet, în gândurile şi în conştiinţa sa, care sunt nedespărţite de fiinţa sa şi după moarte. Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să lepădăm hainele cele aurite şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorâte din ea. Căci numai astfel ne vom bucura şi aici, ca şi acolo, de adevărata mulţumire, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur
din “Omilii la Epistola catre Romani”

 

Despre rugăciune – Sfîntul Serafim de Sarov

Cei ce s-au hotarît sa-I slujeasca cu adevarat lui Dumnezeu trebuie sa se îndeletniceasca cu pomenirea neîncetata a Numelui Sau în inima lor si cu rostirea continua a rugaciunii cître Iisus Hristos, repetînd în sinea lor: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Iar dupa-amiaza, aceasta rugaciune se poate zice astfel: ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluiete-ma pe mine, pacatosul”. Sau poti sa o chemi direct pe Maica Domnului, zicînd: “Preasfînta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Poti sa spui si cîntarea îngereasca: “Nîscatoare de Dumnezeu Fecioara, bucurate”. Astfel ferindu-ne de împrastierea gîndurilor si pastrîndu-ne constiinta în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim eu El. Caci, spune Sfîntul Isaac Sirul, “în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69). In biserica e bine sa tinem ochii închisi, pentru a ne feri de împrastierea gîndurilor, si, pastrîndu-ne constiina în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim cu El. Caci spune Sfîntul Isaac Sirul, ,”în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69). In biserica e bine sa tinem ochii închisi pentru a ne feri de imprastierea atentiei. Ochii sa-i deschizi doar cînd te încearcă somnul, atunci indreapta-ti ochii asupra unei icoane sau a unei lumînari aprinse în fata ei. Daca în timpul rugaciunii ni se întîmpla sa fim furati de gînduri, atunci trebuie sa ne smerim si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu caci, dupa cum zice Sfîntul Macarie, “vrajmaul nazuieste decît sa întoarca gîndul nostru de la Dumnezeu, de la frica si de la iubirea Lui” (Omilia 2, 15). Cînd însa mintea si inima sunt unite în rugîciune si cînd sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încalzi de caldura duhovniceasea în care straluceste lumina lui Hristos si va umple de pace si bucurie întreaga fiinta launtrica a omului. Pentru toate suntem datori sa-I multumim Domnului si sa ne incredintîm pe noi însine voii Lui. Trebuie, de asemenea, sa-I punem dinainte toate gîndurile, cuvintele si faptele noastre, straduindu-ne ca toate sa-I slujeasca numai bunei Lui placeri.

 

Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor arată

ABATERILE ŞI SAMAVOLNICIILE LEGATE DE  CREDINŢA ORTODOXĂ SĂVÂRŞITE DE PATRIARHUL ECUMENIC

GRAIUL ORTODOX: Se impune convocarea unui Sinod Panortodox care să elibereze Biserica Ortodoxă din legăturile Ecumenismului, de care este răspunzătoare Patriarhia Ecumenică şi arhiereii şi teologii ecumenişti. Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei – prin care Patriarhul Bartolomeu cere înlăturarea şi închiderea gurii arhiereilor, stareţilor de mănăstiri, teologilor şi clericilor antiecumenişti, care dezaprobă faptul că arhiereii ecumenişti compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, dispreţuiesc şi încalcă Sfintele Canoane şi strică învăţătura ortodoxă – primeşte din partea Sinaxei Clericilor şi Monahilor răspunsuri bine argumentate prin nenumărate exemple. Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor a dat un răspuns scrisorii pe care Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a adresat-o Arhiepiscopului Atenei, kir Ieronim, şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care se cere înlăturarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim, dar şi a oricărui alt Mitropolit şi a teologilor ortodocşi care se opun panereziei Ecumenismului pe care o promovează Fanarul şi Ierarhii ecumenişti.

Din partea Sinaxei semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),

Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)

Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

În acest răspuns, pe care ὈρθόδοξοςΤύπος îl redă în întregime mai jos, Sinaxa Clericilor şi Monahilor arată următoarele:

Scrisoarea Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, este provocatoare şi neîntemeiată din punct de vedere teologic. Sinaxa îşi argumentează amănunţit afirmaţiile.

Scrisoarea patriarhală foloseşte „elemente” din ecleziologia Vaticanului, ca să se pronunţe împotriva Mitropoliţilor, teologilor, clericilor şi monahilor antiecumenişti, iar pe Arhiepiscopul Bisericii autocefale a Greciei îl tratează ca pe un simplu cleric din jurisdicţia lui. Din lectura scrisorii patriarhale reiese clar că Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti din jurul acesteia poartă convorbiri şi se roagă împreună cu eterodocşii, iar ortodocşilor le porunceşte să tacă. În răspunsul Sinaxei sunt menţionate toate abaterile Patriarhului Ecumenic de la Sfintele Canoane, de la Tradiţia Ortodoxă şi, în consecinţă, de la Adevărul credinţei noastre. Se dovedeşte cu exemple că Arhiereii Ecumenişti, sub îndrumarea Fanarului, încalcă hotărârile Sinoadelor Panortodoxe. […] Deciziile panortodoxe stabilesc că Biserica Ortodoxă nu îşi are locul în forurile ecumeniste. Aceste decizii le aplică multe Biserici autocefale, dar nu şi Patriarhia Ecumenică, care, între altele îi acuză pe antiecumenişti că nu se supun deciziilor Sinoadelor Panortodoxe. De asemenea, deciziile panortodoxe au condamnat fără ocolişuri Uniaţia, cătă vreme Patriarhia Ecumenică a recunoscut-o, pentru prima oară în istorie. Sinaxa Clericilor şi Monahilor enumeră şi alte încălcări ale deciziilor Sinoadelor Panortodoxe, făcându-se o menţiune specială asupra desconsiderării Sfintelor Canoane prin rugăciunile în comun şi coliturghisirile arhiereilor ecumenişti cu Papa şi cu alţi reprezentanţi ai ereziilor creştine. Se arată că trădarea Sfintelor Canoane de către Arhierei Ecumenişti şi de către Fanar a ajuns până în punctul în care Episcopi papistaşi participă în sfintele biserici ale Patriarhiei Ecumenice, în Duminica Ortodoxiei, la litania Sfintelor Icoane (o, cumplită confuzie şi batjocură!), câtă vreme Episcopul Prusei a declarat public, încălcând prin asta Sfintele Canoane, că rugăciunile împreună cu eterodocşii nu constituie o infracţiune canonică.

Acuzei Patriarhiei Ecumenice, potrivit căreia antiecumeniştii nu doresc dialogul cu eterodocşii, Sinaxa îi răspunde că doreşte ca dialogul să aibă loc „în cadrele bisericeşti şi canonice ortodoxe”, aşa cum a hotărât Sinodul Bisericii Greciei.

În continuare, dovedesc cu exemple că nu antiecumeniştii sunt cei care compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, ci, dimpotrivă, Arhiereii ecumenişti (vezi în amănunt, toate exemplele, în textul răspunsului).

Se dovedeşte că anatemele pe care le-a rostit Înaltpreafinţitul Mitropolit al Pireului sunt îndreptăţite şi că nu există primejdia schismei şi a tulburării unităţii Bisericii din pricina acţiunii antiecumeniste, ci, dimpotrivă, din pricina compromisurilor legate de învăţătură de credinţă pe care le fac Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti. În continuare, înfăţişează exemple de încălcări grăitoare ale învăţăturii de credinţă, din care reiese că participarea Bisericii Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică se face recurgându-se la nenumărate compromisuri în multe chestiuni importante ale credinţei noastre ortodoxe neprihănite. Consideră, în sfârşit, că Patriarhia Ecumenică, în scrisoarea către Arhiepiscop şi către Sinodul Permanent, ameninţă realmente Biserica Greciei că, dacă nu îi pedepseşte pe Arhiereii, teologii, stareţii şi clericii antiecumenişti, va convoca un Sinod Panortodox pentru a-i condamna la nivel panortodox. Sinaxa Clericilor şi Monahilor doreşte şi se roagă pentru convocarea unui Sinod Panortodox în care Biserica Ortodoxă să se elibereze din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze. Publicăm mai jos întregul răspuns al Sinaxei Antiecumeniste a Clericilor şi Monahilor la Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care cere eliminarea arhiereilor şi a teologilor antiecumenişti, avându-l în frunte pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim. Iată textul complet al răspunsului Sinaxei la scrisoarea Patriarhului Ecumenic:

PROVOCATOARE ŞI, DIN PUNCT DE VEDERE ECLEZIOLOGIC, NEÎNTEMEIATĂ

ESTE SCRISOAREA PATRIARHULUI ECUMENIC CĂTRE ARHIEPISCOP

Introducere

Stilul şi trăsăturile Scrisorii patriarhale

În mijlocul Postului Mare, pe data de 16 martie 2012, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a trimis o scrisoare către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, care abordează problematica Mişcării Ecumenice.

Scrisoarea patriarhală ne aminteşte de o altă scrisoare mai veche (din 2009), cu un conţinut asemănător, prin care Patriarhul condamna „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, pentru că ar provoca, chipurile!, schismă în Biserică, şi cerea atunci aplicarea unor pedepse aspre împotriva promotorilor acesteia. Însă, harul lui Dumnezeu altfel a rânduit şi – slavă Domnului! – scrisoarea aceasta a devenit motivul ca pentru prima oară să se discute amănunţit, timp de două zile (15-16.10.2009), în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei evoluţia Dialogului Teologic Bilateral cu Romano-catolicii. În discuţia din Sinod s-au dezvăluit fapte şi date despre Mişcarea Ecumenică pe care Ierarhii noştri implicaţi în dialog le ţineau cu grijă ascunse. Sinodul nostru, acţionând corect, nu a condamnat „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, nici pe promotorii acesteia, aşa cum abuziv i se ceruse de la Constantinopol. Nu face obiectul prezentei scrisori să comentăm acea decizie, membrii Sinaxei noastre au făcut acest lucru la momentul respectiv. Însă, citind recenta scrisoare a Patriarhului Ecumenic şi văzând stilul în care este scrisă, nu putem să nu ne amintim de paragraful 6 al comunicatului Sinodului Bisericii Greciei (16.10.2009), prin care se adresează poporului credincios cu un cuvânt deosebit de emoţionant: Ierarhia „îi roagă pe credincioşi să aibă încredere în păstorii lui”. Este vădită diferenţa de ethos-uri şi stiluri dintre mai vechea decizie sinodală şi prezenta scrisoare patriarhală: Ierarhii greci, exprimând Biserica-mamă, se adresează fiilor ei. Episcopul, ca părinte şi nu ca tată vitreg, vorbeşte fiilor săi. Ierarhii Bisericii Greciei se adresează cu un deosebit respect faţă de persoanele credincioşilor şi înţeleg neliniştea îndreptăţită a poporului credincios al lui Dumnezeu pentru câte se uneltesc în Mişcarea Ecumenică. Din păcate, asemenea atitudini bisericeşti sănătoase nu putem găsi în scrisoarea patriarhală, ci, dimpotrivă, cu multă mâhnire constatăm poziţii clericaliste, de impunere, de închidere a gurii şi de reprimare a cuvântului, a luptei şi a neliniştii poporului lui Dumnezeu.

Să cercetăm însă elementele de bază ale scrisorii patriarhale.

Ecleziologie de la Vatican

Din păcate, documentul patriarhal, se sprijină pe elemente ale ecleziologiei Vatican-iene, potrivit căreia, un episcop, care este, chipurile!, „primul din Biserica universală”, poate să „se bucure de putere canonică supremă, deplină, directă şi universală în Biserică, putere pe care o poate exercita totdeauna în mod liber”! Cum altfel ar putea fi interpretată pretenţia indirectă, dar limpede, a Patriarhului Ecumenic de a fi el cel care aprobă la care congrese teologice va trimite reprezentanţi Arhiepiscopul Atenei şi la care vor putea participa Ierarhii Bisericii Greciei? Cum altfel poate fi interpretat stilul scrisorii patriarhale, al cărei autor se adresează Arhiepiscopului Bisericii Greciei ca unui simplu cleric din jurisdicţia sa? Este acesta stil de scrisoare către un „frate” de-aceeaşi-cinste, împreună-episcop şi chiar Arhiepiscopul unei Biserici Autocefale? Cugetul smerit al Arhiepiscopului Atenei trece cu vederea, desigur, adresarea verbală necuviincioasă faţă de persoana sa, însă problematica ordinii canonice în conducerea Bisericii impun respectul necesar faţă de întâi-stătătorul Sinodului Bisericii Greciei. Cum altfel să interpretăm pretenţia Patriarhului Ecumenic ca Sinodul Bisericii Greciei să respingă şi să condamne ceea ce el consideră vrednic de condamnat? Ne pare rău, dar, cu siguranţă, a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale că doar atunci când avem de-a face cu o încălcare a credinţei ortodoxe sau a Sfintelor Canoane, este îndreptăţit sau, mai bine spus, Patriarhul Ecumenic are obligaţia să acţioneze dincolo de graniţele jurisdicţiei sale şi să atragă atenţia asupra abaterii respective. Această obligaţie nu este însă un drept exclusiv al Patriarhului Ecumenic, ci este obligaţia şi dreptul oricărui episcop ortodox. Însă, o asemenea situaţie de abatere de la credinţa ortodoxă şi de la rânduiala canonică, care să justifice depăşirea limitelor jurisdicţiei sale, nu se probează cu date în documentul patriarhal. Prin urmare, scrisoarea patriarhală nu numai că încalcă Tomosul Autofecaliei Bisericii Greciei şi principii canonice statornice care guvernează Biserica Ortodoxă, dar vădesc şi devierea spre poziţii bisericeşti papistaşe. În cazul nostru, de altfel, ca şi într-o mulţime de alte asemenea cazuri din zilele noastre, lucrurile s-au întors pe dos, de vreme ce nu oarecari laici şi clerici, ci însuşi Patriarhul Ecumenic şi Arhierei ai Tronului Ecumenic şi ai altor jurisdicţii, purced, prin faptele lor, la încălcarea Sfintelor Canoane şi contribuie, prin discursurile şi opţiunile lor, la stricarea credinţei noastre ortodoxe. Sunt nevoiţi, astfel, poporul credincios, clericii şi monahii simpli să identifice abaterile de la credinţă şi de la rânduiala canonică şi să atragă atenţia asupra lor, ca unii care exprimă conştiinţa bisericească şi dogmatică ortodoxă (vezi Hotărârea Patriarhilor Răsăritului, 1848), atunci când, iată!, cei a căror datorie şi obligaţie de căpătâi este să vegheze asupra credinţei, adică Episcopii ortodocşi şi Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale, în afara câtorva cazuri izolate, evită să o facă în numele iubirii de fraţi, al politeţii, al ascultării prost înţelese, din pricina, chipurile!, respectului faţă de instituţiile bisericeşti şi a invocării unor condiţii speciale.

Cu eterodocşii dialogăm, iar ortodocşilor le închidem gura!

În documentul patriarhal se exprimă mâhnirea şi neliniştea Patriarhului „faţă de declaraţiile, manifestările şi, în general, mişcările din sânul Bisericii noastre, prin care se exprimă poziţii, aprecieri şi păreri care nu se potrivesc caracterului moral şi vieţuirii ortodoxe”. În continuare se precizează că problema constă în exercitarea „criticii… faţă de Dialogurile Teologice bilaterale şi multilaterale care se desfăşoară la întâlnirile intercreştine din Consiliul Mondial al Bisericilor, din Consiliul European al Bisericilor şi din alte organisme intercreştine asemănătoare”.

Cu tot respectul faţă de instituţia Tronului Ecumenic, ne întrebăm:

De când şi pe baza cărei rânduieli canonice, preocuparea poporului lui Dumnezeu pentru Adevărul credinţei şi pentru unitatea în Adevăr a Bisericii şi, în consecinţă, exercitarea unei critici cuviincioase şi argumentate a unor fapte şi discursuri ale conducătorilor bisericeşti constituie o încălcare bisericească canonică şi impune pedepsirea aşa-zişilor vinovaţi? Nu cumva s-a pricopsit şi Biserica Ortodoxă cu un papă infailibil, ale cărui decizii cu permit nici o critică?

Oare grija mărturisitoare a credincioşilor pentru temele credinţei nu ar trebui să îi bucure pe păstorii noştri? Sau ei se bucură doar când poporul este de acord şi încuviinţează spusele şi faptele conducerii? Însă o asemenea abordare nu este sănătoasă din punct de vedere bisericesc, pentru că vădeşte o mentalitate clericalistă şi papistaşă nedeclarată! Ne lăudăm cu regimul sinodal al conducerii Bisericii Ortodoxe atât în întregul ei, cât şi în cadrul Bisericilor Ortodoxe Locale. Negreşit, la sinoade participă episcopi, dar determinant este şi rolul poporului (clerici şi credincioşi) în primirea sau respingerea hotărârilor Sinoadelor. Exemplele din Biserica Ortodoxă sunt multe: Sinoadele de la Efes (449), Sinodul din Iéria (754) şi de la Ferrara-Florenţa (1439) care au fost respinse dintru început de conştiinţa bisericească a poporului lui Dumnezeu (cler şi credincioşi) ca fiind tâlhăreşti, şi abia apoi a venit formularea sinodală a hotărârii bisericeşti a poporului. Cum, aşadar, se pedepseşte, cu inimă uşoară, simpla exercitare a criticii faţă de deciziile sinoadelor sau ale întâistătătorilor? Să nu uităm nici decizia panortodoxă a celor patru Patriarhi ai Răsăritului (1848), care sintetizează ecleziologia patristică ortodoxă despre rolul poporului lui Dumnezeu: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”. În documentul patriarhal se face pomenire de critica exercitată asupra dialogurilor. Ce răspuns propune Biserica Primului Scaun a Constantinopolului la această critică? Din păcate, doar astuparea gurii şi pedeapsa! Regretăm că suntem nevoiţi să strigăm cu toată puterea sufletului nostru: Aşa se poartă un părinte cu fiii lui? Asta impune conştiinţa responsabilă a păstorului şi episcopului? Aşa cred unii că se cultivă respectul poporului faţă de conducerea bisericească? Cu o asemenea mentalitate conduc ei poporul lui Dumnezeu „către păstrarea neclintită a încrederii faţă de păstorii lui” sau reuşesc tocmai inversul? Dar vai de părintele care dispreţuieşte strigătul de agonie al copiilor lui. El însuşi zdruncină în conştiinţa copiilor autoritate părintească. Şi să nu ne scape faptul că autoritatea părintească nu se impune prin reducerea la tăcere a criticii, ci se insuflă prin cuvânt şi faptă chiar şi copiilor celor mai „neastâmpăraţi”. Dacă acest lucru este valabil în paternitatea biologică, cu atât mai mult se aplică în cea duhovnicească. Cuvântul nostru este un strigăt de durere şi de nelinişte pentru stricarea cugetului pastoral, care cuget ar trebui să fie cu deosebire viu şi conştient la redactorul scrisorii patriarhale. Păstorii, oare, nu au obligaţia să vină să dialogheze cu turma lor, să se îngrijească, aşa încât hotărârile lor să fie bine înţelese? Turma aceasta este necuvântătoare, aşa încât să fie mânată şi să se poarte cu ea după dorinţele păstorilor, fără ca ea să îşi poată exprima nici cea mai mică nelinişte? Din păcate, se observă din partea ortodocşilor care sunt implicaţi la vârf în Mişcarea Ecumenică că promovează trâmbiţând cu putere dialogul cu eterodocşii şi cu cei de alte credinţe, dar evită provocator, tremură efectiv, la cea mai mică discuţie cu fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu fiii lor duhovniceşti şi împreună-slujitori ai Trupului lui Hristos! Fără îndoială, în scrisoarea patriarhală este vădit faptul că autorul scrisorii a fost foarte deranjat de Conferinţa cu tema „Teologie patristică şi erezie postpatristică” organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului (pe care o caracterizează în scrisoare drept „adunare populară”). Este foarte limpede succesul pe care, în fapt, l-a avut conferinţa: a tulburat apele tulburi ale duhului antipatristic şi ale Ecumenismului, a trezit conştiinţe, i-a deranjat pe responsabili. Slavă Domnului! Este vădit faptul că se tem de popor şi de adunarea acestuia: pentru că nu vor ca poporul să fie catehizat şi informat, ca să facă ei ce vor fără nici o împotrivire! Poporul nu trebuie să ştie! Este interzisă informarea responsabilă a acestuia! Este un element de gravă decădere faptul că mai-marii bisericeşti înfierează cunoaşterea, educaţia, informarea poporului despre cele care se întâmplă în Mişcarea Ecumenică!

III. Cine încalcă hotărârile panortodoxe?

Suntem acuzaţi că dispreţuim „hotărârile panortodoxe”. Este „bomboana” facilă care adesea, dar de neîngăduit, o servesc acuzatorii noştri. Sunt necesare în acest punct trei observaţii:

a) Hotărârile panortodoxe nu sunt hotărâri de Sinoade Ecumenice, faţă de care nu încape critică. De aceea, adesea nu doar că se critică astfel de hotărâri panortodoxe, dar nici nu sunt aplicate de către Bisericile Locale, fără să fie validate de aceste Biserici.

b) Potrivit tuturor hotărârilor panortodoxe, participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică nu este nencondiţionată; se pun anumite condiţii, pe care sunt cu toţii obligaţi să le respecte şi să le ţină. În caz contrar, prezenţa ortodocşilor în forurile ecumenice se va face prin încălcarea acestor decizii panortodoxe. Tocmai pentru că, din păcate, nu se respectă condiţiile puse la nivel panortodox, există Biserici Ortodoxe locale care s-au retras cu totul din Mişcarea Ecumenică temporar sau definitiv sau din anumite departamente ale acesteia: spre exemplu, definitiv s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor Patriarhia Georgiei, Patriarhia Bulgariei, şi pentru un mare interval de timp, în trecut, Patriarhia Ierusalimului; în anii ’90 s-au retras provizoriu din Dialogul Teologic Bilateral cu papistaşii cele mai multe Biserici şi Patriarhii Ortodoxe Autocefale (Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Rusiei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Greciei, a Cehiei şi a Slovaciei). Dacă scrisoarea patriarhală s-ar aplica literal, ar trebuie ca întâistătătorii şi sinoadele Bisericilor Locale menţionate mai sus să fie pedepsiţi pentru abatere, dispreţuire şi neascultare a hotărârilor panortodoxe care prevăd participarea tuturor la Mişcarea Ecumenică. Suntem acuzaţi noi care, la urma urmei, facem o simplă critică a celor care se petrec în spaţiul dialogului ecumenic, câtă vreme Bisericile de mai sus au trecut la acţiuni importante şi au refuzat participarea lor la Consiliul Mondial al Bisericilor, încălcând hotărâri panortodoxe. Însă despre aceştia nu îndrăzneşte să spună nici un cuvânt scrisoarea patriarhală.

c) Dacă studiem cu atenţie hotărârile panortodoxe, vom vedea că nu persoanele care critică cele spuse şi săvârşite la nivel ecumenic de către unii ortodocşi sunt cele care nesocotesc hotărârile panortodoxe, ci chiar fruntaşii ortodocşi din Mişcarea Ecumenică, cei care sunt în prim planul dialogurilor. Da! Ecumeniştii dispreţuiesc şi răstălmăcesc deciziile panortodoxe. Arată oare respect faţă de hotărârile panortodoxe care condamnă Uniaţia faptul că Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a oferit un Sfânt Potir ca dar cu un simbolism foarte profund, nou-alesului Episcop Unit al Atenei? Arată respect faţă de hotărârile panortodoxe care au condamnat categoric Uniaţia, „Mitropolitul Pergamului, considerat un foarte iniţiat în teologia ortodoxă, care declară că chestiunea Uniaţiei nu constituie o problemă ecleziologică, ci o problemă practică, pe care trebuie să o abordeze fiecare Biserică Ortodoxă în parte”, potrivit scrisorii Arhiepiscopului Australiei, kir Stilianós, adresate unui membru al Sinaxei noastre? Potrivit Enciclicei din 31.1.1952 a Patriarhiei Ecumenice – care exprima consensul panortodox de-a lungul veacurilor – sunt interzise categoric rugăciunile în comun care „fac obiectul Sfintelor Canoane şi tocesc sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor”. Din păcate, cei care nu respectă Tradiţia panortodoxă sunt chiar reprezentanţii Tronului Ecumenic; şi îşi permit să ne denunţe pe noi, cu inimă uşoară, ca încălcând Sfintele Canoane! Să amintim:

a) În 2002 este aprobat regulamentul privitor la rugăciunea comună „confesională” şi „interconfesională” la întâlnirile Consiliului Mondial al Bisericilor de către reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice!

b) Biserica Constantinopolului aduce cântări de laudă Papei, care stăruie în erezie, ca fiind „venerabil Păstor şi Întâi-stătător” şi asta chiar în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului Ortodox!

c) Se aduc cântări de laudă ereziei papismului, ca fiind „Biserică venerabilă, Scaunul lui Petru”, de către Biserica Constantinopolului şi asta în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului!

d) Papa, cel care stăruie în erezie, îmbrăcat în veşminte liturgice, participă activ la Dumnezeiasca Liturghie în biserica patriarhală (30.11.2006) schimbând sărutarea liturgică cu (… co-liturghisitorul său) Patriarhul şi rostind Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) în numele poporului ortodox!

e) Clerici papistaşi şi armeni, îmbrăcaţi în veşminte liturgice, citesc Evanghelia la Vecernia Dragostei [a „Doua Înviere”, n.tr.] în biserica patriarhală (în anii 2011, 2012) şi intră în Sfântul Altar prin Uşile Împărăteşti, ca nişte clerici ortodocşi canonici!

f) Mitropolitul Germaniei, kir Augustin, a participat la Trier în Germania la o manifestaţie dedicată „pomenirii Botezului” în „Ziua Lumii creştine” (5 mai 2012)! S-a rugat împreună chiar şi cu pastoriţe şi episcopese şi a primit să fie stropit pe frunte de un Episcop papistaş întru „pomenirea Botezului”! În aceeaşi măsură tragică pentru un Episcop ortodox a fost şi clipa în care Mitropolitul Germaniei, ca şi cum ar fi fost un cleric papistaş, i-a stropit pe frunte pe mirenii catolici şi protestanţi întru „pomenirea Botezului”! Ar fi putut, aşadar, Roma să-şi asigure o mai bună legiferare bisericească a „botezului” papistaş decât printr-un Episcop ortodox cunoscut, reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului? La aceeaşi ceremonie, acelaşi Mitropolit a fost fotografiat aşteptând la rând după o pastoriţă sau episcopeasă, care îl binecuvintează pe frunte (!) pe un episcop papistaş! Cu adevărat miserabile visu!

g) Episcopi papistaşi au participat în biserici ale Patriarhiei Ecumenice la litania Icoanelor în Duminica Ortodoxiei! O, cumplită confuzie şi batjocorire!

h) Mitropolitul Prusei şi directorul Facultăţii de Teologie din Halki, kir Elpidofos, le predă studenţilor lui că rugăciunile în comun cu eterodocşii sunt îngăduite şi nu reprezintă o încălcare canonică, potrivit Sfintelor Canoane, a Enciclicei Patriarhale din 31.1.1952 şi Scrisorii din 3.7.1999 a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, adresată Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Dispreţuire

Cele de mai sus nu constituie oare o adevărată dispreţuire a hotărârilor panortodoxe? Când i-a condamnat Tronul Ecumenic pe cei de mai sus pentru încălcările săvârşite? Este oare în acord cu hotărârile panortodoxe, care insistă asupra mărturisirii conştiinţei de sine ortodoxe în spaţiul ecumenic, textul provocator pe care l-au semnat reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre (februarie 2006), potrivit căruia „fiecare biserică [să nu uităm că din Consiliul Mondial al Bisericilor fac parte 340 de grupări protestante, n.a.] este Biserică sobornicească şi nu doar o parte a acesteia. Fiecare biserică este Biserică sobornicească, dar nu în întregul ei. Fiecare biserică îşi împlineşte sobornicitatea când este în comuniune cu celelalte biserici [adică, în comuniune cu grupările protestante!, n.a.]”! De asemenea, în acelaşi text a fost recunoscut calitatea de Biserică tuturor „bisericilor” eretice protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi a fost acceptat că mulţimea cacodoxiilor şi rătăcirilor lor sunt „moduri diferite de exprimare ale aceleiaşi credinţe” şi „diversitate de harisme ale Duhului Sfânt”! La urma urmei, este posibil să existe încuviinţare panortodoxă pentru aceste hule? Am prezentat aceste câteva cazuri ca să vedem cine dispreţuieşte cu adevărat şi încalcă „hotărârile panortodoxe”! Ca membri ai Bisericii Ortodoxe avem pretenţia de la păstorii noştri să respecte şi să ţină toate hotărârile panortodoxe. Toate hotărârile şi nu doar pe cele pe care le vor unii. Pentru că niciodată şi nici un Sinod Panortodox nu a stricat ecleziologia ortodoxă, nu a anulat Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice, nici nu a dat cuiva dreptul să dispreţuiască şi să facă derogări de la Tradiţia şi rânduiala bisericească, aşa cum se întâmplă adesea în spaţiul ecumenist. Dacă acest lucru s-a întâmplat vreodată, atunci, orice Sinod – fie el şi „panortodox” – se va anula de la sine şi se va transforma în „sfat al nelegiuiţilor” şi „adunare a vicleninzilor”. De altfel, „ecumenicitatea” sau caracterul „tâlhăresc” al unui sinod nu sunt definite de numărul şi reprezentarea participanţilor, ci, înainte de toate, de deciziile acestuia.

Dialog în cadre ecleziologice şi canonice ortodoxe

O altă acuză care cu timp şi fără timp se dezlănţuie împotriva noastră este aceea că refuzăm orice dialog cu eterodocşii. Nimic mai fals! Curată calomniere a cuvântului nostru! Primim dialogul, aşa cum l-au primit Domnul, Apostolii şi Părinţii; în acelaşi timp îl refuzăm la fel cum Domnul a refuzat orice discuţie cu Pilat, cu Ana şi Caiafa. Suntem de acord şi încuviinţăm decizia Sinodului nostru din 16.1.2009, potrivit căreia „Dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe”. Precizarea „însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe” a fost socotită necesară, pentru că, evident, Sinodul nostru consideră că nu se întâmplă acest lucru. Politeţea şi subtilitatea exprimării comunicatului ar trebui să îi pună pe gânduri pe ecumenişti pentru mersul lor de până acum, dacă vor să respecte părerile şi deciziile sinodale. Şi nu este doar Sinodul nostru. Încă şi ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice îşi exprimă profunda nelinişte faţă de abaterile din cadrul Dialogului. Cităm doar pe unul dintre cei mai iluştri, datorită pregătirii lui teologice şi a participării timp de 20 de ani de pe poziţia de co-preşedinte la Dialogul Teologic Bilateral cu Romano-catolicii, pe Arhiepiscopul Australiei, kir Stilianós, care a condamnat decăderea Dialogului cu Papistaşii la un simplu „joc care nu are nimic sfânt”, iar într-o scrisoare adresată unui membru al Sinaxei noastre, între altele, vorbeşte despre „devieri în privinţa acriviei poziţiilor ortodoxe” la dialog şi declară că, după cum a evoluat dialogul teologic bilateral, „azi, din păcate, nu ne mai deosebim întru nimic de uniaţi”! Când, aşadar, încă şi personalităţile din fruntea Dialogului şi a Mişcării Ecumenice, care slujesc de pe poziţii importante în Patriarhia Ecumenică vorbesc despre „devieri de la învăţătura dogmatică” şi de „joc care nu are nimic sfânt”, cum e cu putinţă ca Patriarhul să ne acuze pe noi pentru faptul că criticăm cele întâmplate la dialoguri şi informăm poporul lui Dumnezeu?

V. Ecumeniştii sunt cei care subminează instituţia Patriarhiei Ecumenice.

În scrisoarea sa, Patriarhul arată că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la citirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”.

a) Respectăm instituţia Patriarhiei Ecumenice, pentru că, într-adevăr, aşa cum se menţionează în scrisoarea patriarhală „Biserica din Constantinopol a alăptat neamul nostru binecredincios de la izvoarele neprihănitei noastre credinţe ortodoxe şi a păstrat credinţa în vremuri nefaste şi grele, drept învăţând cuvântul adevărului”. Şi mai jos „prin pilda şi mărturia jertfitoare şi a învăţăturii de-a lungul secolelor… [Patriarhia Ecumenică] a propovăduit, a apărat şi a păzit credinţa şi mărturia noastră ortodoxă şi rânduiala canonică a Preasfintei noastre Biserici”. Cu adevărat, acesta a fost Tronul ecumenic până la începuturile secolului XX. Ne-a alăptat cu izvoarele teologiei ortodoxe. Şi numai dacă luăm vestita Enciclică din 1848 întocmită de Patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea, validată de Sinoadele celor patru Patriarhii ale Răsăritului şi semnată şi editată de patru Patriarhi (o adevărată hotărâre panortodoxă), şi e de ajuns pentru a adeveri cuvântul nostru despre Tronul Ecumenic. Dar înaintea lui Dumnezeu mărturisim că, cu toată buna noastră intenţie, nu putem să distingem aceleaşi trăsături şi azi. Pentru că, ce legătură poate să aibă Enciclica panortodoxă a Patriarhilor de la 1848 cu cele întâmplate la Serbarea Tronului din 2006 în biserica patriarhală a Constantinopolului.

b) Ca să se arate mai limpede neîntemeierea acuzaţiei că am lupta „împotriva acestei instituţii preasfinte a Patriarhiei Ecumenice”, suntem nevoiţi să amintim că între membrii de frunte ai Sinaxei noastre se numără profesori universitari emeriţi care de multe ori, şi în trecut, şi azi, au pus în slujba Tronului slujirea lor ştiinţifică şi academică. Câte documente patriarhale şi sinodale nu au întocmit sau câte mii de pagini nu au scris membrii sus-pomeniţi ai Sinaxei noastre, slujind, sprijinind şi promovând ofranda Tronului către Biserica Ortodoxă şi către neamul nostru? La câte congrese ştiinţifice, interortodoxe şi intercreştine şi la câte întâlniri nu au susţinut poziţiile şi nu au reprezentat cu demnitate – prin harul lui Dumnezeu – Tronul Ecumenic membrii academici ai Sinaxei noastre? Atât de uşor se uită şi se şterg toate acestea? Şi azi, încă, în ciuda mâhnirii pe care ne-o provoacă cuvintele şi faptele factorilor de decizie ai Tronului suntem şi rămânem slujitorii acestuia. Însă va trebui să fie întru totul limpede că mai presus de persoane şi instituţii se află Adevărul Evangheliei şi Biserica. Instituţiile şi persoanele primesc valoare doar atunci când neîntrerupt slujesc Adevărului credinţei şi Bisericii Ortodoxe. Există cineva care poate să nu fie de acord cu primul Patriarh şi etnarh de după căderea Constantinopolului, cu Ghenadios al II-lea Scolarios, care spunea că fără continuarea şi apărarea Ortodoxiei „nici Biserica Constantinopolului nu va avea însemnătate pentru ortodocşi”? Poate cineva să nu accepte cunoscuta scrisoare a pururea-pomenitului părinte Epifanie Theodorópulos către Patriarhul Atenagora?

c) Atunci, cine subminează „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Istoria bisericească este clară: Instituţia este subminată de cei care o folosesc ca să susţină Ecumenismul. Nu s-a întâmplat acest lucru şi după Sinodul de la Ferrara-Florenţa? Moscova a găsit atunci prilejul să se înfăţişeze lumii ca a treia Romă, pentru că Constantinopolul trădase Ortodoxia însoţindu-se cu Latinii. Nu au subminat instituţia Tronului tocmai ecumeniştii epocii respective, Patriarhii Constantinopolului Vékkos şi Kalékas? Oare ar trebui să îi cinstim şi pe aceştia, respectând „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Oare nu au respectat „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”, Sinoadele II şi III Ecumenice care i-au condamnat pe constantinopolitanii Macedonie şi Nestorie sau Sinodul VI Ecumenic care a condamnat patru Patriarhi ai Constantinopolului (Serghios, Pyrros, Pavlos al II-lea şi Petros)? În tradiţia Sfinţilor noştri, mai presus şi dincolo de instituţii şi persoane este Adevărul Bisericii. De aceea, Tradiţia noastră ştie să deosebească pe conducători de hamalii instituţiilor şi, pe primii îi cinsteşte din plin, iar pe cei de-al doilea îi predă blestemului istoriei, în ciuda gloriei trecătoare de care s-au bucurat. Noi ne rugăm cu sinceritate Domnului să lumineze şi să dăruiască har celor care sunt în fruntea Tronului Ecumenic şi a întregii noastre Biserici, aşa încât să îi facă „şi părtaşi chipurilor şi urmaşi tronurilor Apostolilor”, ca să păstorească turma cuvântătoare şi să ne conducă pe calea Adevărului. Astfel doar se vor şterge şi de pe inimile noastre umbrele şi amărăciunea care s-au acumulat.

Sunt îndreptăţite anatemele pe care le-a rostit Mitropolitul Pireului? (Despre acestea, aici:

• http://acvila30.ro/2012/03/13/arhiepiscopul-catolic-din-grecia-despre-anatemele-mitropolitului-de-pireu/
• http://acvila30.ro/2012/04/24/mitropolitul-serafim-de-pireu-„reclamatia-catolicilor-constituie-dovada-ereziei/
• http://acvila30.ro/2012/03/12/video-cu-anatemele-mitropolitului-serafim-de-pireu-printre-cei-dati-anatemei-papa-benedict-al-16-lea-rabinii-musulmanii-iehovistii-si-ecumenistii-duminica-ortodoxiei-2012-%CE%B4/
• http://acvila30.ro/2012/03/03/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/
• http://acvila30.ro/2012/03/09/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/
• http://acvila30.ro/2012/03/04/mitropolitul-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2012-papei-benedict-al-xvi-lea-anatema/ )

În scrisoarea sa, Patriarhul notează că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la rostirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la aşa-numita Mişcare Ecumenică”. Considerăm că este oportun să atragem atenţia că:

a) Nu se precizează în scrisoarea patriarhală în ce constă „inadmisibilul” din „citirea… «anatemelor»”. În faptul că au fost citite anatemele sau în conţinutul lor? Dar, citirea anatemelor nu este prevăzută în cartea liturgică a Triodul, aflată în uz? Faptul că nu se citeşte Sinodiconul în majoritatea bisericilor nu înseamnă că este greşită citirea lor sau că apare primejdia provocării schismei din simpla lor citire!

b) Pentru restabilirea adevărului şi pentru a nu se crea impresii greşite menţionăm că, aşa cum reiese din înregistrarea postată pe internet, Mitropolitul Pireului nu a rostit anateme „împotriva tuturor celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”, după cum în mod eronat se menţionează în scrisoarea patriarhală, ci doar împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic: „Împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic, anatema”. Credem că este vădită diferenţa dintre cele două fraze; ne provoacă nedumerire cu de a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale acest lucru. În plus, există oare chiar şi un singur ortodox responsabil care să nu condamne „Ecumenismul intercreştin şi interreligios sincretic”? De ce, aşadar, atâta tulburare din cauza condamnării lui categorice în Biserică? De unde reiese primejdia schismei şi a neorânduielii în Ortodoxie, la care se face referire în scrisoarea patriarhală? Nu cumva ne luptăm cu himerele?

c) În anatemele citite de către Mitropolitul Pireului s-au adăugat şi referiri la Papă, la pionierii protestanţilor, la monofiziţi, la discipolii „Societăţii Skopiá”, la sionişti şi islamişti, care nu sunt menţionaţi în Triodul aflat în uz. S-a pus întrebarea: dar toţi aceştia, prin firea lucrurilor, sunt în afara Bisericii; ce sens are deci rostirea „anatemei” împotriva lor? Va trebui să înţelegem că scopul rostirii anatemelor în Tradiţia noastră bisericească are în primul dimensiune pastorală. Prin „anatemele” Sinoadelor Ecumenice şi Locale, Biserica îmboldeşte sensibilitatea fraţilor rătăciţi şi trage semnalul de alarmă faţă de membrii ei atrăgând atenţia asupra stricării şi deformării Adevărului. De aceea, şi la Sinodul VII Ecumenic se reiau condamnările ereticilor Arie, Macedonie, Nestorie, Dioscur, Eutihie şi ale altor ereziarhi şi discipoli ai lor, care de secole erau în afara Bisericii. Atunci, de ce Biserica repetă anatemele? Pentru că totdeauna există primejdia ca părerile lor eretice să se răspândească în Trupul Bisericii şi să îi otrăvească pe membrii acestuia. Biserica, rostind anatemele strigă cu glas foarte mare: „Popor al lui Dumnezeu, îţi poţi primejdui mântuirea, există învăţături care strică Adevărul Evangheliei, nu poţi fi mădular al Trupului Bisericii şi în acelaşi timp să crezi în înşelări şi minciuni; Adevărul nu este totuna cu rătăcirea şi cu erezia”.

d) O referire specială trebuie să se facă la „anatemele” citite împotriva iudaismului şi islamului. După cum se ştie, este vorba de cu totul alte religii, care nu au nici o legătură cu Evanghelia şi, la urma urmei, s-ar putea afirma că nu poate exista în nici un caz primejdia confuziei sau a stricării credinţei ortodoxe prin acţiunea lor. Care este deci nevoia pastorală a rostirii anatemelor împotriva lor? În trecut acestea erau datele problemei; astăzi, însă, lucrurile sunt foarte diferite: dacă cercetăm cu atenţie Mişcarea Noii Epoci, precum şi apariţia şi dezvoltarea Ecumenismului înţelegem necesitatea acestor anateme: specialistul francez în studii islamice şi mistice, Luis Massignon (1883-1962), a formulat teoria „religiilor avraamice” care învaţă că creştinismul, iudaismul şi islamul adoră acelaşi Dumnezeu şi aparţinem aceleiaşi familii a religiilor avraamice monoteiste, suntem aproape fraţi în aceeaşi credinţă a lui Avraam. Concepţii asemănătoare au fost formulate în Proclamaţia „Nostrae Aetate” (§ 3-4) a Conciliului II Vatican. Aceste concepţii sunt ascultate cu bunăvoinţă în Apusul protestant şi pe nesimţite sunt servite de către mai-marii bisericeşti şi de teologii academici ortodocşi şi în Răsărit. În spaţiul ortodox nu am ajuns încă să vorbim despre CRISLAM (Cristus şi Islam) şi să aşezăm la amvon sau pe Sfânta Masă una lânga alta, Evanghelia şi cartea Coranului, predând din amândouă, aşa cum se întâmplă în unele biserici protestante din SUA1, dar, din păcate, într-acolo ne îndreptăm, de vreme ce arhierei ortodocşi vorbesc tot mai des şi mai stăruitor despre „Sfântul Coran” şi nu ezită să îl ofere ca dar. De asemenea, învăţătura despre paternitatea comună, din Avraam, a creştinilor, iudeilor şi mahomedanilor, am auzit-o şi din gura Patriarhului Ecumenic rostind-o în sinagoga Park East din New York2. Oare doresc să pregătească poporul ortodox ca să primească învăţătura despre familia religioasă avraamică şi despre unitatea religiilor acesteia? Ecumenismul sincretic interreligios avansează cu paşi repezi. În faţa acestei răstălmăciri new-age-iste, a schimonosirii şi falsificării predicii evanghelice şi a hulei împotriva Sfintei Treimi, care cu viclenie se oferă poporului nostru, în cele din urmă, s-a găsit un Mitropolit cu o mai mare răspundere pastorală şi care, provocând duhul de relaxare în care se complac creştinii noştri care dorm, a început să strige cu glas mare în biserică: „Anatema!”. Poate chiar ne vom trezi din letargia grea pe care vor să ne-o provoace! Probabil că unii au fost surprinşi, iar alţii s-au mâhnit pentru că le sunt împiedicate uneltirile. De aceea au protestat vehement faţă de această alterare formală a „Sinodiconului Ortodoxiei”. Însă tocmai această adăugire, chipurile contrară literei „Sinodiconul Ortodoxiei”, a salvat fără îndoială tocmai duhul acestuia. Să ne gândim puţin: dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în toate mitropoliile, ar mai fi găsit teren în poporul nostru blasfemiile despre religiile avraamice? Vorbind despre adăugirea, chipurile contrară literei Sinodiconului, trebuie să arătăm că la textul iniţial al „Sinodiconului Ortodoxiei”, care s-a întocmit în 843, Biserica a adăugat de-a lungul timpului noi condamnări ale rătăcirilor şi ereziilor din secolul al XIV-lea, datorită grijii pastorale faţă de poporul credincios, ca să îl păzească de noile rătăciri şi ca să nu rămână credincioşii neinformaţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi Mitropolitul Pireului.

d) Încheind referirea la Duminica Ortodoxiei, am dori să atragem atenţia că aceia care s-au mâniat din pricina adăugirii de noi anateme au tăcut provocator – şi tocmai ei, care au răspundere şi vină! – în faţa batjocoririi Duminicii Ortodoxiei prin participarea cardinalilor şi arhiepiscopilor papistaşi la litania Sfintelor Icoane în biserici din jurisdicţia Tronului Ecumenic. Cu adevărat, jalnică privelişte să facă litanie în Duminica Ortodoxiei, alături de episcopi ortodocşi, şi cei care, de fapt, ocărăsc Biserica noastră Ortodoxă, considerând-o „deficitară”, pentru că nu recunoaşte primatul papal şi infailibilitatea. Regretăm să constatăm că Tronul Ecumenic purcede la acţiuni care îi depăşesc atribuţiile în Biserica Greciei împotriva celor petrecute în Mitropolia Pireului de Duminica Ortodoxiei, dar tace în privinţa răsturnării rânduielii canonice în propria-i jurisdicţie. Ne întrebăm, la urma urmei, cine subminează prestigiul Tronului şi cine dezbină poporul lui Dumnezeu?

VII. Abateri semnificative de la învăţătura de credinţă

În scrisoarea patriarhală se arată cu emfază că participarea la Mişcarea Ecumenică se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale neprihănitei noastre credinţe ortodoxe” şi îşi arată surprinderea faţă de critica noastră care s-ar limita la „referinţe şi interpretări unilaterale şi selective”.

Am fi fericiţi, dacă am putea fi de acord cu scrisoarea patriarhală. Din păcate, însă, ne temem că compromisurile şi vătămările în problemele credinţei sunt multe şi serioase. Sinaxa noastră va prezenta un întreg volum cu faptele şi discursurile fruntaşilor ortodocşi ai Ecumenismului. Suntem siguri că publicarea lor va trezi şi molateca noastră conştiinţă ortodoxă. În prezentul text ne limităm la foarte puţine asemenea exemple şi nu dintre cele mai grave şi inadmisibile, aşternute pe hârtie sau declarate public:

a) Teologia baptismală dezvoltată în spaţiul Ecumenismului, potrivit căreia graniţele Bisericii sunt delimitate de botez. Adică, oricine este botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh face parte din Biserica lui Hristos, indiferent ce crede în chestiunile fundamentale ale credinţei.

b) Ne-am referit deja la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor care a avut loc la Porto Alegre (2006), la care reprezentanţii ortodocşi în fapt au negat Sobornicitatea Bisericii Ortodoxe pe care o mărturisim în Crez. Au semnat că deplinătatea sobornicităţii Bisericii depinde de comuniunea cu ramurile protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor!

c) În Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog Teologic cu monofiziţii, reprezentanţii ortodocşi au semnat că monofiziţii „au păstrat cu adevărat credinţa ortodoxă”. Cu alte cuvinte, rău au făcut Părinţii Sinodului IV Ecumenic care i-au tăiat din Trupul Bisericii ca fiind eretici. Şi, desigur, s-au înşelat şi Părinţii celorlalte Sinoade Ecumenice, al V-lea, al VI-lea, Sinodul V-VI şi al VII-lea Ecumenic care au reafirmat condamnările!

d) Ne-am referit la acordul de la Balamand (1993) la care pentru prima oară reprezentanţii ortodocşi, încălcând hotărâri panortodoxe, au recunoscut Uniaţia. La Balamand însă a existat şi alt compromis la pretenţiile papistaşe, întru totul de neîngăduit pentru conştiinţa ortodoxă. Reprezentanţii ortodocşi au recunoscut că deţinător al succesiunii apostolice nu este doar Biserica Ortodoxă, ci şi papismul. Literal: „de ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la preoţia unică care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a Episcopilor – nu se poate considera ca proprietate a uneia dintre Bisericile noastre”! Ne întrebăm, cei care au semnat acest text au înţeles oare ce au semnat? Acceptă ei că Papismul păstrează succesiunea apostolică, adică faptul că dogmele: Filioque, primatul papal, infailibilitatea papală, harul creat, meritele prisositoare ale Sfinţilor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu sunt parte a învăţăturii apostolice? Aşadar, învăţături întru totul potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt şi ele parte a învăţăturii apostolice! Totală halucinaţie teologică, teologie contemporană de tip new-age-ist, potrivit căreia şi la unii, şi la alţii există Adevărul. În rest, participarea noastră la Ecumenism se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale credinţei noastre neprihănite”. Sau, oare, cele pe care le-am pomenit mai sus, sunt simple „referiri şi interpretări unilaterale şi selective”, după cum se afirmă în scrisoarea patriarhală? Cu îndreptăţire deci, unul dintre ierarhii de vază ai Patriarhiei Ecumenice, Arhiepiscopul Australiei, vorbeşte despre „scăderi de la acrivia dogmatică în poziţiile ortodoxe” şi că „azi, din nefericire, întru nimic nu ne mai deosebim de uniţi” şi caracterizează Dialogul Ecumenic prin cuvântul foarte aspru: „joc care nu are nimic sfânt”!

„Hotărâm şi poruncim”

În sfârşit, scrisoarea patriarhală având ifosul unei autorităţi bisericeşti conducătoare nu cere Sinodului Bisericii Greciei să studieze cele pe care le reclamă şi să ia poziţie faţă de acestea, ci ordonă şi stabileşte hotărârea pe care Sinodul grec este obligat să o ia: ca să „respingeţi şi să condamnaţi acestea la nivel oficial ca fiind neîntemeiate şi primejdioase, luaţi, deci, şi în sinod deciziile care se impun pentru o mai largă condamnare şi respingere a acţiunilor acestora”. O pretenţie asemănătoare s-a impus şi prin scrisoarea mai veche, din 2009.

Deosebit de interesant este şi paragraful de încheiere al scrisorii, care o şi deosebeşte de scrisoarea asemănătoare, mai veche, din 2009, împotriva „Mărturisirii de credinţă împotriva Ecumenismului”. Se observă în scrisoarea patriarhală că, dacă Sinodul Greciei nu se va conforma poruncilor acesteia prezentate mai sus, Biserica Constantinopolului „îşi rezervă… ca după datorie să procedeze şi ea la acţiunile panortodoxe care se impun pentru prevenirea din timp a situaţiilor nedorite care ameninţă […]”.

Să înţelegem bine, este vorba de o ameninţare directă împotriva Bisericii Greciei: fie vă conformaţi pretenţiilor mele, fie voi convoca Sinod Panortodox, ca să vă condamn eu pe voi!

Epilog: Măcar de s-ar convoca un Sinod panortodox pe această temă.

Nu ne neliniştim din pricina unor asemenea ameninţări. Dimpotrivă, ne-am bucura pentru o asemenea evoluţie, pentru că orice ar pune la cale oamenii, ultimul cuvânt îl are tot Dumnezeu. Şi, după cum harul Duhului Sfânt a ajutat, iar cererea Patriarhului Ecumenic, din urmă cu trei ani, de a fi condamnată „Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului” a provocat, în pofida oricărei aşteptări, dezbaterea din Sinodul Bisericii Greciei în care s-a dezvăluit cum stau lucrurile cu participarea ortodoxă la dialoguri şi s-a încheiat cu emiterea celebrului comunicat din 16.10.2009, la fel şi acum prezenta scrisoare patriarhală mai degrabă va provoca, pentru prima oară la nivel panortodox, o amplă dezbatere pe tema panereziei Ecumenismului! Şi, acolo, toţi episcopii ortodocşi în faţa poporului lui Dumnezeu, a conştiinţei lor şi a Domnului Iisus Hristos vor lua o poziţie responsabilă. Cine ştie, dacă nu cumva aşa vrea Dumnezeu să elibereze Biserica Sa din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze?

Desigur, din altă perspectivă, o asemenea evoluţie va avea urmări tragice pentru însăşi Patriarhia Ecumenică şi, inevitabil, pentru unitatea panortodoxă. Dar încă şi acest lucru poate să ne ajute, ca să ne ridicăm din moliciunea relaxării şi să ne asumăm cu toţii, mici şi mari, răspunderi înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Este sigur că va provoca multă durere şi mâhnire, dar harul lui Dumnezeu cunoaşte şi iconomiseşte viaţa Bisericii spre folosul poporului lui Dumnezeu şi a credinţei neprihănite, a Ortodoxiei apostolice şi patristice.

În numele Sinaxei Clericilor şi Monahilor semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),

Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)

Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

1 http://www.nowtheendbegins.com/blog/?p=5441.

2 http://www.youtube.com/watch?=3RHTWgP4cbU, începând cu momentul 6:45, şi http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=FrkxMnISxiE&NR1, începând cu momentul 4:45.

Sursa: Graiul Ortodox

 

ÎNTÂLNIRE ECUMENISTĂ A ”MONAHISMULUI INTERNAȚIONAL”

În rafala incredibilă de manifestări ecumeniste am pierdut socoteala „instituţiilor” ecumeniste!

Luna trecută am citit despre întâlnirea şi despre rugăciunile în comun ale „Asociaţiei Internaţionale a Monahilor şi Monahiilor”! Întâlnirea acestei ciudate „Asociaţii” are loc o dată la doi ani şi este alcătuită din „călugări” şi „călugăriţe” din toate „confesiunile” creştine. Anul acesta întâlnirea a avut loc în provincia Tarascon din sudul Franţei şi în comunitatea protestantă din Pomeyrol, cu participarea a 68 de călugări, călugăriţe şi a câtorva laici din 21 de ţări. Preşedintele „Asociaţiei Internaţionale a Monahilor şi Monahiilor” este episcopul Athenagora de Sinope. Tema simpozionului de anul acesta a fost: „Ascultaţi! Dumnezeu ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lumii”! Rămânem cu adevărat fără glas în faţa obrăzniciei şi tupeului ecumeniştilor ortodocşi. În primul rând ce înseamnă: „Asociaţia Internaţională a Monahilorşi Monahiilor”? Nu este menţionat nici măcar cuvântul „creştin”. Întâmplător? Cu siguranţă nu! Deoarece „monahism” au şi hinduismul, budismul şi zen-ul şi alte religii! Ne întrebăm: Nu cumva este deschisă această asociaţie şi pentru ei? În al doilea rând, ce legătură poate avea monahismul ortodox, al trezviei şi al rugăciunii minţii, cu monahismul catolic, care în esenţă este „armata papei”, complet ne-duhovnicesc [ἀποπνευματωμένος, lipsit de Duhul Sfânt], gata să apere kakodoxiile [ereziile] papismului? Ce legătură poate avea cu inexistentul „monahism” protestant al raţionalismului şi al ereziilor? Ascultaţi bine, domnilor ecumenişti: Dumnezeu nu vorbeşte unde vreţi voi, ci doar în sufletele curate, care sunt inundate de har în Sfânta Lui Biserică – Ortodoxia! Sau nu ştiţi că şi diavolul vorbeşte prezentându-se drept Dumnezeu? Totuşi vă asigurăm că în ciudata voastră „asociaţie” nu a vorbit Dumnezeu!

*

Rugăciuni în comun într-o mănăstire romano-catolică în timpul celei de-a 34 – a întâlniri intercreştine a călugărilor şi călugăriţelor în Franţa

În timpul celei de-a 34 – a întâlniri intercreştine a călugărilor şi călugăriţelor (12-18 iulie 2012), participanţii au făcut diverse excursii în biserici şi mănăstiri istorice din regiune. În cadrul acestora, au vizitat şi Abaţia Notre-Dame de Senanque (mănăstire cisterciană). Urmează fotografii.

.

.

Traducere: http://acvila30.wordpress.com/;  sursa: Orthodoxos Typos, 10/08/2012

 

CĂRUI “DUMNEZEU” APRIND LUMÂNĂRI IERARHII SERAFIM JOANTĂ, IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ ÎMPREUNĂ CU PĂGÂNII, EVREII, MUSULMANII ŞI TOT FELUL DE ERETICI? FOTOGRAFII ŞI VIDEO DE LA CEREMONIA FINALĂ A SIMPOZIONULUI INTER-RELIGIOS INTERNAŢIONAL PENTRU PACE – SARAJEVO 2012

CĂRUI “DUMNEZEU”

APRIND LUMÂNĂRI IERARHII SERAFIM JOANTĂ, IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ

ÎMPREUNĂ CU PĂGÂNII, EVREII, MUSULMANII ŞI TOT FELUL DE ERETICI ???

[VEZI ÎN PRIMUL VIDEO PENTRU SERAFIM JOANTĂ -0: 59: 14,

IAR PENTRU IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ 1:02:34 – 1:02: 47]

Întreaga ceremonie finală a simpozionului inter-religios internaţional pentru pace de la Sarajevo 2012. Ceremonia a fost organizată în piaţa din Sarajevo de către comunitatea romano-catolică San Egidio în spiritul de la Assisi. Au vorbit Andrea Riccardi, Roger Etchegaray, Rita Progmore, Moustafa Serici, Patriarhul Irineu al Serbiei [nu e o surpriză!],Arhiepiscopul romano-catolic Vinko Puljic, Jacob Fintsi, Marco Impagliazzo. La sfârşitul ceremoniei au fost unite toate lumânările într-un sfeşnic.

 

 *

*

Întâlnire internaţională pentru pace organizată de Comunitatea Sant’Egidio la Sarajevo, în Bosnia Herţegovina

Scris de Biroul de Presă a Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

Luni, 10 Septembrie 2012 20:34

Între 9 şi 11 septembrie, la Sarajevo, în Bosnia-Herţegovina, sub genericul „A trăi împreună este viitorul. Religii şi culturi în dialog (Live togheter is the future. Religions and Cultures in dialogue)”, se desfăşoară „Întâlnirea internaţională pentru pace” organizată de Comunitatea Sant’Egidio (aparţinând Bisericii Romano-Catolice), cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Sârbe, al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Vrhbosna-Sarajevo, al Comunităţii Islamice şi al celei Evreieşti din Bosnia-Herţegovina. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi reprezentând Biserica Ortodoxă Română, la această manifestare a participat Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Tot din cadrul Patriarhiei Române, au mai participat Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Onorific Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei. Având o existenţă de mai bine de patru decenii şi fiind fondată în 1968 de către Domnul Andreea Riccardi, profesor de Istorie contemporană la Universitatea din Roma III, iar actualmente şi Ministru pentru Cooperare Internaţională şi Integrare, în cadrul Guvernului italian, Comunitatea Sant’Egidio organizează anual astfel de întâlniri internaţionale pe tema păcii, la care participă mii de oameni de diferite religii şi culturi de pe toate meridianele globului, iar ediţia din acest an, cea de a XXVI-a, se desfăşoară la Sarajevo, într-un oraş simbol pentru Peninsula Balcanică, dar şi pentru Europa: aici convieţuiesc la un loc cel puţin patru dintre marile religii ale lumii (musulmani, ortodocşi, romano-catolici şi evrei), în urmă cu 99 de ani de aici izbucnea Primul Război Mondial, iar la sfârşitul secolului al XX-lea un alt mare conflict local a tulburat din nou liniştea acestor locuri şi oameni, care şi-au regăsit apoi cu greu pacea. Tocmai pentru a afirma valoarea simbol a acestui oraş, dar şi pentru a transmite lumii întregi un mesaj de pace, Comunitatea Sant’Egidio a hotărât ca pentru ediţia din anul 2012 să aleagă oraşul Sarajevo. În cadrul acestei manifestări, sâmbătă seara, 8 septembrie 2012, a avut loc o rugăciune făcută de către romano-catolici în Catedrala lor din Sarajevo, la care au asistat ortdocşii, în frunte cu Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, dar şi alţi invitaţi. În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (9 septembrie 2012), în Catedrala Ortodoxă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din Sarajevo, sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Irineu a fost săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească de un sobor de 9 Ierarhi Ortodocşi, între care s-au numărat Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Din partea celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale au coliturghisit: ÎPS Policarp de Spania şi Portugalia şi ÎPS Serafim de Zimbabwe şi Angola, reprezentând Patriarhia Ecumenică; ÎPS Kiril de Ekaterinburg şi Verhotursk şi PS Episcop Serafim de Bobruj şi Bihovsk, reprezentând Patriarhia Moscovei şi patru Ierarhi din Patriarhia Sârbă (PS Vasile de Zvornik şi Tuzla; PS Pahomie de Vranie, PS Sava al Slavoniei şi PS Grigorie al Zahumiului şi Herţegovinei). Din partea Patriarhiei Sârbe au mai asistat şi alţi Ierarhi, între care s-a numărat şi ÎPS Nicolae al Dabro-Bosniei, iar cuvântul de învăţătură al zile a fost rostit de către PF Patriarh Irineu. La această slujire au asistat mai mulţi cardinali şi episcopi romano-catolici, între care şi Cardinalul Vinko Puljić, de Vrhbosna-Sarajevo, dar şi alţi invitaţi ai Comunităţii Sant’Egidio. În după amiaza aceleiaşi zi (9 septembrie 2012), la centrul cultural şi sportiv Skenderija din Sarajevo, în prezenţa a aproximativ 5.000 de invitaţi, a avut loc deschiderea oficială a acestei reuniuni pentru pace, la care au participat atât fondatorul comunităţii Sant’Egidio, Domnul Profesor Andreea Ricardi, conducătorii celor patru mari religii reprezentate la Sarajevo: PF Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Mustafa Cerić, Marele Muftiu al Bosniei-Herţegovina, Cardinalul Vinko Puljić, Arhiepiscop de Vrhbosna-Sarajevo şi Jacob Finci, Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bosnia-Herţegovina, Preşedinţi de State şi Primi Miniştri (Bakir Izetbegović, Preşedintele Bosniei-Herţegovina, Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, Ivo Josipović, Preşedintele Republicii Croaţia, Filip Vujanović, Preşedintele Republicii Muntenegru, Mario Monti, Primul Ministru al Guvernului Italian, Jeannot Ahoussou-Kouadio, Primul Ministru al Republicii Coasta de Fildeş, care au rostit şi alocuţiuni), cât şi numeroase alte personalităţi ale lumii religioase, politice şi culturale din întreaga lume. După citirea mesajului Papei Benedict al XVI-lea adresat participanţilor la reuniune, a avut loc un gest simbolic pentru reconcilierea petrecută între diferitele confesiuni din Sarajevo: înmânarea către Oded Wiener, Şef-Rabinul Israelului, a unei cărţi, numită „Haggadah”, cuprinzând reproducerea unui text evreiesc din secolul al XIV-lea care a fost păstrat cu multă grijă de-a lungul veacurilor în acest oraş, fiind ferit de la distrugere. În cuvântul său, Domnul Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, a subliniat importanţa acestui gest care are la bază o carte reprezentând cultura şi spiritualitatea, precizând că Uniunea Europeană va fi susţinătorul acestor valori religioase care contribuie la menţinerea păcii în lume şi la dezvoltarea ţărilor membre ale Uniunii. În cele două zile care vor urma, dimineaţa şi după amiaza, vor avea loc mai multe întâlniri de lucru ale participanţilor, împărţiţi în 27 de grupuri de dialog, pe diferite teme de actualitate religioasă, dar şi cu alte perspective. Cu acest prilej, Preasfinţitul Părinte Siluan va avea o intervenţie în cadrul secţiunii „Rugăciune şi Pace” (Prayer and Peace), Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim va vorbi la secţiunile „În căutarea lui Dumnezeu a-l găsi pe om” (In search of God to Fiind Man) şi „50 de ani mai târziu: Puncte de vedere despre Conciliul II Vatican” (Fifty Years Later: Visions of the 2nd Vatican Council), iar Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, va rosti o cuvânt în cadrul secţiunii „Valoarea vieţii” (The value of life). Întâlnirea organizată de Comunitatea Sant’Egidio la Sarajevo se va încheia marţi după-amiază, printr-o rugăciune pentru pace care va avea loc în locaţii diferite, potrivit religiilor participanţilor, o procesiune pentru pace şi ceremonia finală, în cadrul căreia, la fel ca şi la întâlnirile anterioare, va fi semnat şi un apel pentru pace, pentru anul 2012.

Astfel, prin această reuniune, oraşul Sarajevo va deveni vreme de mai multe zile un centru de interes pentru mai multe religii şi State ale lumii şi doreşte să îşi afirme şi pentru viitor vocaţia sa de oraş paşnic, în care trăiesc la un loc mai multe neamuri şi confesiuni religioase.

Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

 

SFÂNTUL PATAPIE: Cum tu, o eretica, te apropii de mine?

Câteva minuni contemporane ale Cuviosului Patapie

I. O mare minune: întoarcerea femeii „catolice” (monahul Nicodim Bilalis, „Slujba Cuviosului Părintelui nostru Patapie, făcătorul de minuni, o scurtă biografie şi o scurtă istorisire a minunilor”, pp. 19-20, ediţia a II-a, Atena, 1986)
Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane. Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt. Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.
 

Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.
După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.
În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:
– „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.
Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.
De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om! „Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.
Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc.”

 

Anul 1478 – Catolici – Sălbatici şi barbari

În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului. În fiecare an, Sfântul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej aşa-numitul edict de credinţă. În acest decret, cei care se simţeau vinovaţi de înclinaţii eretice erau sfătuiţi ca, în intervalul unui termen de graţie de 30 de zile, să se învinovăţească în faţa Sfântului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioşilor să denunţe fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acţiunile suspecte. Toate obiceiurile evreieşti, aprinderea de lumânări vineri seara, schimbarea rufăriei de sabat, nemâncarea cărnii de porc, spălarea mâinilor înaintea fiecărui prânz, erau considerate erezii ascunse. Lectura cărţilor în limbi străine, ca şi, în special, citirea frecventă a lucrărilor profane, erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-şi denunţe părinţii, soţul soţia, sau invers, căci altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea. Apăsătoare era mai ales taina cu care îşi înconjura Tribunalul activitatea. Învinovăţirea se făcea în ascuns; cel care încunoştiinţa pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de grea pedeapsă. Justiţiei îi erau de ajuns indicii neînsemnate pentru a dispune arestarea, şi nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temniţele Inchiziţiei. Denunţător, martor, acuzat erau constrânşi cu jurământ la tăcere, o călcare a jurământului fiind pedepsită la fel cu erezia.

Dacă incriminatul tăgăduia sau persista în greşeală, era aplicată tortura.  Aceasta se executa după instrucţiuni riguroase, în prezenţa unui medic şi a unui secretar care trecea în procesul verbal fiecare amănunt. Secole de-a rândul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuinţau mijlocul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a-l scăpa pe îndărătnic de erezie şi a-l călăuzi pe drumul adevăratei cunoaşteri.

Dacă acuzatul recunoştea şi se căia, atunci era “împăcat cu biserica”. Împăcarea era legată de ispăşire; penitentul putea să fie bătut cu biciul, purtat în haine de ocară în procesiune publică prin oraş sau predat autorităţilor laice pentru ispăşirea unei munci silnice pe galere pe timp de 3 până la 8 ani, câteodată şi pe viaţă. Averea penitentului era confiscată, iar casa uneori distrusă. Sfântul Tribunal nu renunţa la principiul blândeţii chiar atunci când ereticul nu recunoştea sau îşi mărturisea parţial vina. Biserica nu-l omora pe păcătos, dar pe criminalul îndărătnic sau recidivist îl excludea din comunitatea ei şi îl preda autorităţilor laice. Ea recomanda şi acestora să evite paloşul călăului, dar invita să fie luat în considerare versetul din Sfânta Scriptură: “Dacă unul nu rămâne pentru mine, este lepădat ca o mlădiţă ce s-a uscat; şi o adună lumea şi o aruncă în foc şi arde”. Aşadar, autoritatea laică ardea mlădiţele lepădate, pe izgoniţii din comunitate, şi încă de vii. Când era vorba de un eretic mort, i se dezgropa cadavrul şi i se ardea. Dacă ereticul îşi recunoştea vina după condamnare, era sugrumat şi ars după aceea. Dacă ereticul izbutea să dispară, se ardea o efigie a lui. Întotdeauna averea îi era confiscată; o parte din bunurile confiscate reveneau statului, altă parte Inchiziţiei. Pe cât de secretă era procedura Inchiziţiei, pe atât de răsunător erau anunţate şi executate sentinţele ei. Pronunţarea şi executarea sentinţei erau numite acte de credinţă, manifestare de credinţă, auto da fe. A lua parte la o astfel de execuţie trecea drept o acţiune plăcută lui Dumnezeu. Se desfăşurau procesiuni măreţe, steagul Inchiţiei era descoperit în chip solemn, iar pe tribuna uriaşă stăteau demnitarii civili şi ecleziastici. Fiecare criminal, îmbrăcat în cămaşă de ocară şi cu pălăria de eretic, înaltă şi ascuţită pe cap, era strigat şi prezentat, iar sentinţa îi era adusă la cunoştinţă cu glas tare. La locul de ardere, osândiţii erau conduşi cu mari forţe militare. Mulţimea privea arderea ereticului cu o lăcomie care întrecea desfătările luptelor cu tauri, şi atunci când, după condamnare, cei care se căiau aşa încât scăpau doar cu sugrumarea şi nu trebuiau arşi de vii erau prea mulţi, spectatorii murmurau. Despre fiecare autodafeu erau publicate dări de seamă redactate de scriitori bisericeşti versaţi. Aceste rapoarte plăceau foarte mult. De pildă, padre Garau povestea de un autodafeu de pe insula Mallorca. Şi anume, cum trei păcătoşi îndărătnici îşi găsiră moartea prin foc, şi cum, atunci când îi ajunseră flăcările, disperaţi, voiră să se desprindă de pe stâlp. Ereticul Benito Terongi se smulse într-adevăr, dar căzu în flăcările din stânga lui. Sora lui, Catalina, care se lăudase mai întâi că se va arunca singură în flăcări, ţipa şi gemea acum, cerând să fie dezlegată. Ereticul Rafael Valls stătu nemişcat, ca o statuie, în fum,  dar când flăcările îl atinseră, se suci şi se încovoie.  Era gras şi rumen ca un purcel durduliu, iar când nu se mai văzu nicio flacără în afara corpului, el continuă să ardă pe dinăuntru, apoi abdomenul îi plesni şi intestinele căzură afară.

[…] Cam pe vremea când se născuse Goya, fuseseră arşi, la un autodafeu deosebit de fastuos, o serie de iudaizanţi, printre care o fată de 18 ani, pentru practicarea câtorva obiceiuri evreieşti. Montesquieu, cel mai mare scriitor al Franţei din acea vreme, puse în gura unuia dintre acuzaţi o pledoarie compusă de el: “Îi învinuiţi pe mahomedani, spunea acesta, că au răspândit religia lor cu sabia: de ce o răspândiţi pe a voastră cu focul? Pentru a dovedi caracterul divin al religiei voastre vă referiţi într-una la sângele martirilor voştri; acum însă aţi preluat voi înşivă rolul lui Diocleţian, şi rolul de martir ni-l cedaţi nouă. Ne cereţi să devenim creştini şi voi înşivă renunţaţi să fiţi creştini. Dar, dacă nici chiar voi nu sunteţi creştini, atunci procedaţi măcar ca şi cum aţi poseda puţinul simţ al dreptăţii cu care natura a înzestrat şi cele mai josnice fiinţe cu chip de om. Un lucru e sigur: activitatea voastră va servi viitorilor istorici ca argument pentru a arăta că Europa (catolică n. G.O.) epocii noastre a fost locuită de sălbatici şi de barbari.”

Lion Feuchtwanger, Goya, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1070, pag. 182-187

Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/16/salbatici-si-barbari/ via Graiul Ortodox

 

Despre ecumenism. Profesor Dimitrie Telenghidis: “Credinta Ortodoxa si Viata Bisericeasca”partea I, partea II si partea a III-a(urmeaza partea a IV). Citeste preot Matei Vulcanescu.

Prima parte a textului conferintei domnului profesor Dimitrie Telenghidis de la Facultatea de Teologie din Salonic, tinut la Mitropolia Iasilor, cu binecuvantarea Mitropolitului Teofan, tradus si citit de preot Matei Vulcanescu:

– Cand credinta ortodoxa se desparte si devine autonoma de viata credinciosului, nu mai are caracter mantuitor.  Fara ca noi sa credem ortodox, nici o Sfanta Taina nu ne poate mantui.   Cunoasterea este cauzata de traire, de participarea la Adevar. Faptele bune care nu sunt insotite de Dogmele Ortodoxe nu sunt primite de Dumnezeu. Omul se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei (Sf Maxim Marturisitorul)

Este imposibil ca ereticul sa fie evlavios. Ereticii se caracterizeaza ca necredinciosi si erezia lor ca blasfemie.  Cand se anuleaza Dogma Ortodoxa se anuleaza si viata curata. Nici un folos nu are viata curata cand credinta este gresita, si nici credinta ortodoxa fara viata curata.

Unirea dintre viata si credinta se face prin lucrarea Duhului Sfant, care este asigurata prin curatenia vietuirii. Este imposibil sa nu se clatine credinta aceluia ce are viata necurata. Dogmele se stramba in mintea lui prin viata necurata. IN schimb, cineva care este in inselare, in erezie, dar are smerenie, moralitate, virtute, viata curata, nu poate sa ramana pana intr-un final in erezie, ci este adus de Dumnezeu la Adevar, la  Biserica Ortodoxa. Daca insa ramane in inselarea sa, insemna ca are cu siguranta o alta patima care nu il lasa sa ajunga la Adevar.

*

Sursa:  http://ortodoxiacatholica.wordpress.com

 

Cel ce se obosește pentru aproapele său din dragoste curată, află odihnă în oboseala lui

Fie că ne rugăm pentru noi înșine, fie că ne rugăm pentru alții, rugăciunea noastră trebuie să fie din inimă. Problema altora să fie și problema noastră.

 Aforismele Părintelui Paisie Aghioritul

Dumnezeu îngăduie ispitele, ca să ne scuture de praf și să se curățească astfel sufletul nostru prin necazuri și plânsete și să fim siliți să alergăm la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Canoanele când sunt aplicate fără discernământ devin adevărate lovituri de tun[1].

Afecțiunea și dragostea părinților sunt elemente necesare pentru echilibrul sufletesc al copiilor. Astăzi este lipsă de dragoste și de interes din partea părinților față de copii. Le dau bani și le fac rău. Le cumpără motociclete și se duc și ucid copiii. Nu aceasta este dragostea de care au nevoie copiii. Celui care are harul lui Dumnezeu i se va mai da încă și celui care are puțin har, dar îl disprețuiește i se va lua și acesta. Harul lui Dumnezeu nu este la oamenii de astăzi, fiindcă ei au lepădat și puținul har pe care îl aveau. Și când pleacă harul năvălesc toți demonii înlăuntrul omului. Când gospodina spune rugăciunea în timp ce face treburile casei, toate se sfințesc și bucatele ei, și cei ce le mănâncă. În epoca noastră, din păcate, s-au înmulțit cărțile și cuvintele și s-au împuținat trăirile, fiindcă oamenii au fost influențați de duhul lumesc și vânează toate facilitățile, dar evită orice osteneală trupească. Adică cei mai mulți dintre noi se odihnesc cu mult citit și cu puțină aplicare sau chiar deloc. Îi admirăm numai pe Sfinții Atleți ai Bisericii noastre, fără să înțelgem cât de mult s-au ostenit, fiindcă nu ne-am ostenit noi înșine, ca să putem înțelege truda lor, ca să-i iubim și să luptăm să îi imităm din dragoste față de ei.

Când cineva se teme de moarte, moartea îl vânează.

Când mă îndrept pe mine însumi, se îndreaptă o parte a bisericii, ori de câte ori putem să ne înțelegem între noi. Unul este Duhul Sfânt. Dar acum oamenii fac mai multe duhuri, nu pot să înțeleg. Semănăm cu urzicile. De departe par verzi, răcoritoare ca o pajiște, ca o grădină, dar când te apropii și le atingi, atunci vezi urâțenia lor și simți înțepătura lor. Astăzi căutăm să ne sfințim cu puțină osteneală. Ne-am îndepărtat de tradiție. Nu mai privim la primul din arenă, ci la cei din urmă. În judecățile voastre să vă puneți întotdeauna un semn de întrebare. Nu știm ce poate să se întâmple. Când omul moare în pocăință și călătorește spre rai, atunci este ca și cum s-ar afla într-un autobuz și afară câinii (=vameși) aleargă și latră, fără să-l poată tulbura în călătoria lui, ba nici să-l întârzie nu pot. Fie că ne rugăm pentru noi înșine, fie că ne rugăm pentru alții, rugăciunea noastră trebuie să fie din inimă. Problema altora să fie și problema noastră. Trebuie să facem pregătire pentru rugăciune. Să citiți un fragment din Evanghelie sau din Pateric și după aceea să vă rugați. Este nevoie de un efort pentru ca mintea să se mute în spațiul dumnezeiesc. Meditația seamănă cu acadeaua pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne conducă spre lucruri mai duhovnicești. Cu meditația se încălzește sufletul. Să trăiți într-un climat de continuă slavoslovie și mulțumire lui Dumnezeu. Mare păcat este nemulțumirea. Știu că îngerul păzitor pe care îl avem ne ocrotește și ne călăuzește. Când ne rugăm pentru cineva, îngerul nostru poate să-l ajute fulgerător și să-l păzească pe cel pentru care ne rugăm. Trebuie și noi să luptăm. Vedeți pe cicliștii care luptă cu toată inima lor și nu se întorc niciodată înapoi? Ultimul privește la cel dintâi. Și toată această trudă pentru a lua o cupă goală. Creștinul se mântuiește numai prin aplicarea practică a poruncilor lui Dumnezeu, iar nu cu preocuparea teoretică de cele dumnezeiești. Când un om sau un grup de oameni are duh luptător acest lucru ajută mult. De ce? Când un singur om progresează duhvovnicește, nu se folosește numai el însuși, ci îl ajută și pe altul care îl vede.

În viața duhovnicească nimeni nu va da ca pildă oameni lumești, ci sfinți…

Astăzi în mijlocul atâtor pericole în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește cum păzește mama pruncul când începe să meargă. Astăzi ne ajută mai mult Hristos, Preasfânta Fecioară, sfinții, dar noi nu înțelegem. Unde ar fi lumea, dacă nu ne-ar ajuta?  Cu cât oamenii se îndepărtează de viața naturală, simplă, și înaintează în lux, își sporesc și neliniștea omenească. Și pe măsură ce înaintează politețea lumească, pe atât se pierde simplitatea, bucuria și zâmbetul omenesc natural. Cel ce se obosește pentru aproapele său din dragoste curată, află odihnă în oboseala lui. În timp ce acela care se iubește pe sine și trândăvește obosește și când stă degeaba.

Mulți oameni au de toate, dar au și tristețe, fiindcă le lipsește Hristos.

Sursa: http://www.agiosgeorgioshaidarioy.gr/paisiossymboyles.html

 

Pravila de rugaciune – Sfantul Teofan Zavoratul

In ceasurile in care lumea oarba petrece in veselii zgomotoase si nebunesti, robii lui Hristos plang in linistea chiliilor, revarsandu-si rugaciunile pline de osardie inaintea Domnului.

Fiii lumii dupa ce isi petrec noaptea intr-o nebuneasca priveghere, intampina ziua urmatoare cu duhul intunecat si scarbit, iar robii lui Dumnezeu intampina acea zi cu veselie si cu duh imbarbatat, stapaniti de constiinta si de simtirea unei neobisnuite capacitati pentru cugetarea de Dumnezeu si pentru a reimprospata lucrurile bune, intrucat noaptea care a trecut ei au petrecut-o cu nevointa rugaciunilor. Domnul, in timpul rugaciunilor Sale a ingenunchiat, deci nici tu crestine nu trebuie sa neglijezi ingenuncherile, daca ai puteri suficiente pentru a le savarsi. Prin plecarea noastra cu fata la pamant, dupa lamurirea Sfintilor Parinti, se inchipuie caderea noastra iar prin ridicarea de la pamant, Rascumpararea noastra.
Inainte de a incepe pravila de seara, este deosebit de folositor sa facem un numar de metanii, dupa putere; caci in urma lor trupul ti se va incalzi, iar inima va primi un simtamant de tristete binecuvantata, iar prin una si prin cealalta se va pregati o citire plina de osardie si de luare aminte a pravilei.
In vremea savarsirii pravilei si a metaniilor nu trebuie sa ne grabim deloc.
Atat pravila cat si inchinaciunile trebuie sa le savarsim cat se poate de incet. E mai bine sa citim mai putine rugaciuni si sa batem mai putine metanii, pentru luare aminte, decat multe, si fara de luare aminte.
Alege-ti o pravila corespunzatoare puterilor tale sau cea data de duhovnic.
Ceea ce a spus Domnul despre Sambata (cum ca ea este pentru om, iar nu omul pentru ea), se poate si trebuie raportat catre toate nevointele binecuvantate, iar printre ele si catre pravila de rugaciune. Pravila de rugaciune este pentru om, iar nu omul pentru pravila. Ea trebuie sa-i ajute pe om sa ajunga la sporirea in cele duhovnicesti, nu sa-i serveasca drept o povara cu neputinta de purtat, care zdrobeste puterile trupesti si tulbura sufletul. Cu atat mai mult, ea nu trebuie sa slujeasca drept un prilej de mandrie si de o pagubitoare parere de sine, de pierzatoare osandire si injosire a semenilor.
O pravila de rugaciune aleasa cu chibzuinta, corespunzatoare puterilor si felului de viata, serveste drept un mare ajutor pentru cel ce se nevoieste pentru mantuirea sa. Savarsind-o in anumite ceasuri, dobandim o deprindere, o cerinta fireasca si necesara. Cel ce a capatat aceasta fericita deprindere, de indata ce se va apropia de obisnuitul loc de savarsire a pravilei, sufletul i se umple de o dispozitie catre rugaciune. El n-a inceput sa pronunte nici un cuvant din rugaciunile citite de el, iar din inima se si revarsa umilinta si mintea se adanceste in intregirpe in camara dinlauntru.
“Prefer, a spus un oarecare Parinte, o pravila de scurta durata dar mereu indeplinita decat una e lunga durata dar in scurta vreme parasita. Iar o astfel de soarta o au intotdeauna pravilele de rugaciune ce nu sunt pe masura puterilor“.
In timpul primului avant de ravna si fierbinteala, nevoitorul le indeplineste un timp oarecare, dar desigur ca dand atentie mai mult cantitatii, decat calitatii mai tarziu puterile ii slabesc din cauza nevointelor ce intrec fortele trupesti, ceea ce il sileste sa-si scurteze din ce in ce mai mult pravila.
Vai! Si adeseori nevoitorii, randuindu-si fara nici o chibzuiala o pravila impovaratoare, trec de la pravila cea atat de grea direct la lepadarea oricarei pravile. Dupa lepadarea pravilei si chiar dupa scurtarea ei, napadeste numaidecat asupra nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el incepe sa simta un dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naste trandavia care, intarinduse, produce o slabire si o iesire din fire, iar din lucrarea lor, nevoitorul fara judecata incepe sa se dea in mainile unei vieti desarte si risipite, cazand cu indiferenta in cele mai grosolane greseli. Vai!
Dupa ce ti-ai ales o pravila de rugaciune pe masura puterilor si necesitatilor sufletesti, lupta-te cu tine sa o implinesti, cu grija si fara abatere, caci aceasta este de trebuinta pentru mentinerea puterilor morale ale sufletului tau, asa cum este de trebuinta pentru mentinerea puterilor trupesti, un aer curat si o hrana sanatoasa suficienta ce se intrebuinteaza zilnic in anumite ceasuri.
“In ziua Judecatii Sale, Domnul nu ne va osandi pentru ca am lasat psalmii – zice Sfantul Isaac Sirul – nu pentru ca am lasat rugaciunile, ci pentru ca am dat putinta demonilor sa intre liber in noi. Demonii, cand vor afla un loc, vor intra si vor inchide usile ochilor nostri. Atunci ei indeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, in chip silnic si necurat, cea mai cumplita razbunare, tot ce nu este ingaduit de Dumnezeu“.
Vai! Din pricina ca am lasat o mica pravila, pentru ca cei care o indeplinesc, se invrednicesc de apararea lui Hristos – noi ne facem supusi diavolilor, dupa cum este scris de un oarecare intelept: “Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, se va supune vrajmasilor sai“. Aceste pravile, care ti se par mici, ti se vor face niste ziduri impotriva celor ce staruie sa ne robeasca.
Savarsirea acestor pravile inlauntrul chiliei este stabilita cu intelepciune de cei ce au asezat Tipicul Bisericesc, dupa o descoperire de sus, pentru paza vietii noastre.
Marii Parinti ai Bisericii, care dintr-un prea mare belsug de lucrare a darului au petrecut intr-o neincetata rugaciune, nu-si lasau nici pravila lor, pe care s-au obisnuit sa o savarseasca in anumite ceasuri din zi si din noapte. Multe din dovezile de acest fel le vedem in vietile lor. Antonie cel Mare, savarsindu-si pravila la ceasul al noualea (ceasul al noualea bisericesc corespunde ceasului al treilea de dupa amiaza) s-a invretlnicit de o descoperire dumnezeiasca.
Cand Preacuviosul Serghii Radonejschi se ocupa cu citirea rugaciunilor sale, in timpul Acatistului Maicii Domului i s-a aratat Prea Sfanta Fecioara insotita de Apostolii Petru si Ioan.
Citirea plina de rugaciune din Acatistul Prea Dulcelui Iisus, in afara de vrednicia sa proprie, . serveste drept o admirabila pregatire pentru exercitarea cu rugaciunea lui Iisus, care se citeste astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Aceasta rugaciune alcatuieste aproape unica indeletnicire pentru nevoitorii sporiti care au ajuns la simplitate si curatenie, pentru care orice multa cugetare si multa cuvantare le este drept risipire impovaratoare. Acatistul arata cu ce ganduri poate fi insotita rugaciunea lui Iisus, care pentru un nou incepator pare extrem de uscata. El, in toata intinderea lui, zugraveste numai cererea pacatosului ca Domnul Iisus Hristos sa-i miluiasca; dar acestei cereri i se dau felurite forme corespunzatoare cu munca mintii noilor incepatori. Asa li se da pruncilor hrana, care mai intai este inmuiata.
Iubite frate, supune-ti libertatea in folosul pravilei, caci ea, lipsindu-te de libertatea pierzatoare, te va lega numai pentru ca sa-ti aduca libertatea duhovniceasca, libertatea lui Hristos. La inceput lanturile ti se vor parea grele, mai tarziu insa, se vor face scumpe pentru cel legat de ele.
Toti sfintii lui Dumnezeu au luat asupra lor si au purtat jugul cel bun al pravilei de rugaciune. Urmeaza si tu lor, calca si tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care luand trup omenesc si aratandu-ne prin El Insusi Chipul de purtare, a lucrat asa cum lucra Tatal Lui, vorbea ceea ce Ii poruncea Tatal, avand drept scop implinirea intru totul a voii lui Dumnezeu.
Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este una. Cu privire la oameni, ea se cuprinde in mantuirea oamenilor.
Prea Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, Slava Tie!  Amin.

 

RFID Cip. Acum, fiind emise în Hanna, Wyoming ca parte a noii Planul „Obamacare”

Aici putem vedea marimea si forma noi și incitante RFID Chip

De Jane M. Agni

<NationalReport> De „Obamacare” cipuri RFID sunt în curs de dat un test pe cetățeni mândri și patriotice ale Hanna, Wyoming.

În ultimele două săptămâni o bucată special de legislația a fost adoptată ceea ce face obligatoriu pentru oricine care primește ajutor social, sau orice altă formă de asistență guvernamentală de a fi implantate cu aceste noi cipuri de identificare. Chiar și selectați angajații guvernamentali și oficialii au fost comandate pentru a primi noul dispozitiv sub-dermice, care este de obicei implantat în țesutul gras de fesa individului. Ofițerii de poliție, militari, chiar gunoieri vor tot fi necesare pentru a avea cipul RFID până la sfârșitul lunii următoare sau încetarea fata de locurile lor de muncă. În faza de testare beta a acestei evoluții uimitoare noi tehnologice, multe puncte de știri au rămas tăcut de așteptare pentru a vedea modul în care procesul bucătărie înainte de raportarea cu privire la subiect. Raportul Național, mereu pe marginea de taiere, ma trimis la locație pentru Hanna, Wyoming pentru a vorbi cu unele dintre cele populare orașe și aduna opiniile și experiențele lor legate de cipuri RFID nou dobândite. Tammy Josephine Laurence, o mama singura a trei copii, care este în prezent accepta ajutor pentru locuință are cip implantat-o ​​cu doar câteva ore înainte de a avea o șansă să se așeze și să vorbească cu ea. Ea a avut de spus următoarele:

Schițe preliminare a ceea ce mai târziu a ajuns să fie cunoscut ca RFID Chip

„Ei bine, au spus ei mai bine am face acest lucru, sau au fost să taie bunăstare. Sunt o mamă cu normă întreagă singur. Am trei copii mici, care au nevoie de mine la orice oră și nu este nici un om pentru a ajuta. Nu am avut de ales … ”

Când a fost întrebat dacă procedura a fost invaziva ea ne-a informat că a fost „un pic ca da sânge”, și că a simțit „obosit după obținerea implantului”, care se pare că este un efect secundar comun, dar benigne. De asemenea, am vorbit cu Hanna, primarul Wyoming lui Ted Howell, al cărui sprijin de cip RFID complet făcut obligatorii pentru cetățenii comunității sale mici. Puterea exemplului a fost primul destinatar al cip RFID, având o implantat public la o întâlnire recentă primărie. „Aceasta este schimbarea pentru o America mai bun, mai sigur”, a spus el în timp ce în curs procedura de zece minute. „Cu acest progres științific, teroriștii nu au nici o șansă … SUA va prevala …” Ordonanța a avut ceva de opoziție, cu toate acestea, ca multe din bisericile locale au vorbit împotriva chips-uri cu protestele. Aceste biserici apocaliptice franjuri cred că Obama a fi anti-Hristos și susțin că cipul RFID este semnul fiarei scris în cartea lor Apocalipsei. Ei site-ul cipul RFID ar trebui număr de serie de 131618 ca fiind corespunzătoare cu Apocalipsa 13:16-18. Desigur, superstiții rurale în cele din urmă nu au nici o putere atunci când vine vorba de progresive America de noi și de strigătele pline de scripturi în mare parte au fost ignorate. Acest jurnalist cuprinde nouă schimbare, și chiar am foarte propriul ei cip RFID înainte de a merge înapoi la birourile de acasă Raportul Național. Operatia a fost rapidă, simplă și mai mult sau mai puțin dureros. Eu abia pot spune am fost implantat la toate. Un sacrificiu Am făcut plăcere pentru securitatea națională a țării mele și sper că veți prea.

 

De ce nu se mai roagă creştinii ?

 S-au scris sute, mii de carti despre rugaciune. Oricine vrea poate afla ce au invatat Sfintii Parinti despre puterea, despre valoarea, despre necesitatea rugaciunii. Ce au invatat despre cat de des trebuie sa ne rugam, despre cum trebuie silita mintea sa fie atenta la cuvintele rugaciunii, despre cum, prin chemarea neincetata, Hristos vine si Se salasluieste in inimile adevaratilor Sai ucenici.

 Oare ce s-ar mai putea spune despre rugaciune, cand s-a spus aproape totul? Iata o intrebare foarte grea.

In zilele noastre, crestinii se roaga putin. Considera ca e de-ajuns sa zica in graba „Tatal nostru” si inca doua-trei rugaciuni scurte, ca sa aiba cat mai mult timp pentru celelalte treburi. Rugaciunea nu mai este pretuita la justa ei valoare. Iata de ce intrebarea principala a convorbirii despre rugaciune cu parintele Calistrat a fost legata de motivul pentru care oamenii, stand departe de rugaciune, stau departe de Dumnezeu. Lumea in care traim este o lume atat de apasatoare tocmai pentru ca oamenii nu se mai roaga. Oamenii renunta la calea randuita de Dumnezeu pentru ca lucrurile sa mearga spre bine si se multumesc sa constate raul. Rugaciunea este viata sufletului. Viata nu poate fi inlocuita de nimic. Cum ar fi sa ii cumparam unui mort haine foarte frumoase si mancaruri foarte gustoase? I-ar folosi la ceva? Nu. Cata vreme sufletele noastre sunt moarte, cata vreme stam departe de rugaciune, Dumnezeu va sta departe de noi. Oamenii cauta o relatie cu Dumnezeu extrem de personala, atat de personala incat nu vor sa se mai roage: vor sa comunice atat de direct cu Dumnezeul in care cred incat nu mai au nevoie de rugaciune. Ei vor sa simplifice relatia dintre Dumnezeu si creaturile Sale printr-o relatie foarte rece: Dumnezeu ar trebui sa aiba grija de oameni, sa vada tot ce le lipseste, pentru simplul fapt ca ii iubeste. Si oamenii nu trebuie nici macar sa Ii multumeasca pentru binefaceri, cu atat mai putin sa I le ceara. Dumnezeu S-ar plictisi in cer daca nu ar trebui sa ii supravegheze pe oameni, daca nu ar trebui sa le implineasca dorintele. Chiar daca oamenii vor o astfel de relatie cu Dumnezeu, Dumnezeu nu le poate face pe plac. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se bucura de frumusetea raiului, pentru a gusta vesnicia. Omul nu se poate mantui fara rugaciune. Rugaciunea este limba raiului. Cine refuza rugaciunea, refuza raiul. Oamenii vor sa dobandeasca raiul, dar evitand rugaciunea. O astfel de pozitie este contradictorie. Raiul este Imparatia lui Dumnezeu. Cine confunda raiul cu un loc lipsit de griji, „unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”, si unde iti poti implini dorintele fara a te mai teme de moarte, nu a inteles credinta crestina. Viata duhovniceasca este unire cu Dumnezeu. A vrea sa fii unit cu El inseamna a intelege ca fara El nu poate exista nici bucurie, nici implinire. Ca fara El viata nu are sens, ca, daca Dumnezeu nu ar exista, viata ar fi plina de tristete.

A crede in Dumnezeu inseamna a vorbi cu El asa cum Domnul o cere. Sfanta Scriptura este plina de povatuiri legate de rugaciune.

Este de neinteles cum de exista crestini care stiu foarte bine ce valoare are rugaciunea, crestini care se pricep sa le vorbeasca altora despre rugaciune si totusi ei insisi nu se roaga. Viata crestina fara rugaciune este viata pagana. Este o viata din care este exclus Dumnezeul cel viu pentru a fi inlocuit cu un idol surd, dupa chipul si asemanarea omului patimas.

Pentru cei care nu vor sa se roage este lesne de inteles ca un dialog duhovnicesc cu un parinte contemporan, oricat ar fi de sporit, nu poate aduce roade. Nu am purtat acest dialog cu parintele Calistrat pentru a rasturna inimile cele impietrite. Ci l-am purtat mai ales pentru a-i ajuta pe cei care, inselati de vrajmas, au lasat la o parte rugaciunea. Chiar daca au incercat sa o inlocuiasca cu diferite fapte bune, de la milostenie la post, ei nu au reusit sa atraga asupra lor darul Sfantului Duh. Dumnezeu nu intra in inima omului pe usi laturalnice. El intra pe usa pe care a randuit-o pentru aceasta, pe usa rugaciunii.

***

– Parinte Calistrat, va rog sa ne spuneti cateva cuvinte despre valoarea rugaciunii.

– Sfintii Parinti invata ca rugaciunea este imparateasa tuturor faptelor bune. Troneaza deasupra tuturor pentru ca este puntea de legatura intre om si Dumnezeu, este glasul viu al constiintei. Rugaciunea este starea in care omul isi muta mintea de pe pamant la cer, rugaciunea este singura care il urca pe om pana la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajunge si sparge cerul, este legatura, unitatea intre duh si materie. Un lucru consemnat despre sfanta rugaciune este ca rugaciunea nu poate fi inlocuita cu nici o alta fapta, nu poate fi substituita prin nimic altceva. In materie de spiritualitate, Mantuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere si spune: „Privegheati si va rugati sa nu cadeti in ispita…”; iar Apostolul Pavel spune „Ne incetat va rugati”. Privegherea si rugaciunea sunt doua arme cu care sufletul se inaripeaza. Rugaciunea incalzeste inima, inima incalzeste sufletul, sufletul pazeste mintea, iar mintea pazita, cum spunea parintele Staniloae, poate sa urce pe multimea faptelor bune si, cand intalneste norul Duhului Sfant chemat prin rugaciune, ea se rapeste si nu mai gandeste omeneste. Sfantul Apostol Pavel consemneaza: „Nu stiu daca am fost in trup sau in afara de trup, dar stiu ca am fost rapit pana la al treilea cer, unde ochiul n-a vazut, mintea nu pricepe, urechea nu poate sa auda si limba nu poate sa vorbeasca”. Mantuitorul spune clar in Evanghelie: „Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide, cautati si veti afla”. A cauta inseamna a te ruga, a bate inseamna a te ruga, a insista inseamna a te ruga; si avem pilda din Evanghelie in care acea femeie a sacait atat de mult pe judecator, pana i-a facut dreptate. Si tot in Sfanta Scriptura e consemnat: „Daca stiti ce cereti cand va rugati, si ce vreti, veti primi si veti avea”. Ca dovada, credinta numai cat un sambure de mustar e in masura sa mute muntii. Este o esenta a Sfintei Liturghii care spune clar ca noi insine si unii pe altii si viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam; sa-I dam viata nu prin altceva, decat prin rugaciune.

– Care este cauza pentru care multi crestini se roaga foarte rar sau nu se roaga deloc?

– Ati pus o intrebare esentiala. In tara noastra vom intalni crestinii de rutina, care sunt alcatuiti din masele de tineri, batrani si copii, oameni cu experienta, oameni cu viata sau cu traire mai putin duhovniceasca, fara contact cu realitatea si trairea Bisericii. Inainte de a raspunde la intrebarea „De ce nu se roaga crestinii?” trebuie sa intelegem de ce ar trebui sa se roage crestinii, care este esenta si folosul rugaciunii. Unii nu inteleg rostul rugaciunii. Ei considera rugaciunea ca o plaga pe care trebuie sa o primeasca din partea Bisericii, sau ca pe o obligatie, asa cum intr-un serviciu trebuie sa lucrezi anumite ore. Ei considera ca rugaciunea le fura din timpul liber ori ca este un lucru in plus, care-i oboseste. Crestinii nu se roaga din mai multe motive.

– Care sunt acelea?

– Dupa invatatura Sfintilor Parinti, sunt cei trei mari uriasi: uitarea, lenea si nepasarea. Si as continua eu cu amanarea sau dorinta de a face o fapta buna, dar mai tarziu sau altadata, cu neobisnuinta de a te ruga si cu lipsa trairii in rugaciune. Rugaciunea este permanenta comunicare cu Dumnezeu. Ca un om sa se poata ruga trebuie sa-L simta efectiv pe Dumnezeu. Am intalnit foarte multe cazuri, mai ales ca duhovnic la spovedanie, cand persoane in varsta sau persoane care au mers de o viata la biserica mi-au spus urmatoarele: „Parinte, sa nu credeti ca daca eu ma rog si stiu ce fac. Eu fac asta din obligatie, asa cum se citeste o poezie. N-am facut nici o data rugaciune pentru ca mi-ar placea sa ma rog. Fac asa, pentru ca asa este traditia, sa ma rog.” Si intrebarea mea, atunci, a fost asa: „Dar mata stii ce inseamna Sfanta Liturghie? Stii pentru ce vii duminica la biserica?” „Nu stiu!” „Dar ce-a facut Hristos ca sa poata sa te mantuiasca? Ia spune-mi mata, asa, cu cuvintele matale, la cei saizeci si doi de ani pe care ii ai.” „Parinte, ca sa fiu sincer, eu nu stiu, eu stiu ca duminica se trag clopotele si e slujba si trebuie sa fiu in biserica.” „Si ce auzi cat stai in biserica?” „Canta parintele acolo si strana.” „Si ce canta?” „Nu stiu!” „Dar cand stai in biserica si te rogi, ce asculti?” „Pai, ce spune acolo.”

Am primit un raspuns foarte neclar, adica nici macar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfanta Evanghelie, sau macar un stih din Sfanta Liturghie. Iata neatentia, ignoranta fata de ceea ce exprima Biserica in duhul rugaciunii.

Si acum vom aminti pe rand de ce nu se roaga crestinii:

1. Timpul. In permanenta intalnesc oameni care spun: „Nu am timp”; iar raspunsul meu a fost urmatorul: „Cate minute ai creat tu in univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cat ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum spunea fariseul in Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, in care sa se vada ca incerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.”

2. Neobisnuinta cu rugaciunea. Omul e invatat sa se inchine din rutina. E invatat sa zica din fuga „Doamne-ajuta!”, indiferent ca e la furat, la serviciu sau intr-o calatorie. El isi atribuie acea rugaciune scurta, „Doamne, ajuta-ma sa reusesc…”, si prin asta crede ca a spus tot.

 

3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Inca nu exista la indemana credinciosilor acel material pedagogic, desi librariile si bibliotecile sunt pline de carte religioasa, care sa fie pe invatatura sau pe mintea crestinului, ca un abecedar al dreptei credinte cum sunt cartuliile alea, zece sau unsprezece ale parinte lui Cleopa care da diferite pilde practice. Adica niste abecedare de credinta. Mai mult decat atat, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea ce inseamna legatura intre om si Dumnezeu prin rugaciune, ce inseamna comunicarea cu Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma in plus in codul penal sau in codul civil. Cum m-a intrebat odata o doamna „Dar de ce tocmai douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?” Si i-am zis: „Daca vrei, repeta-l de doua ori!”.

Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le intalnim in bisericile de parohie, cand, pentru pacatele spovedite, preotul, in loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire, un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfant ajutator, un Canon de pocainta sau al Ingerului pazitor, el ii spune sa aprinda cateva lumanari, sa cumpere cateva prescuri ori ii zice: „Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit…”

– Si daca totusi credinciosul face ce a zis parintele, cumpara numarul de lumanari, unde se ajunge?

– Se ajunge la acea rutina sau nepasare spirituala in care crestinul nu mai este implicat sau nu mai este ingradit si fortat de a intra pe cararea rugaciunii.

– Putem considera ca un astfel de crestin merge pe calea mantuirii?

– Nu stiu daca mai e pe calea mantuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntam acum, in secolul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajungand sa traim in biserica noastra ortodoxa o atmosfera de magazin, in care tranzactia preot-pomelnic-prescura-lumanare sau tranzactia „inchide-te si deschide-te usa de altar” este echivalenta cu randul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul si am plecat.

 

extras din „Ne vorbeste PARINTELE CALISTRAT de la Barnova – Mangaiere si mustrare”

 

/luminaortoxa.com/

 

UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI (La 70 de ani de la congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol) de Episcopul Fotie al Triadiţei

În 1919, încă pe timpul aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Atena, francmasonul Meletie Metaxakis pune în faţa Sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului.

Meletie propune formarea unei comisii pentru studierea acestei probleme.
Sinodul Bisericii din Grecia aprobă propunerea şi emite directiva corespunzătoare.
Comisia înfiinţată trimite Sinodului următorul text definitivat: „După părerea comisiei schimbarea calendarului iulian, dacă acest fapt nu contravine principiilor canonice şi dogmatice, poate fi realizată cu condiţia acordului tuturor celorlalte biserici autocefale şi. înainte de toate, a Patriarhiei Constantinopolului, căreia s-ar cuveni să i se dea libertatea oricăror iniţiative în acest domeniu, cu condiţia să nu se treacă la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar, mai exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri proprii ambelor calendare – celui iulian şi celui gregorian”. Această propunere exprimată cu abilitate în termeni diplomatici şi instabilă în construcţia sa interioară, neavând nici un fel de argumentaţie deosebită, consideră schimbarea calendarului drept necesară. Concomitent, se încearcă a se păstra aparenţele, menţionând principiile canonice şi dogmatice şi cerând sobornicitatea hotărârii finale. Ulterior, aceste condiţii vor fi definitiv uitate. Hotărârea comisiei a constituit un nou pas către atât de dorita, de către Meletie şi tovarăşii săi, reformă calendaristică. La şedinţa sa din 20 mai 1919, Sinodul Bisericii din Grecia acceptă în unanimitate părerea lui Meletie că „statul este liber să accepte calendarul gregorian ca fiind cel european, iar până la crearea unui nou calendar ştiinţific, pentru Biserică rămâne valabil calendarul iulian”. Sinodul trimite guvernului grec această opinie împreună cu hotărârea comisiei privitoare la reforma calendaristică. La această consfătuire Meletie pronunţă, printre altele, şi următoarele cuvinte semnificative: „în prezent situaţia Bisericii Ortodoxe din Rusia s-a schimbat şi au apărut perspective mai favorabile pentru apropierea de Occident”. Şi, mai departe Meletie subliniază: „Considerăm că, trebuie schimbat calendarul”. După instalarea sa fulgerătoare şi nelegală pe scaunul de la Constantinopol, Meletie Metaxakis continuă să acţioneze metodic şi insistent în această direcţie. El preia asupra sa iniţiativa recomandată le către comisia Sinodului şi în circulara din 3 februarie 1923 „către Prea Fericiţii şi înalt Prea Sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România” pune problema schimbării calendarului bisericesc. În circulară sunt evocate următoarele motive ale reformei: „Problema calendarului există demult, dar a căpătat o însemnătate deosebită în zilele noastre, când devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, acelaşi cu calendarul folosit în celelalte ţări ale Europei şi în America. Din toate părţile Biserica primeşte cereri şi doleanţe de a se stabili un calendar comun în viaţa laică şi religioasă, nu numai pentru ca creştinul să fie în armonie cu sine însuşi, ca cetăţean şi creştin, ci şi pentru a contribui la unirea tuturor creştinilor chemaţi în numele Domnului, care să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi învierea Sa”. Aceleaşi motive sunt invocate de către patriarhul Meletie şi în cuvântarea sa la deschiderea Congresului ”pan-ortodox”: Devine evident că principiile directe care au dus la reforma calendarului bisericesc îşi aveau rădăcinile nu în tradiţie, teologie, în viaţa liturgică şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci în dimensiunea orizontală a gândirii semilaice, semireligioase, în cultul ecumenic al ideii politico-religioase a unităţii creştine. În circulara sa Metaxakis cheamă pe „întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe să-şi dea consimţământul pentru formarea Comisiei cu participarea unor reprezentanţi din fiecare Biserică imediat după sărbătoarea Paştelui, pentru a dezbate chestiunea calendarului şi alte chestiuni urgente”. Circulara lui Meletie nu întâmpină însă bunăvoinţa celor mai vechi Patriarhate după Constantinopol: cel de la Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, în data de 10 mai 1923, sus pomenita comisie sub preşedinţia lui Meletie Metaxakis îşi începe lucrul. La şedinţele ei participă 9 membri: 6 episcopi, un arhimandrit şi doi laici.

Iată numele participanţilor ei:

Din partea Patriarhiei Constantinopolului – trei reprezentanţi: patriarhul Meletie IV, mitropolitul Calinic, laicul Antoniadis, profesor de teologie.

Din partea Bisericii Ciprului: mitropolitul Vasile de la Niceea (ulterior patriarh ecumenic 1925-1929).

Din partea Bisericii Sârbe: mitropolitul Gavriil din Cernogorie (ulterior patriarh al Serbiei †1952), dr. Milancovici, profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad.

Din partea Bisericii din Grecia: mitropolitul Iacov.

Din partea Bisericii Române: arhimandritul Iulie (Scriban).

Din comisie a făcut parte şi arhiepiscopul Alexandru (Nemolovski) din America de Nord, aflat pe atunci într-o situaţie canonică neclară şi care, de fapt, nu era reprezentantul nimănui (mai târziu a trecut în exarhatul evloghian, aflat sub jurisdicţia patriarhului ecumenic).

În afară de cei 9 participanţi, la primele şedinţe ale congresului a fost prezent şi arhiepiscopul Anastasie (Gribanovski) al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Arhieresc al Bisericii Ruse din afara Rusiei. Chiar de la prima şedinţă el declară categoric că nu are „instrucţii precise privitoare la chestiunea calendarului din partea ierarhilor ruşi” şi în curând părăseşte această ciudată adunare.

Să numeşti un forum bisericesc cu o astfel de componenţă ”pan-ortodox” este, fără exagerare, samavolnicie. La acest congres au refuzat să participe reprezentanţii celor 3 Patriarhate: ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. N-a participat nici Patriarhia Moscovei, arhiepiscopia Sinaiului, Biserica Ortodoxă Bulgară (considerată pe atunci de către Patriarhia Ecumenică drept schismatică). Trebuie deci să notăm absenţa nu doar a mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe, ci şi împuternicirile dubioase ale participanţilor înşişi. După Opinia prof. S. Troiţki, un renumit teolog şi dogmatist, care a clarificat latura ecleziologică şi juridică a chestiunii în cauză, membrii Congresului nu aveau dreptul să exprime părerea Bisericilor lor, deoarece Bisericile locale pe atunci încă nu dezbătuseră această chestiune la sinoadele lor arhiereşti. În această situaţie delegaţii nu puteau de fapt să-şi exprime decât „opinia lor personală, particulară” sau, în cel mai bun caz, opinia Sinoadelor lor, care însă nu aveau dreptul să hotărască chestiuni canonice şi cu atât mai puţin dogmatice, ce priveau Biserica în general. Prof. Troiţki defineşte Congresul ”pan-ortodox” din punct de vedere juridic şi bisericesc drept „o reuniune particulară a câtorva persoane, care şi-au pus ca scop să cerceteze unele chestiuni ce interesau în acel moment Biserica şi să-şi exprime părerea lor privitor la aceste chestiuni”. Dar, în ciuda nelegitimităţii canonice a acestui Congres şi în ce priveşte componenţa şi împuternicirile, patriarhul Meletie declară cu înfumurare în una din luările sale de cuvânt: „Noi funcţionăm ca o comisie a întregii Biserici”. Şi ca ”organ” al legislaţiei ecleziastice, Congresul din 1923 reprezintă un precedent anormal. Convocat la început ca o „Comisie a Bisericilor Ortodoxe” sau „Comisia pan-ortodoxă”, la cea de-a treia reuniune în data de 28 mai 1923, i se schimbă denumirea în „Congres pan-ortodox”. Prof. Troiţki notează că, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe, care până acum avea doar un organ legislativ bisericesc – sinoadele, în prezent această funcţie a fost preluată de către un oarecare ”Congres pan-ortodox”, instituit după exemplul congreselor pan-anglicane şi a congreselor şi conferinţelor politice. În memorandumul său de la 14 iulie 1929 către Sinodul Arhieresc al Bisericii din Grecia, mitropolitul Irineu (†1945) de Kesandria scrie cu îngrijorare: „Ce drept avea acest venetic (Meletie Metaxakis) să cheme fără consimţământul mitropoliţilor scaunului ecumenic un congres pan-ortodox? Şi conform cărei legi sau pravile întâistătătorul unei Biserici locale a putut să anuleze hotărârea tuturor Patriarhilor răsăriteni asupra chestiunii calendarului şi Pascaliei adoptată de către Patriarhii renumiţi – Ieremia II al Constantinopolului, Meletie Pigas al Alexandriei, loachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului? Este permis oare în treburile civile, ca o instanţă judecătorească inferioară să anuleze decizia celei superioare? Generalizând vom spune că: conform sfintelor canoane chestiunile bisericeşti de importanţă locală sau universală se discută şi se hotărăsc exclusiv de către Sinodul episcopilor, având eparhii şi păstoriţi, şi nu de congrese, consfătuiri sau conferinţe. Din punct de vedere legislativ – bisericesc, Congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol este necanonic după componenţa, împuternicirile şi funcţiile sale. De aceea hotărârile lui, luate absolut pe nedrept, ca din partea întregii Biserici Ortodoxe, nu pot avea nici o însemnătate pentru Bisericile Ortodoxe locale. În cele ce urmează vom vedea că şi celelalte rezoluţii după conţinutul lor se află într-un dezacord pronunţat cu canoanele Bisericii Ortodoxe. Să caracterizăm succint activitatea Congresului din 1923, care a decurs în 11 şedinţe, de la 20 mai până la 8 iunie 1923 şi nu s-a mărginit doar la chestiunea reformei calendarului. La cea de-a doua şedinţă, în 11 mai, patriarhul Meletie enumera următoarele „chestiuni bisericeşti şi canonice”, asupra cărora comisia urma să-şi exprime opinia:

1. Chestiunea mutării marilor sărbători în cinstea unor sfinţi în duminica următoare cu scopul de a micşora numărul zilelor nelucrătoare;

2. Impedimentele privitoare la oficierea unor căsătorii;

3. Chestiunile privitoare la căsătoria unor feţe duhovniceşti;

a) cinul episcopal şi căsătoria;

b) a doua căsătorie a diaconilor şi preoţilor văduvi;

c) este oare necesar ca taina preoţiei să urmeze neapărat după taina căsătoriei?

4. Chestiunea slujbelor liturgice;

5. Posturile;

6. Necesitatea de a convoca în fiecare an sinoade pan-ortodoxe;

La cele 6 puncte mai sus menţionate se adaugă încă unele întrebări cu privire la vârsta hirotoniilor, despre scurtarea părului, despre îmbrăcămintea clerului, etc. Toate aceste chestiuni, deopotrivă cu problema calendarului sunt puse în discuţie cu următoarele tendinţe renovaţioniste, specifice liberalismului ”ortodox” de după război: înlocuirea calendarului iulian bisericesc privitor la sărbătorile schimbătoare şi neschimbătoare, cu admiterea posibilităţii ca Paştele să devină o sărbătoare cu dată fixă într-o anumită duminică; acordul de a adopta orice sistem calendaristic mai perfecţionat din punct de vedere ştiinţific, admiţând chiar schimbarea rânduielii săptămânii de 7 zile; admiterea episcopatului căsătorit şi a căsătoriei repetate pentru clerici, corespunzător – a căsătoriei după hirotonie; scurtarea slujbelor şi a posturilor. A fost luată în discuţie şi posibilitatea unirii anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. De exemplu, la a 5-a şedinţă din 23 mai participă în calitate de oaspete fostul ”episcop” de Oxford, Gore, împreună cu ”părintele” Baxton. Oaspetele ocupă locul din dreapta patriarhului Meletie, înmânându-i două documente. Unul din ele conţine iscăliturile a 5000 de preoţi anglicani, care declară că după părerea lor nu există impedimente pentru unirea deplină cu ortodocşii. Al doilea document îl reprezintă referatul despre condiţiile reunificării. Principala chestiune discutată de congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar ”nou-iulian” sau ”iulian-revizuit”, proiectul prof. Milancovici, unul din delegaţii congresului, în fapt, ”noul” calendar coincidea cu calendarul gregorian până în anul 2800, când urma să apară o diferenţă de o zi în anii bisecţi. De altfel, această diferenţă va fi egalizată în 2900. Ce descoperire epocală! Acest calendar dădea posibilitatea „să fie celebrate toate sărbătorile principale o dată cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi tradiţionalişti erau asiguraţi că nu va fi adoptat calendarul romano-catolic. Patriarhul Meletie, folosind o sofistică tipic iezuită pentru a-i domoli pe cei care se împotriveau reformei calendaristice, în timpul celei de-a patra şedinţe citeşte telegrama Patriarhului Damian al Ierusalimului, conţinând următoarele: „O schimbare în calendarul bisericesc ar fi nefolositoare şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru, întrucât ne va plasa într-o poziţie nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu latinii”. Meletios răspunde anunţând că „în plus, Biserica Ierusalimului nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Paştele împreună cu romano-catolicii. Trebuie să specificăm că noi nu adoptăm calendarul gregorian şi că peste un oarecare număr de ani va apărea o diferenţă între data celebrării Paştelui la ortodocşi şi la catolici. Prin urmare, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, în parte, calmate”. Desigur, Meletie omite să precizeze că acel ”oarecare număr de ani” sunt de fapt nouă secole complete! În concluzie, activitatea şi hotărârile Congresului ”pan-ortodox” din 1923 pot fi caracterizate prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: „Şi toate acestea fără consimţământul întregii Biserici (universale)”. De fapt, primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe universale. Abolirea Pascaliei iuliene a constituit o abatere de la canonul 7 apostolic şi de la hotărârile Sinodului I Ecumenic (la care se referă şi Sinodul din Antiohia), Congresul de la Constantinopol plasându-se potenţial sub cea mai serioasă sancţiune canonică. Conform canoanelor menţionate mai sus, sărbătorirea Paştelui este categoric interzisă în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc. Urmând Pascalia iuliană nouă (care, de fapt, corespunde cu cea gregoriană), Învierea lui Hristos uneori cade în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc, iar uneori înainte (ceea ce este de asemenea interzis). Este binecunoscut faptul că, în acord cu hotărârile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul din Antiohia, cei care încalcă pravilele referitoare la sărbătorirea Paştelui, urmează să fie excomunicaţi de către Biserică fără o cercetare prealabilă a acestei încălcări. O sentinţă atât de strictă este rar întâlnită în canoane. Acelaşi spirit îl întâlnim în enciclicile Patriarhilor Răsăriteni din 1583 şi 1584, cât şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Chiril V din 1756, care condamnă categoric pe cei ce adoptă calendarul şi Pascalia gregoriană. De teama acestor sancţiuni şi fiind conştiente de uriaşa responsabilitate canonică, nici o Biserică locală din cele ce acceptă noul calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători de peste an n-a îndrăznit să introducă Pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii din Finlanda (Biserica Română la început a sărbătorit Pastele de două ori împreună cu catolicii). În consecinţă, Bisericile de stil nou au început, practic, să folosească simultan două calendare: cel gregorian pentru sărbătorile fixe şi cel iulian pentru cele schimbătoare. Nici o Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile 3, 4 şi 5, care erau în contradicţie flagrantă cu Tradiţia bisericească şi cu canoanele. Dacă cineva poate că nu consideră importantă esenţa necanonică a Congresului de la Constantinopol, iregularitatea acţiunilor sale şi natura anti-ortodoxă a acestui congres ce s-a autodenumit ironic drept ”pan-ortodox”, sunt suficiente pentru a-l discredita. De altminteri, în timpul şedinţelor deja se ridicase un val de insatisfacţii. Arhiepiscopul Crisostomos, el însuşi un iniţiator al reformei calendarului, scria: „Din nefericire, Patriarhii răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins toate deciziile lui printr-un singur act – absenţa lor”. Masonul Zervudakis, în monografia sa despre Meletie Metaxakis scrie: „Meletios a stârnit mari disensiuni când a hotărât să introducă la Constantinopol unele tradiţii americane, cât şi ideile sale novatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor etc., care au suscitat polemici şi o aprigă rezistenţă”. Să ne amintim că, în data de l iunie 1923 un grup de lideri religioşi şi avocaţi s-au adunat la Constantinopol la un miting ce s-a transformat într-un atac asupra Patriarhiei, cu scopul de a-l răsturna pe Meletie şi de a-l izgoni din oraş. Contrar acestora, Sinodul de la Constantinopol, sub preşedinţia lui Meletie, a difuzat în 25 iunie o circulară scrisă către toate Bisericile locale, exprimându-şi speranţa unei „aprobări generale din partea lor a rezoluţiilor asupra reformei calendaristice şi confirmarea de către ele a rezoluţiilor Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti” (sic!). Totuşi, ambiţiile masonului Meletie Metaxakis au întâlnit o serioasă rezistenţă. Patriarhul Fotie al Alexandriei în epistola sa din 25 iunie 1923 către Patriarhul Grigorie al Antiohiei, caracterizează reforma calendarului, ca fiind „fără rost, necanonică şi dăunătoare”. Conform expresiei Patriarhului Fotie rezoluţiile Congresului de la Constantinopol „duhnesc a erezie şi schismă”. În epistola Patriarhului Grigorie din 7 octombrie 1923 către Patriarhul Ecumenic, acesta arată că reforma calendarului a fost adoptată prea repede şi instituirea sa a fost „nepotrivită şi dubioasă”. Patriarhul Antiohiei trimite o copie a epistolei Patriarhului Fotie mitropolitului rus Antonie (Hrapoviţki) la Karlovţy cu o gramată în care scria: „Puteţi atesta cu claritate opinia celor trei Patriarhi răsăriteni cu privire la chestiunile ridicate de către reuniunea de la Constantinopol”. Patriarhul Damianos al Ierusalimului în telegrama sa adresată Patriarhului Constantinopolului de asemenea subliniază: „Patriarhia noastră se află în imposibilitatea de a accepta o schimbare în calendarul bisericesc de vreme ce se plasează într-o poziţie extrem de dezavantajoasă faţă de locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu romano-catolicii şi din cauza pericolului de prozelitism”. Patriarhul Meletie IV era gata de a recurge la înşelătorie pentru a-şi atinge ţelurile sale anti-ortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923 el încearcă să-l ducă în eroare pe arhiepiscopul Serafim al Finlandei, încredinţându-l că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc „în comun acord cu opinia generală şi rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe”. Patriarhul Tihon a fost înşelat în aceeaşi manieră. Sub impresia falsă că reforma calendaristică a fost acceptată de către întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat un edict, introducând noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă decisiv de către popor. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Arhiereilor ruşi de peste hotare, a declarat că „reforma calendarului nu poate fi acceptată de către Biserica Rusă, deoarece contrazice sfintele canoane şi vechea tradiţie a practicii Bisericii consfinţită de către Sinoadele Ecumenice”. Patriarhul Dimitrie al Serbiei îl informează pe Meletie, că el va fi de acord cu rezoluţia congresului referitoare la schimbarea calendarului numai „cu condiţia să fie acceptată simultan de către toate Bisericile Ortodoxe”. Arhiepiscopul Chiril al Cretei sugerează „să fie amânată acceptarea rezoluţiei până la un acord comun între toate Bisericile, cu scopul de a evita schisma între Bisericile Ortodoxe”. Doar mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti anunţă în scrisoarea sa din data de 17 decembrie 1923 că Biserica Ortodoxă Română acceptă decizia congresului, specificând că aceasta va fi pusă în practică în 1924. Amestecul brutal al autorităţilor civile în adoptarea noului calendar pentru uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este confirmat de către bine cunoscutul val de violenţă îndreptat împotriva acelor creştini care au îndrăznit să rămână credincioşi Credinţei Părinţilor lor. Chiar şi arhiepiscopul Crisostomos al Atenei, el însuşi un activ propagator al reformei calendaristice, a găsit de cuviinţă că ar fi mai bine ca chestiunea reformei calendarului bisericesc să fie repusă în discuţie la un sinod al episcopilor greci în legătură şi cu cererea insistentă a Patriarhului Fotie al Alexandriei de a chema un Sinod Ecumenic. Ca atare, însăşi Patriarhia Constantinopolului, în concordanţă cu rezoluţia 6 a Congresului ”pan-ortodox”, a intenţionat să cheme un Sinod Ecumenic în 1925. Ulterior, în vederea pregătirii unui Sinod Ecumenic în 1930, la mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, a fost alcătuită o comisie inter-ortodoxă. Conform mitropolitului Irineu de Kesandria, reprezentantul Patriarhiei Serbiei, mitropolitul Nicolae (Velimirovici, †1956), un ierarh cuvios şi bine cultivat, a declarat că Biserica Sârbă nu va participa la comisia inter-ortodoxă până ce nu va primi asigurarea că aceasta nu are nimic în comun cu Congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol. După mitropolitul Hrisostom de Florina (†1955), primul Ierarh al Bisericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, reprezentanţii Bisericilor Sârbe şi Poloneze îi considerau pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale care au adoptat noul calendar, ca fiind „în fond schismatici” şi evitau comuniunea liturgică cu ei. Cu timpul însă, în ciuda reacţiilor negative împotriva deciziilor Congresului din 1923 referitoare la reforma calendarului, şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice, aşa-numitul calendar ”nou-iulian” a fost treptat acceptat de către corpul guvernant al multor Biserici locale. În 1924, succesorul lui Meletie, mitropolitul Grigorie IV, care era înconjurat de adepţi şi susţinători ai lui Meletie, a introdus stilul nou în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Biserica Greacă a acceptat noul calendar la 1 martie 1924.

Biserica Română adoptă noul calendar la l octombrie 1924 şi ca recompensă primeşte statutul de Patriarhie.

În Biserica din Alexandria noul calendar a fost introdus cu ajutorul arabilor din America, fără a căror subsidii materiale Patriarhia Antiohiei n-ar fi putut supravieţui, conform declaraţiei mitropolitului Alexandru din Emess în iulie 1948. Această listă deprimantă de date ar putea fi continuată, dar tot ce am raportat până aici este suficient pentru a demonstra urmările tragice ale Congresului ”pan-ortodox” de la Constantinopol. Adoptarea, chiar şi în parte, a rezoluţiilor anti-canonice privitoare la reforma calendarului bisericesc a distrus unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe şi a introdus diviziunea în Bisericile locale – între adepţii calendarului bisericesc al Părinţilor şi cei care au acceptat calendarul ”iulian-revizuit”. Congresul ”pan-ortodox” sau, de fapt, după cum am arătat, Congresul anti-ortodox de la Constantinopol a fost prima ruptură în lanţul unit ai Ortodoxiei în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în curtea Bisericii Ortodoxe, din a cărui burtă continuă să se reverse noi şi noi profeţi ai Babilonului, care încearcă să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei, pentru a construi pe ruinele sale templele ereziei şi apostaziei.

Epilog:

July 1935 – Meletios Metaxakis goes out of his mind, and after six days of grinding his teeth and wringing his hands, dies, groaning plaintively his last words: “Alas, I have divided the Church, I have destroyed Orthodoxy.” He dies in Zurich, Switzerland and is buried in Cairo, Egypt. At his hierarchal funeral, his Masonic apron is placed over his episcopal vestments by his brother Masons. His Masonic gloves and evergreen twig are placed in his coffin.

1949 – Archbp. Chrysostomos (Papadopoulos) dies a sorrowful death in a Greek hospital. In the posture of an animal, on his hands and knees, he constantly tries to flee visions of demons, until his death. Nurses who attend him convert to the old calendar.

/traditieortodoxa blog/

 

Sfantul Ignatie Briancianinov – DESPRE MÂNTUIREA NEORTODOCŞILOR

Ce este erezia?

Erezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în gând a următoarelor:

– Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe;

– Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te poţi mântui;

– Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane,yoga, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);

– Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;

– Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea „creştinilor” de azi – nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.

Astfel, Sfântul Ignatie scrie:

„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!

Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”… (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie).

Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre

Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici:Mântuirea constă în restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a protopărinţilor.  Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.  Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.

 Ne mântuieşte credinţa în Hristos,  nu „faptele bune”

 Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.

„Mântuirea” fără Hristos

 Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos. Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut.  Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…

Boala „raţiunii sănătoase”

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde! Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu. Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos…

 Ereticii nu sunt creştini

 Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.  Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui…  Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.

De la vechile erezii la noile erezii

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau  Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult!  Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!…  Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului!…  Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos!Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!… 

Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin.”

 

/carteromaneasca blog/

 

Sfantul Ignatie Briancianinov- CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI DESPRE NEORTODOCŞI

“La începutul cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este Ortodoxia?”  Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Unde nu este Ortodoxie,  acolo nu este nici mântuire

.Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare). Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor, acele învăţături generale propagate de satana – expresie a vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi. Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie. Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură, înseamnă că acea învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt.

Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută departe de alimente.

Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu satana.

Cugetarea omenească inclusă în  învăţătura credinţei creştine se numeşte  erezie .

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă… Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurătiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară. Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită şi neroadă vanitate. Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat.

Erezia este un păcat făptuit în special  de către intelect

Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se păgâni şi a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă: simplitatea, candoarea, necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă a credinţei creştine. Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuviincioşi ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare, Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu totul neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor recunoaşte şi erezia, când aceasta apare ferchezuită sub masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei?  Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la buna-credinţă la idolatrie. Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite, împăratul roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniştea şi pacea, prin cuvinte deşarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desfiinţat creştinismul. 

Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor, fusese înşelată prin viclenia ereziei, nerecunoscută de el.

Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anatema .

Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, s-a înfăţişat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care, în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să se explice. Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură. Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuşi, în cele din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie şi celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinţii l-au proclamat pe Teodoret păstor drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria creştinismului).

Iată deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei.

Biserica vesteşte:  “Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.

“Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din întâmplare: anatema!”’,

“Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea blasfemii: anatema!”;

“Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;

“Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;

“Celor care nu acceptă harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;

“Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere: anatema!”;

“Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr: anatema!”;

“Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru păcate: anatema!”;

“Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”;

“Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinţilor Părinţi şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia dumnezeiască şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!”

*

Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să ne mântuiască pe noi, cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu – grăieşte Hristos – dacă veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31—32).  Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui Hristos, care respinge cu hotărâre şi va respinge pururea orice învăţătură născocită de duhurile necurate şi de oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea şi inviolabilitatea lor.

Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează întreagă şi neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!

 

/cartearomaneasca blog/

 

Arătarea Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

(prăznuită la 14/27 septembrie)

La începutul secolului XX, şi mai cu seamă în anii ’20, în Grecia şi la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste şi anti-bisericeşti. Printre diverse acţiuni ale acestor forţe obscure, s-a numărat şi introducerea samavolnică a calendarului gregorian. Calendarul gregorian era mai curând potrivit pentru afaceri, schimburi de capital şi alte activităţi laice, din punct de vedere liturgic, însă, el este practic inutil şi chiar dăunător. În fapt, este imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră canonică creştin-ortodoxă. Prin urmare, introducerea unor schimbări în calendarul bisericesc de către o Biserică locală creează o discrepanţă liturgică inadmisibilă în interiorul Bisericii însăşi. În acea perioadă, un mare număr de creştini din Grecia refuzaseră să accepte aceste schimbări anti-canonice şi anti-bisericeşti, impuse cu ajutorul poliţiei. Aceşti oameni au suferit prigoane, arestări şi privaţiuni de tot felul din partea autorităţilor secularizate.

 

Dar ochii duhovniceşti ai adevăraţilor creştini ortodocşi au văzut clar, chiar dacă pe atunci ei n-au înţeles pe deplin în ce constă răul noului calendar, acesta fiind de fapt, precursorul şi semnul prevestitor al celei mai mari erezii a tuturor vremurilor – ecumenismul. Aşadar, printre creştinii greci se instalase nedumerirea şi confuzia. Mulţi începuseră să şovăie. Aşa cum arienii, în 351, controlau puterea lumească, reuşind cu sprijinul acesteia să-şi impună erezia lor în întreg imperiul, tot aşa, reformatorii calendarului ţineau sub control puterea de stat în Grecia. În aceste vremuri tulburi şi vitrege, Atotmilostivul Dumnezeu a văzut necazurile poporului Său. Din nou, ca şi în 351, Domnul a trimis minunata arătare a semnului Preacinstitei Sale Cruci, ca să pecetluiască adevărul şi să-i facă de ruşine pe falşii învăţători.

Arătarea semnului Sfintei Cruci s-a petrecut astfel:

În 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar bisericesc ortodox, se săvârşea privegherea de toată noaptea în biserica Sfântului Ioan Teologul, situată în împrejurimile Atenei. La orele 9.00 seara, în biserică şi în jurul ei se aflau peste 2000 de credincioşi dreptslăvitori, deoarece rămăseseră prea puţine biserici adevărat ortodoxe lăsate deschise din întâmplare de către autorităţile civile. Bineînţeles că o astfel de adunare n-a putut rămâne neobservată de către autorităţi. În jurul orelor 23.00, autorităţile au trimis la biserică un batalion de poliţie „pentru a preveni tulburările ce se pot isca într-o mulţime atât de mare”. Însă din cauza numărului mare de credincioşi adunaţi acolo, poliţia nu a putut să îl aresteze pe preot, nici să întreprindă vreo acţiune concretă, astfel că poliţiştii s-au amestecat cu mulţimea credincioşilor, care deja umpluseră curtea bisericii. Astfel, în pofida adevăratelor motive ale prezenţei lor acolo, împotriva voinţei lor, dar potrivit Voii lui Dumnezeu, care covârşeşte toată puterea omenească, ei au devenit părtaşi ai minunatei trăiri a mulţimii credincioşilor. La orele 23.30, pe cer, deasupra bisericii, în direcţia nord-est, a început să se contureze o Cruce luminoasă, strălucind puternic. Strălucirea ce izvora din cruce a luminat biserica şi mulţimea noroadelor; mai mult încă, în razele ei, stelele de pe cerul fără nori au pălit, iar curtea bisericii s-a umplut de o lumină aproape materialnică. Crucea însăşi era alcătuită dintr-o lumină foarte densă şi se putea observa clar că avea forma unei cruci bizantine cu bara de jos înclinată. Această minune cerească a durat o jumătate de oră, până la miezul nopţii; după aceea, Crucea a început să se înalţe încet, pe verticală, ca în rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci, când preotul înalţă crucea în biserică. După ce s-a înălţat drept în sus, Crucea a dispărut treptat. Este cu neputinţă graiului omenesc, a povesti cele petrecute în curtea bisericii în timpul arătării dumnezeieşti. Toată lumea a căzut la pământ, plângând şi cântând slavoslovii, rugându-se şi lăudându-L pe Domnul, într-o singură inimă şi un singur glas. Printre cei ce plângeau se aflau şi poliţiştii, care descoperiseră, pe neaşteptate, în adâncul inimii lor, credinţa curată, precum cea a pruncilor. Mulţimea credincioşilor şi batalionul de poliţie devenise o singură turmă de credincioşi. Cu toţii erau cuprinşi de o dumnezeiască bucurie, mai presus de fire. Privegherea a continuat până în zori, la ora 4.00, după care tot acest puhoi omenesc s-a revărsat în oraş, ducând vestea minunii petrecute, în urma căreia ei se aflau încă tremurând şi plângând de bucurie. Unii dintre necredincioşi, sofişti şi inovatori, înţelegând păcatul şi vina lor, dar nevrând să se căiască, au încercat prin orice mijloace să explice sau să tăgăduiască minunea. Faptul că forma Crucii a fost observată atât de viu şi de limpede, ca fiind cea bizantină (numită uneori crucea rusească), cu trei bare transversale, cea de jos fiind înclinată, exclude complet orice argumente în favoarea unui fenomen fizic întâmplător. Iar faptul că o astfel de apariţie a Crucii a avut loc la apogeul primei mari erezii, ar trebui să-i surprindă pe creştinii ortodocşi prin sensul deosebit al însemnătăţii problemei calendaristice şi a tot ceea ce este legat de aceasta. Nici o persoană de bun simţ nu poate adopta o atitudine superficială, invocând raţionamente seculare ori argumente lumeşti. Inovatorii, asemeni arienilor în 351, au fost lăsaţi fără replică.

din revista Orthodox Life, Vol. 22, Nr. 2 (martie-aprilie, 1972), pg. 18-20.

Mărturii ale celor prezenţi la arătarea semnului Sfintei Cruci, deasupra bisericii Sfântului Ioan Teologul, de pe Muntele Hymettus – 14 septembrie 1925 (calendar ortodox)

Eram unul dintre agenţii de la Academia de Poliţie, trimişi să oprească săvârşirea slujbei de priveghere din seara aceea, acum mai bine de 50 de ani, în biserica de parohie cu hramul Sfântului Ioan Teologul. Ortodocşii vechi calendarişti îşi ţineau slujbele aici, fiind ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci [potrivit Calendarului Bisericesc Ortodox, nu celui papist! –n. ed.].
Fiind o mulţime mare de oameni adunată acolo – mai mult de 2000 de suflete, nu am încercat să îl arestăm pe preot, aşa cum ni se ordonase, ci ne-am aşezat, în linişte, printre credincioşii ce umpluseră curtea ce împrejmuia construcţia bisericii, aşteptând răbdători sfârşitul slujbei. Pe la orele 22.30, am auzit un tumult puternic şi neobişnuit, venind din partea mulţimii, care striga în uimire. Neîntârziat, am alergat să vedem ce se întâmplă… şi am văzut. Toată mulţimea aceea de credincioşi era într-un freamăt şi într-o stare de bucurie duhovnicească fără seamăn. Unii plângeau; alţii, strigând, din adâncul inimii lor: „Doamne, miluieşte!”, îngenuncheau privind spre cer; alţii, copleşiţi de emoţie, îşi pierdeau simţirea pentru câteva clipe. Apoi, şi noi, am privit, şi, ce să vezi? O, minune! O cruce imensă, apărută pe cer, chiar deasupra bisericii, care era acum luminată, dimpreună cu tot locul înconjurător, de razele ce ieşeau dintr-însa. La început, am fost stăpâniţi de frică, dar mai apoi, uitând până şi scopul venirii noastre acolo, ne-am venit în simţiri, îngenunchind şi plângând ca nişte prunci.

E de prisos să mai spunem că, plini de emoţie, am rămas să participăm şi la restul slujbei de priveghere – nu ca prigonitori, ci ca ortodocşi dreptslăvitori, iar dimineaţa, când ne-am întors la Academie, am povestit tuturor despre minunea preaslăvită pe care ne-am învrednicit a o trăi şi vedea.

Imediat după aceasta, s-a făcut o investigaţie oficială, iar noi toţi a trebuit să depunem mărturie sub jurământ, că am văzut Cinstita Cruce limpede, sus pe cer.

Ioan D. Glymis
Ofiţer de poliţie – acum pensionat, în vârstă de 78 ani
Strada Aristotel, nr. 73
Cartierul Peristeri (o suburbie a Atenei)

În noaptea aceea a anului 1925, când s-a arătat semnul Sfintei Cruci, făceam ultima cursă cu tramvaiul pe care îl conduceam, pe traseul meu obişnuit. Ajunsesem la staţia Omonia şi întorceam, în zona scuarului, în momentul în care am văzut pe cineva uitându-se în sus şi strigând: „Priveşte! Crucea! Crucea!” În aceeaşi clipă, am apăsat frânele şi am oprit vehiculul. Am scos repede capul pe geamul tramvaiului, şi, o! nevrednicul de mine, am văzut şi eu Preacinstita Cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – slăvit fie Numele Său, strălucind deasupra Muntelui Hymettus. Nu îmi amintesc cât a durat aceasta. Ştiu doar că ce am văzut atunci m-a schimbat într-un alt om; de atunci, toţi membrii familiei mele au devenit fii credincioşi ai Adevăratei Biserici Ortodoxe, păstrătoare a calendarului patristic.

Atanasie Primalis
Conductor de tramvai – acum pensionat, în vârtsă de 80 ani
Strada Kavales, nr. 17
Nicea (o suburbie a Atenei)

/traditiaortodoxa/

 

Anatema împotriva ecumenismului – Părintele Patric Ranson

fragment din editorialul Credinţa Orthodoxă ce a întărit lumea, introducere la un studiu despre Sinodiconul Ortodoxiei

Redacţia noastră, traditiaortodoxa.wordpress.com, mulţumeşte încă odată Preasfinţitului Filaret al Franţei (Biserica Orthodoxă Tradiţionalistă (vechi-calendaristă) a Greciei de sub omoforul Î.P.S. Macarie al Petrei) pentru dragostea cu care ne-a oferit dreptul şi binecuvântarea sa pentru a traduce şi publica în limba Română lucrările pururea-pomeniţilor părinţi Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson şi ale Frăţiei Sfântului Grigorie Palama din Paris

Preasfinţitul Filaret al Franţei, în 1990 arhimandrit, este unul dintre autorii cărţii Noul catehism catolic împotriva credinţei Sfinţilor Părinţi, dimpreună cu Părintele Patric Ranson şi episcopul Fotie, carte ce a fost publicată şi în România.

~ † ~

Părintele Patric Ranson (1957-1992), Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR

Fără a fi un catalog exhaustiv al tuturor controverselor, Sinodiconul Ortodoxiei cuprinde marile definiţii doctrinale care conturează poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de imaginaţiile omeneşti şi erezii. Credinţa în Hristos nu este un catalog de învăţături pe care am putea să le opunem alteia. De fapt, nu în raţionament putem înţelege Tainele, ca cea a Euharistiei, ci în rugăciunea Bisericii. Împotriva acestei realităţi care „nu este din lumea aceasta”, acestui organism dumnezeiesc-omenesc, Biserica, Trupul lui Hristos, s-au înălţat doctrine care atacau un punct sau un altul. De aceea distingem diferite perioade în istoria Bisericii: perioada hristologică (secolele I-VIII), perioada pnevmatologică (din secolul XV până în zilele noastre). Totuşi astăzi un fenomen nou apare sub numele ecumenismului. Este vorba de o mişcare ce ţinteşte unirea confesiunilor aşa-zis creştine (ecumenismul restrâns), chiar unirea tuturor religiilor (ecumenismul extins). Ecumenismul afectează Biserica însăşi, în întregime, în realitatea sa dumnezeiesc-omenească. El o lasă să subziste ca instituţie omenească, administrativă, filantropică, socială, ecologică; dar nu o doreşte ca Trup al lui Hristos, unic laborator al mântuirii oamenilor. Părintele Ambrozie Fontrier (1917-1992) scria: „Ecumenismul nu este propriu-zis o erezie, nici o pan-erezie, ci ceva mai rău: este negarea existenţei concrete şi istorice a Bisericii… Ereziile erau vrăjmaşi declaraţi ai Bisericii, de aceea Biserica a putut să le combată şi să le biruiască. Ecumenismul, care lucrează în chip viclean, nu atacă direct dogma, nici nu vrea să o denatureze sau să o altereze, el o ignoră şi trece dincolo de ea. Pentru Ecumenism nici o Biserică nu deţine Adevărul ea singură, ci toate au frânturi de Adevăr, de aceea a izbutit să facă ereziile să treacă drept Biserică sau confesiuni creştine, ca ramurile unui singur trunchi, după faimoasa sa teorie.” [1]. Naşterea ecumenismului modern este legată de eforturile prezelitiste protestante, dar în lumea ortodoxă, el a fost definit de Patriarhatul de Constantinopol care, în Enciclica sa din 1920, numea pentru prima dată „împreună-moştenitoare” în Hristos diferitele “biserici” heterodoxe şi preconiza, în afară de schimbarea calendarului şi de alte mijloace de apropiere concretă, conservarea riturilor şi obiceiurilor proprii fiecăruia în parte. Ecumenismul se sprijină astfel pe două principii:

a). Fiecare îşi păstrează identitatea,

b). Fiecare admite că drumul celorlalte confesiuni conduce de asemenea la mântuire.

Cum aceste două principii sunt incompatibile, pentru că diferitele confesiuni au păreri contradictorii privind diferite aspecte considerate ca indispensabile mântuirii, ecumeniştii au propus mai multe mijloace de împăcare: teoria crezului minimal, teoria caracterului parţial al oricărei teologii, teoria dragostei depăşind dogmele, teoria unei cercetări dinamice, teoria ramurilor etc. Teoriile ecumeniste tind aşadar spre dezbinarea a ceea ce este unit în Hristos şi admit, în ultimă analiză, harul creat [graţia creată – n. tr.] al lui Varlaam, ce face din Biserică un organism evolutiv, care se află într-un anumit stadiu al dezvoltării sale. Teoria ramurilor postulează că toate confesiunile creştine existente la ora actuală sunt părţi ale unei Biserici invizibile care se va arăta când toate aceste ramuri se vor uni la sânul unui unic organism. Această teorie constituie fundamentul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru că scopul său cel dintâi şi declarat este „să cheme Bisericile să tindă spre unitatea vizibilă într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică.” [2] „Creştinul ortodox” care se angajează într-un astfel de program – şi astăzi este cazul tuturor patriarhiilor – deja s-a lepădat de Hristos: pentru o astfel de teorie „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” mărturisită în Crez nu există în prezent şi în chip deplin. Ecumenismul nu mai spune: „Cred în Biserică”, ci „Aştept Biserica”. Împotriva cuvântului lui Hristos – Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi (Ioan 14, 18) – ecumenismul conduce la ideea că Hristos ne-a lăsat orfani de mai bine de 2000 de ani. Totodată, prin tăgăduirea Bisericii celei Una, se tăgăduiesc şi articolele următoare din Crez: nu mai există un singur botez pentru iertarea păcatelor, nici învierea morţilor, nici viaţa veacului ce va să vină. Unii ortodocşi au participat la mişcarea ecumenistă la începuturile ei, pentru că ei se gândeau că întâlnirile cu heterodocşii erau un mijloc de a-i face să cunoască credinţa ortodoxă şi deci de a-i aduce la Adevăr. Începând cu anii ’60, totodată, şi mai ales plecând de la pretinsa „ridicare a anatemelor din 1054” de către Atenagoras şi Paul al VI-lea în 1965, a devenit evident că ecumenismul nu căuta Adevărul, ci o sumă de minciuni bine prezentate. [3]. Marii teologi ortodocşi ai secolului nostru – Părintele Iustin Popovici, Fotie Kontoglou, Leonid Uspenski, Alexandru Kalomiros – au denunţat ecumenismul, vlăguire a credinţei în Adevăr, în virtutea sfinţitoare a Adevărului (Ioan 17, 17). Fotie Kontoglou scria: „Astăzi au apărut alţi apostaţi, care nu sunt pur şi simplu vrăjmaşii icoanelor, iconomahi, ci vrăjmaşii Orthodoxiei, ortodoxomahi, şi care se erijează în apărători ai Ortodoxiei, la fel ca fariseii care se dădeau drept apărători ai Legii, pe care au desfiinţat-o.” [4]. Înalt Prea Sfinţitul Filaret, pe atunci Mitropolit al New-York-ului şi întâistătător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), „după întâia şi a doua mustrare” (Tit 3, 10) adresată lui Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, şi urmaşilor lui şi întregului popor ortodox, sub formă de scrisori – Epistoliile întristate – a tăiat de la trupul Bisericii, prin sinod, pe ereticii cei noi. Scrisoarea Enciclică a Episcopilor şi decretul anatemei publicate în 1983 constituie monumente dogmatice de primă importanţă. [5] În Enciclică citim: „Multe din aceste ispitiri (ale Antihristului) – vlăguirea credinţei, divinizarea umanităţii, trădarea credinţei Adevăratei Biserici în folosul unei unităţi religioase umaniste într-o pseudo-biserică – ne stau în faţă, pregătindu-i chiar pe creştinii ortodocşi să urmeze căile lui Antihrist”. Anatema asupra ecumenismului condamnă doctrina „ramurilor” ca şi principalele argumente folosite pentru a o susţine. Ecumenismul încearcă de fapt să se justifice prin trei raţionamente: că dogmele nu ar fi absolut necesare pentru mântuire, căci ereticii au taine care mântuiesc; că dialogul este necesar pentru a reunifica Biserica creştinilor separaţi; şi că dragostea ar cere să uităm barierele dogmatice.

a). „Adevărul dispare dintre fiii oamenilor”.

Nu mai există, la drept vorbind, nici schismatici şi nici eretici începând din clipa în care le recunoaştem tainele ca valide sau bisericile ca fiind Biserică. În consecinţă, pentru ecumenişti, Biserica se defineşte altfel decât ca „unanimitate a credinţei”. Una dintre cele mai vechi teorii de acest fel era cea a lui Döllinger (1799-1890), fondată pe doctrina augustinistă a tainelor şi adoptată astăzi de către ecumenişti. Pentru ei, taina are o valoare într-un fel magică: orice om botezat, în orice grupare, confesiune sau biserică ar fi, este automat alipit trupului lui Hristos. [6] Pentru Părinţi nu există nici o taină în afara Bisericii, căci faptele scoase în afara „unanimităţii credinţei”, în afara Trupului Adevărului, sunt nebunii şi nu binecuvântări. În general, pentru ecumenişti adevărul într-un fel este în curs de descoperire – ca şi cum nu ar fi fost revelat decât parţial – în timp ce creştinul are conştiinţa că Adevărul s-a întrupat o dată pentru totdeauna şi rămâne prezent în Biserică. Prin urmare, ecumeniştii critică foarte des dogmele. Experienţa, viaţa, caritatea sunt prezentate ca adevăratele criterii, superioare dogmei, teologiei şi adevărului. Patriarhul Ignatie IV al Antiohiei declara astfel în 1983: „Dialogul real începe atunci când dicţionarele teologice sunt, ca să zicem aşa, puse deoparte.” Vedem că nu mai este vorba de a ataca dogma într-un punct sau în altul, ci de a o pune deoparte. Ca şi în monofizitism, natura umană a lui Hristos rămâne, dar este lipsită de energie, ineficientă, sau ca în doctrina augustinistă despre mântuire, voinţa umană există, dar fără putere proprie, pentru că este pe de-a-ntregul programată de Dumnezeu, la fel şi în ecumenism, adevărul continuă să existe, dar fără putere, ca un soare acoperit, fără lumină şi căldură, ca un catalog mort din pricina propoziţiilor neinteligibile. Din acest moment nici nu mai contează ce mărturiseşte fiecare. Dogma devine facultativă. Pot chiar să cred că Filioque este o erezie şi să mă împărtăşesc cu ereticii: nu mai există unitate în credinţă, ci diverse „tendinţe”, deopotrivă de „respectabile”. Ecumeniştii folosesc scrierile Părinţilor, dar răstălmăcindu-le înţelesul. Citează de exemplu pe Sfântul Grigorie Palama care spune: „Orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, dar ce cuvânt poate contrazice viaţa? ”. Aici ecumenismul se sprijină pe o distincţie familiară ereziilor occidentale, care îşi propun adesea să o depăşească, dar care este străină Ortodoxiei. Occidentul oscilează de fapt între un fundamentalism care identifică Revelaţia cu Scriptura şi o mistică „teopatică” în care Revelaţia apare doar pe neaşteptate, brusc şi este suportată pasiv de primitor. Această speculaţie despre „doctrină şi viaţă”, „scolastică şi mistică”, „cărţi şi experienţă” nu are sens pentru ortodox care mărturiseşte doar un Adevăr: Dumnezeu-Omul, şi nu o teorie abstractă, ci o Persoană vie. Este acelaşi Hristos pe care Îl văd Proorocii, pe care Îl propovăduiesc Apostolii, pe care Îl dogmatisesc Părinţii. Cu siguranţă, cărţile nu sunt viaţa în Hristos şi orice cuvânt poate fi contrazis; dar cărţile şi cuvintele adevărate sunt ca o icoană fidelă ce „poartă acelaşi nume” ca şi Prototipul şi ne călăuzesc spre El. A dori „să pui deoparte” dogmele ca să ajungi la Cel ce este dragoste seamănă cu a-şi tăia picioarele pentru a alerga mai repede. Icoanele greşite nu justifică renunţarea la iconografie; erezia nu înseamnă că Biserica trebuie să-şi abandoneze osteneala istorică de a lămuri Calea. Dositei al Ierusalimului (1641-1707), în al său Dodecabiblos [7] răspunde celor ce pretind că creştinii nu trebuie să se ocupe cu minuţiozităţi dogmatice, sub pretextul că mântuirea noastră nu constă în vorbe, ci în fapte. Desigur, spune el, când expresiile sunt diferite, dar acoperă un sens identic, nu trebuie să ne ocupăm de analiza detaliilor. Astfel, după primul Sinod, Apusenii şi Răsăritenii, nefiind diferiţi decât prin vorbire, se înţelegeau asupra fondului şi de aceea Sfântul Atanasie cel Mare a restabilit înţelegerea. În schimb, când formulele indică un sens diferit, sau îl dau de bănuit, atunci este necesară o cercetare amănunţită, nu numai a termenilor folosiţi, ci chiar, dacă este nevoie, a literelor alfabetului şi a punctuaţiei. Un singur iota schimba termenul ortodox de consubstanţial (homoousios) în formula eretică de substanţă asemănătoare (homoiousios). Iar macedonienii îşi întăreau erezia desprinzând din context în mod greşit Prologul lui Ioan. De aceea Sfântul Atanasie cel Mare a scris un întreg discurs împotriva ereticilor care susţineau inutilitatea evaluării cuvintelor, în care el afirmă: „Nu trebuie să strângem cuvinte fără chibzuinţă, ci trebuie să analizăm cu grijă ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu, ce ne este nouă de folos, ceea ce poate exprima adevărul, respectă legea, se potriveşte cu natura, exprimă învăţătura de credinţă în chip autentic, întăreşte nădejdea, nu strică dragostea…”. Pentru că I-a plăcut Domnului să ne mântuiască nu prin faptele noastre – pe care nu le făcusem – ci prin nebunia propovăduirii, cunoaşterea credinţei este necesară şi de aceea dogmele pe care le cântă Biserica în slujbele sale nu sunt lipsite de importanţă, ci absolut necesare mântuirii, prin rigoarea preciziei lor: Cuvântul cel nescris împrejur al Tatălui, din tine, Născătoare de Dumnezeu S-a scris întrupându-se; şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, cu fapta şi cu cuvântul, pe acesta închipuim. [8]

b) Poate dialogul să-i unească cu Biserica pe cei care s-au despărţit de ea?

Termenul de dialog este ambiguu. Ceea ce se petrece acum nu se aseamănă cu dialogul autentic, definit astfel de monahul Nichifor în discuţia prin care se împotrivea latinilor: „Aşa au hotărât Sfinţii Apostoli şi Părinţii noştri: în discuţiile sinodale, fiecare are posibilitatea să se exprime fără constrângere potrivit credinţei conştiinţei sale, şi nu trebuie să supunem ameninţărilor şi pedepselor pe cei ce nu vor să ne împărtăşească comuniunea.” [9] Prezentând în acest fel, cu toată rigoarea, credinţa ortodoxă, Sfântul Fotie a obţinut unitatea cu armenii, apoi cu latinii: unitate întemeiată pe Crezul neschimbat încă de la început. Ortodocşii au datoria de a arăta credinţa „care a întărit lumea” oricărui om care îi întreabă motivul nădejdii ce sălăşluieşte în ei, fiecare rămânând liber să creadă: „Cine va crede şi se va boteza se va mântui”. Or, la Balamand, în 1993, „Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă” a definit dialogul într-un mod cu totul diferit: „nu este vorba de a converti persoanele unei Biserici la alta pentru mântuire. Este vorba de a realiza împreună voia lui Hristos pentru aproapele nostru şi planul lui Dumnezeu cu privire la Biserica sa printr-o comună căutare între Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi a implicaţiilor sale. Acest efort se urmăreşte prin dialogul teologic în curs” (punctul 15). Ortodocşii credincioşi Evangheliei cred că împlinesc voia lui Hristos tocmai când caută să convertească persoane de o altă confesiune, dintr-un corp eretic (adică non-ortodox) pentru mântuirea lor. „Deci de te va asculta, ai dobândit pre fratele tău” (Matei 18, 15). În schimb, dacă interlocutorii nu vor să asculte, orice osteneală trebuie încetată „şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 17, cf. Rom. 16, 17, I Cor. 6, 11 şi Tit 3, 10). Tocmai prin absenţa oricărui dialog autentic se caracterizează ecumenismul, cum arăta Mitropolitul Filaret [al ROCOR] în Epistola sa din 15 decembrie 1965 către patriarhul Atenagoras: „Un dialog adevărat implică un schimb de idei cu posibilitatea de a convinge participanţii pentru a ajunge la un acord. Cum putem vedea în Enciclica Ecclesiam Suam, Paul VI înţelege dialogul ca pe un plan de a ne uni cu Roma printr-o formulă oarecare care să conserve totuşi neschimbate doctrinele şi mai ales învăţătura lor dogmatică despre poziţia Papei în Biserică. Or, orice compromis cu greşeala este străin de istoria Bisericii Orthodoxe, ca şi de însăşi esenţa Bisericii”. Biserica nu are deci nici o legătură cu falsul dialog ce se derulează în prezent, care este o capcană şi o tocmeală şi despre care Mitropolitul Filaret spunea pe drept că este străin de Sfinţii Părinţi şi de întreaga tradiţie a Bisericii: „Biserica nu poartă un dialog cu cei ce s-au separat ei înşişi de Ortodoxie, ci mai degrabă ea le adresează un monolog pentru a-i îndemna să se întoarcă la casa părintească prin respingerea oricărei învăţături heterodoxe.” [10]

c) O dragoste fără adevăr.

Cel mai des invocat pretext al ecumenismului este dragostea frăţească. Dragostea, spune Sfântul Apostol Pavel, se bucură de adevăr (I Cor. 13, 6). Nu din pricina „urii de aproapele” Sfântul Ioan a fugit din faţa ereticului Cerint, iar Sfântul Policarp i-a dat lui Marcion care-i spunea: „Recunoaşte-ne!” Un astfel de răspuns: „Te cunosc ca pe întâiul născut al diavolului.” [11] Aceşti sfinţi aplicau Evanghelia lui Hristos a cărei traducere în norme sunt canoanele apostolice. Domnul spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii ” (Matei 10, 16). Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte [12] că şarpele muşcă şi se apără, în timp ce porumbelul este nevătămător, dar nici nu se apără. Or creştinul trebuie deopotrivă să îşi apere credinţa şi să-i iubească pe cei ce nu i-o împărtăşesc, chiar rugându-se pentru prigonitorii lor. Mucenicii, fără a se supune prigonitorilor lor, rugându-se pentru ei, cu atitudinea lor au convertit multe suflete. Biserica se roagă pentru cei non-ortodocşi, dar nu se roagă împreună cu ei, iar asta, nu din dispreţ pentru ei, ci pentru că aceasta este rânduiala dumnezeiască a rugăciunii: ea se întemeiază nu pe ceea ce gândim sau vrem, ci pe ceea ce ne-a lăsat Domnul (Matei 18, 19-20). Creştinul Îl roagă pe „Tatăl său” în ascuns, în cămara inimii sale, singur sau cu fraţi ortodocşi care împărtăşesc „unanimitatea credinţei”. Se poate ca, din dragoste, sau mai degrabă din complezenţă pentru heterodocşi, să anulăm sau să punem între paranteze canoanele Apostolilor care interzic orice rugăciune comună cu un non-ortodox, chiar şi într-o casă particulară? [13] Iată cum, în textul cunoscut sub numele de Dialoguri ale lui Mihail d’Anchialos (1273), Patriarhul răspunde unei propuneri asemănătoare din partea împăratului care îl îndeamnă să dea dovadă de toleranţă faţă de latini şi de a nu-i înlătura, chiar şi cu greşelile lor dogmatice: „Dacă ar ţine de firea omenească să depăşească dragostea dumnezeiască, atunci cuvintele tale ar avea o trecere. Dar cine a ajuns la un asemenea grad de inconştienţă încât să pretindă că a depăşit izvorul întregii iubiri de oameni şi întregii bunătăţi, sau să o egaleze în vreun fel, în timp ce proorocii mărturisesc că firea este neputincioasă nu numai în a atinge desăvârşirea, dar nici măcar în a respecta dreptatea pe cât cu putinţă: „Dreptatea noastră (omenească), spune Scriptura, e ca o cârpă lepădată”. Dacă Domnul nu-i iartă pe cei ce hulesc pe Duhul Sfânt, cum învaţă Evanghelia, atunci cum i-aş ierta eu, chiar dacă am primit de la Domnul puterea de a ierta? Sau nu mi-aş atrage asupra mea mânia de sus pentru că am dat dovadă de vinovată slăbiciune?” [14] Însăşi anatema, dată de Părinţi împotriva ereziilor, nu este o uitare a dragostei creştineşti. Anatema constată că o învăţătură împiedică mântuirea în Hristos şi, din această cauză, ea aruncă în afara Bisericii pe toţi cei ce o împărtăşesc, salvând astfel Biserica şi trimite celor rătăciţi o ultimă atenţionare. Să cercetăm faptele adevăraţilor creştini ortodocşi, în orice veac ar fi, şi vom găsi în ele acelaşi duh de dragoste adâncă exprimată de Patriarhul Iosif pe vremea nefericitei uniri de la Lyon din 1274, care este răspunsul cel mai bun dat pretinsei „iubiri” ecumeniste: „Vestita Biserică a vechii Rome a cerut pacea şi înţelegerea cu noi şi cu celelalte sfinte Biserici. Despre intenţia însăşi, ne bucurăm de ea şi o consimţim pe deplin; într-atât îmi doresc această pace şi caut împlinirea ei după voia lui Dumnezeu, cu atâta ardoare, încât îndrăznesc să iau asupra mea cuvântul Apostolului şi să primesc să fiu eu „anatema şi depărtat de la Hristos” pentru unirea Bisericilor – atât de departe sunt eu de a căuta vrajbă pentru o demnitate deşartă, sau de a mă împotrivi privilegiilor pretinse de vechea Romă! Dar numai cu condiţia să dispară pricinile despărţirii, adaosul în Simbol să fie înlăturat, iar teologia Mântuitorului nostru să rămână neatinsă. Altfel, îmi este cu desăvârşire imposibil să ajung la unire, sau să consimt asupra vreunuia din punctele cerute de vestita Biserică a Romei… Nimeni nu mă va „despărţi” pe mine de vistieria cea minunată pe care am primit-o de la Mântuitorul meu, „nici vreun înger”, nici vreun om, „nici vreo altă făptură”, cum spune marele Pavel, ca să nu fiu osândit de al meu Hristos pentru a-i fi primit pe cei ce schimbă cuvântul Lui.” [15] Anatema împotriva ecumenismului pe care Sinodul Rus din Afara Graniţelor, sub păstorirea Înalt Prea Sfinţitului Filaret, a reuşit să o înscrie în Sinodicon se regăseşte în linia dreaptă a Tradiţiei Evanghelice şi dumnezeiesc-omeneşti a Bisericii. [16] Ea exprimă conştiinţa Bisericii care, din ce în ce mai desluşit, arată că a osândit ecumenismul. Cel din urmă, care acceptă toate ereziile creştine şi în curând toate religiile, ca pe nişte căi omeneşti de a ajunge la Dumnezeu, este deopotrivă culmea acestui antropocentrism ce se vădea în învăţăturile unui Italos şi în umanismul unui Varlaam, şi ruinarea cea de pe urmă a omului, de vreme ce orice umano-centrism nu este decât un diavolo-centrism, după cum a spus Părintele Iustin Popovici. Slava Bisericii, glăsuire limpede a nădejdii ce-o purtăm, Sinodiconul aşadar ilustrează acest cuvânt al teologului sârb Iustin Popovici: „Nicăieri pe pământ sau în ceruri nu există mai multă libertate sau o posibilitate mai mare de aplicare în veşnicie a conştiinţei şi a experienţei omeneşti, ca în adevărurile dogmatice dumnezeieşti ale Bisericii: numai ele îl călăuzesc pe om spre Împărăţia Dumnezeirii Treimice, acolo unde totul este fără hotar, veşnic şi fără capăt. Există oare mai multă libertate decât în adâncurile de nepătruns şi în înălţimile nemărginite ale Duhului Dumnezeiesc? Apostolii mărturisesc tocmai acest adevăr veşnic când spun: Acolo unde este Duhul, acolo este şi libertate” [17]

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Părintele Patric Ranson

 

/traditiaortodoxa/

 

NOTE:

[1]. La Lumière du Thabor, № 5, pg. 37-38.

[2]. Constituţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor, III, 1, amintit în prefaţa lucrării comisiei Credinţă şi Constituţie, Lima, 1982, Botez, Euharistie, Slujire, Paris, 1982.

[3]. Părintele Ambrozie Fontrier scrie: „În tâlcuirea sa la canoanele Sinodului din Gangra, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că o anatemă este un prinos bisericesc, un lucru pus deoparte şi făgăduit lui Dumnezeu. Anatema este de asemenea cel ce a fost despărţit de Dumnezeu şi de Biserica creştinilor şi dat diavolului. Şi cum nu îndrăznim să ne atingem de ceea ce a fost închinat lui Dumnezeu, din pricina cinstirii şi preţuirii pe care I le datorăm, la fel credincioşii trebuie să se osebească şi să se abţină de la orice negoţ cu cel ce este anatema. Anatema este un lucru de temut, spune Sfântul Tarasie în Apologia sa la al VII-lea Sinod Ecumenic, pentru că ea îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, îl goneşte din Împărăţia Cerurilor şi îl aruncă în întunericul cel mai din afară”. Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune că trebuie „să anatemizăm doctrinele eretice şi să le înfierăm, având în acelaşi timp milă de eretici”. Aşadar, dacă este interzis fiecăruia în parte să anatemizeze ceea ce Biserica nu a anatemizat, este de asemenea interzis, temerar şi fărădelege să dispreţuim hotărârile Bisericii, să nu ţinem seama de ele şi să achităm ceea ce Biserica a anatemizat în mod canonic şi după dreptate, chiar de am fi patriarh, atâta vreme cât cauzele se menţin. Aşadar, cei ce, în numele unei iubiri sentimentale şi bolnăvicioase, străine de Evanghelie, au ridicat Anatema din 1054, fără să înlăture şi cauzele ei, cad ei înşişi sub aceeaşi anatemă, pentru că au nesocotit pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii… Cineva poate înceta să mai fie sub incidenţa anatemei prin lepădarea de greşeli şi prin pocăinţă. Dar o anatemă aruncată asupra unei erezii sau asupra unei fapte nelegiuite rămâne veşnică.. Anatema de la 1054 va rămâne fără urmări şi va cădea de la sine când Papalitatea se va lepăda de erezia Filioque şi de celelalte şi va reveni prin pocăinţă în Biserica Ortodoxă” (Cateheze Ortodoxe).

[4]. Antipapika, Atena, 1993, pg. 68, articol apărut în martie 1965 în Orthodoxos Typos. A se vedea de asemenea Prefaţa sa la cartea lui Kalomiros, Against False Union, Seattle, ediţia a II a, 1978.

[5]. Publicat în limba franceză în La Lumière du Thabor (Lumina Taborului), № 2.

[6]. Teoriile lui Döllinger pe această temă, criticate radical de către Wladimir Guettée în Unitatea Creştină (1880) au fost reluate, de exemplu, de Ioan Karmiris, Dogmatica, Secţiunea 5, „Ecleziologie Ortodoxă”, pg. 241-243, Atena 1973 şi formează baza documentului Botez, Euharistie, Slujire, redactat de Comisia Credinţă şi Constituţie a C.E.B. (Conferinţa de la Lima, 1982).

[7]. Dodecabiblos, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, cartea 8, cap. 2,11, reed. Rigopoulou, Salonic, 1983, p. 316-318 (în greacă).

[8]. Condacul Duminicii Ortodoxiei (Praznicul Icoanelor).

[9]. Le precès de Nicéphore, 1277, în V. Laurent –J. Darrouzès, Dossier Grec de l’Union de Lyon, Paris, 1976, pg. 500 – 501. Cf. de asemenea Actele Sinodului V Ecumenic.

[10]. Scrisoare către Patriarhul Atenagoras, în R.P. George Macris, The Orthodox Church and the Ecumenical Movement during the Period 1920-1969, St. Nectarios Press, 1986

[11]. Sfântul Irineu relatează cele două fapte în Împotriva ereziilor, 3,3,4.

[12]. Sfântul Grigorie Palama, Omilia 43, despre Sfântul Dimitrie.

[13]. A se vedea Canoanele apostolice 10, 11, 45, 46, 47, 65, 68.

[14]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit. p. 352.

[15]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit. p. 303.

[16]. ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, Anatema!

Dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfârşitul anatemelor din Sinodicon, şi pomenită întotdeauna în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Biruinţei Orthodoxiei.

[17]. Părintele Iustin Popovici, Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), vol. I, Lausanne, 1992,p. 59.

 

Ieromonahul Ioan Vasilevski – Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist

Ieromonahul Ioan (Vasilevski) este un luptător zelos pentru Adevărata Ortodoxie în Bulgaria. Este binecunoscut şi în Serbia, fiindcă a slujit o liturghie Adevărat Ortodoxă pentru prima dată după revoluţia comunistă şi robirea Bisericii Ortodoxe de către comuniştii lui Tito şi nemţii ecumenişti.

Întregul conţinut al discursului său este foarte actual, probabil mult mai actual decât vremea în care a fost rostit. Tema despre care Părintele Ioan vorbeşte s-ar putea intitula Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist. El explică foarte pe înţeles un fenomen contemporan apocaliptic, desfăşurarea globalizării întregii omeniri, pe cele mai importante trei nivele: politic, economic şi religios, care stau la baza puterii vrăjmaşului lui Dumnezeu, antihristul.

†

Este important să ştim cine suntem, de cine aparţinem. Nu există creştinism în afara Bisericii Ortodoxe! De pildă, în multe convorbiri cu cei ce ţin noul calendar, ei încep să vorbească despre calendar şi despre lucruri ce sunt şi ele importante, dar ce este cel mai important? Cel mai important este de cine aparţinem! Astăzi, când vedem state atât de puternice precum America, precum Europa deja Unită într-un singur stat, mare, trebuie să ştim că există un Unic Mare Stat, ce nu este trecător, ci veşnic. Acest stat este o Împărăţie absolută, a unui Împărat absolut, Domnul nostru Iisus Hristos. Această Împărăţie este absolută, nu este trecătoare, ci veşnică. Există, este reală. Are guvernul ei, legile ei, are ambasadă [reprezentanţă] în fiecare stat. Aceasta nu este poveste, nu este filosofie, nu e legendă populară, este realitatea! Un stat absolut, o Împărăţie a Împăratului absolut, Domnul nostru Iisus Hristos. El a trimis reprezentanţii săi, preoţii în diferitele state.  Închipuiţi-vă statele puternice… uitaţi-vă la America, ce gigant economic, cât de puternic este! Şi totuşi este un statul pământesc – statul antihristului. Însă toate aceste state sunt atât de slabe în comparaţie cu Statul atotputernic al Atotputernicului Împărat şi Domn, Iisus Hristos. Şi vreţi să ştiţi ce mijloace va folosi Domnul nostru când va veni pentru a înfrânge statul lui antihrist? O răsuflare a gurii Sale! Fraţilor, aceasta este realitatea! Închipuiţi-vă America de azi, ce puternic stat e! Şi închipuiţi-vă cât de puternic va fi statul lui antihrist, fiindcă va avea putere asupra întregului Pământ. Statul, cu toate puterile sale, va fi biruit de Domnul nostru Iisus Hristos cu o singură suflare a gurii Sale! Împăratul nostru şi Dumnezeul nostru! Pfff.. aşa! Este ceva real, dar noi nu ne gândim la asta!… Acestea sunt lucruri foarte simple, dar noi le trecem cu vederea şi nu ne amintim de ele. Nu trebuie numai să citim Evanghelia şi să păzim ceea ce este scris în ea, ci şi să credem că este adevărată! Această realitate este, există! Aşadar, nu trebuie să fim deznădăjduiţi din pricina vremurilor grele în care trăim: toate acestea vor trece; toate aceste state… Toate aceste mijloace puternice pe care ei le folosesc pentru a ne prigoni pe noi, toate acestea vor trece. Acestea sunt nimic pe lângă Statul Atotputernic al Domnului Iisus Hristos, ce se cheamă Adevărata Biserică Ortodoxă. Aceasta este Împărăţia Cerească, acesta este Raiul. Şi este tăinuit. Hristos, atunci când se va arăta în toată puterea Sa, toţi vor fi atât de îngroziţi, încât vor rămâne fără de glas. Totul este de neînchipuit, ochiul şi mintea omenească nu pot imagina cum Îl vor vedea pe Domnul Iisus Hristos când se va arăta în toată slava Sa. Este înfricoşător! Este ceea ce ochiul n-a văzut şi nu poate vedea. Toate aceasta se vor vedea doar când El le va arăta. Închipuiţi-vă ce lucruri minunate ne sunt tăinuite de Învăţător! Aşa că nu trebuie să deznădăjduim de aceste zile îngrozitoare ale noastre! Când vorbiţi despre toate acestea cu nou-calendariştii, adică cu oameni ce sunt în cea din urmă erezie a vremii de azi, ecumenismul, ei răspund: „Eşti în înşelare”. Chiar acum aştept un băiat ce a cerut să fie botezat, dar a zis că îi este teamă să nu cadă în vreo înşelare. Păi, omule, tu eşti în cea mai mare înşelare, a ecumenismului, fiindcă toate ereziile sunt adunate în ecumenism! Toate înşelările care există sunt strânse într-o singură religie mondială a ecumenismului. Tu trebuieşte să ieşi din aceste înşelări, pentru a veni în Sfânta Biserică Ortodoxă! Deci trebuie să ne folosim mintea şi să vedem adevărul. Care este realitatea de fapt? Aşadar fiindcă vorbeam despre fanatism, ce este fanatismul? Fanatismul apare când omul nu îşi foloseşte mintea. Noi ne folosim minţile. Şi atunci vedem care este realitatea. Antihristul, pentru a conduce lumea, îşi va ridica imperiul pe trei stâlpi: economia, politica, religia, – nici chiar un necredincios nu poate nega ceea ce am spus aici; nu poate vedea realitatea acestei lumi diferit. Îşi va ridica imperiul pe trei stâlpi. Iar pentru a avea un cap peste aceşti trei stâlpi, trebuie să existe o economie mondială, o politică mondială, o religie mondială, universală. Economia mondială o vedem deja. A fost creată treptat. Avem o Americă cu un dolar şi avem o Europă cu o monedă economică, euro acum. Mai târziu aceşti doi coloşi economici vor fi uniţi şi va apărea o nouă monedă; care-i va fi numele, n-are nici importanţă… „lingură”. Cum o vom numi şi cum o vor numi masonii, n-are nici o importanţă. După aceea, această monedă unică mondială va trece din material în electronic, astfel va deveni o monedă electronică. O monedă unică electronică mondială. Astfel, economia mondială unică va fi completă, perfectă. O singură economie mondială. Politica mondială globalistă, un singur stat politic. Şi vedem cum totul merge spre asta, ca pentru monedă. Nu este aşa? Aceasta este politica globalistă, statul globalist. Pe tot globul va fi un stat ce va avea propria lui poliţie globală. Totul se îndreaptă către statul în care toată lumea are paşapoarte electronice – carduri. Iată de ce se lucrează la aceste paşapoarte, pentru a face posibilă urmărirea prin ele de către o poliţie globală. Deci acest Interpol va deveni Super-Interpol. Nu va mai fi nici o altă poliţie. Pot sta altfel lucrurile când un singur conducător – rege va conduce întreaga lume? Nu. Numai în felul acesta un rege poate conduce întreaga lume. Tot aşa, este de asemenea necesară o singură religie globală, religia universală. În care, pe de o parte, toate dorinţele omeneşti vor fi satisfăcute, prin toate religiile, iar pe de altă parte, în ciuda diferenţelor dintre ele, ele vor fi unite într-una singură şi vor avea un rege care va conduce peste toate. Astfel se va împlini proorocia Sfântului Prooroc Daniel, care spune despre antihrist: un cap şi trup din fier şi ţărână, ce nu pot sta împreună, dar cu toate astea fac un trup. Aceasta înseamnă că fiecare îşi mărturiseşte credinţa lui, dar uitându-ne la organizaţie, ei sunt una. Iar această religie mondială există deja. Este realitate! Nu este poveste, nu este filosofie, nu e poezie populară, ci este realitate! Această religie există. N-a fost iscălită o înţelegere la Chambesy între monofiziţi şi aşa-zişii „ortodocşi”? (căci nu sunt ortodocşi, fiindcă ei acceptă doar primele trei Sinoade Ecumenice). Nu s-au rugat ei împreună la acea adunare eretică în Assisi? Da, ei au făcut-o! Prin aceste rugăciuni comune, acea religie mondială există cu adevărat! Cineva dintre nou-calendarişti – greci sau bulgari, nu neamul este important, ci mărturisirea de credinţă (cui aparţii) – îmi va spune: „Ierarhii s-au rugat acolo cu papa, cu budiştii, cu mahomedanii, nu eu. Eu sunt ortodox.” Tu zici asta, dar de cine ţii? – te întreb. Preotul la care te duci pentru slujbă pe cine pomeneşte? Grecii îmi vor răspunde: „Eu ţin de Christodulos” (ierarhul nou-calendarist). Atâta vreme cât ţii de Christodulos, tu ţii de religia mondială unică, religia globală, al cărui cap nu este Domnul Iisus Hristos, aşa cum crezi tu, ci antihristul. N-are importanţă că n-a apărut încă pe pământ, el este adevăratul cap al acestei religii mondiale. Şi să nu vă miraţi, domnilor ecumenişti, când o să spuneţi: Panagia mas! (Maica Domnului a noastră!) eu o să vă răspund: NU „Maica Domnului a voastră”, ci Maica Domnului a NOASTRĂ! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu este a voastră. Ea este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a noastră! Să spuneţi că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ţine de religia mondială a ecumenismului este hulă! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a noastră este!

Un zilot, un adevărat ortodox grec i-a spus unui ecumenist:
– Spune-mi numele unui sfânt pe care voi îl cinstiţi mai mult.
– Eu îi cinstesc pe toţi sfinţii.
– Spune-mi unul.
– Sfântul Nicolae.
– Lasă-l pe el, el e al nostru, spune-mi altul.

Toţi sfinţii sunt ai noştri, înţelegeţi? Ei aparţin de Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos. Ei n-au nimic în comun cu ecumenismul. Dacă cineva ne învinuieşte de fanatism – fiindcă eu sunt aşa de entuziast când vorbesc – el atunci îl învinuieşte şi pe Sfântul Nicolae de fanatism, căci el, după cum ştiţi, l-a pălmuit pe Arie în Sobor, înaintea tuturor. Ei imediat l-au dezbrăcat de hainele arhiereşti, (ca să placă oamenilor) şi imediat s-a petrecut minunea: Dumnezeu a făcut o minune şi l-au făcut ierarh din nou. Fiindcă aceasta era voia lui Dumnezeu. Acel suflet evlavios al sfântului nu putea sta liniştit când hulitorul hulea împotriva Domnului Iisus Hristos. Dar acesta nu este fanatism, aceasta este dragoste; dragostea de Dumnezeu, dar şi pentru oameni! Iar când ei încep să vorbească despre credinţă, întrebaţi-i: „Bre, tu de cine ţii? Ţii de Împărăţia Domnului Iisus Hristos? Eu da. Cine este preotul tău?” „Acela” „De ce episcop aparţine?” Lucrurile sunt foarte simple. Atât de simple încât şi o bunicuţă le poate înţelege. Şi nu-mi spuneţi: „Nu ştim care este adevărul.” Fiindcă noi îl ştim, îl ştim. Cine vrea să cunoască adevărul, îl va găsi. Simplu. Adevărul este atât de simplu!

În realitate sunt două religii în lume: una este Împărăţia Domnului Iisus Hristos, care este Una Sfântă Biserică Ortodoxă – ADEVĂRATA BISERICĂ ORTODOXĂ, iar cealaltă este religia mondială a antihristului. De aceasta aparţin ecumeniştii, biserica nou-calendaristă greacă, bulgară, Patriarhia Sârbă condusă de Pavle, care s-a rugat cu papistaşii. Asta este! Dacă cineva nu voieşte să cadă în asemenea înşelare, trebuie să ţină de Sfânta Biserică Ortodoxă a Domnului nostru Iisus Hristos şi să se păzească pe sine de toate rătăcirile lumii – religia mondială a antihristului numită ecumenism. Domnul Iisus Hristos să vă mântuiască pe toţi. Iar dacă va trebui să mor, atunci să mor, dar să nu cad din Sfânta Biserică Ortodoxă Adevărată, în vecii vecilor, Amin! Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi cei ce vedeţi sau ascultaţi această înregistrare! Fiţi atenţi la fiecare înşelare, Amin.

traducere a unei înregistrări video publicată la http://stjenichanka.blogspot.com/ 

/traditiaortodoxa/

 

IMPORTANT!: Documente oficiale ce vădesc mărturisirea de credinţă eretică a BOR

A ajuns, retrimis şi redacţiei noastre, un e-mail ce are ataşat un fişier ce conţine scanate documente oficiale de maximă importanţă, ce vădesc – încă odată dacă mai era nevoie – erezia BOR. Deoarece la sfârşitul textului e-mailului ce însoţeşte această mărturisire de credinţă eretică există îndemnul de a-l face cunoscut, am considerat că este şi de datoria noastră să ne informăm cititorii despre aceste documente eretice, ţinute ascunse credincioşilor de rând ai BOR, despre care însă se ştia în mediile conservatoare ale BOR, dar care nu ştim să le fi făcut publice până acum. Între semnatarii acestei mărturisiri de credinţă eretice se află şi fostul patriarh Teoctist şi actualul mitropolit BOR al Moldovei Teofan, pe atunci vicar patriarhal. În felul acesta cade (încă odată) şi mitul întreţinut (voit) de unii în BOR, potrivit căruia aripa securistă a BOR – Teoctist(-Teofan), era mai ortodoxă decât aripa masonică a BOR – Dan Ilie Ciobotea &Co. Îndemnăm şi noi la rându-ne, la preluarea şi pe alte saituri a acestui document de maximă importanţă, fiindcă a păstra tăcerea = a fi părtaş ereziei şi a trăda pe Dumnezeu, constatând totodată că iată, suntem totuşi primii care îl facem cunoscut pe internet.

Iată întocmai şi textul e-mailului ce îl însoţeşte:

„Doamne, ajută!

Vă rog să parcurgeţi cu atenţie ataşamentul care este anexat mesajului de faţă. Sunt nişte documente ţinute de către ierarhii noştri cu foarte mare discreţie departe de ochii credincioşilor.
Oare împărtăşirea deciziilor conducătorilor Bisericii reclamă o cunoaştere ezoterică?
Doar în linii vagi însă, prin tehnica persuasiunii, PF Daniel încearcă pe site-ul de internet al Patriarhiei Române să impună un curent favorabil spre acceptarea ereziei, vezi la http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.html Veţi constata, mai cu seamă în paginile 8-10, cum se încearcă rescrierea Ortodoxiei şi a izvoarelor sale, tocmai de către PF Teoctist şi IPS Teofan, la data întocmirii episcop vicar patriarhal, cel care a întocmit documentul din partea Bisericii Ortodoxe Române. Alt vlădica cu nume mare în Sinodul BOR şi care si-a aruncat semnătura fără discernământ pe aceste blasfemii la adresa lui Hristos, este IPS Irineu. Atâta timp cât noi, turma păstorită de aceşti episcopi, vom tăcea sub masca ascultării şi a falsei smerenii, făcându-ne astfel părtaşi ereziilor promovate de duhul ecumenist, suntem şi rămânem sub osânda Sinodului IV Ecumenic, cât şi a celorlalte trei – V, VI şi VII- care au confirmat hotărârile primului menţionat şi excluşi din sânul Bisericii Soborniceşti, chiar dacă purtăm încă denumirea de ortodocşi cu nevrednicie.

De asemenea este falsă şi ideea potrivit căreia BOR ar trebui să fie condamnată întâi de către un sinod pan-ortodox pentru a se vădi rătăcirea, căci autoritatea Sinodului Ecumenic este de netăgăduit. Şi ce am putea face noi ca simpli credincioşi?

Să îi îndemnăm pe preoţii noştri să conştientizeze gravitatea rătăcirii, să ia poziţie în biserici, să aducă la cunoştinţa turmei aceste secrete şi să le ceară episcopilor ca în Sinod să fie anulate înţelegerile cu ereticii monofiziţi.
Trebuie să acceptăm că toate căderile şi derapajele ierarhilor sunt puse în practică în urma faptului că noi cei păstoriţi permitem acestea, fiind complet nepăsători de viaţa Ortodoxiei.
Lupta nu trebuie dusă doar pe internet şi in conferinţe, ci chiar şi în biserici.

Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 împotriva monofiziţilor (cei pe care ierarhii BOR îi denumesc “Biserici Ortodoxe Orientale”), a hotărât:

” […]
Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici [el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare alta erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, sa fie îndepărtaţi [episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.”

Glasul Sfinţilor Părinţi este grăitor…
În momentul acesta, tăcerea sub motivul că nu este încă momentul să se facă tulburare reprezintă lepădare de Hristos, plus că li se permite apostaţilor să bătătorească mai lesne drumul spre unirea tuturor credinţelor lumii în neadevăr.

“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10:32)

P.S.: Daca veţi găsi de cuviinţă, reexpediaţi mai departe fraţilor întru Hristos.”

 

traditiaortodoxa .ro/

 

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Sinoadele Orthodoxe Tradiţionaliste, păstrătoare ale Calendarului Patristic, reprezentate deopotrivă de întâistătători, ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi, au participat activ la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

Ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

În primele rânduri ÎPS Calinic al Ahaiei, întâistătătorul Sinodului Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, dimpreună cu preacuvioşia sa Methodie, stareţul Sfintei Mănăstiri Esfigmenu (mănăstire aflată sub omoforul acestui sinod).  –>

În prim plan ÎPS Macarie al Petrei, în fundal ÎPS Calinic al Ahaiei şi cei dimpreună cu dânsul.

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi aghioriţi, având inscripţia ‘Orthodoxie sau moarte’, purtat de credincioşii tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena.

Cuvântarea Preacuvioşiei sale stareţul Methodie de la Mănăstirea Esfigmenu la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.