Cum poti sa devii un iehovist tembel

 

Martorii lui Yahve, satanisti si criminali

Watchtower foloseşte discreţia amăgitoare şi chiar vorbe de ură în lupta sa împotriva celor care îndrăznesc să-i fie adversari. Martorilor lui Iehova li se impune să trateze cu teamă şi neîncredere totală orice informaţie de pe Internet care prezintă Societatea Watch Tower într-o manieră critică sau obiectivă. O astfel de paranoia m-a ţinut în laţ ani la rând şi până şi gândul de a mă aventura pe vreun aşa-numit site „apostat“ îmi provoca un nod în stomac. Abia după ce, prin anul 2011, am prins curaj să mă aşez şi să redactez o listă de nouă „plângeri“ împotriva Societăţii şi a învăţăturilor sale mi s-a aprins un beculeţ. Văzând toate îndoielile şi nesiguranţele dezvăluindu-se una după cealaltă în faţa mea pe o foaie de hârtie, am început să deduc că, după toate probabilităţile, Societatea nu îmi prezenta o imagine completă. Dacă ar fi fost doar o doctrină sau o practică sau două, era altceva. Dar nouă? Într-o religie în care mi-am dedicat viaţa să slujesc alături de organizaţia lui Dumnezeu, condusă de spirit? Ceva nu puşca. Atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Pe deplin conştient mi-am „permis“ să sfidez regulile Societăţii în privinţa site-uri web apostate. Ca o tentativă şi umplut de sentimente de vinovăţie şi anxietate, am început să caut pe site-uri web precum JWfacts.com să văd ce au de zis criticii organizaţiei Watchtower. Evident, mi s-au confirmat cele mai rele temeri. În curând a devenit evident că plângerile mele nu numai că erau justificate, ci, mai mult decât atât, erau doar vârful aisbergului. Îmi era din ce în ce mai clar că am fost minţit toţi aceşti zeci de ani, iar aceste sentimente de tremur şi frică s-au transformat progresiv într-un puternic sentiment de mânie şi trădare.

Măsură surprinzătoare de deschidere şi de transparenţă

Unul din lucrurile care m-au impresionat instantaneu cu privire la informaţiile prezentate pe JWfacts.com era modul în care autorul (Paul Grundy) a cercetat totul şi, cu siguranţă, a făcut pe dracu’-n patru să prezinte dovezi din literatura Societăţii pentru a-şi susţine concluziile.

JWfacts.com este o sursă excelentă a informaţiilor exactă despre Societate şi prezintă o analiză logică a învăţăturilor sale

Asta a contrazis toate aşteptările despre care am fost învăţat cu privire la un site web „apostat“. La urma urmei, apostaţii nu trebuie să fie nişte mincinoşi care caută să tragă continuatori după ei? Atunci de ce ar depune el eforturi să citeze din literatura organizaţiei pentru a-şi susţine raţionamentul dacă tot ce scrie Societatea este adevărat şi indisputabil? Cu siguranţă, fiind un calomniator apostat şi conspirator, Grundy ar trebui să mă conducă departe de publicaţiile Societăţii, nu să mă îndemne să le citesc, nu-i aşa? Fiind încă destul de sceptic, din cauza îndoctrinării, mă gândeam să verific citatele folosite de Grundy în articolele sale pentru a vedea dacă fuseseră răstălmăcite sau manipulate în vreun fel. Dacă aş fi găsit până şi o virgulă nelalocul ei, aş fi respins întreaga chestie ca fiind doar o escrocherie elaborată. Cu toate acestea, pe bune, când am verificat citatele de pe JWfacts.com am aflat că absolut fiecare dintre ele era reprodus cuvânt cu cuvânt, punct şi virgulă. Paul Grundy nu încerca să-şi camufleze intenţii viclene. El îşi dovedea argumentele şi îşi susţinea raţionamentul folosind propriile publicaţii ale Societăţii.

O tactică diferită

Aici apare un lucru observabil instantaneu, ceva ce scoate în evidenţă contrastul izbitor dintre strategiile celor două facţiuni beligerante: Societatea Watch Tower, la un capăt al câmpului de luptă, iar inamicii ei „apostaţi“, la celălalt capăt. Pe de o parte, avem Societatea, care te lasă să vezi DOAR informaţia pe care ea a aprobat-o. Pe de altă parte, avem site-uri web precum JWfacts.com (ca să nu vorbim de site-ul acesta), care prezintă AMBELE faţele ale problemei. Ilustraţia de mai jos evidenţiază această disonanţă:

Această ilustraţie ar trebui să tragă imediat un semnal de alarmă oricărui Martor raţional, care se întreabă dacă Societatea este cu adevărat sinceră şi transparentă faţă de el. Aşa-numitele site-uri „apostate“ doresc ca voi să citiţi ambele faţete ale argumentării, însă Societatea vrea să-i ascultaţi doar punctul ei de vedere şi să vă prefaceţi că adversarii ei nu există. Dar aşa trebuie să stea lucrurile? Dacă adevărul este atât de sigur şi direct, nu ar trebui să stea în picioare la orice analiză, oricât de minuţioasă ar fi ea? Oare ce încearcă Societatea să ascundă cu atâta disperare?

Denigrare şi împroşcare cu noroi

Următoarele citate subliniază apetitul pe care îl manifestă Societatea în ultimele decenii când îşi exprimă dispreţul faţă de cei pe care îi numeşte „apostaţi“, ca să vorbim de insistenţa iscusită că Martorii nu trebuie nici măcar să verifice dacă scrierile foştilor credincioşi (sub formă tipărită sau electronică) se bazează sau nu pe adevăr.

„S-a observat că unele persoane au creat situri Web sub pretextul că predică vestea bună. Multe dintre aceste situri sunt sponsorizate de fraţi imprudenţi. Alte situri pot fi sponsorizate de apostaţi care vor să-i ademenească pe cei încrezători (2 Ioan 9–11). În ce priveşte crearea de către fraţi a unor astfel de situri Web, în Ministerul nostru pentru Regat din noiembrie 1997, pagina 3, se spunea: «Nu este nevoie ca vreo persoană să alcătuiască pagini Internet despre Martorii lui Iehova, despre activităţile sau convingerile noastre. Situl nostru oficial [www.watchtower.org] prezintă informaţii exacte pentru cei ce doresc să le afle»“. — km 11/99 pag. 4 par. 18.

„Un supraveghetor de circuit din Franţa a făcut această judicioasă remarcă: «Unii fraţi se lasă înşelaţi fiindcă le lipseşte o cunoştinţă exactă.» De aceea, Proverbe 11:9 declară: «Prin cunoştinţă cei drepţi sînt eliberaţi.» Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne aplecăm urechea la apostaţi şi nici să ne interesăm de scrierile lor, ci, mai degrabă, să dobîndim o ‘cunoştinţă exactă a secretului sacru al lui Dumnezeu’ printr-un studiu personal sîrguincios al Bibliei şi al publicaţiilor biblice ale Societăţii. Cine oare, fiind posesor al unei asemenea cunoştinţe exacte, va deveni atît de curios încît să acorde atenţie declaraţiilor afectate ale apostaţilor? Fie ca «nimeni să nu vă înşele cu argumente convingătoare»! (Coloseni 2:2–4). Să respingem ca pe o otravă propaganda religioasă, indiferent din ce sursă ar veni ea! Într-adevăr, dacă Domnul nostru a utilizat «sclavul fidel şi prevăzător» pentru a ne transmite «cuvintele vieţii veşnice», de ce să le căutăm în altă parte? — Ioan 6:68“. — w88 1/10 pag. 18 par. 16.

„Obligaţia de a urî nelegiuirea este valabilă şi în cazul oricărei activităţi desfăşurate de apostaţi. Atitudinea noastră faţă de apostaţi trebuie să fie aceea a lui David, care a declarat: «Să nu urăsc eu, [Iehova, NW], pe cei ce Te urăsc şi să nu-mi fie silă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvîrşită, îi privesc ca pe vrăjmaşii mei» (Psalmul 139:21, 22). Apostaţii moderni au făcut front comun cu «omul nelegiuirii» — clerul creştinătăţii (2 Tesaloniceni 2:3). Ca Martori loiali ai lui Iehova, noi nu avem, aşadar, nimic comun cu ei. Fiind imperfectă, inima noastră ar putea tinde cu uşurinţă spre o atitudine critică faţă de fraţii noştri. Ca persoane individuale, cei care aparţin ‘sclavului fidel şi prevăzător’ sînt oameni imperfecţi (Matei 24:45–47, NW). Dar această clasă de persoane este fidelă şi prevăzătoare. Apostaţii fac caz de erorile sau greşelile aparente făcute de fraţii care sînt în frunte. Ca să fim în siguranţă, trebuie să ne ferim de propaganda apostată ca de otravă, ceea ce şi este în realitate. — Romani 16:17, 18.“ — w92 15/7 pag. 12 par. 19.

„Înţeleptul rege Solomon a scris: «Ţine seama de avertismentul: pentru facerea multor cărţi nu există sfârşit, iar a te dedica mult lor este obositor pentru carne» (Eclesiastul 12:12, NW). S-ar mai putea adăuga că citirea multor cărţi editate în prezent nu numai că este obositoare pentru carne, dar, spunând lucrurilor pe nume, este şi periculoasă pentru minte.“ — w00 1/10 pag. 10 par. 9.

„Şi apostaţii vorbesc lucruri deşarte, pretinzându-se mai înţelepţi decât «sclavul fidel şi prevăzător» (Mat. 24:45–47). Însă ei îşi propagă propria înţelepciune, iar cuvintele lor sunt fără valoare, pietre de poticnire pentru cei ce le ascultă.“ — w08 15/4 pag. 6 par. 17.

„Da, noi sîntem convinşi că pentru toţi aceia care îşi continuă cu fidelitate alergarea creştină, adevărul divin este întotdeauna frumos şi aducător de cunoştinţe, chiar într-o măsură cu mult mai mare decît a fost în momentul în care l-au descoperit. Din acest motiv să fim cu toţii absolut decişi să nu ne atingem sub nici un pretext de otrava pe care apostaţii doresc să ne determine să o sorbim. Să-i dăm ascultare lui Iehova cînd ne ordonă cu înţelepciune dar şi cu fermitate să fugim ca de ciumă de acele persoane care urmăresc să ne înşele, să ne rătăcească, să ne abată pe căile morţii. Dacă îl iubim pe Iehova din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi cu toată mintea noastră, iubindu-l pe aproapele nostru ca pe noi înşine, nu va exista niciodată loc înăuntrul nostru pentru apostazie (Matei 22:37–39). Noi nu ‘vom face loc Diavolului’ şi nici măcar nu vom resimţi dorinţa de a ne îndrepta privirile în altă parte. Noi nu ne vom lăsa ‘repede clătinaţi în raţiunea noastră’ de nişte învăţături perfide. — 2 Tesaloniceni 2:1, 2.“ — w87 1/1 pag. 31 par. 18.

„Tema «Să avem grijă să nu fim înşelaţi» a arătat că este înţelept să considerăm că denaturările, semiadevărurile şi neadevărurile crase răspândite de apostaţi sunt o otravă.“ — w03 15/1 pag. 23.

Până şi celui mai înrădăcinat Martori îi va fi greu să citească citatele de mai sus fără să simtă măcar o urmă de ruşine faţă de ura abjectă şi de veninul manifestate de Societate faţă de cei care îndrăznesc să-i contrazică învăţăturile. Prezentându-i în mod fals pe apostaţi ca fiind persoane care, în mod automat, ‘îl urăsc pe Iehova’, Societatea omite intenţionat să recunoască faptul că, pentru a fi un apostat, tot ce trebuie să faci este să gândeşti diferit de organizaţie. După cum s-a discutat într-un articol anterior, nu contează dacă îi iubeşti pe Iehova şi pe Isus. Dacă există chiar şi O SINGURĂ învăţătură a Societăţii cu care să nu fii de acord, eşti, în concepţia ei, un apostat. Într-un contrast izbitor cu această împroşcare cu noroi, site-uri precum JWfacts.com nu vădesc decât iubire şi respect faţă de cei care aleg să creadă în învăţăturile Martorilor lui Iehova. Următorul citat de pe pagina de pornire a site-ului JWfacts ilustrează toleranţa manifestată pe site.

„Faptul de a fi un Martor al lui Iehova le-a adus foloase multora, întrucât respectarea standardelor creştine privind moralitatea şi iubirea aduce foloase. Nu încercăm să arătăm cu degetul spre nicio persoană individuală, deoarece, în general, Martorii lui Iehova cred cu sinceritate că fac ce este bine şi sunt într-adevăr oameni plăcuţi.“

Următorul e-mail trimis de un vizitator al site-ului arată că informaţiile sunt bazate pe publicaţiile Watch Tower şi nu sunt redactate într-o manieră care să încerce să ascundă sau să prezinte într-o lumină diferită cuvintele Societăţii:

„Scrierea ta este primul material legat de Martorii lui Iehova, pro sau contra, pe care l-am citit de când m-am întors de la Betel. Colecţia ta de lucrări conferă cu adevărat inspiraţie. Aspectul care îmi oferă adevărata garanţie a validităţii este acela că foloseşti informaţiile din publicaţiile Watchtower ca resursă predominantă.“ — E-mailuri de a cititori.

Autorul Paul Grundy le propune cititorilor să-i scrie un e-mail în cazul în care descoperă ceva greşit, pentru ca el să poată repara greşeala:

„Motivul acestui site este să uşureze pe cât se poate procesul prin care cineva să determine dacă Martorii lui Iehova deţin sau nu «adevărul». Am încercat să prezint informaţiile cu acurateţe. Vă rog să-mi scrieţi dacă simţiţi că am scris ceva greşit.“

Din nou, este greu să-ţi imaginezi un contrast şi mai marcant faţă de publicaţiile Societăţii, care îţi interzic să citeşti orice material contradictoriu şi nu îţi permit să indici informaţiile false. Desigur, nimeni nu te opreşte de la a scrie la sediu pentru a atrage atenţia asupra unei inexactităţi, dar când ai văzut ultima oară o retractare sau o scuză tipărită în literatură pe marginea vreunui punct doctrinar?

Este adevărat. următoarea „scuză“ a fost tipărită la pagina 8 a ediţiei din 1 ianuarie 2013 a revistei Turnul de veghe (ediţia pentru public), însă urmăriţi cu atenţie exprimarea.

„S-AU ÎNŞELAT MARTORII LUI IEHOVA CU PRIVIRE LA DATA VENIRII SFÂRŞITULUI?

Martorii lui Iehova au avut unele aşteptări greşite cu privire la data venirii sfârşitului. La fel ca discipolii lui Isus din secolul I, noi am crezut uneori că unele profeţii se vor împlini la o anumită dată, însă aceasta nu a corespuns cu orarul lui Dumnezeu (Luca 19:11; Faptele 1:6; 2 Tesaloniceni 2:1, 2). Noi împărtăşim punctul de vedere al lui Alexander Macmillan, un Martor cu multă experienţă, care a spus: «Am învăţat că trebuie să ne recunoaştem greşelile şi să continuăm să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru mai multă lumină spirituală».

Atunci de ce continuăm să spunem că sfârşitul este aproape? Deoarece privim cu toată seriozitatea cuvintele lui Isus: «Fiţi atenţi, rămâneţi treji». În schimb, dacă Isus ne-ar găsi «dormind», n-am primi favoarea sa (Marcu 13:33, 36). De ce?

Să dăm un exemplu: Un străjer aflat într-un foişor de foc observă la orizont ceva ce i se pare a fi o dâră de fum şi dă alarma, care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi o alarmă falsă. Cu altă ocazie însă, vigilenţa lui ar putea salva multe vieţi.

În mod asemănător, şi noi am avut unele aşteptări greşite cu privire la venirea sfârşitului. Dar noi suntem mai preocupaţi să ascultăm de Isus şi să salvăm vieţi decât să evităm criticile. Porunca lui Isus de ‘a depune mărturie temeinic’ ne obligă să-i avertizăm pe oameni cu privire la venirea sfârşitului (Faptele 10:42).

Noi considerăm că mai important decât să ne concentrăm asupra datei la care va veni sfârşitul este să avem încredere că acesta va veni şi să acţionăm în consecinţă. Noi privim cu toată seriozitatea cuvintele din Habacuc 2:3: «Chiar dacă [sfârşitul] ar zăbovi [în comparaţie cu aşteptările tale], continuă [să-l] aştepţi, căci se va împlini negreşit. Nu va întârzia»“.

Veţi observa următoarele:

1. Nicăieri în citatul de mai sus nu există de fapt o scuză din partea Societăţii, ea doar recunoaşte existenţa unor „aşteptări greşite“.
2. Nu se încearcă răscumpărarea consecinţelor interpretărilor doctrinare greşite (fraţii şi-au vândut casele şi şi-au părăsit locurile de muncă înainte de 1975; aţii au fost excluşi şi evitaţi pentru că nu au acceptat interpretările înguste ale Societăţii cu privire la profeţii).
3. Nu se oferă garanţia că organizaţia va înceta să mai facă aceleaşi greşeli publicând interpretări greşite suplimentare. În schimb, se justifică spunând că sunt ‘mai preocupaţi să asculte de Isus şi să salveze vieţi decât să evite criticile’. Desigur, aceasta poate fi mantra ORICĂREI confesiuni creştine. Exactitatea şi adevărul par să nu mai fie indispensabile atâta timp cât, în optica bisericii tale, ‘asculţi de Isus’.

„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra“

Cuvintele de mai sus (Ioan 8:7, Cornilescu, 1921), atribuite lui Isus (dar care nu sunt prezente în toate Bibliile) rezumă perfect ipocrizia curată de care dai dovadă când, imperfect fiind, îi critici pe alţii. Această vorbă este deosebit de valabilă când analizăm criticile nemiloase îndreptate de Societate împotriva Internetului şi a obiectivităţii informaţiilor online. Iată trei exemple în acest sens:

„Nu există limite sau restricţii în ce priveşte felul informaţiilor care sunt păstrate pe Internet şi care sunt accesibile pentru utilizatori“. — km 11/99 pag. 4 par. 16.

„Să nu fim creduli, asemenea Evei. Să fim rezervaţi şi circumspecţi în ce priveşte informaţiile de pe internet. Înainte de a le da crezare, să ne întrebăm: 1) Cine a postat acest material? Are autoritate în domeniu? 2) De ce a fost postat materialul respectiv? Care sunt intenţiile autorului? Ar putea avea prejudecăţi? 3) Din ce surse a luat informaţiile? Pot fi ele verificate? 4) Sunt informaţiile de actualitate?“ — w11 15/8 pag. 4.

„Departamentul de redactare ‘cercetează cu atenţie toate lucrurile’. Dar unde pot fi găsite informaţii demne de încredere? Deşi internetul oferă o cantitate uriaşă de informaţii uşor accesibile, fraţii care fac cercetări nu consultă bloguri sau site-uri slab documentate, scrise de persoane anonime sau fără pregătire de specialitate. De exemplu, enciclopedia on-line Wikipedia atrage atenţia că unele articole postate pe propriul site «conţin numeroase informaţii eronate, subiecte abordate într-o manieră neacademică sau modificări făcute cu rea voinţă», adăugând că «utilizatorii trebuie să fie precauţi». Din acest motiv, Departamentul de redactare consultă lucrări de referinţă care se bucură de o largă recunoaştere, articole scrise de autori consacraţi şi cărţi apărute la edituri prestigioase.“ — yb11 pag. 9, 10.

Este ciudat că Societatea critică articolele de pe Internet ca fiind părtinitoare şi fără „limite sau restricţii“ în ce priveşte verificarea exactităţii în timp ce înşişi redactorii Watchtower sunt extrem de părtinitori când e să slăvească organizaţia şi să nu permită nimănui să le pună afirmaţiile la îndoială — chiar dacă ele se dovedesc ulterior a fi false.

Societatea loveşte în site-uri precum Wikipedia pe motiv că foloseşte surse de informare lipsite de erudiţie în timp ce proprii redactori sunt anonimi şi, după cât se pare, fără pregătire de specialitate, iar ea a fost găsită vinovată de scoaterea experţilor din context la citate. De asemenea, în citatul de mai sus din Anuar se denigrează Wikipedia pentru faptul că foloseşte trimiteri la pagini „scrise de persoane anonime sau fără pregătire de specialitate“. Evident, oricine familiarlizat cu publicaţiile Watchtower ştie că redactorii materialelor care dezbat teme doctrinare nu sunt niciodată identificaţi nominal şi nici nu ni se oferă vreo asigurare în privinţa acreditărilor sau a pregătirii academice. Trebuie pur şi simplu să „avem încredere că ei ştiu ce spun. După cât se pare, există o regulă pentru Internet şi altă regulă pentru Watchtower.

Într-adevăr, citind fragmentele de mai sus, aveţi o scuză presupuând că tot ce scrie Societatea reflectă cu exactitate adevărul. Totuşi, după cum am arătat într-un articol precedent, există numeroase exemple ale falsităţii şi ale amăgirii intenţionate pe site-ul oficial al Societăţii, la secţiunea „Întrebări frecvente“ pe JW.org.

• Ca răspuns la întrebarea „Credeţi că voi sunteţi singurii care veţi fi salvaţi?“ redactorul îşi începe răspunsul cu „Nu“, iar apoi începe să-i identifice pe supravieţuitorii Armaghedonului ca fiind (pe lângă Martori): 1) cei care au trăit în trecut înainte să existe Martorii lui Iehova şi 2) cei care vor deveni Martori ai lui Iehova în viitor. În cele din urmă, explicaţia se încheie cu un raţionament vag de tipul „nu e treaba noastră să judecăm“, dar mesajul de ansamblu este clar: dacă vrei să fii cruţat de anihilarea la Armaghedon, ar fi bine să devii Martor.
• Ca răspuns la întrebarea „Sunteţi toleranţi cu alte religii?“ redactorul răspunde: „Noi urmăm îndemnul Bibliei de ‘a arăta respect faţă de toţi oamenii’, indiferent de convingerile lor religioase“ şi adaugă: „Noi manifestăm o atitudine tolerantă faţă de alţii şi apreciem mult când suntem trataţi la fel“. Acest răspuns ignoră practica Societăţii de a-i eticheta pe foştii credincioşi drept ‘suferind de o boală spirituală gravă’, sau de o manie (w11 15/7 pag. 16; compară cu 1 Timotei 6:4, unde ediţia în limba engleză foloseşte expresia „bolnavi mintal“) şi convingerile lor ca pe o „cangrenă“ (w13 15/4 pag. 11). De asemenea, uită cu uşurinţă denigrarea Bisericii Catolice ca parte a ‘prostituatei’ Babilonul cel Mare, „care a comis multă fornicaţie“ ori de sugestia că politica celibatului în acea religie a dus la faptul că „în prezent destul de mulţi [preoţi catolici] au SIDA“ (re cap. 38 pag. 272 par. 3). Dacă ai fi catolic şi ai citi cartea Apogeul Apocalipsului din scoarţă-n scoarţă, ai ajunge la concluzia că Martorii lui Iehova sunt toleranţi cu convingerile tale?
• Ca răspuns la întrebarea „Îi evitaţi pe foştii membri ai religiei voastre?“ redactorul evită dinadins să ofere un răspuns direct şi sare la descriere acelor câteva cazuri fericite când un fost Martor nu este evitat de către rudele sale. Răspunsul este un exemplu perfect de amăgire prin omisiune, pentru că nu recunoaşte faptul că cei care părăsesc organizaţia sunt cu regularitate evitaţi de către rude, indiferent dacă au încălcat sau nu „normele Bibliei“. Mai mult, un articol recent din Turnul de veghe dă următorul îndemn: „Nu căuta scuze pentru a păstra legătura, de exemplu, prin e-mail, cu un membru al familiei care a fost exclus“ (w13 15/1 pag. 16). Răspunsul la această întrebare frecventă ar trebui să fie un „Da“ sincer şi direct, dar nu este. De ce? Pentru că redactorii sunt părtinitori şi nu vor să păteze imaginea religiei lor.

Poate vă va suprinde să aflaţi că JW.org nu este singura sursă de informaţii inexacte publicate de Societate. Pe pagina sa, Paul Grundy a întocmit un articol în care cataloghează numeroase ocazii de-a lungul istoriei sale în care Societatea a fost prinsă cu mâţa-n sac în timp ce scotea citate din context, minţea cu privire la învăţăturile anterioare, ba chiar plagia alte publicaţii. Dacă eşti un Martor al lui Iehova şi încă ai impresia că Societatea e deasupra unor trucuri murdare, te încurajez să vizitezi articolul şi să verifici singur informaţiile. Pregăteşte-te să fii uimit!

Îşi ascunde propriile scrieri

Pare surprinzător, însă nu doar cărţiile şi site-urile web publicate de terţi reprezintă materiale pe care Societatea îi descurajează pe membrii obişnuiţi să le citească ori cu privire la care le limitează acestora accesul. Din diferite motive, vestitorii de rând sunt în imposibilitatea citirii unora din publicaţiile care au ieşit de pe maşinile de tipar ale Societăţii de-a lungul deceniilor. Cel puţin uneia dintre ele i se conferă un rol în împlinirea profeţiei. Pot să dau trei exemple. Într-un articol anterior am prezentat cartea Taina împlinită, publicată pentru prima dată în 1917. V-aţi aştepta ca o carte care conţine „hrană spirituală“ inspectată şi aprobată personal de Cristos în 1919 să fie pusă în circulaţie largă printre Martorii de astăzi, pentru ca ei să poată vedea singuri ce i-a făcut pe Studenţii în Biblie atât de unici în acea perioadă crucială de inspecţie. Totuşi, deşi se pare că poţi să dai de un exemplar al cărţii (fie descărcând-o de aici sau cheltuind între 50 şi 200 de dolari pe Amazon pentru un exemplar tipărit — în limba engleză, întrucât eventualele exemplare în limba română sunt foarte rare; nici nu ştiu sigur a existat sau a supravieţuit vreo traducere în limba română după originalul din 1917), Societatea nu mai tipăreşte cartea. De ce? Îi este ruşine profundă de declaraţii vădit aberante cuprinse în paginile sale, printre care:

• Charles Taze Russell a fost „al şaptelea înger“ menţionat în cartea biblică Revelaţia.
• Iehova l-a separat pe Russell de soţia lui, Maria, şi a făcut-o moartă în ochii lui.
• Russell vorbeşte de dincolo de mormânt prin paginile cărţii Taina împlinită.
• Distanţa precisă dintre locul unde a fost redactată Taina împlinită şi locul unde a fost tipărită poartă o semnificaţie profetică.

Cu cât te afunzi mai mult în paginile acestei cărţi bizare, care, cu atâta claritate, se dovedeşte a fi produsul imaginaţiei hiperactive a doi dintre continuatorii lui Russell, cu atât îţi dai seama mai mult de ce Societăţii nici prin vis nu i-ar trece vreodată să o pună la dispoziţia vestitorilor de astăzi să o citească. Dacă ar tipări-o şi ar distribui-o, Martorii raţionali ar face imediat legătura şi ar ajunge la concluzia orbitor de evidentă că, până la urmă, Cristos nu a ales această organizaţie în 1919.

Taina împlinită pare asemenea unei scrisori de dragoste adresate lui Russell, prin penelul continuatorilor săi îndoliaţi. Aşadar, Societatea a făcut ceva foarte viclean. Şi-a emis de repetate ori o recomandare proprie, într-o lumină pozitivă, a cărţii Taina împlinită, atribundu-i chiar şi un rol în împlinirea profeţiei biblice. Astfel, vestitorii care n-au citit niciodată cartea o pot respecta ca fiind o colecţie de „comentarii pline de forţă bazate pe cărţile Revelaţia şi Ezechiel“ (re pag. 165), distribuţia căreia a fost aprobată de Cristos însuşi, ba chiar prezisă în Scripturi! (re pag. 208, chenarul). În mod ironic, până şi cartea Apogeul Apocalipsului, care laudă cu atâta tam-tam predecesoarea sa, cartea Taina împlinită, a fost obiectul cenzurii Societăţii într-o oarecare măsură. Mulţi dintre voi vă amintiţi că în 2006 cartea a suferit numeroase „ajustări“, a căror listă a fost publicată în ediţia din septembrie din acel an a Serviciului pentru Regat (În limba română, cartea a fost retradusă de la zero, iar termenul „apogeu“ din titlu a fost înlocuit cu „deznodământ“; lista cu schimbările nu a apărut în limba română). Multora li s-a părut straniu că o carte publicată în 1988 (respectiv în 1991 în limba română) şi concepută pentru a avea ultimul cuvânt cu privire la viitorul mare necaz avea nevoie de o revizuire din cauza faptului că anumite evenimente de ordin escatologic nu s-au dovedit atât de „iminente“ pe cât anticipaseră redactorii.

Chiar şi anumite cărţi tipărite de Societate sunt foarte greu sau chiar imposibil de examinat de către Martorii de rând Oricum, mulţi vestitori vor fi în neştiinţă de cauză privind faptul că Societatea a mers până acolo încât a emis un document care îi instruia pe bătrâni să elimine versiunile vechi ale cărţii aflate în stocul standului de literatură. Se naşte aşadar întrebarea: cum poate o carte considerată drept „hrană la timpul potrivit“ la momentul scrierii sale să cadă de la har atât de repede încât (fără eventualele revizii) să fie necesară distrugerea sa doar 18 ani mai târziu? Din nou, avem de-a face cu o carte recomandată cândva de către Societate şi tipărite în tipografiile proprii care acum nu se mai tipăreşte în forma sa iniţială şi pe care vestitorii obişnuiţi ar trebui în cazul ideal să o respingă. Se pare că „lumina nouă“ de la Watchtower are un termen de valabilitate. Martorii îndoctrinaţi ar spune că aceasta este doar o dovadă a faptului că „lumina străluceşte mai tare“, dar o analiză mai obiectivă ar dovedi că Societatea inventează lucrurile din mers şi că ea produce noi interpretări ale profeţiilor odată ce devine clar că cele vechi nu s-au împlinit. În final, există cea mai secretă dintre toate cărţile Societăţii: manualul bătrânilor, „Păstoriţi turma lui Dumnezeu“ (1 Petru 5:2). Această carte este atât de secretă, încât publicarea ei în 2010 a fost însoţită de o scrisoare adresată tuturor bătrânilor, care spune printre altele:

„Am vrea să acordaţi atenţie faptului de a păstra aceste manuale noi la loc sigur atât înainte de a fi distribuite, cât şi după aceea. Deci manualele nu trebuie ţinute pe birouri sau în alte locuri, unde să fie la îndemâna membrilor de familie sau a altor persoane. Informaţiile din manual trebuie folosite numai de bătrâni, astfel că alte persoane nu trebuie să aibă nicio posibilitate de a le citi.“ — Scrisoare către toate corpurile de bătrâni, 23 august 2010.

Majoritatea Martorilor obişnuiţi sunt condiţionaţi cu timpul să creadă că este perfect normal şi potrivit ca păstorii lor spirituali să poarte cu ei un manual de reguli pe care sunt în mod expres interzişi să o citească. Nimeni nu se opreşte să analizeze pentru o clipă că, în Israelul antic, sutele de legi care guvernau până la cele mai mici detalii viaţa cotidiană nu erau ascunse din faţa israeliţilor de rând, ci erau citite cu voce tare în auzul tuturor (Iosua 8:34; Neemia 9:3). Chiar şi în timpurile creştine, nu există consemnărui privind îndrumări secrete pe care să le fi avut bătrânii sau apostolii şi care să fi fost păstrate departe de alţii. Orice informaţii privind coordonarea chestiunilor judiciare erau disponibile tuturor. Pe scurt, nu există nicio justificare biblică pentru existenţa NICIUNUI manual secret al bătrânilor, deşi tocmai cu aceasta ne-am obişnuit să avem în organizaţia noastră. De ce? La fel ca în cazul cărţii Taina împlinită, există lucruri în carte care sunt pur şi simplu prea stânjenitoare (sau chiar incriminatoare) pentru ca un Martor obişnuit sau o persoană. Un exemplu de notorietate este următorul (ks10 pag. 73 par. 39):

Mulţi părinţi Martori care nu sunt familiarizaţi cu politica organizaţiei ar fi terifiaţi să se gândească la faptul că, dacă un frate colaborator le molestează copilul şi neagă acest lucru, bătrânii pur şi simplu „vor lăsa cazul în mâinile lui Iehova“. Aşadar este de înţeles că, dacă e atât de greţoasă informaţia, Societatea va dori să muşamalizeze şi să ascundă lucrurile din faţa vestitorilor de rând. Sunt pur şi simplu prea dăunătoare. Manualele bătrânilor nu sunt singurele surse de informaţii pe care Societate le ţine sub confidenţialitate strictă. Cei care urmăresc acest site web îşi vor aduce de recenta încercare reuşită a Societăţii de a închide JWsurvey timp de 24 de ore. De ce? Pentru că am publicat o scrisoare adresată corpurilor de bătrâni (datată 1 octombrie 2012) care oferea detalii privind unele dintre elemente şocante ale procedurilor Societăţii privitoare la cazurilor de abuz asupra copiilor. Acest incident a constituit un exemplu cutremurător al încercărilor disperate pe care le fac site-urile web aşa-zis „apostate“ pentru a face ca informaţiile credibile să ajungă în mâinile Martorilor raţionali, în timp ce Societatea încearcă cu orice mijloace să le împiedice accesul. Din nou, întrebaţi-vă: nu e suspicioasă chestia asta? Dacă acesta este adevărul, de ce e organizaţia atât de iscusită în a-l ascunde de voi? Când începeţi să priviţi spre alte organizaţii religioase pe care mulţi le consideră „secte“ veţi observaţi aceeaşi tendinţă de a fi secretoşi şi amăgitori. De pildă, asemănător cu nebunia din paginile cărţii Taina împlinită, Biserica Scientologiei are şi ea propriile scrieri jenante de la începutul istoriei sale, pe care încearcă să le măture sub covor, ascunse în siguranţă de privirile publicului.

Watchtower nu este singura organizaţie religioasă care recurge la amăgire şi semiadevăruri când convingerile sale sunt analizate cu atenţie Cei care progresează în această religie la „nivelul OT 3“ obţin accesul la anumite scrieri ale fondatorului L. Ron Hubbard, în care cică se dezvăluie adevărata origine a speciei umane. Descoperirea şocantă de care au parte scientologii de la acest nivel este că, în urmă cu 75 de milioane de ani, corpurile unor extratereştri congelaţi au fost aruncate în vulcani din Hawaii, în urma căruia sufletele au evadat numai ca să fie prinse în capcană, să sufere spălarea creierului şi, în cele din urmă, să plece să cutreiere planeta şi să se ataşeze de primii oameni. Această învăţătură este vădit absurdă şi a fost ţinută drept secret bine păzit mulţi ani până când a fost deconspirată în cadrul unui proces în anii 1980 şi a fost întâmpinată cu o ridiculizare generală care a tot continuat de atunci (de notorietate este un episod al serialului South Park din 2005 în acest sens). De când s-a scurs acest secret, scientologia a depus toate eforturile să păstreze această învăţătură departe de lumina reflectoarelor. Un reprezentant de seamă al cultului chiar a negat-o public în faţa camerei când a fost întrebat într-un interviu televizat. Ideea în relatarea de mai sus este să arăt că amăgirea nu este deloc ceva neobişnuit în organizaţiile religioase cu un nivel ridicat al controlului, sau în „secte“. Ei obişnuiesc să ofere informaţiile sensibile doar în regim „trebuie să ştii“ şi muşamalizând detaliile jenante sau potenţial incriminatoare pentru a păstra majoritatea adepţilor lor în ignoranţă totală. Potrivit Bibliei, în congregaţia creştină din primul secol NU a existat acest comportament. Apostolii s-au asigurat că „TOATĂ Scriptura“ este disponibilă congregaţiilor, pentru ca scrierile lor să-i poată face pe creştini ‘pe deplin competenţi, complet pregătiţi pentru orice lucrare bună’ (2 Timotei 3:16, 17). Nu exista noţiunea de „lumină veche“, sau învăţături care nu mai erau de actualitate şi care să trebuiască să fie înlăturate. Cu siguranţă nu au existat documente secrete sau manuale de reguli care să circule doar printre bătrâni. Din nou, într-un contrast complet, majoritatea site-urilor web care analizează organizaţia cu un ochi critic vor să vedeţi TOATĂ informaţia disponibillă pentru ca voi să ajungeţi la decizie în cunonştinţă de cauză privind convingerile voastre. Despre Societate nu se poate spune aşa ceva cu adevărat.

O organizaţie care luptă murdar

Pe scurt, nimeni nu ar trebui să presupună că cei care îndrăznesc să se ridice împotriva Societăţii Watch Tower se luptă cu ei la acelaşi nivel. Avem aici o organizaţie care, după nevoi, se va folosi oricând de limbaj plin de ură împotriva adversarilor săi ‘otrăviţi’ şi ‘bolnavi mintal’ şi a acuzaţiilor lor cu efect de „cangrenă“, îndemnându-i pe Martorii loiali să ‘le fie silă’, sau să fie dezgustaţi, de asemenea persoane (w93 11/1 pag. 19 par. 15; Psalmul 139:21). De asemenea, Societatea va face orice pentru a preveni accesul adepţilor săi la informaţiile sensibile, recurgând, dacă se simte suficient de aţâţată, până la ameninţarea acestui site cu judecata sau la trimiterea de notificări către YouTube privind încălcarea dreptului de autor. Martorii raţionali au dreptul să se întrebe de ce are nevoie organizaţia să păstreze confidenţiale anumite informaţii dacă într-adevăr urmează modelul din secolul întâi. Apoi există stigmatizarea Internetului şi teama aceea abjectă inoculată în inima Martorilor privitor la vizualizarea informaţiilor care poate părea critică la adresa organizaţiei. Întrucât m-am trezit abia recent, îmi aduc aminte cât de înspăimântător a fost să vizitez prima oara un site neaprobat. Este şocant să te gândeşti că Societatea exercită atât de mult control asupra minţilor oamenilor, dar noi ştim de ce e aşa. Dacă deţii controlul sursei de informare, poţi controla persoana. Având în vedere cele de mai sus, îmi aduc aminte de o scenă spre sfârşitul filmului Gladiatorul. Personajul lui Russell Crowe, Maximus, este capturat de duşmanul său, maleficul împărat Commodus (interpretat de Joaquin Phoenix). Cele două personaje urmează să se înfrunte într-un duel final în arenă, pe viaţă şi pe moarte. În mod normal, Maximus nu ar trebui să aibă probleme în câştigarea luptei, însă Commodus are alte planuri.

 

Martorii lui Iehova, secta satanica si criminala

TACTICI DE PROZELITISM 

                         Tactica „de la uşă la uşă” a Martorilor lui Iehova

de Protopresviterul Vasilios A. Gheorgopoulos, lector al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic Una dintre cele mai frecvente metode de propagare a învăţăturilor eretice ale sectei Martorilor lui Iehova – şi pe care o folosesc din plin membrii societăţii pe acţiuni „Turnul de Veche” – este practica vizitelor pe la casele oamenilor, strategie cunoscută sub denumirea „de la uşă la uşă”. Este o practică bine studiată, care are scopuri concrete şi o anume metodologie bine definită de abordare, cu posibilităţi alternative, în funcţie de persoana pe care o vor întâlni, de convingerile acesteia, de capacitatea de dialog care li se va oferi. De obicei, şi nu întâmplător, martorii lui Iehova umblă totdeauna doi câte doi în vizitele lor pe la casele oamenilor, caută un punct comun de dialog, ceva care ar putea să atragă atenţia omului, aşa încât să înceapă o discuţie cu ei. Astfel, pornesc de la teme de interes general, care sunt de o actualitate permanentă şi pot stârni interesul omului neprevenit, care atunci când se implică, bine intenţionat, în discuţie, nu cunoaşte nici metodologia de lucru, nici scopul martorilor lui Iehova. Discuţia porneşte de obicei de la neorânduiala socială şi de la cei responsabili pentru ea, de la durerea umană, de la întrebarea dacă vor veni şi timpuri mai bune, dacă există soluţii la suferinţele omenirii (teroare, foamete, violenţă, nesiguranţă, criminalitate, războaie etc.). Uneori poate fi o discuţie cu tematică religioasă care porneşte de la unele nedumeriri legate de sfintele icoane, de cinstirea sfinţilor, Cinstita Cruce, botezul pruncilor, de la întrebarea dacă înrolarea în armată este conformă cu voia lui Dumnezeu, dacă cunoaştem că Dumnezeu are, chipurile, un nume unic sau care este numele lui Dumnezeu. Cu o mulţime de pasaje din Sfânta Scriptură scoase din contextul lor teologic mai larg şi pe care le maltratează efectiv din punct de vedere ermineutic, foarte pregătiţi mai ales pentru cazul în care urmăresc să îşi impresioneze interlocutorul. Această „impresionare” este cu atât mai puternică, cu cât victima vizată nu cunoaşte îndeajuns credinţa ortodoxă, nu a studiat în profunzime şi nu cunoaşte suficient Sfânta Scriptură şi astfel nu este în măsură să le răspundă sau să combată poziţiile lor antiscripturistice. Dacă omul bine intenţionat se entuziasmează şi este de acord să îi primească din nou în vizită, ignorând cât de bine structurate sunt practicile lor prozelitiste, a început deja, fără să conştientizeze, procedura de implicare în reţelele sectei. Martorul lui Iehova, cu cât mai mult se implică în lucrarea „de la uşă la uşă”, cu cât mai multe ore pune la dispoziţie în distribuirea publicaţiei societăţii „Turnul de Veghe”, cu cât face mai multe eforturi sistematice, ca să convertească un nou membru, cu atât mai mult crede, potrivit modului în care l-a educat societatea, că îşi arată devotamentul sincer faţă de „adorarea curată” a lui Iehova şi faţă de societatea „Turnul de Veghe”, prin care, chipurile, este făcut cunoscut lumii Iehova. Martorul lui Iehova crede că în felul acesta va scăpa de măcelul de la Armaghedon (Apocalipsă 16, 16).

Orthódoxos Týpos, 11 mai 2012, nr. 1926, p. 3.

Traducere Mihail Ilie( G.O.)

Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei?

Întrebare: Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei? Sunt Martorii lui Iehova creştini sau o sectă?

Răspuns: Secta (sau erezie nt.G.O.) cunoscută astăzi ca Martorii lui Iehova a fost fondată în Pennsylvania, SUA, în 1870, plecând de la un studiu biblic condus de Charles Taze Russell. Russell şi-a intitulat iniţial grupul “Studiul Biblic al Începutului Mileniului”. Charles T. Russell a început apoi să scrie o serie de cărţi intitulate “Începutul Mileniului”, cuprinzând 6 volume şi majoritatea aspectelor teologice pe care le îmbrăţişează Martorii lui Iehova astăzi. După moartea lui Russell în 1916, judecătorul J. F. Rutherford, prietenul şi succesorul lui Russell, a scris în 1917 a 7-a carte şi ultima din seria “Începutul Mileniului”, intitulată “Sfârşitul Misterului”. Watchtower Bible and Tract Society (Societatea Turnul de Veghere) a fost fondată în 1886 şi a devenit foarte rapid motorul prin care mişcarea “Începutul Mileniului” a demarat promovarea punctului ei de vedere către alte persoane. Grupul a fost cunoscut iniţial ca “Russelliţii” până în 1931 când, datorită unei rupturi în organizaţie, a fost denumită “Martorii lui Iehova”. Celălalt grup s-a numit “studenţii Bibliei”. Ce cred Martorii lui Iehova? O scurtă examinare a declaraţiei lor de doctrină în ceea ce priveşte aspecte precum dumnezeirea lui Iisus, Mântuirea, Trinitatea, Duhul Sfânt, Ispăşirea etc, arată că fără nici o îndoială ei nu au nimic de-a face cu creşinismul biblic cel puţin în aceste aspecte. Martorii lui Iehova cred că Iisus este arhanghelul Mihail, cea mai înaltă creaţie. Acest lucru contravine flagrant cu o mulţime de referinţe Scripturistice care arată clar că Iisus este Dumnezeu (Ioan 1:1,14; 8:58; 10:30). Martorii lui Iehova cred că mântuirea este obţinută printr-o combinaţie de credinţă, fapte bune şi obedienţă. Acest lucru contrazice Scriptura care declară că mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi că ea se obţine doar prin credinţă (Ioan 3:16; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5). Martorii lui Iehova resping Sfânta Treime, sau Trinitatea, crezând că Iisus este doar o fiinţă creată şi că Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu şi atât. Martorii lu Iehova resping conceptul ispăşirii substitutive făcută de Domnul Hristos şi, în locul acesteia, spun că moartea lui Iisus a fost doar pentru a plăti păcatul lui Adam. Cum îşi susţin Martorii lui Iehova aceste doctrine nebiblice? (1) Ei pretind că Biserica, de-a lungul istoriei, a modificat negativ Biblia şi că (2) ei au re-tradus Biblia în ceea ce ei numesc Traducerea Lumii Noi. Societatea Turnul de Veghere (Watchtower Bible and Tract Society) a alterat astfel textul Scripturii pentru a-l face să corespundă cu doctrina lor falsă – în loc să îşi bazeze doctrinele pe ceea ce Biblia învaţă. Traducerea Lumii Noi a fost editată în numeroase ediţii, fiecare aducând noi modificări, pe măsură ce Martorii lui Iehova au descoperit mai multe versete care contraziceau doctrinele lor. Martorii lui Iehova sunt văzuţi unanim ca fiind o sectă(erezie) care doar în anumite aspecte, neimportante, se poate identifica cu învăţătura biblică. Turnul de Veghere îşi bazează doctrina şi credinţa pe învăţăturile originale şi prelucrate ale lui Charles Taze Russelln (1852-1916 mason gr. 33, cavaler templier și iluminații. Fondatorul Milenismului  – sursa http://www.youtube.com/watch?v=PsU45pBvRNU– imagini aici → https://www.google.ro/search?witnesses) Joseph Franklin Rutherford şi ale succesorilor lor. Comitetul de Conducere a Societăţii Turnul de Veghere este singurul care are autoritatea de a interpreta Scriptura. Cu alte cuvinte, ceea ce spune acest Comitet este considerat ca fiind literă de lege, iar gândirea independentă este descurajată puternic. Aceasta este în opoziţie directă cu sfatul apostolului Pavel către Timotei (şi către noi) de a ne arăta înaintea lui Dumnezeu ca nişte oameni încercaţi, lucrători care nu au de ce să le fie ruşine şi care împart drept Cuvântul lui Dumnezeu. Acest sfat, găsit în 2 Timotei 2:15, reprezintă o învăţătură şi o poruncă de la Dumnezeu pentru fiecare membru al Trupului lui Hristos de a fi precum creştinii din Bereea şi de a cerceta Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă lucrurile care ne sunt prezentate ca învăţături sunt în acord cu învăţătura din Cuvântul Său.Martorii lui Iehova ar trebui invidiaţi pentru eforturile lor “evanghelistice”. Probabil că nu există un alt grup religios care este mai dedicat răspândirii mesajului lor. Din păcate, acest mesaj este plin de distorsiuni, minciuni, înşelătorii şi doctrine false. Fie ca Dumnezeu să le deschidă ochii Martorilor lui Iehova pentru Evanghelia adevărată şi pentru învăţătura adevărată din Cuvântul lui Dumnezeu.

Sursa: www.gotquestions.org/Romana/Martorii-lui-Iehova.html

Miracolul grâului

Dupa ce o serie de gazete americane au prezentat cazul unei persoane care pretindea ca a descoperit un nou tip de grau cu o productivitate mai mare decat soiurile cunoscute, gruparea Martorilor lui Iehova a crezut ca acesta este un semn de la Dumnezeu insusi care anunta Sfarsitului Lumii. Ca prima reactie, membrii sectei au cumparat o cantitate uriasa din acest grau pe care l-au oferit apoi spre vanzare la preturi exorbitante. Anuntul oficial al organizatiei era urmatorul :
“Fratele Bohnet ne scrie ca a obtinut graul minune printr-un miracol din cateva boabe care apoi in mod miraculos s-au multiplicat. El doreste sa vanda graul miraculos numai catre cititorii piosi ai Turnului de Veghe (Oficiosul Martorilor lui Iehova) la pretul special de 1$ cateva sute de grame.”
Bineinteles ca acest grau nu era miraculos de fel, avand in schimb toate caracteristicile unor boabe de grau obisnuite…

 Sursa:http://www.descopera.ro/cultura/2699603-top-10-scandaluri-si-conflicte-cu-tenta-religioasa#9-miracolul-graului-martorii-lui-iehova

 

INCREDIBIL! IEHOVIȘTII ȘI MASONII

”AU SCRIS” CAPITOLE ÎN MANUALUL DE RELIGIE

… după ce mai înainte au cerut eliminarea tuturor capitolelor manualului care se referă la ei. În cele din urmă, vechiul manual a fost retras înainte de a fi distribuit, iar capitolele eliminate au fost scrise chiar de masoni și de iehoviști cu acordul Institutului Pedagogic, care susține desființarea orei catehetice de Religie și înlocuirea ei cu Istoria Religiilor.

În acest articol se va expune care sunt motivele pentru care milenariștii și masonii au fost deranjați de vechiul manual de Religie și pentru care au cerut retragerea acestuia înainte de a fi pus în circulație și care este conținutul noului manual, care deja se predă în școli. Prezentăm de asemenea toate dezvăluirile bine argumentate ale jurnalistului Konstantinos Hardavélla, care adresează factorilor de răspundere și două întrebări arzătoare: 1) În definitiv, cine decide asupra conținutului materiei care se predă copiilor noștri cu privire la alte religii? Și 2) Cu ce drept este eliminată cateheza ortodoxă din școli, în timp ce reprezentanții altor religii au dreptul de a stabili conținutul manualului de religie?

O dezvăluire cutremurătoare a făcut jurnalistul Konstantinos Hardavélla, anume că milenariștii și masonii critică de ani de zile manualul de religie pentru clasa I de liceu și până la urmă au ajuns să ceară retragerea acestuia, rescrierea de către ei înșiși a capitolelor care privesc religia lor. Într-un final, cererea lor a fost satisfăcută de către Institutul Pedagogic al Ministerului Elen al Educației, care astăzi este de acord cu pozițiile parlamentarei Repoúsi și ale partidelor de stânga în privința desființării orei de Religie și înlocuirea ei cu ora de Istoria Religiilor. Jurnalistul Konstantinos Hardavéllas a făcut aceste dezvăluiri în periodicul ”Epíkaira” și susține că acest manual de Religie se predă acum în școli. Potrivit acestor dezvăluiri, masonii au fost deranjați de conținutul manualului încă înainte de editarea acestuia și au cerut eliminarea capitolului care făcea referire la ei; în cele din urmă au scris ei înșiși un nou capitol cu acordul Institutului Educației. Iehoviștii au reacționat la rândul lor pe baza faptului că Ministerul Educației i-a recunoscut drept ”creștini”. Jurnalistul reproduce întocmai din manual ce anume scriu milenariștii și masonii și adresează statului, partidelor și politicienilor următoarea întrebarea: ”Cine decide ce anume exact li se predă elevilor școlilor grecești cu privire la alte religii? Astăzi cateheza ortodoxă este condamnată la dispariție, în timp ce reprezentanților altor religii (sau organizații, după cum se prezintă ei înșiși) li se permite să decidă conținutul manualului de religie, care se predă copiilor noștri la școală”.

Dezvăluirile

Reproducem mai jos întregul articol, de 3 pagini, din periodicul ”Epíkaira” în care sunt prezentate dezvăluirile domnului Konstantinos Hardavéllas: ”Propunerea de înlocuire a lecției de Religie cu lecția de Istoria Religiilor a provocat, așa cum era și firesc, un nou ciclu de reacții cu privire la un subiect rămas nesoluționat de câteva decenii bune. Ideile care s-au exprimat de-a lungul timpului au pornit de la cererea de limitare a orelor de predare a Religiei, au trecut prin etapa în care se propunea transformarea lor în lecție opțională și au ajuns până la faza extremă, în care se cere desființarea acestor cursuri. Scopul fundamental al dezbaterilor pe această temă este unul singur: să se acorde exclusiv Ministerului Educației controlul asupra orelor de Religie. Cerință cu care eu, personal, aș fi fost de acord, dacă aș fi fost convins că această măsură ar urmări să îi țină pe elevi departe de dogmatisme, fanatisme și cateheze? Însă așa stau lucrurile?

Parlamentarul DIM.AR., doamna Maria Repoúsi, atrage atenția asupra necesității schimbării modului de predare a Religiei, așa încât elevii să aibă posibilitatea să cunoască și celelalte religii. A omis (?) însă să menționeze că acest lucru deja se întâmplă în clasele de liceu, unde manualele de religie cuprind capitole de Istoria Religiilor. Și de aici începe miezul chestiunii. Cine decide ce anume se predă elevilor în școlile grecești cu privire la celelalte religii? După cum dezvăluie astăzi periodicul «Epíkaira», câtă vreme «cateheza ortodoxă» este condamnată la dispariție, reprezentanților altor religii (sau organizații, după cum se autodenumesc) li se permite să stabilească conținutul manualului de religie care se predă copiilor noștri la școală! Chiar și astăzi, când ora de religie are loc «sub controlul» Bisericii Ortodoxe, elevii școlilor grecești învață despre masonerie și despre Martorii lui Iehova ceea ce înșiși masonii și milenariștii vor ca fiii noștri să învețe – și asta cu binecuvântările Institutului Pedagogic!

Cum au rescris manualul de religie pentru clasa I de liceu!

Mă refer la manualul de religie pentru clasa I de liceu (prima ediția din 2000, ediția revizuită din 2004), care cuprinde o unitate didactică despre Martorii lui Iehova (milenariștii) și una despre masoni. Încă înainte de a se difuza manualul în școli, milenariștii și masonii au reacționat puternic și au cerut Ministerului Educației modificarea conținutului manualului. Institutul Pedagogic competent nu numai că a acceptat solicitarea acestora, ci a și colaborat strâns cu reprezentanții lor pentru redactarea unor noi capitole în locul celor contestate de aceștia.

Dezacordul milenariștilor a fost provocat de faptul că autorii manualului de religie pentru clasa I de liceu nu acceptau hotărârea Ministerului Educației ( A3/108,98/6.10.99) prin care statul elen îi recunoaște pe ”Martorii lui Iehova” ca ”creștini”. Faptul acesta a provocat reacția milenariștilor și, după cererea pe care au depus-o în 2007 către Avocatul Poporului – poziție care atunci era ocupată de actualul primar al Atenei, domnul Gheorghios Kamínis –, Institutul Pedagogic a acceptat să scoată capitolul contestat de aceștia și să îl înlocuiască cu altul corectat. Cine s-a îngrijit însă de aceste corecturi? Chiar ”Martorii lui Iehova”!

Acest lucru este menționat chiar de consilierul Institutului Pedagogic, domnul Stavros Giangázoglou, printr-un articol cu titlul Teologia diferenței și ora de Religie în Grecia, în care, printre altele admite că Institutul Pedagogic al Ministerului Educației Naționale și Cultelor colaborează strâns cu serviciile și factorii instituționali competenți (de pildă, cu Avocatul Poporului), care funcționează în scopul apărării drepturilor fiecărei minorități religioase, inclusiv în cadrul școlii elene. Un exemplu recent îl constituie modificarea operată de Institutul Pedagogic asupra conținutului unei unități didactice din manualul de religie pentru clasa I de liceu care îi privea pe Martorii lui Iehova: Cei din urmă, protestând prin intermediul Avocatului Poporului față de caracterizările depreciative din cuprinsul unității didactice menționate, au cerut modificarea acesteia. Institutul Pedagogic, apreciind ca îndreptățită solicitarea acestora, a trecut la redactarea unei noi unități didactice cu noi date despre Organizația Martorilor lui Iehova, date care provin în mare măsură din publicații ale acestora.

Ce se predă elevilor despre ”Martorii lui Iehova”?

După cum reiese și din citatele corespunzătoare menționate în manualul de religie pentru clasa I de liceu, capitolul contestat a fost rescris pe baza unor texte preluate din periodicul «Turnul de veghe», după care manualul a fost distribuit în școli! Chiar dacă autorii teologi ai ediției inițiale ar fi făcut unele greșeli sau omisiuni, totuși nu există nici o justificare pentru decizia Ministerului Educației de a permite milenariștilor să redacteze ei înșiși manualul școlar.

Ce învață, așadar, elevul clasei I de liceu la ora de religie despre Martorii lui Iehova în urma acestor intervenții, care au avut loc fără a fi informați autorii manualului? Fragmentele care urmează sunt semnificative – în paranteze există sursele de unde sunt preluate informațiile, așa cum acestea sunt menționate în capitolul respective din manual:

«Martorii lui Iehova pun accentul pe studiul biblic. Aspiră să dezbată pasaje biblice cu persoanele care își arată interesul ( prin vizite de la usă la usă-/ ← citește aici). Pentru Martorii lui Iehova are o importanță vitală ca convingerile lor să se bazeze pe Sfânta Scriptură, iar nu pe teorii omenești sau pe simboluri religioase de credință*». (*Martorii lui Iehova. Cine sunt ei? În ce cred? Editura Turnul de Veghe, Societatea Biblică și de Broșuri, p. 3).

«Pentru Martorii lui Iehova, singurul nume al lui Dumnezeu acceptat de ei este Iehova. Astfel, pentru a se delimita de dogmele lumii creștine, adoptă în 1931 denumirea de Martorii lui Iehova. În Grecia, și-au consacrat numele de Biserica creștinilor Martori ai lui Iehova».

«Textul Sfintei Scripturi pe care îl folosesc prin excelență este Traducerea Noii Lumi, care a fost definitivată în 1961 și a fost realizată de către Martorii lui Iehova cu scopul de a fi valorificate rezultatele studiului de specialitate mai recent și de a nu permite să fie textul alterat de dogme întemeiate pe tradiții ale lumii creștine*. Material ajutător pentru studiul biblic oferă cele două periodice bilunare, Turnul de Veghe și Treziți-vă!». (Turnul de Veghe, 15/02/2006, pp. 26 și 29).

«Convingerile religioase și practicile lor diferă mult de ceea ce acceptă în general Bisericile și Confesiunile creștine, atât în chestiuni de credință, cât și în chestiuni de tâlcuire a Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova se autodefinesc ca creștini. Să cunoaștem câteva din aceste diferențe:

În cultul lor nu folosesc asemănări (statui) sau icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale Sfinților. De asemenea, resping și semnul Crucii, după cum știm, pentru că susțin că Iisus a fost omorât pe un țăruș, nu pe cruce. Consideră că închinarea la icoane și la Cruce este un act idololatric și

îi îndeamnă pe cei care au adoptat cultul cel adevărat și au mai încă acasă icoane, să le distrugă… Nu acceptă sărbătorile religioase, precum sunt cele celebrate în amintirea evenimentelor din viața lui Hristos, ale Maicii Domnului, pomenirile Sfinților, pentru că ei cred că acestea nu se întemeiază pe Sfânta Scriptură*». (Turnul de Veghe, 15/02/2006, p. 29 și ce învață Sfânta Scriptură, pp. 155-156).

«În relația lor cu statul, Martorii lui Iehova își îndeplinesc datoriile, potrivit poruncii biblice, după cum ei înșiși spun. În orice țară ar activa însă, sunt datori să își păstreze neștirbită neutralitatea politică, dar să se supună legilor. În acest cadru:

Consideră că salutul steagului contravine neutralității politice pe care o urmează ei,  iar, pe de altă parte, acest gest este echivalent cultului idolatru. Susțin totuși că recunosc steagul și imnul național ca simboluri naționale… Recunosc puterea națiunilor de a aduna armată și de a se apăra. Ei înșiși, însă, refuză ordinul de înrolare în armată pe timp de pace sau de război*… Nu acceptă practica medicală de transfuzie de sânge (Fapte 15:29). Această poziție a lor creează probleme în societatea medicală, dat fiind faptul că nu sunt totdeauna și în orice situație posibile terapiile care nu recurg la transfuzie de sânge » (Ce învață Sfânta Scriptură?, pp. 148-149).

Ce se predă despre ”masoni”?

Masonii au fost deranjați de conținutul manualului cu mult înainte de a fi editat acesta! Într-o scrisoare pe care au trimis-o Ministerului Educației (1998) cereau să se elimine capitolul în care se vorbește despre masonerie, solicitare care a fost acceptată de Institutul Pedagogic. După consultări cu autorii, oamenii Institutului au decis să se rescrie capitolul disputat cu date pe care le-au oferit înșiși masonii și în continuare să citeze pozițiile Bisericii Ortodoxe (care consideră masoneria o religie, în care lojile masonice au un puternic caracter religios). Astfel, elevii de 16 ani ai clasei I de liceu învață între altele că:

«Masoneria este o organizație internațională care apare în perioada Evului Mediu în Europa Occidentală. (…) Prima recunoaștere oficială a masoneriei a avut loc în 1717 în Anglia. (…) În continuare s-a extins în restul Europei și în toată lumea, înființând loje și implicându-se în viața politică și socială a fiecărei țări. În Grecia s-a înființat Marea Lojă a Greciei sub titlul Serenisimul Mare Orient al Greciei, în estul Kerkirei (1811), și mai târziu în Smirna, Constantinopol și în Atena (1863)».

«Principii fundamentale ale masoneriei, potrivit Cartei Statutare a Marii Loje a Greciei (cap. A, II), sunt credința în Dumnezeu, supranumit Marele Arhitect al Universului, și în voința revelată a Acestuia”», «membrii Marilor Loji și ai Lojilor locale trebuie să provină numai dintre bărbați, iar Marile Loji nu trebuie să aibă relații cu Lojile și Puterile mixte, care acceptă și femei ca membri».

«La paragrafele unde sunt înfățișate scopurile masoneriei (cap. B, articolul 2,1), aceasta se prezintă ca organizație filosofică, progresistă și filantropică, care urmărește îmbunătățirea morală și spirituală a membrilor ei prin autocunoaștere, cercetare, Adevăr, Solidaritate și aplicarea principiilor moralei masonice».

«Despre intrarea copiilor în francmasonerie sunt menționate în Carta Statutară (articolele 119-121) premisele corespunzătoare și se precizează că există o ceremonie specială de adoptare a tânărului lup. Copiii francmasonilor (doar băieții) în vârstă de 12-15 ani pot fi puși sub protecția Lojei, care are și scopul de a supraveghea creșterea copilului puber, avându-l sub tutelă pentru a-l îndruma spre virtute și a-i acorda orice fel de ajutor» (Regulamentul General, articolul 197).

«Locul unde se desfășoară adunările se numește Lojă, a cărei secțiune frontală se numește pronaos, Lojele sunt definite ca ateliere unde participanții lucrează pentru îmbunătățirea lor personală prin înțelegerea și aplicarea principiilor masonice, a căror noțiune cea mai profundă este reprezentată prin simboluri și expusă prin alegorii și este revelată treptat acestora, prin inițierea progresivă în gradele masonice ierarhice». (Carta Statură cap. 2, articolul 2, VIII). «Discreția și caracterul secret constituie date fundamentale ale comportamentului francmasonilor, după cum se afirmă în Carta lor Statutară» (Carta Statură cap. 2, articolul 2, IX)”.

După toate aceste demersuri extrem de didactice, mă întreb cât de ”completă” va fi informarea copiilor noștri cu privire la alte religii, în cazul în care lecția de Religie va fi înlocuită de Istoria Religiilor.

Orthódoxos Týpos, 27 septembrie 2013, nr. 1991, pp. 1, 7.

Traducere: Mihail Ilie

Turnul de Veghere

Mormantul (piramidă) masonic al fondatorului sectei Martorilor, Charles Taze Russell

Martorii lui Iehova sunt văzuţi unanim ca fiind o sectă (erezie) care doar în anumite aspecte, neimportante, se poate identifica cu învăţătura biblică. Turnul de Veghere îşi bazează doctrina şi credinţa pe învăţăturile originale şi prelucrate ale lui    Charles Taze Russelln – 1852-1916 (mason gr. 33, cavaler templier și iluminații. Fondatorul Milenismului   – sursa http://www.youtube.com/watch?v=PsU45pBvRNU – imagini aici → https://www.google.ro/search?witnesses ) Joseph Franklin Rutherford şi ale succesorilor lor. Comitetul de Conducere a Societăţii Turnul de Veghere este singurul care are autoritatea de a interpreta Scriptura. Cu alte cuvinte, ceea ce spune acest Comitet este considerat ca fiind literă de lege, iar gândirea independentă este descurajată puternic. Aceasta este în opoziţie directă cu sfatul apostolului Pavel către Timotei (şi către noi) de a ne arăta înaintea lui Dumnezeu ca nişte oameni încercaţi, lucrători care nu au de ce să le fie ruşine şi care împart drept Cuvântul lui Dumnezeu. Acest sfat, găsit în 2 Timotei 2:15, reprezintă o învăţătură şi o poruncă de la Dumnezeu pentru fiecare membru al Trupului lui Hristos de a fi precum creştinii din Bereea şi de a cerceta Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă lucrurile care ne sunt prezentate ca învăţături sunt în acord cu învăţătura din Cuvântul Său. Martorii lui Iehova ar trebui invidiaţi pentru eforturile lor “evanghelistice”.

Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com/2012/07/31/109-tactica-de-la-usa-la-usa-a-martorilor-lui-iehova-cine-sunt-martorii-lui-iehova-si-ce-cred-ei-exclusiv-martorii-lui-iehova-au-pus-mana-pe-arme-sectantii-din-romania-se-r/

Info.

Din secretele revistei Turnul de Veghe

Turnul de Veghe și Tract Society (WTBTS) au introdus numeroase modificări într-o traducere corectă a Bibliei, într-un efort de a valida doctrinele non-creștine ale Martorilor lui Iehova. Prin urmare, ei pretind că  traducerea  Sfintelor Scripturi (NWT) realizata de ei este superioara tuturor celorlalte.

Sursa: http://www.theforbiddenknowledge.com/hardtruth/dirty_watchtower_secrets_pt2.htm

Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

 – Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre. Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune. Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!” Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

– Nu! Nu mi se par exagerate! Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă. Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva. Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti.

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/12/30/171-incredibil-iehovistii-si-masonii/

 

Ce trebuie sa faceti daca cineva din familia dvs. a cazut in capcana ereticilor(sectantilor P&NP)

Profesorul Alexandru Dvorkin, Dr. Folos., presedinte al Asociatiei <<Sfantul Irineu din Lion >>,  (Patriarhiei Moscovei) pentru cercetare in domeniul religiei si al sectelor .

Mai presus de toate, păstrati pacea. Intr-adevar familia dvs. trece printr-o dificila incercare, dar nu s-a întâmplat nimic iremediabil. Cei mai mulţi dintre oamenii care au aderat  la o secta, le părăsesc mai devreme sau mai târziu.
Cât de repede cel drag o părăseşte, şi cum va arăta el când va face aceasta, depinde în mare măsură si de dvs. şi de ceilalţi membri ai familiei.

Pregătiti-va pentru un efort pe termen lung.

Dacă cel drag nu poate fi ajutat în primele săptămâni de la contactul cu erezia, va trebui sa cunoasteti ca întoarcerea lui la o viaţa normala, in afara menghinii sectare va presupune un efort din partea întregii familii pe parcursul  a  cel puţin câteva luni, dacă nu ani. Pentru a putea fi capabil sa faceti fata unui asemenea efort trebuie sa cunoasteti foarte bine  care trebuie sa fie  atitudinea si comportamentul dvs.

După primele tangente cu secta, nu încercati să-l schimbati, aceasta va înrăutăţi relaţia voastră si mai mult.  Cu siguranţă ve-ti intelege că încercările de a-i explica persoanei dvs. dragi. absurditatea dogmei sectei sunt inutile, şi criticarea  comportamentului său va duce doar la scandal şi la relaţii încordate. Trebuie să ştiti că, de regula sectele sunt interesate în a-l separa pe prozelit de mediul său non-sectar: atunci toate informaţiile pe care le primeşte vor veni in mod exculsiv numai de la secta, şi cercul său social se va reduce de asemenea, la secta.
O asemenea situatie creează condiţiile ideale pentru a  controla conştiinţa prozelitului. Pentru a provoca o ruptură, ’’învăţătorii’’ sectari ii declara noului initiat ca cei din familia sa sunt, să zicem, ’’posedati de diavol’’ sau ca sunt prea ataşati de ’’această lume stapanita de rau’’. Aceşti ’’învăţători’’ continuă să avertizeze că apropiatii sai vor face tot ce se poate ca să-l scoată pe noul convertit de pe ’’calea salvării’’, să abandoneze nou găsita ’’familie adevărată’’, să renunţe la cunoaşterea eliberatoare, etc.

Aşa că reacţia dvs. emoţională va juca după cum doreşte secta şi va servi ca încă o confirmare a adevărului noii sale credinţe.

Dar nu trebuie să pretindeti că va-ti răzgândit şi acum va plac schimbările care se petrec cu cel de langa dvs. caci si aceasta îi va întări devotamentul faţă de sectă sau va  detecta minciuna şi în cele din urmă îşi va pierde orice urmă de încredere în dvs.  Faceti-i următoarea propunere: dvs. nu ve-ti critica ’’grupul’’ lui (cuvântul ’’sectă’’, desigur, il va supăra, aşa ca e mai bine să încercati să-l eviţati); iar el nu va face propagandă acasă, nici nu va încerca să converteasca  alţi membri ai familiei. Ceea ce puteti face, oricum, e să-i atrageti delicat atenţia  către evidenta contradicţie dintre purtările lui şi declaraţii; însă nu-l forţati să le explice. Obiectivul dvs. e să-l smulgeti de la sectă.
Ca să construiti o strategie de conduită, trebuie să fie înţeles faptul că la acest moment, cel drag al dvs. este dependent psihologic de grup. Conexiunea la propria sa personalitate a fost suprimată şi înlocuită cu un scenariu de îndoctrinare sectară comportamentală, emoţională  şi intelectuală. Atunci, misiunea dvs. devine păstrarea unui contact, chiar şi minim, cu personalitatea lui originală, suprimată.

Aratati-i consideraţie cu răbdare şi simpatie, amintindu-i că toţi oamenii trec prin probleme temporare de personalitate. Dar în niciun caz nu trebuie să-i dati bani – ar fi ca şi când ai da unui dependent de droguri bani pentru a şi le cumpăra. Orice ban va primi îl va da imediat sectei.
Încercati să va direcţionati spre o soluţie constructivă a problemei. Fiti plăcut şi deschis în dialog. Aratati prin purtarea dvs. că va da-ti seama că persoana dvs. draga e într-o căutare, că el a făcut o alegere, chiar si greşită, şi că acum calea dvs. este diferită de  lui. Sa aratati cat mai multa caldura si afectiune in vocea dvs. decât sa incercati o sustinere raţională în dialogurile cu el. Atunci cand aveti diferite discutii, straduiti-va  să readuceti in memorie momente fericite din trecutul sau. Sa va amintiti impreuna episoade frumoase din trecutul vietii voastre, cand va simteati ca o singura familie, cand faceati plimbari si calatorii impreuna, planurile şi visurile comune etc. Desigur, nu trebuie să faceti aceasta în mod artificial. Actionati  intuitiv, indemnati din dragoste şi compasiune.Si vor fi rasplatite straduintele dvs. de fiecare daca cand ve-ti revedea adevarata si binecunoscuta  personalitate a celui drag ca straluceste si ca apare foarte putin  din  necunoscutul robot-zombi in care se transformase.
Acest tip de tactica are două scopuri. Primul este să menţină un ’’fir al Ariadnei’’ emoţional, cu ajutorul caruia  în eventualitatea unei crize în relaţiile interioare ale grupului sau a unei reevaluări a locului său în sectă, să-şi poată găsi calea afară din labirintul psihologic. În al doilea rând, nu te va percepe ca pe un duşman, nici ca ţintă de recrutare. De mare ajutor ar fi să-l convingi pe cel drag să se întâlnească cu specialişti ( în special cei de psihologie sau buni cunoscători ai sectelor care sunt obişnuiţi cu învăţăturile sectei sale), sau să aibă parte de consultaţii familiale. De regulă, oamenii care au fost atraşi de sectele totalitariste suferă de probleme emoţionale (în special de tipul celor care se pot ridica în vremuri de instabilitate psihologică). Ajutorul pentru victimă deseori începe cu descoperirea şi eliminarea sursei acestor probleme, care reprezintă adesea treaba unui psiholog.
Înţelegerea esenţei psihologiei sectarismului totalitarist este posibilă acelora care sunt familiarizaţi cu cartea lui Steven Hassan, ’’Eliberarea din lanţuri’’(2000). În plus, merită citită o serie publicată în ’’Jurnal de psihologie practică’’ (Moscova) la sfârşitul anilor 90. Numerele 1-2 ale revistei ’’Sdvoenniy’’ din anul 2000 sunt dedicate în întregime acestui subiect. Cineva poate lua informaţii iniţiale din paginile web ale Centrului Sf. Irineu din Lyon( http:’’//iriney.vinchi.ru).
Învaţati conţinutul acestor publicaţii, devreme ce consultarea victimei de către un psiholog presupune, în mare măsură, deţinerea teoriei liberăţii faţă de manipularea psihologică de către unul dintre membrii familiei sale. Cel mai bine este dacă întreaga familie participă la procesul de indreptare a celui cazut. Pentru aceasta, totul trebuie să fie organizat corect, încă o  dată, de către un specialist în psihologie.

Studiati profilul sectei şi doctrina ei ca să înţelegeti bine despre ce vorbeste cel drag. Intrati în contact cu cei cărora li s-a întâmplat acelaşi necaz şi de asemenea cu foşti membri ai sectelor totalitare, oficiali responsabili ai guvernului, jurnalişti, agenţii de impunere a legii şi avocaţi. În plus, ar trebui să strangeti toate informaţiile pe care puteti despre sectă; dar nu-l lăsati pe el să ştie despre asta, ca să nu fie iritat. Copiati şi scriti tot ce puteti, alcătuiti o arhivă şi o bibliotecă. Poate n-ar fi o idee rea să păstrati un jurnal zilnic sau săptămânal. Orice alternativă la informaţiile sectare poate fi folosită la intervenţie. Informaţia critică nu ar trebui servita câte puţine la o vreme; nu vor avea efecte aşa.
În mod ideal, procesul de convingere a unui membru să iasă dintr-o sectă totalitară va implica multe persoane. În primul rând, participarea unui psiholog, un membru al familiei care lucrează cu el, şi de asemenea un sectolog( sau ‘’specialist în secte’’)ar fi ideal, ca şi orice foşti membri ai sectei. Scopul lor este să verifice gândirea critica a sectantului şi să-l pună în poziţia de a alege – deşi de această dată  va fi informat- liber. În al doilea rând, rudele şi prietenii victimei, împreună cu psihologul, trebuie să-l ajute pe acesta din urma să indeparteze dependenţa psihologică de sectă a victimei, şi să-i arate dragoste adevărată şi simpatie, în locul unui surogat de sectă. Luati legătura cu un catehist orthodox sau cu un preot, dacă se doreşte, care oferă(dar nu impune) o alternativă de viziune religioasă reală asupra lumii.

Majoritatea celor care au părăsit o sectă totalitară au nevoie de reabilitare  psihologică. Problema e că o persoană care părăseşte o sectă totalitară are încă aceleaşi probleme emoţionale (acum trecute cu vederea) de care recrutantul sectant a profitat. În plus, mulţi dintre ei părăsesc cultul cu ceea ce se cunoaşte drept tulburare de stres post-traumatică. În aceste cazuri, ajutorul pentru ei va veni doar de la un psiholog profesionist care este bine instruit în acest domeniu.

Reabilitarea spirituala a victimelor sectarismului totalitar include conlucrarea cu un preot duhovnic şi un sprijin emoţional din partea comunităţii de credincioşi. Treptat o persoană poate învăţa despre contactul personal cu Dumnezeu (capacitatea de a face aceasta în afara sectei este de obicei negată de către liderii ei), şi are posibilitatea de a se familiariza cu  marea şi inepuizabila sursă a tradiţiei Bisericii. Este un scop tangibil, dacă atunci când părăseşte secta, fostul membru se rupe de primele cunoştinţe sectante şi îi ajută pe specialişti în eforturile lor de a reduce puterea sectei.
Este imposibil să uităm de reabilitarea socială a primilor membri ai sectelor totalitare, care adesea se găsesc la marginile societăţii fără o locuinţă şi fără loc de muncă, pierzându-şi  primele îndemânări şi fiind incapabili să aibă o viaţă independentă. În esenţă, devine necesar să ajuţi o persoană să înceapă a trăi în societate din nou. Să aveti în minte că uneori aceasta nu se poate realiza fără un avocat sau un asistent social.

 Nu disperati! Rugati-va pentru cel pe care il iubiti şi este în sectă. Lasati-o pe Sfânta Monica să-va fie un exemplu. Ea a fost mama binecuvântatului Augustin, episcopul Hypponei. Acest episcop -cel mai mare teolog al Vestului- a trăit în secolul al V-lea şi până la convertirea sa la creştinism a fost în secta maniheistă timp de mulţi ani. În toţi acei ani mama lui nu a încetat sa se roage lui Dumnezeu pentru el; şi rugăciunile mamei lui au primit răspuns.

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

Sursa(elina): http://www.impantokratoros.gr/oikeios-airesh.el.aspx

 

Feriti-va de sectantii P&N.P.

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sf. Luca al Crimeei

Despre iconoclasm

Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.

Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite.

Ea a început în timpul împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui cuvântul hotărâtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.
Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti, care au continuat reaua lor lucrare, sfâşiind Biserica mai bine de un veac.
De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii, care au apărat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte icoane, transformându-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă înroşite în foc.
Numai atunci când pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit – cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă. După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă tot a fost zdrobită până la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora. Aceasta a convocat în anul 842 un sfânt Sinod care a întărit o dată pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.
Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult, într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au început să ţipe în gura mare, numindu-i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele – idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpârci prin gurile lor păgâne? Spusele lor arată o adâncă neînţelegere a celei de-a doua porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi celorlalte neamuri păgâne.
Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor, jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcându-le „asemănări”, adică imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor. Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune către Domnul.
Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintâi, către prototipul ei.
Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întâmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea harul Meu”. Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?
Dar icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit puterea lui Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt icoanele acestea? Şi atunci, iată cât de păgâne sunt gurile care cutează să le numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii, fiindcă sfântul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv credinţa ortodoxă, călcând şi ruşinând toate ereziile şi schismele.
Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.
Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.
Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin.

Despre soarta ereticilor

In cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.
Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).
Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).
Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.
În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.
O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte.
Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.
În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.
Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.
Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.
Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).
Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).
Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?
Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.
Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).
Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.
Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).
Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.

 

Hristologia eretică a Adventiştilor de Ziua a Şaptea

Adventiştii de Ziua a Şaptea reprezintă o  mişcare eretică cu caracter eshatologic-hiliast, ale cărei învăţături de bază sunt incompatibile nu doar cu credinţa noastră ortodoxă, dar chiar şi cu ideologia altor grupări neoprotestante, precum Luteranismul ori Neoprotestantismul.

Teologul calvin A. Hoekema, într-o cunoscută lucrare a sa despre erezii, observă, de mai multe ori, respingerea, din partea adventiştilor, nu doar a învăţăturilor creştinismului  tradiţional, ci chiar şi a învăţăturilor celorlalte ramuri din cadrul Protestantismului. Între multe alte învăţături greşite ale ei, mişcarea promovează şi o hristologie eretică. Desigur, oficial, adventiştii de ziua a 7-a nu neagă dumnezeirea lui Hristos, dar acest lucru nu înseamnă că împărtăşesc  toţi aceeaşi părere cu privire la Persoana lui Hristos. Astfel, anumiţi teologi adventişti, nu toţi, desigur, identifică persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu înainte de Întruparea Sa cu Arhanghelul Mihail. Un bun exemplu în acest sens este afirmaţia teologului Arthur E. Lickey care, denaturând înţelesul unor pasaje din Sfânta Scriptură (I Tesaloniceni 4,16, Ioan 5, 25, Apocalipsa 12, 7), susţine că în aceste versete „se arată că Mihail este Hristos”[2]  Este evident falsă asocierea aceasta dar şi caracterul blasfemiator al afirmaţiei, astfel încât să fie identificată a doua Persoană a Sfintei Treimi, cu o creatură, aşa cum este Arhanghelul Mihail… Dumnezeu-Cuvântul nu poate fi comparat cu niciun înger ori arhanghel, iar în această privinţă, Sfânta Scriptură este cât se poate de clară (Evrei 1, 4-14).  Este, în acelaşi timp, Persoană, căreia i se închină îngerii, fără să fie socotită sau identificată cu vreo făptură creată (Deuteronom 32, 43; Psalm 96, 7, Evrei 1, 6, Daniel 7, 13-14, Ioan 5, 23) Cât de lipsită de fundament este afirmaţia adventiştilor se vede şi din faptul că invocă citatul de la Ioan 5, 25, unde, foarte limpede este identificat Hristos cu «Fiul lui Dumnezeu». Nicăieri în Sfânta Scriptură nu a fost numit vreun înger astfel. Domnul este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut (Ioan 1, 14-18; 3, 16; I Ioan 4, 9; Evrei 1, 1), pe când Mihail este făptură creată de Hristos (Coloseni 1, 16). Deasemenea, în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, la versetul 9 vedem cum Arhanghelul Mihail îi spune diavolului « să te certe pe tine Domnul» (cf.  Zaharia 3, 2-3). Vedem însă că  Domnul, care îl ceartă pe diavol, şi la care se referă arhanghelul Mihail, este Hristos (Marcu 3, 11-12; Marcu 1, 25). [Această învăţătură greşită că Hristos este, de fapt, Mihail, o întâlnim şi la gruparea Martorilor lui Iehova]. În rândul învăţăturilor greşite ale Adventiştilor de Ziua a Şaptea în legătură cu Persoana lui Hristos se numără şi părerile dogmatice oficiale pe care le promovează mişcarea în legătură cu taina Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu prin iconomie dumnezeiască.

Conform părerilor lor eretice:

I. Hristos a fost înzestrat cu fire omenească supusă păcatului;

II. avea posibilitatea de a păcătui, deşi Hristos nu a păcătuit de fel….;

III. a fost ispit asemenea celorlalţi oameni.

În acest sens ei susţin următoarele afirmaţii eretice:

I. «Hristos a luat firea omenească purtând în ea urmările păcatului»[3]. «A luat fire omenească cu toate însuşirile ei supuse păcatului»[4]

II. «Ispita şi faptul de a păcătui au fost prezente în firea lui Hristos. Dacă nu ar fi putut să păcătuiască nu ar fi fost un bun exemplu de om pentru noi » [5].

III. «Dacă Hristos ar fi fost înzestrat de la început cu însuşirea de a nu greşi sau a nu păcătui, nu ar fi putut fi om adevărat şi nici model de urmat»[6]

IV. «Acesta a fost precum noi, supus ispitei precum suntem şi noi, dovedind că toţi cei ce depind de puterea lui Dumnezeu pot fi izbăviţi din mrejele păcatului»[7]

V. «A trăit pe pământ înfruntând, ca şi noi, aceleaşi încercări, aceleaşi ispite»[8]

În opoziţie cu învăţăturile rătăcite ale adeventiştilor, învăţătura de netăgăduit a Sfintei Scripturi şi a Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai Bisericii este că Dumnezeu-Cuvântul, după Întruparea Sa, a luat firea omenească curată şi neprihănită de orice urmă a păcatului, aşa cum era firea omenească înainte de intrarea păcatului în viaţa strămoşilor noştri. Vedem în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu-Omul că este caracterizat drept «sfânt şi drept» (Fapte 3, 14), «curat şi fără prihană» (I Petru 1, 19), «curat» (I Ioan 3, 3), « sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi» (Evrei 7, 26). Hristos a avut fire omenească înclinată spre păcat, dar nu supusă păcatului, aşa cum greşit învaţă adventiştii. Acest lucru reiese cu claritate şi din imnurile Bisericii noastre care se referă la faptul că Hristos este «mai presus de toată curăţia» (stihiră la Laudele slujbei Botezului). O altă învăţătură greşită a adventiştilor este cea potrivit căreia Hristos ar fi putut să păcătuiască, a fost ispitit precum ceilalţi oameni, dar a dus luptă împotriva păcatului  şi nu a păcătuit, devenind, aşadar, un model pentru noi. Aceste puncte de vedere ale adventiştilor în legătură cu Persoana Dumnezeului-Om Hristos nu constituie noutăţi pentru noi fiind, de fapt, reiterări ale concepţiilor eretice din vechime, fiind formulate în secolul V de către ereticii Teodor de Mopsuestia şi Nestorie. Hristos nu avea cum să păcătuiască. Nu a ezitat niciodată de a alege între bine şi  rău (Isaia 7, 15-16). Hristos nu putea să păcătuiască absolut deloc fiindcă nu era supus patimilor şi nici nu era atras de vreo înclinare exterioară spre păcat.  Nepătimirea Lui este absolută, ontologică. Temei al lipsei oricărei urme de păcat în Hristos este unirea ipostatică a celor două firi ale Sale. Mai mult decât atât, Hristos nu putea să păcătuiască fiindcă voinţa Sa omenească, ce fusese şi ea îndumnezeită încă de la început  – ca, dealtfel, şi  întreaga Sa fire omenească – se supunea liber şi armonios voinţei dumnezeieşti. Lipsa oricărei urmă de păcat în Hristos este adeverită şi de Sfânta Scriptură în nenumărate rânduri. Rămâne memorabilă întrebarea Domnului adresată apostolilor: «Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?» (Ioan 8, 46). Dar şi despre diavol a spus Domnul: «el nu are nimic în Mine» (Ioan 14, 30). Cu aceeaşi convingere afirmă şi Sfântul Apostol Pavel: «Este, oare, Hristos, slujitor al păcatului? Nicidecum!» (Galateni 2, 17 cf. II Corinteni 5, 21). La fel confirmă şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spunând despre Hristos că «păcat în Acesta nu există» (I Ioan 3, 5) . La fel, Apostolul Petru: «Care n-a săvârşit niciun păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui»  (I Petru 2, 22) Vom încheia amintind cuvintele Sfântului Grigórie Palamás care, cu exactitate, se referă la cele de mai sus: «De aceea a apărut Hristos, noul Adam, Cel care, potrivit lui Isaia, nu a săvârşit păcat, nici măcar nu l-a gândit, cu atât mai mult nu a vorbit cu păcat. Fiindcă nu se afla vicleşug în gura Lui. Nu a spus că nu se afla vorbă vicleană care să iasă din gura Lui, ci nu exista în gura Lui, dorind să arate curăţia minţii Lui, (…) şi s-a arătat după adevăr bun şi făcătorul lucrurilor bune, de vreme ce s-a arătat om fără de păcat şi s-a văzut în Hristos curăţia pe care a inaugurat-o El în firea omenească»[9]

[1] Vezi  Anthony Hoekema, The  Four Major Cults, 1963, p.142-143.

[2] Vezi A. E. Lickey, Mesaje către Omul Contemporan, 1960, p. 104.

[3] Vezi 27, Pur şi simplu, cred, p. 53

[4] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 56

[5] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 54

[6] Vezi 27 Pur şi simplu, cred, p. 55

[7] Vezi 27 Pur şi simplu cred, p. 55

[8] Vezi Ε. White, Paşi către Hristos, 1989, p. 58

[9] Vezi Omilia 16, 12. EPE 9,439

 

Despre “Biblia sectară”

Biblia cea bună este numai Biblia Bisericii Ortodoxe, pe care scrie: Biblia sau Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, sau Justin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu Aprobarea Sfântului Sinod (toţi episcopii din ţară), Bucureşti, 1975,1983. Asta-i Biblia cea bună, cele sectare sunt pline de greşeli. Pe biblia sectară nu scrie nimic de unde ar veni, pe aceasta să n-o folosiţi, este falsă! Bibliile sectare toate au coperţile cu vinilin, acum pe Biblii au pus un câmp de iarbă, pe “Vestea bună” este un ţăran din Bihor, o femeie, un copil, o turmă de oi, are tricolor pe ea, vai ce idolotrie! Pe cartea ta Iisuse tu nu ai loc. Pe cartea lui Dumnezeu pui creaturi? Iadul este acesta!  Biblia Ortodoxă are următoarele cărţi: Vechiul Testament are 39 de cărţi + 14 cărţi, adică 53 de cărţi; a lor nu are decât 39 de cărţi, restul le-au scos afară. Noul Testament are 27 de cărţi; acesta şi la ei are tot atâtea cărţi, dar este plin de greşeli. Deci, Biblia adevărată ortodoxă, are un total de 80 de cărţi. Ei îi zic la a noastră “Biblia bogată” dar oare este una şi săracă, oare Dumnezeu nu are numai o Biblie? Biblia este cuvântul lui Dumnezeu vorbit către oameni este glasul lui Dumnezeu către om. Când ne rugăm, noi ridicăm glasul către El, iar când citim Biblia El ne vorbeşte nouă. Sectarii au scos din Scriptură multe cărţi, iată greşelile Bibliei sectare:

1. Pe ea nu scrie decât, Biblia – fără a mai scrie unde este editată şi de cine, scrie acolo “Societatea biblică”, dar care-I aceea? în Biblia ilustrată veţi găsi rachete, sportivi, tineri sărutându-se, clădiri, din Ş.U.A., preşedinţi ai S.U.A. Orice găseşti în ele numai pe Iisus Hristos nu. Intr-un loc este o cruce fără Hristos pe ea, l-au rupt pe Iisus de pe ea, lepădare de Hristos! în Biblia ortodoxă în imagini este Iisus Hristos.

2. Au scos din Vechiul Testament 14 cărţi: de la proorocul Maleahi până la Evanghelia lui Matei, următoarele cărţi: Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, CartCa a treia a lui Ezdra, Cartea înţelepciunii-lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah; Istoria Suzanei, Istoria omorârii balaurului Bel, Cartea I Macabei, Cartea II Macabei, Cartea III Macabei, Rugăciunea lui Mânase, au scos afară de la pagina 917 la pagina 1097s adică un total de 180 de pagini. Ce scrie la Apocalipsă: “De va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta!” Apoc. 22, 19). Şi ei au scos ce au vrut ei. Numai două Biblii în lume sunt bune şi egale: Biblia ortodoxă, pe care sectarii o zic Biblia bogată şi Biblia catolică. Numai Biblia şi Noul Testament aprobate de Sinod sunt bune. Toate drăciile le-au făcut, dracii de sectari, dracii ăştia fără de coarne.

3. Nu au psalmul 50: în orice Biblie de când ar fi ea, Psalmul 50 este: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…”, psalmul de pocăinţă al lui David, la ei este Psalmul 51, care zice: “Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!”, cu totul altul este sensul la noi şi altul la ei.

4. In Psalmul 96,7, la ortodocşi spune: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor” la sectari în Psalmul 97,7 – căci nici numerotarea psalmilor nu este identică – scrie: “Sunt ruşinaţi toţi cei se slujesc icoanelor şi care se fălesc cu idolii”, lor nu le plac icoanele, că le-au făcut idoli. Dar idolii sunt: animale, pasări, oameni, zei, aştri, soarele, pietrele^ la acestea să nu te închini. Icoana. îl arată pe Dumnezeu şi Moise a făcut Heruvimi în cort, tot icoane.

5. Numerotarea Psalmilor este greşită au tăiat un psalm în două, la noi este psalmul 96, iar la ei 97. Textul este foarte încâlcit.

6. În noul Testament, la Matei 1,20 scrie la noi: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Măria, logodnica ta, iar la ei, sectari scrie: “Pe Măria, nevastă-ta!” dar oare Maica Domnului I-a fost nevastă lui Iosif? Ce drăcie!  Cum s-a împlinit atunci proorocia lui Isaia 7, 14: “Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu…”? Ce rătăcire grozavă, nu se naşte Hristos dintr-o nevastă, ci dintr-o fecioară!

7. În Evanghelia de la Luca 1,28, la noi scrie: “Bucură-te cea plină de har” iar la sectari: “Plecăciune ţie…” au înlocuit “Bucură-te” ca să nu fie ca la noi la Acatist. în limba greacă scrie: “Berete” – bucură-te (în româneşte) – altă greşeală a lor!

8. La Luca 1,43, la noi scrie: “Şi de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” iar sectarii au pus: “mama Domnului” în loc de Maica Domnului, ei n-o cinstesc, ci o batjocoresc!

9. La Luca 1,48, la ortodocşi scrie: “Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” la sectari scrie aşa: “Că iată de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericita”. Este o înjosire adusă Maicii Domnului. Dacă ei n-o cinstesc, atunci au ajuns să o batjocorească, că-i o femeie de rând, că a mai avut copii. Ce drăcii în capul lor!

10. Greşeli mai sunt la Tit 3,10 şi în multe locuri, aşa-i Biblia lor, dacă şi-au stricat credinţa şi-au stricat şi Scriptura.

11. La I Tim 3,1: “De doreşte cineva să fie Episcop…” la ortodocşi, iar la sectari:”.. .să fie episcop”‘cu explicaţia, episcop=privighetor, supraveghetor, mare greşată. Episcopii numai în Biserică îi’găsim.  Numai Biblia şi Noul Testament tipărit de Biserică sunt bune, că ele sunt aşa cum au fost şi în urmă cu 2000 de ani, ale lor vă duc în Iad. Noi avem cărţi foarte vechi, Scriptura nu-i de ieri sau alaltăieri, “TOATĂ Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (II Tim 3, 16) deci toată nu numai o parte.

12. În Biblia ortodoxă găsim cuvântul preot sfinţit de apostoli. La sectari cuvântul preot=bătrân, deci un om oarecare de rând, mare greşeală. Preotul este preot pus de sfinţii Apostoli. Vezi Iac 5, 14.

Prima carte în româneşte este Liturghierul de la 1545 de la Mănăstirea Bistriţa, R. Vâlcea; Evangheliarul lui Coresi, Braşov 1560. Noul Testament de la Alba lulia, 1648; Biblia de la Bucureşti, 1688; Cazania lui Varlaam, Iaşi 1643; Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, 1642; Biblia de la Blaj, 1743; Biblia lui A. Şaguna, ilustrată, Sibiu 1853, Biblia de la 1911, de la Bucureşti, Biblia de la Iaşi, 1883, Biblia de la Bucureşti, 1914, Biblia lui Galaction, Bucureşti 1936 după originalul ebraic, Noul testament de la Cluj, 1941 de N. Colan, 100 000 Biblii Buc. 1975, 100 000 Biblii Buc. 1982-1983; Noul testament 300 000 1968, 1975, 1983, Mica Biblie mai multe ediţii. Sârbii au tipărit 500 OOOBiblii, Românii 300 000, iar grecii foarte puţine. Aceste Biblii sunt ale Bisericii, numai acestea să le citiţi. Ei se laudă cu un rătăcit Cornilescu, care i-a dus la pierzare. Dacă au apărut recent, de unde să aibă ei Biblia cea adevărată? Dacă cineva în familie are femeie sau bărbat sectar – spune Apostolul – să n-o lase, ci s-o aducă la Biserică la adevăr. Nu se pot mântui sectarii ăştia niciodată, că ei hulesc pe Maica Domnului pe cea mai sfântă dintre rapturi: “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii” zic îngerii, iar dracii ăştia o hulesc; care drac mai face aşa ca ei? Spune la Apocalips 1,7: “că atunci când va veni Fiul Omului, vor plânge neamurile”.

Părintele Cleopa

 

BIBLIA CORNILESCU – UN FALS, O INSELARE, O MODALITATE DE INDREPTATIRE A EREZIILOR

Toate grupările eterodoxe, în speță protestante și neoprotestante laudă cu cerbicie Biblia în traducerea lui Cornilescu și o prezintă ca pe o mare realizare a modernității. În cele ce urmează vom vedea contrariul și vom înțelege de ce această făcătură nu este altceva decât instrumentul de îndoctrinare sectară a unor oameni care nu sunt preocupați de duhul și de adevărul credinței. Bogdan Mateciuc ne prezintă mai jos succesiune de dovezi impotriva acestui fenomen sectar care încearcă fără frică de Dumnezeu să falsifice înțelesurile scripturistice după bunul lor plac doar pentru a lovi în adevăr și a susține teorii străine de Dumnezeu și Biserica Lui cea adevărată: Dumitru Cornilescu s-a născut din părinti crestini ortodocsi, în comuna Slasoma, jud. Mehedinti, la data de 4 aprilie 1891. Tatăl său era învătător, iar mama casnică. Amândoi bunicii lui fuseseră preoti. Dumitru urmează scoala primară în comuna natală, sub îngrijirea tatălui său. După terminarea scolii primare, pleacă la Bucuresti pentru a urma cursurile Seminarului Teologic Ortodox, încercând să continue traditia preotească din familia sa. În această perioadă, în loc să se aplece asupra bogatei literaturi crestine multi-seculare a Bisericii Ortodoxe, tânărul Cornilescu intră în contact cu cărti neoprotestante si începe să devină mai întâi curios, apoi atras de crestinismul simplificat si denaturat prezentat în acestea. După terminarea seminarului, urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox din Bucuresti. Deja credinta sa este impregnată de ideile neoprotestante, în mintea lui Biserica Ortodoxă având nevoie de niste treziri religioase asa cum au avut loc în America secolului 19. Devine tot mai încredintat de ideea – asa cum avea să relateze mai târziu, după ruperea de dreapta credintă – că crestinii ortodocsi din ziua de astăzi sunt cu totii într-o stare duhovnicească proastă, necesare pentru îndreptare fiind niste cărti simple, într-un limbaj accesibil tuturor. Îsi însuseste tot mai multe idei protestante si îsi clădeste, pornind de la ele, o mântuire proprie, individuală si rationalistă, separată de Trupul lui Hristos si de părtăsia cu Sfintii lui Dumnezeu. Între 1912-1916 frecventează biserica „Cuibul cu barză” din Bucuresti, unde preotul Tudor Popescu începuse să propovăduiască idei religioase protestante. Prin „noutatea” oferită, Tudor Popescu devine un model pentru studentul Cornilescu, de la acesta învătând a predica.

Iată cum definea cunoscutul filosof si gazetar Nae Ionescu activitatea din acea perioadă a lui Cornilescu:

„De trei ani se continua stăruitor, la „Cuibul cu barza”, actiunea evanghelizatoare, eminamente neortodoxă, a preotilor T. Popescu si D. Cornilescu, prin predici si prin cărti pe a căror copertă sfânta cruce este încălecată de coroana bizantină a unei regine de sânge englez.”

Tudor Popescu începuse să elimine pasaje din Sfânta Liturghie, potrivit cu ideile lui de „înnoire” a Bisericii. De pildă, nu mai spunea în cadrul slujbei „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pre noi” si nici „Pentru rugăciunile sfintilor părintilor nostri…”

Aceasta este perioada în care Cornilescu începe să traducă în limba română scrieri protestante considerate de el utile pentru trezirea religioasă a românilor ortodocsi. De la această activitate până la ideea „necesitătii” unei noi traduceri a Sfintelor Scripturi nu a fost decât un pas. Cu o falsitate remarcabilă, Cornilescu avea să povestească ulterior cum si-a dat el seama că românii nu se pot întoarce la Dumnezeu din cauză că limba română folosită în Sfânta Scriptură era una greoaie. Relatările protestante care îl prezintă pe Cornilescu ca pe un mare teolog contin afirmatia absolut eronată că în acea perioadă, Bibliile românesti erau scrise cu caractere chirilice! Imediat după absolvire începe „traducerea” Bibliei. Este sustinut în această actiune de printesa Rallu Calimachi, de religie protestantă, adeptă si ea a unei noi traduceri – moderne – a Scripturilor. Ea îi oferă găzduire în castelul ei de la Stâncesti, jud. Botosani, unde Cornilescu realizează, timp de patru ani, noua sa traducere, ajutându-se de traducerile protestante în limbile engleză, franceză si germană. Dincolo de erorile de traducere, pe care le vom prezenta mai jos – cauzate de necunoasterea suficientă a limbilor originale scripturale, dar si de anumite înclinatii protestante – Cornilescu preia din versiunile protestante însăsi structura pe cărti a Sfintelor Scripturi (eliminând cărtile deutero-canonice de la sfârsitul Vechiului Testament). Astfel, în 1920, el publică la Bucuresti „Cartea Psalmilor sau Psaltirea Împăratului David”, un an mai târziu văzând lumina tiparului întreaga Scriptură în versiunea Cornilescu. Traducerea Cornilescu contine numeroase greseli, iar însusi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de întelesuri din traducerea ortodoxă. Iată câteva dintre cele mai importante aspecte în care traducerea Cornilescu s-a îndepărtat de adevăr: Mântuirea. O problemă majoră este felul în care redă Cornilescu versetele legate de mântuirea celor credincioşi (Mat. 24:13, Ioan 10:9, F.A. 2:40…). În timp ce în traducerea ortodoxă „mântuirea” are un sens ce implică o priveghere, o luptă pe parcursul întregii vieţi, în traducerea lui Cornilescu citim despre creştini că „sunt mântuiţi” sau „sunt deja pe calea mântuirii”, în spiritul învăţăturii neoprotestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viaţa credinciosului şi că este sigură. Pe baza unei rugăciuni de acceptare a jertfei Mântuitorului, omul ar avea Raiul asigurat.

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim [toís dé sozoménois], este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18)devine la Cornilescu:
„dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

La fel şi citatul: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc [en toís sozoménois] şi între cei ce pier” (2 Corinteni 2:15),devine le el:
„cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei care sunt pe calea pierzării.”

Înţelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: „Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiţi-vă [agonízesthe] să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.” (Luca 13:23-24)

În zadar Cornilescu modifică pasajul: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” căci răspunsul: „Nevoiţi-vă să intraţi…” elimină orice idee de mântuire exterioară, raţională, automată, extrem de sigură, fără vreo conlucrare – prin nevoinţa, lupta şi osteneala faptelor – din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.

De aceea Scriptura ne vorbeşte despre o mântuire [hoi sozómenoi] care trece prin nevoinţă [agonízesthe], de o mântuire care cere o continuă înfrânare a trupului, de o mântuire care se poate strica şi pierde dacă faptele „trupului” nu mai oglindesc credinţa „sufletului”: „Iar tot cel ce se nevoieşte, de toate se înfrânează [pás dé ho agonizómenos pánta engrateúetai]. Şi aceia adică ca să ia cunună stricăcioasă, iar noi nestricăcioasă. Eu drept aceea aşa alerg, nu ca cum nu aş şti; aşa dau război, nu ca cum aş fi bătând văzduhul. Ci îmi chinuiesc trupul meu [hypopiázo mou tó sóma] şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic.” (1 Corinteni 9:25-27) În originalul grecesc, creştinii se mântuiesc [en toís sozoménois] în cadrul unui proces duhovnicesc prin care sufletele lor sunt încă supuse ispitirii, au nădejdea, nu siguranţa mântuirii, conform Apostolului: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă [katá skopón dióko], la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3:13,14)  Traducerea eronată folosită de Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradicţie faţă de cuvintele lui Pavel, prin care arată că nu este mântuit şi că încă aleargă după cunună. Aceeaşi înţelegere ortodoxă despre mântuire se regăseşte şi la Apostolul Petru: „Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18) în opoziţie cu interpretarea protestantă care încearcă din nou diluarea textului: „Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

Modificări în Vechiul Testament. 
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3:15) „Acesta” [autós], adică Iisus Hristos, schimbă radical întregul înţeles, aducând mesajului un caracter profetic clar, fiind legat de vestirea de peste veacuri de la 1 Ioan 3:8. Cornilescu însă traduce: „aceasta [ea] îţi va zdrobi capul…”, pierzând cu totul latura mesianică a textului. Aceeaşi cenzură se constată şi asupra pasajului: „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot Cuvântul [epí pantí rhémati] care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8:3), care în varianta Cornilescu devine: „ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”, lipsa termenului cuvântul [rhéma] tăind orice legătură semantică şi profetică cu lógos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos.Şi pentru a fi totul limpede, textul de mai sus se regăseşte şi la Matei 4.4, unde dialogul dintre Hristos şi diavolul este redat întocmai după Biblia ortodoxă Septuaginta şi nu după traducerea lui Cornilescu. Sau în alt loc în Septuaginta: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit [thysían kaí prosphorán ouk ethélesas, sóma dé katertíso moi].” (Psalmi 39:9) Traducerea lui Cornilescu prezintă denaturări majore: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile.” (Psalmi 40:6) Cenzurarea profeţiei nu este doar evidentă, ci şi lipsită de orice logică.

Tradiţia. 
O altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la traditii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: „Asadar, fratilor, rămâneti tari si tineti învăţăturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.”

Cuvântul tradus aici „învătăturile” este cuvântul grecesc paradosis, acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult niste porunci omenesti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăti împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orală.

Preoţia.
La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: „dar Iisus are o preotie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie „Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preotie, care nu poate trece de la unul la altul”. Citatul este folosit de protestanti pentru a justifica necredinta lor fată de succesiunea apostolică.

Chipurile cioplite. 
Textul ortodox „rusinati cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu „rusinati cei care se închina icoanei”.
În Apocalipsa, „chipul fiarei” devine pentru Cornilescu „icoana fiarei”. Icoana e totusi un termen care apare mult mai târziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu însă apare.

Ultimul Adam. 
În Biblia ortodoxă, Iisus Hristos este mentionat si ca „ultimul Adam” (ESCHATOS ADAM – în greacă, conform 1 Corinteni 15:45). Cornilescu traduce eronat si foloseste „al doilea Adam” pentru Iisus, si nu Ultimul, cum indică termenul eschatos.

Naşterea din nou.
În Evanghelia după Ioan, cap. 3, verset 3, este redată discutia Domnului Iisus cu Nicodim. Mântuitorul îi spune: „Dacă nu se naste cineva de sus, nu poate să vadă împărătia lui Dumnezeu”.
Cornilescu, traducând în fapt după versiunile protestante engleză si franceză ale Bibliei (neoprotestantii îl laudă totusi ca pe un erudit al limbilor vechi), scrie „dacă nu se naste cineva din nou…”, pentru a face potrivirea cu doctrina neoprotestantă a nasterii din nou a crestinului, în urma unei rugăciuni spontane, care marchează totodată si încheierea mântuirii.
Textul original grecesc – gennisi anothen – înseamnă „să se nască de sus”. De altfel, la versetul 4, unde Nicodim întreabă cum poate să se nască un om bătrân,Cornilescu adaugă de la sine „…din nou”.

Mia de ani. 
În cartea Apocalipsei, capitolul 20, Cornilescu traduce din Biblia engleză, nu din originalul grecesc. În timp ce în original se vorbeşte despre „mii de ani”, Cornilescu traduce „o mie de ani”, aliniindu-se astfel ereziei neoprotestante a „împărăţiei de o mie de ani”.
Dacă el ar fi fost, aşa cum încearcă să-l prezinte neoprotestanţii, un erudit în limbile ebraică şi greacă, în mod evident ar fi văzut şi înţeles originalul grecesc! (Interesant faptul că, la linkul indicat mai sus, deşi textul grecesc vorbeşte despre „mii” („o mie” la plural), traducerea englezească foloseşte tot „o mie”.) De asemenea, Cornilescu nu este constant în privinţa unor cifre din Vechiul Testament. La 2 Împăraţi 8:26, Ahazia are 22 de ani, iar la 2 Cronici 22:2, are 42 de ani. Există şi alte exemple. Din cauza erorilor grosolane, noua traducere nu a întârziat să producă reactii. Asa cum am mentionat mai sus, simplificarea si modernizarea exprimării s-au făcut în dauna întelesurilor duhovnicesti. În vara anului 1923, Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu îsi petrecut concediul împreună, la Blankenburg, în Germania, unde Cornilescu mai fusese cu alt prilej. Cunoscuse acolo un pastor protestant, Moderson, care organiza în fiecare vară cursuri „biblice”. De altfel, acest Moderson făcea si el parte dintr-o dizidentă din propria biserică si tinea aceste cursuri „biblice” anume pentru a-si propovădui ideile personale. Între Moderson şi Tudor Popescu se leagă o oarecare prietenie, părintele Popescu alunecând astfel si mai mult pe panta rătăcirii sectare.

Pentru atenuarea disputelor iscate de traducerea sa, Patriarhul Miron Cristea îi recomandă lui Cornilescu să plece pentru o vreme din tară. Cornilescu îi urmează sfatul si pleacă în Elvetia, unde va rămâne până la sfârsitul vietii (survenit în anul 1975), sustinut fiind de printesa Calimachi si rupt complet de dreapta învătătură crestină.

Astăzi, protestantii si neoprotestantii din România îl prezintă pe Dumitru Cornilescu ca pe o mare personalitate – „un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. Relatările lor contin, pe lângă informatii eronate (Cornilescu a fost ba preot, ba călugăr ortodox), si afirmatii tendentioase în genul „Cornilescu s-a pocăit si a fost dat afară din Biserica Ortodoxă”. Cititorul este făcut să înteleagă că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise pocăinta si întoarcerea la Dumnezeu! În ceea ce priveste calitatea de „teolog” a lui Dumitru Cornilescu, trebuie spus că nu orice posesor al unei licente în Teologie este si theologos. Numai cel ce cunoaste pe Dumnezeu este în măsură să vorbească drept despre El. Altfel, chiar si Florin Buhuceanu, liderul homosexualilor din România, trece tot drept „teolog”, având si el o diplomă în Teologie Ortodoxă. După părerea părintelui Cleopa, prezentată în cartea „Pelerinul român” de pr. Gh. Băbut, Dumitru Cornilescu a fost o persoană ce a căutat să profite financiar de ajutorul sectantilor, traducerea sa nefiind decât o făcătură bună doar a sminti ortodocsii.

În loc de încheiere:
Am citit traducerea lui Cornilescu de mai multe ori, înainte de a citi traducerea ortodoxă. Limbajul simplu m-a ajutat să înteleg învătăturile de bază ale Sfintelor Scripturi. Când am început însă să citesc traducerea ortodoxă, am rămas uimit de frumusetea si de bogătia duhovnicească a textului. În mod deosebit, Epistola către Evrei, în varianta ortodoxă, oferă – prin exemplele de răbdare si stăruintă ale patriarhilor Vechiului Testament – întelesuri mult mai profunde în ceea ce priveste mântuirea ca proces de durată în viata credinciosului.

/catehetica.ro/

 

Cu dedicatie pentru catolici, sectanti, jidani, masoni si alte haite de „caini”:

Ce haita jefuieste tara sfanta?
Ce haita vinde asta tara buna?
Ce haita imi ucide neamul?
Ce haita a patruns in treburile astei tar?
Ce haita vinde pamantul acestei tari?
Ce haita a a dus straini cu gaze de sist?
Ce haita persecuta preotii din biuserici si manastiri?
Ce haita denigreaza in orice chip ortodoxia?
Ce haita a scos credinta din scoli si din institutii?
Ce haita bolnava denigreaza poporul roman?
Ce haita se gudura pe plaiurile romanesti?
Ce haita straina de aceasta tara si acest popor ?
De unde a venit aceasta ceata inculta,agramata,satanica,maniaca?
De unde a venit aceasta ceata intunecata si marsava?
Iubitilor credinta noastra este unica ortodoxie care urmeaza crucea lui Hristos!
Iubitilor suntem datori sa salvam valorile acestei tari si acestui neam!
Iubitilor in orice moment sa facem rugaciunile noastre curate, sa cerem iertare lui Dumnezeu, sa jertfim pentru Hristos. Pana la capat cu Poporul roman si cu Romania, urmand crucea mantuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos! Amin!

 

Pietismul sectant – indepartare de la credinta crestina ortodoxa

Pentru orice crestin, mantuirea este lucrul cel mai important, iar mantuirea cere doua lucruri fundamentale: cunoasterea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui, aratate prin fapte concrete. Cunoasterea si trairea, teologia si evlavia, gandirea si viata religioasa trebuie „sa mearga mana in mana, sa fie in armonie. A le desparti inseamna sa distrugi un organism viu. Despartita de cugetarea crestina, de dogma, trairea evanghelica isi pierde consistenta si degenereaza in sentimentalism pietist. Sentimentalismul cultiva in relatia cu Hristos-Mantuitorul o emotivitate, care lacrimeaza usor, dar nu transforma realmente viata credinciosului. Astfel el ajunge sa alerge dupa adunari in care isi satisface setea de emotivitate. Nu mai cauta pe Hristos pentru Hristos, ci-L cauta pentru a-si hrani emotivitatea. Pornit pe aceasta cale, credinciosul va colinda din adunare in adunare, indiferent ca e ortodoxa sau nu: principalul este ca e pusa in miscare emotivitatea lui. Cultivarea unei astfel de psihologii religioase, care nu cere efort moral, duce la destramarea comunitatii bisericesti si la destramarea vietii morale a credinciosului, la o stare sufleteasca unilaterala, pervertita. Vizionarismul fantezist cauta neaparat semne si minuni, vedenii si lucruri extraordinare, care starnesc senzatie si hranesc setea dupa lucruri iesite din comun, nutresc slava desarta. A reduce la aceasta viata in Hristos inseamna a o orienta intr-o directie falsa si in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu traditia duhovniceasca ortodoxa. Acest vizionarism este amagire de sine si foc de paie, care nu aduce roade sanatoase in viata credinciosilor. Acest gen de spiritualitate este caracteristica gruparilor pietiste sectante, desi il putem intalni si in alte confesiuni crestine. Miscarile dizidente sectante pun mai mult accent pe fervoarea spirituala decat pe invatatura, credinta traita, avand un rol mai mare decat expresia intelectuala a acesteia . Facand din religiozitate un mijloc de sensibilizare a adeptilor, le creaza acestora stari emotionale intense, le exacerbeaza pornirile religioase si le cultiva fanatismul, bigotismul si misticismul bolnavicios. Toate devierile de acest fel trebuiesc combatute prin cultivarea adevaratei spiritualitati crestine, care consta in efortul de transformare morala dupa chipul lui Hristos. Evlavia trebuie imbinata cu teologia, cu adevarurile revelate, formand un tot armonios. Cunoscandu-L pe Hristos, iubindu-L si intrand in comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va stradui sa aiba sfintenia, dragostea, smerenia,blandetea, bunatatea si jertfelnicia Lui.

1. Originea pietismului sectant.

Termenul de pietate vine din latinescul pietas, atis, si inseamna sentiment de datorie fata de Dumnezeu, parinti, patrie, binefacatori etc.

Ca si miscare, ca si curent religios, pietismul se contureaza deplin in protestantismul veacului al XVII-lea, dar radacinile lui sunt mult mai vechi. Teologul Iacob Spener (1635-1705) reprezentativ pentru „curentul pietist” (unul dintre cele mai puternice curente protestante), in cartea sa Pia dezideria, cere o restaurare religioasa bazata nu atat pe curatia”invataturii cat pe traire. Discipolii lui au ajuns chiar sa dispretuiasca orice fel de invatatura, socotind-o exterioara si sterila. Prin protestantismul de nuanta anglicana, pietismul se dezvolta in S.U.A. datorita miscarii metodiste. El raspundea nevoilor sufletesti ale credinciosului, fiindca atat Biserica Romano-Catolica cat si confesiunile protestante nu-i dadeau posibilitatea participarii depline la viata religioasa. Multi dintre pietistii prinsi in suvoiul acestei „reinvieri” a evlaviei au exagerat cu simplismul, fugind de comunitate, neglijandu-si datoriile sociale fata de familie si fata de patrie. Unii dintre ei inlatura mijloacele de culturalizare, nu se upun legilor care guverneaza societatea, nu-si apara tara, refuza asistenta medicala si comit multe alte acte reprobabile si din punct de vedere religios si din punct de vedere social. Pietismul are tendinta de a disocia, de a destrama actul religios moral unic al credintei in trei elemente distincte: efort moral, cult si adevar. Sensibilizeaza elementul moral propriu-zis prin incitare sentimentala si prin transpunerea lui in preocuparile intime ale vietii individuale, facand abstractie de adevarul de credinta si considerand cultul ca un auxiliar mai mult sau mai putin necesar. Rezultatul sentimentalismului pietist este psihologizarea si sociologizarea credindintei. Credinta este smulsa din adancul fiintial al fapturii, acolo unde salasluieste chipul lui Dumnezeu in om, acolo unde de la Taina Sfantului Botez L-am primit pe Hristos, am primit harul Duhului Sfant, si este activata numai la nivelul dimensiunilor psihicului omenesc: ratiune, vointa, simtire. Punand accent cand pe una, cand pe alta din cele trei dimensiuni, pietismul distruge armonia vietii religioase. Accentuand la inceputuri simtirea, despartita de gandirea religioasa, pietistii protestanti si-au dat seama ca viata religioasa se va stinge cu incetul. Vrand sa dea un sambure de consistenta sentimentalismului s-au intors catre filozofie si au cazut in extrema opusa: in rationalism. Interpretarea credintei numai sub aspect utilitarist a dus la sociologizarea ei. Daca dezechilibrul provocat de pietism isi atinge apogeul in sentimentalismul protestant si mai ales in cel sectant, izvoarele lui sunt mult mai indepartate. Invataturile si riturile secrete, juramantul tacerii, esoterismul, traditia transmiterii initiatice a doctrinelor si practicilor rezervate unui numar restrans de alesi, sunt prezente inca in iudaismul Vechiului Testament, la sectele iudaice, la samariteni si la farisei. Secta esenienilor de la Qumran organizata ca o asezare manastireasca si distrusa in timpul razboiului evreiesc de catre un contingent din armata lui Vespasian, promova o spiritualitate cu orientare apocaliptica. Stramosii ei erau hasidimii (hassidim), adica „piosii”, a caror fervoare religioasa si al caror rol a fost deosebit de important in razboiul Macabeilor. In mediile de oameni „piosi” isi fac aparitia primele scrieri apocaliptice. De atunci dateaza cea mai veche sectiune a cartii lui Enoh. „Piosii” constituiau o comunitate inchisa si cereau imperios respectarea Legii si pocainta imediata. Intrucat istoria se apropie de sfarsit, „piosii” trebuie sa se pregateasca pentru judecata iminenta a lui Dumnezeu. Traditiile apocaliptice si esoterice vor incuraja la inceputul erei crestine o multime erzii si in primul rand gnosticismul. Incepand mai ales cu a doua generatie, crestinii acordau gnosei o valoare deosebita, fiind nerabdatori sa cunoasca semnele venirii a doua a Mantuitorului. Alaturi de cartile scripturistice autentice circula o multime de carti „apocrife”, adica „ascunse”, deoarece contineau „revelatii” ramase pana atunci necunoscute: Evanghelia dupa Toma, Evanghelia Adevarului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Faptele lui Petru, Faptele lui Ioan si altele. Inaintea gnosei crestine trebuie sa precizam ca au existat numeroase gnose apartinand religiilor epocii elenistice, zoroastrismului si altor religii. Temele mitologice pe care le vehiculau erau anterioare gnosticismului propriu-zis, si sunt luate din Iranul antic, din India, din orfism, din platonism, din sincretismul de tip elenistic. Ereticii gnostici interpretau indraznet si deosebit de pesimist, o seama de idei si teologumene de larga circulatie in epoca. In primul rand erau dualisti, punand in contradictie spiritul cu materia, divinul cu antidivinul. Materia prin definitie era rea, iar sufletele cazute petreceau in trupuri ca intr-o inchisoare. Eliberarea se dobandea prin gnosa. Pentru gnostici de fapt adevaratul Dumnezeu nu este Dumnezeu creatorul. Creatia este opera puterilor inferioare, ba chiar diavolesti. Cosmosul este imitarea mai mult sau mai putin demonica a unei lumi superioare. Prin gnosa adeptii ereziei socoteau ca vor obtine libertatea launtrica care le va permite sa dispuna liber de ei insisi si sa actioneze dupa propria vointa. Mai mult, aveau constiinta pe care o au si sectantii de astazi ca fac parte dintr-o „elita”, ca apartin clasei pnevmaticilor, desavarsitilor si ca vor fi singurii mantuiti. Precursorii gnosticismului sunt Simon Magul, primul eretic, Nicolae, Menandru si Cerint, cel combatut de Sfantul Ioan Evanghelistul . Cei mai importanti gnostici au fost insa Saturnin, Cerdon, Marcion, Basilide, Valentin si Carpocrat. Valentin este socotit maestru gnostic si sustine printre multe alte erezii ca numai „pnevmaticii” treziti prin gnosa se vor inalta catre Tatal. Nu numai gnosticii promovau o spiritualitate dezechilibrata, ci in general toti ereticii care s-au perindat pe parcursul celor aproape doua milenii de crestinism. Iudaizantii, iudeo-gnosticii, maniheii, montanistii, milenistii, antitrinitarii, arienii, macedonienii, nestorienii, donatistii, pelagienii si ceilalti eretici, de cele mai multe ori nu reuseau sa puna armonie intre doctrina si evlavie, ajungand la manifestari religioase aberante. Scolasticii evului mediu, in speculatiile lor teologice, au mers atat de departe incat au secatuit doctrina de viata si de duh. Ca un raspuns, curentul mistic opune scolasticii pietatea. Atata vreme cat pietatea mergea mana in mana cu invatatura, cu teologia, viata religioasa era echilibrata. Cand ea insa s-a departat de doctrina, a dat nastere la o seama de erezii, dintre care i-am putea aminti pe bogomili in rasarit, pe catari, paterini, publicani, valdenzi in apus. Nesatisfacuti de viata duhovniceasca a Bisericii medievale, clerici si credinciosi adeseori au incercat, sa gaseasca o cale inspre evlavia autentica, uneori gresind drumul si impunand un mod de viata artificial, fortat, aberant. Pe vremea cand Savonarola era in plina activitate, locuitorii Florentei de pilda, „au devenit evlaviosi, posteau de trei ori pe saptamana cu paine si apa, si doua zile cu apa si vin. Fetele si o parte din femeile maritate s-au inchinoviat in manastiri, astfel incat in Florenta nu se mai vedeau decat chipuri de tineri, barbati si femei batrane” Aceasta pietate subreda s-a prabusit o data cu initiatorul ei. In Biserica Protestanta, care ia nastere in secolul XVI ca raspuns la abuzurile ce se comiteau in Biserica Apuseana, s-au confruntat cele doua conceptii asupra crestinismului: „dupa unii este, in chip esential, doctrina; dupa altii viata” . In veacul al XVII-lea a domnit dogmatismul, credinta devenind din ce in ce mai mult o simpla adeziune a mintii la sistemul oficial al invataturii. Misticii au reactionat, si punand accentul pe evlavie, neglijand dogma, au degenerat intr-un pietism nesanatos. In acest sens il putem pomeni pe V. Weigel, care spunea ca omul nu poate cunoaste nimic decat daca se descopera pe sine in interiorul sau, ca tot ce ne inconjoara nu este realitate, ci imaginea realitatii. Cel ce pune insa mare pret pe pietism, dupa cum am mai amintit, este Iacob Spener. Avand de mic o inclinatie spre studiul Scripturii, urmeaza teologia, isi i-a doctoratul si in 1666 ajunge decan al pastorilor din Frankfurt. In aceasta calitate pune bazele a asa numitelor „Collegia pietatis”, in cadrul carora se adunau la el o data pe saptamana si cantau, se rugau si citeau din Scriptura. In cele din urma pietismul deveni apocaliptic. Viata crestina, asa cum o propovaduieste Biserica, presupune existenta celor doua aripi, care-l ajuta pe credincios sa se ridice la inaltimile spiritualitatii autentice: invatatura dreapta si evlavia echilibrata. Evlavia lipsita de lumina doctrinei duce la pietism. Asa s-a intamplat in Biserica Apuseana cu cultul inimii lui Iisus, care cultiva o emotivitate dulceaga. Ba chiar in Biserica Ortodoxa, indeosebi in cea slava, au aparut unele tendinte sentimentaliste, insa ele au fost sporadice si trecatoare, stiut fiind ca marii traitori, printre care la loc de frunte stau Paisie Velicicovski, Sfantul Calinic, staretul Gheorghe de la Cernica, ei imbinand rugaciunea cu munca, contemplatia cu actiunea, evlavia cu invatatura de credinta in mod deosebit insa, sectele promoveaza pietismul. Renuntand la invatatura Bisericii si urmarind pe orice cale impresionarea adeptilor, le imprima acestora o piozitate cu pronuntat caracter mistic, starnindu-le fanatismul si ravna duhovniceasca rau canalizata, inclinati fiind spre bigotism, credulitate si obscurantism, in adunarile de cult sunt cuprinsi de o exaltare religioasa si de practici care provoaca adevarate momente de psihoza colectiva. Doctrina lor nesanatoasa are ca urmare o intensificare a sentimentalismului religios, care fie ca provoaca o explozie de bucurie nefireasca, uitare de sine, leganare intr-o lume a iluziilor si a sperantelor desarte, fie ca da nastere la depresiuni psihice, avand si intr-un caz si-n altul urmari negative asupra vietii si individualitatii adeptilor. Posturile lungi imbinate cu rugaciune si transa, tremuraturile, rostirea de cuvinte fara noima, teroarea chinurilor iadului au ca urmare zdruncinarea sistemului nervos. Buimaciti si cuprinsi de un fel de betie mistica, capata obsesii, pretind ca au vedenii, ca primesc descoperiri noi din ceruri, pentru ca pana la urma multi dintre ei sa devina psihopati, bolnavi sufleteste. Aceste practici au o sporita influenta negativa asupra copiilor, care la varsta lor sunt mai impresionabili, mai receptivi fata de indemnurile celor maturi. Adeseori a fost nevoie de interventia hotarata a cadrelor didactice, a medicilor, pentru a se veni in ajutorul acestor copii adusi in starea de oboseala psihica si de dezechilibru. Aceste stari patologice, psihologia sectelor si sectarilor, trebuie cunoscute de catre preot si de catre credinciosii ortodocsi, a caror traire religioasa se caracterizeaza prin sinceritate, optimism, echilibru sufletesc, smerenie, solidaritate, deschidere sufleteasca fata de semeni. Am mai adauga o cauza care duce la un pietism singular si dezechilibrat: inlaturarea cultului sfintilor. Evlavia ortodoxa are un caracter ecleziologic, comunitar. Crestinul stie si simte ca impreuna cu el in biserica sunt cetele sfintilor si ale ingerilor, ca in Hristos formeaza o singura unitate cu toti fratii lui vii si adormiti. Cei ce inlatura acest cult au o mare paguba duhovniceasca. Desi raman cu Hristos, ei pierd justul raport cu El . Ei sunt destinati sa ramana duhovniceste fara familie, fara neam, fara casa fara parinti si frati in Hristos Ei parcurg calea vietii singuri, fiecare pentru sine, fara a cauta exemple si fara sa cunoasca comuniunea cu altii. Pietismul sectant, izolarea de societate si de preocuparile majore ale omenirii, are implicatii grave si din punct de vedere social. Pe langa faptul ca indivizii respectivi isi rateaza viata lor spirituala, culturala, familiala, adeseori trec de la indiferenta la o atitudine dusmanoasa fata de tovarasii lor de munca, care nu le impartasesc ideile si fata de patrie. Rupti fiind de trraditiile sfinte ale poporului, dispretuiesc Biserica, clerul si toate slujbele de autentica evlavie. Curentele acestea mistice, cu pronuntat caracter pietist, „au inceput sa devoreze traditii si obiceiuri care au dat stabilitate unor milenare civilizatii”. Propovaduiesc un iminent sfarsit al lumii, precedat de catastrofe si cataclisme, intretin o stare de panica. Unele din secte promoveaza imoralitatea, altele practicile oculte, spiritismul, teosofia, antroposofia, divinatia, vrajitoria, astrologia, ba chiar uciderea si sinuciderea. Coloniile sectante sunt „rusinea secolului”, pentru ca cei cazuti in mrejele fagaduintelor mincinoase, date publicitatii prin mijloace moderne, cu greu isi mai pot da seama ulterior de realitatile prin care trec. Tratamentul psihologic la care au fost supusi membrii apartinand sectelor „Templul popoarelor”” „Biserica unificarii”, sau „Copiii Domnului”, i-a depersonalizat, fanatizat, i-a epuizat fizic prin munca in favoarea liderului, si nu de putine ori au ajuns sa fie exterminati. Toate actiunile acestea de instrainare spirituala au fost posibile si datorita faptului ca cei vizati n-aveau o traire religioasa sanatoasa, echilibrata, luminata si optimista, asa cum este evlavia crestinului ortodox, intemeiata pe invatatura Mantuitorului Iisus Hristos.

2. Cultul public, mijloc si metoda de intarire a credintei, evlaviei si unitatii Bisericii

a) Legatura dintre trairea duhovniceasca si invatatura ortodoxa. Evlavia crestinului ortodox isi gaseste satisfactie deplina in cultul Bisericii dreptmaritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic si eclesiologic, este un dialog viu intre Dumnezeu si comunitate. Dumnezeu le vorbeste credinciosilor prin Biserica si li se daruieste prin Sfintele Taine. Intre cultul ortodox si dogma este o legatura stransa. Biserica are certitudinea ca intre credinta si traire, intre lex credendi si lex orandi nu exista despartire, ca ele se interconditioneaza reciproc, ca doctrina este conforma cu Euharistia – incununarea cultului ortodox – si ca Euharistia confirma doctrina. Cultul exprimand adevarurile mantuitoare il fereste pe credincios de alunecarea inspre pietismul singular, inspre o religiozitate bolnavicioasa si dezechilibrata, si-i da posibilitatea sa intre in legatura tainica cu Dumnezeu. Ortodoxia cu spiritul sau sobru nu admite sa fie suplinita inaltarea sufleteasca prin emotii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cantari de nuanta straina duhului bisericesc si colportate de „melozi pelerini” si „cantareti ambulanti”. Cultul ortodox prin frumusetea si varietatea lui este unic in crestinatatea intreaga. Daca catolicismul are darul organizarii, protestantismul are tendinta speculatiilor teologice rationaliste, popoarele ortodoxe au darul patrunderii frumusetilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie si cult. Trairea duhovniceasca ortodoxa, cultul rasaritean, avand legatura stransa cu doctrina, se caracterizeaza prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire in forma artistica a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizeaza, le reinnoiesc pe pamant. In timpul slujbei Craciunului, nu se face o simpla amintire despre nasterea Mantuitorului, ci Hristos se naste in chip misterios; in saptamana patimilor sufera; in luminata noapte de Pasti El inviaza. Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica pana la sfarsitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrarile Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simti aproape de Dumnezeu, ai convingerea ca cerul se coboara pe pamant, ca locuiesti in casa Tatalui, ca cele ceresti se unesc cu cele pamantesti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se resfrange imediat in cult, in sfintele slujbe. Cultul ortodox in intregime este marturia si realizarea acestei conceptii de viata, a cunoasterii intime, a umanizarii si intruparii Fiului lui Dumnezeu, incoronata de inviere. Datorita acestui sentiment, crestinul ortodox poseda cu adevarat cunostinta si bucuria, asa cum le posedau primii crestini. Cultul este momentul favorabil al dialogului si intalnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezentei Domnului in Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunostinta de ea insasi ca popor a lui Dumnezeu si corp a lui Hristos, caci in cult, asa cum am vazut, se manifesta in mod real intruparea Domnului care-si face sensibila prezenta. Prin divinitatea si umanitatea Sa, intim unite in misterul intruparii, Iisus Hristos este locul propriu si unic al intalnirii intre Dumnezeu si oameni. In cult invatatura de credinta devine doxologie, „cuvantare de marire” a lui Dumnezeu. Formularile vechi ortodoxe ale dogmei treimice si hristologice au fost expresii liturgice, sau, cel putin expresii care au tintit la slujirea imediata a imnului liturgic. Biserica Ortodoxa a preferat formularea liturgica a adevarurilor de credinta si astfel si-a pastrat posibilitatea gandirii teologice libere, pe care Apusul prin definitiile dogmatice excesive a exclus-o. Cultul ortodox, trairea duhovniceasca, are in centru jertfa lui Hristos, a Carui moarte a adus rascumpararea tuturor. Actualizand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu, cultul marturiseste continuu si solemn ceea ce Domnul a facut pentru noi. Biserica crede si arata ca Domnul este prezent in mod efectiv cand se aduna sa slujeasca Tainele si sa vesteasca cuvantul Evangheliei. Ea este in El si El este in ea, in mod tainic. Or, Hristos este in acelasi timp Cuvant si trup, Dumnezeu si om. Cultul marturiseste divinitatea si umanitatea Domnului. Slujba bisericeasca este expresia credintei celei mai profunde, marturisirea colectiva si publica de credinta si de traire a dogmelor. Preot si credincios, sunt impreuna angajati in trairea si pastrarea credintei. Cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciune si intarita prin legatura de credinta, cu fratii nostri, cu Biserica intreaga. Ortodoxia nu se defineste ci se experimenteaza prin traire.

b) Sfanta Liturghie, cununa intregului cult ortodox. Centrul si cununa cultului ortodox este Sfanta Liturghie. Aici se realizeaza cea mai inalta traire duhovniceasca, pentru ca Liturghia constituie viata Bisericii. In timpul Liturghiei, nu numai ca se sfintesc cinstitele daruri, ci se reinnoieste intregul mister al intruparii de la pestera din Betleem, pana la Muntele Maslinilor, de la Nastere pana la Inaltare. In spiritul primilor crestini „a se aduna in biserica” (I Cor. XI, 18), insemna a realiza o astfel de intrunire, a carei tinta sa fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistica: savarsirea Liturghiei, frangerea painii constituie; incununarea ei. Asa cum marturiseste intreaga Sfanta Traditie, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespartite: Adunarea (synaxa), Euharistia si Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atat de evidenta pentru Biserica primara, a incetat sa mai fie evidenta pentru constiinta moderna. Numai asa se explica faptul ca adeseori intruniri religioase care n-au ca tinta „frangerea painii”, „jertfa euharistica”, si nici nu pot avea ceasta tinta neavand o preotie de hirotonie harica, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceaga care impresioneaza pentru moment, captiveaza pe credinciosi; neinradacinati bine in trairea duhovniceasca a Bisericii. Sfanta Liturghie este „sacramentul adunarii” . Hristos a venit „ca sa adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati” (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este taina Trupului lui Hristos. ” Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, spune Mantuitorul, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei XVIII, 20). Minunea adunarii ecclesiale consta nu in aceea ca ea este suma persoanelor pacatoase si nevrednice ce o compun, ci in faptul ca ea este Trupul lui Hristos. Sfanta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea si implinirea Bisericii in putere, sfintenie si plinatate. In vechime, cine lipsea de la slujba euharistica fara motive intemeiate, era excomunicat, pentru ca el insusi se rupea din unitatea organica a Trupului lui Hristos manifestata prin Liturghie. Daca Trupul lui Hristos este reprezentat de catre cei adunati in biserica, capul este reprezentat de catre preotul hirotonit. Un grup de credinciosi devin „adunare a Bisericii” cand sunt prezidati de preot. Chiar daca, dupa conditia sa omeneasca, preotul nu este decat unul dintre cei adunati, totusi, datorita darurilor Sfantului Duh salasluite in Biserica de la Rusalii si transmise fara intrerupere prin punerea mainilor episcopului, el face activa puterea preotiei lui Hristos care S-a sfintit pe El insusi pentru noi si Care este singurul Mare Preot al Noului Testament: „Iisus, prin aceea caramane in veac, are o preotie vesnica” (Evr. VII, 24). Daca Sfintenia Bisericii nu decurge din sfintenia oamenilor ce o alcatuiesc, ci din sfintenia lui Hristos; la fel sacerdotiul preotului nu este al sau, ci este a lui Hristos, daruit Bisericii, pentru ca ea este Trupul Sau. Hristos nu este in afara Bisericii nici n-a delegat nimanui puterea Sa, ci ramane in Biserica si, prin Duhul Sfant, umple viata acesteia. Participarea credinciosului la viata Bisericii, comuniunea lui deplina cu Hristos se realizeaza la Sfanta Liturghie. „Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume, la viata de comunicare cu Dumnezeu, ca imparatie a Lui. Rugaciunile indica o astfel de transcendere sau iesire a omului inchis in egoism, spre Dumnezeu Cel in Treime, sau al iubirii, chiar cand se cer in rugaciuni bunuri necesare vietii pamantesti, drept conditii de pregatire pentru imparatia lui Dumnezeu”. Trairea duhovniceasca pe care o experimenteaza credinciosul la Sfanta Liturghie nu-i deloc subiectiva, nu-i o emotie lipsita de suport. In mod concret, la Liturghie intre Dumnezeu si om se intampla ceva, se reactualizeaza relatia cu Hristos, se realizeaza un urcus, o unire crescanda cu Dumnezeu Cel in Treime preamarit. Credinciosii care participa duminica de duminica la Sfanta Liturghie impreuna, vor spori si intre ei in comuniune. Nici un fel de alta asociatie nu creeaza intre oameni legaturi asa de profunde ca Liturghia. De fapt comuniunea creata la Sfanta slujba nu se margineste la cei prezenti, ci se extinde la toti cei ce sunt imbracati in Hristos, fie ca traiesc, fie ca au adormit. La Sfanta Liturghie credinciosii realizeaza o „inaintare comuna in imparatia Sfintei Treimi”. In prima parte se pregatesc darurile, care la vremea potrivita se vor preface in trupul si sangele Domnului. De fapt aceasta parte pregatitoare numita „Proscomidie” nu este numai o pregatire a darurilor, ci si o anumita „producere sau proprezenta a lui Hristos Cel jertfit”. Proscomidia are ca temei faptul intruparii si rastignirii lui Hristos. Daca simpla rugaciune catre Hristos ne pune in legatura cu El, cu atat mai mult randuiala Proscomidiei. Daca si in icoana este o anumita prezenta lucratoare a lui Hristos, in Proscomidie, numita si ea chip si „icoana” a lui Hristos, este o mai evidenta prezenta a lui Hristos Cel ce S-a nascut din Fecioara, S-a rastignit si a inviat. Pe langa pregatirea darurilor de paine si vin, si pe langa preaducerea lor, in timpul proscomidiei credinciosii se pregatesc si se proaduc pe ei insisi. Desigur, intre Proscomidie si Liturghie propriu-zis, liturghia credinciosilor, este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune ca: „la Proscomidie se aduce lui Dumnezeu Hristos ca parga a creatiei, sau ca dar prezentat Tatalui de cand a luat trupul nostru din Fecioara, deci pana ce n-a fost inca rastignit; de aceea nu se asaza darurile de la inceput pe altar; caci jertfa a devenit mai tarziu, cand a fost injunghiat spre slava Tatalui” . Asa cum Hristos se proaduce inca inainte de a se rastigni, asa ne proaducem impreuna cu El noi toti, pregatindu-ne pentru o adevarata moarte dupa omul cel vechi, si pentru inviere impreuna cu El. Dialogul intre noi si Dumnezeu, suisul duhovnicesc inceput la Proscomidie il continuam la Liturghia celor chemati, sau la Liturghia chemarii si invataturii. Daca citirea Apostolului si Evangheliei, precum si predica in vremurile de inceput ale Bisericii, au fost asezate aici, aveau ca si temei multimea catehumenilor ce se pregateau pentru Sfantul Botez si care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia credinciosilor, nu mai puteau participa. Chiar daca astazi marea majoritate a celor prezenti sunt crestini, totusi chemarea si invatatura au o importanta foarte mare. Chemarea adresata credinciosilor este o invitatie de a nu ramane in starea in care se afla, de a inainta spre starea de credinciosi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Invatatura este necesara pentru ca s-au inmultit membrii Bisericii, care cunosc prea putin invatatura crestina. „Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezinta principalul izvor al credintei si pietatii noastre si, in acelasi timp, unul dintre mijloacele prin care Liturghia ne pregateste pe de o parte, ca sa ne apropiem si sa primim cu vrednicie Sfintele Taine, iar pe de alta parte ca sa ne putem pastra si sa ramanem intr-insa. Cuvantul Domnului din Sfanta Evanghelie ne este dat deci in Liturghie ca o lumina pentru mintea, sufletul si inima noastra, asa precum Sfantul Sau Trup ni se da spre intarirea si tamaduirea sufletului si a trupului”. A treia parte a Sfintei Liturghii, si cea mai importanta, este Liturghia credinciosilor sau Liturghia jertfei si a Sfintei Impartasanii. Aici Liturghia isi atinge tinta, aici credinciosii au posibilitatea sa fie partasi la cea mai aleasa desfatare duhovniceasca, implinindu-se cuvintele Mantuitorului: „Eu va randuiesc voua imparatie, precum Mi-a randuit Mie Tatal Meu, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, in imparatia Mea” (Luca, XXII, 29-30). Daca adunarea si pregatirea credinciosilor, proaducerea darurilor, este o prima conditie a Liturghiei, daca prin chemarea la o viata aleasa si prin invatarea dreptei credinte credinciosii inainteaza impreuna in imparatia Sfintei Treimi, implinirea sta in a ajunge cu Hristos la masa intru impartia Sa. La fiecare Liturghie, sub forma de miride, toti membrii Bisericii sunt adunati in jurul Agnetului – Mielul de jertfa, si integrati in jertfa Sa. Cand s-a sfarsit Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toti suntem „ascunsi cu Hristos in Dumnezeu” V (Col. III, 3). Cand se scoate o mirida si se pronunta un nume, persoana respectiva este oferita in jertfa lui Dumnezeu, este facuta sa intre in iertarea pacatelor, in harul luminos ‘ care izvoreste din mormantul lui Hristos, in viata transfigurata si indumnezeita pentru care a fost creat. Daruindu-ne pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos, la momentul culminant al prefacerii vom fi prezenti in ofranda eterna adusa catre El lui Dumnezeu pentru mantuirea neamului omenesc. Nutrindu-ne apoi cu „Painea cea cereasca si cu paharul vietii” , gustand si vazand cat de bun este Domnul, vom da deplina satisfactie evlaviei celei mai pure.

3. Sfintele Taine si ierurgiile Bisericii – folosul lor.

Harul Duhului Sfant, credinta si faptele hune sunt cele trei conditii ale mantuirii. Omul devine partas al harului Duhului Sfant „intrucat se uneste cu Hristos si repeta drumul Lui, pentru mantuirea sa, prin Sfintele Taine”. Prin Taine se realizeaza „unirea Lui Dumnezeu cu creatura”, Hristos patrunde cu trupul Sau, cu energiile trupului Sau; preamarit, in trupul nostru. Lucrul acesta se petrece numai in Biserica, „caci aici lucreaza Hristos prin Duhul Sau, revarsand viata dumnezeiasca asupra Bisericii si asupra madularelor ei care participa la viata Capului, Hristos”. Nu este alta cale de satisfacere adevarata a evlaviei autentice, de unire cu Hristos, decat aceasta. Pietismul sectant incearca stari de inaltare sufleteasca facand abstractie de Biserica si Taine, stimuland emotivitatea prin cantari de factura moderna, prin discursuri si rugaciuni. Rezultatul este ca se creeaza adevarate stari de psihoza colectiva si nu de putine ori participantii ajung cu vremea sa fie bolnavi sufleteste, sa devina psihopati. Biserica Ortodoxa „crede ca orice alta unire cu Dumnezeirea, deci aceea care nu se realizeaza prin Hristos si in Hristos, este o iluzie”. Hristos prin Sfintele Taine, prin spalarea Botezului, prin ungerea cu Sf. Mir, prin Sfanta Euharistie, isi face salas in sufletul nostru, se face una cu el, il trezeste la o viata noua. Tainele de inceput, Botezul, Mirungerea si Euharistia ne nasc, ne intaresc, si ne desavarsesc in viata cea noua; Pocainta si Maslul ne insanatosesc sufleteste si trupeste; Preotia si Cununia ofera celor pregatiti puterea de a indeplini misiuni speciale in slujba comunitatii. Spiritualitatea ortodoxa are un caracter hristocentric si pnevmatic bisericesc, pentru ca acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plina de Duhul comuniunii in El. Madular a lui Hristos devine omul daca se integreaza in El prin Taine. Credinta, ca putere a cresterii spirituale, vine in om de la Hristos, prin Biserica, care este Trupul Lui. Prin Botez omul devine madular al lui Hristos si intra in atmosfera de credinta care insufleteste obstea bisericeasca. Neinsufletit si neimboldit continuu de credinta din obstea Bisericii celei adevarate, nimeni n-ar fi in stare sa ramana in credinta si sa creasca in ea si in roadele ei. Ierurgiile, ca rugaciuni speciale prin care se binecuvanteaza lucrurile si lucrarile omenesti, elementele naturii, sunt alaturi de Taine mijloace prin care Dumnezeu ne sfinteste. Reiese de aici o trasatura specifica spiritualitatii ortodoxe: pan-cosmismul ei. Prin slujbele ortodoxe se sfintesc nu numai sufletele oamenilor, ci intreaga lume. Actiunea sfintitoare a Sfantului Duh se raspandeste prin Biserica asupra intregii naturi. Soarta naturii fiind legata de soarta omului, din pricina caruia a suferit stricaciunea, isi gaseste dezlegarea si restaurarea tot impreuna cu omul. Mantuitorul, prin intrupare, S-a legat de intreaga natura, iar mantuirea este „a doua creatie a lumii„. Biserica binecuvanteaza toata faptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grau, strugurii, precum si obiectele intrebuintate la sfintele slujbe. Biserica se roaga pentru om cand este sanatos, dar si atunci cand este bolnav si neputincios. Se roaga pentru mantuirea lui, dar si pentru nevoile lui pamantene, pentru izbavirea lui din nevoi, din neajunsuri. Il binecuvanteaza pe el dar si lucrurile de care se foloseste in viata zilnica.

Concluzii

Am vazut din cele relatate ca intre dogma si cult, intre teologie si evlavie, intre credinta si rugaciune este o legatura inseparabila. In Biserica Ortodoxa cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciuni si imne. Incununarea cultului este Sfanta Liturghie, prin care Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica, iar noi devenim in mod real martori ai evenimentelor mantuitoare si partasi la Euharistie-Taina imparatiei lui Dumnezeu. Pietismul sectant a substituit adevaratei inaltari spirituale, emotii sentimentale subiective, care se resfrang in viata adeptilor cultelor respective avand ca rezultat nu de putine ori, stari de. tulburare sufleteasca, de dezechilibru. Pe plan social sectantii, prin bigotismul si fanatismul lor, au o atitudine de rezerva si adeseori de ura fata de ceilalti oameni, care sunt si ei fii ai aceluiasi Parinte. Dimpotriva, maretia, frumusetea si echilibrul cultului ortodox lucreaza pozitiv asupra inteligentei, sentimentului si vointei tuturor celor ce sunt prezenti la savarsirea lui. E drept ca pentru omul nepregatit duhovniceste aceste adevaruri nu sunt evidente si poate cadea victima prozelitismului sectant. Este o datorie de constiinta pentru preotii si credinciosii Bisericii Ortodoxe care „au gustat si au vazut ca este bun Domnul” sa-i convinga si pe cei sovaielnici ca Biserica, salas de inchinare, si cultul divin sunt locul evlaviei celei adevarate.

Pr. drd. Andreicut Ioan

 

/crestinortodox.ro/

 

Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte

Așa cum v-am obișnuit, vă prezentăm în continuare articole care să arate marea înșelare la care sunt supuse persoanele care aderă la secte. De data aceasta vă prezentăm cum sectele își păcălesc adepții prin tot felul de mașinațiuni perverse și contrare învățăturii creștine. Cu ceva timp în urmă vă prezentam articolul Este sola scriptura o erezie? dimpreună cu articolul Sola Scriptura si Sfânta Tradiție – în dezbatere cu protestanții astfel ca astăzi să vă prezentăm pe aceeași temă:

Tălmăcirea și răstălmăcirea Sfintelor Scripturi!
Sola Scriptura, „doar Scriptura”, strigă sectanții (care de altfel, așa cum am văzut, o tot încalcă). Prin această expresie vor să spună că pentru credință este necesară și suficientă totodată doar Sfînta Scriptură.
Acest fapt are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului și papilor de la Roma care, de-a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuind-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de multe ori comentați greșit de alți teologi ș.a.m.d. Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o nestăvilită lăcomie de putere lumească, și folosea orice superstiție pentru a apăsa și mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra și controla. Nenumărate ordine călugărești împânzeau țările catolice și controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creșterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această pricină și românii din acele timpuri, cu vechiul și puternicul bun-simț pe care îl aveau, au numit Romano-catolicismul Papistășie sau Papistășism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci Pe Papa de la Roma. (1).
Pentru a se putea susține această dominație întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui Dumnezeu și Papalitate, luptă de obicei câștigată, prin cele mai crâncene mijloace. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalității sunt prea multe și prea cumplite pentru a fi descrise într-o singură lucrare, așa că nu le putem înfățișa aici. Dar este bine de știut că Inchiziția, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar din aparatul de teroare folosit de Vatican împotriva nesupușilor.
Încetul cu încetul însă, sătule de dominația Romei, mai multe (și tot mai multe) familii nobiliare ale Apusului au început a sprijni pe ascuns forțele centrifuge. Renașterea a fost una dintre acestea, o întoarcere la păgânismul greco-roman, dar și o depărtare evidentă de principiile romano-catolice.
O altă mișcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creștine.
Din nenorocire, reformații nu cunoșteau aceste principii, așa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrățișeze alte erezii, de multe ori tocmai din dorința de a deosebi de Roma.
În ceea ce privește tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintelel lui John Knox rostite în fața reginei Scoției:
„Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; și dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, Care nu Se contrazice niciodată, explică același lucru mai lămurit în alte locuri, așa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranți din rea-credință”.
Înainte de a privi această afirmație în chip teologic, pentru a înțelege că este greșită în esență, este de ajuns să-i privim efectul.
Citind Biblia și înterpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înființeze sute de grupări „creștine”, fiecare sigură că ea – și doar ea – este adevărată. Dacă John Knox și cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toți oamenii la aceeași religie. Ceea ce nu se întâmplă. Și e ceva care arată și mai limpede greșeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor și Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărți de teologie, și cu atât mai puțin de școli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână!
De fapt toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiștii sâmbetiști sau de oricare alții, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRȚILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alții. Aceste vorbe sau cărți, prin care autorii își expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învață pe credincioși CUM să înțeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o tradiție eretică, înșelătoare, opusă Sfintei Tradiții, și care este în adevăr temelia rătăcirilor religii pseudo-creștine.
Dovada?
Ne-o dau chiar adventiștii! „Lucrările lui Flavel, Izvorul vieții și Metoda harului, au învățat pe mii de oameni cum să își predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulți care doreau o reînvoire a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veșnică a sfinților și-a făcut lucrarea, conducând sufletele către „odihna” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura” atât de des proclamat și folosit de adventiști (și nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul față de aceste cărți, ci pur și simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem atenți și la formele de respect față de aceste cărți, ne dăm și mai bine seama de confuzia și înșelarea în care se scaldă sectanții.
Asfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învățat pe mii de oameni cum să-și predea sufletele lui Hristos”.
Ce șocant pentru un adventist sincer și atent la ce citește!
Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăța pe oameni acest lucru?
Dacă Flavel a înțeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înțeleagă și ceilalți. Sau… Biblia nu e suficientă pentru a-i învăța pe oameni „cum să-și predea sufletele lui Hristos” și e trebuință să fie „contemplată” de Flavel și alții asemenea?
Or, pentru o „reînvoire a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul?
Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare?
Și la fel și cu celelalte cărți lăudate de sectanți, în ciuda faptului că reproșează altor confesiuni tocmai … că folosesc și cinstesc și alte cărți decât Biblia!
Ca să ne convingem și mai bine de… amețeala sectantă în această privință, să vedem cum își prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat: „Scopul acestei cărți este de-a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluție satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii și sorții finale a păcatului, încât să scoată în evidență pe deplin dreptatea și iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum și să arate natura neschimbătoare și sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influența acestei cărți, oamenii să fie eliberați de puterea întunericului și să devină „părtași la moștenirea sfinților în lumină”, pentru slava Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi”.
Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune așa ceva! Au nu dezvăluie Biblia destul (sola scriptura unde mai se regăsește?) din „scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire”? Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”?
Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes?
E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o soluții satisfăcătoare marii probleme a răului? El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa?
Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare? Și tot așa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii și sorții finale a păcatului încât să scoată în evidență pe deplin dreptatea și iubirea lui Dumnezeu? Nu aruncă Biblia, o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen White?
INCREDIBIL!!!
Pentru cineva care declară că „Biblia se lămurește prin ea însăși” și că nu este nevoie de nici un fel de tradiție care să „completeze” Scriptura, aceste afirmații sunt pur și simplu aberante! Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare și sfântă a Legii” lui Dumnezeu! E oare nevoie de o carte suplimentară față de Biblie pentru a arăta acest lucru? Și, mai mult decât atât, culmea absurdității, confuziei și chiar, iertați să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declarații a autoarei: ,,Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influența acestei cărți, oamenii să fie eliberați de puterea întunericului și să devină „părtași la moștenirea sfinților în lumină”, pentru slava aceluia care ne-a iubit și s-a dat pe Sine Însuși pentru noi”!
E nevoiE de „influența” cărții ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului? Nu e de ajuns Biblia?!
Nu de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberați de puterea întunericului și să devină „părtași la moștenirea sfinților în lumină”?
Iată ce puteri și influențe își arogă această autoare (care sustine teoria „sola scriptura” si ca ea se traduce singura in inima fiecaruia) și, așa cum am văzut, aceleași sunt arogate și de alte scrieri ale autorilor apreciați de unii sau alții dintre protestanți.
Trebuie să subliniem că, în imensa majoritate a cultelor și religiilor atacate de acești sectanți (când ne referim la sectanți, ii includem pe toti protestanții și neoprotestanții care susțin teoria sola scriptura) pentru tradițiile lor, rolul acelor tradiții nu e absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventiști cărților arătate aici. De aceea, teoretica dușmănie a sectanților față de tradiție este, la fel cu dușmănia față de sfinți, o simplă formulă falsă, o înșelare fără acoperire în realitate.
În Viața lui Iisus, de Ellen G, White, apărută în 2004 la București, găsim o sumedenie de afirmații despre Biblie și evenimentele din ea care … nu există în Biblie!!!
De exemplu, ni se spune ce ar fi vrut să facă Lucifer cu „fințele cerești” și cum ar fi încercat să facă ce și-a propus (pag. 15). Dar acest lucru nu este descris în Biblie! Ține doar de părerea autoarei!
Cum rămâne cu sola Scriptura? Dar de ar fi singurul caz! Sunt atât de multe asemenea afirmații în această lucrare – ca și în imensa majoritate a lucrărilor sectante – încât rămâi cu totul uimit de pretenția lor de a se învăța și respecta doar cuvântul Bibliei.
Mai dăm însă doar un exemplu, suficient pentru a vedea cum afirmațiile gratuite, ce țin doar de imaginația autoarei, ajung să fie trecut cu vederea datorită caracterului lor sentimental – patetic:
„Când preoții și slujbașii templului au privit această mare lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin și nopțile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit și lor vindecarea prin Iisus Hristos”. „Povara fusese prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu și eu îmi voi consacra viața ca să-L slujesc pe El. Părinții le spuneau copiilor: „ El v-a salvat viața; acum înălțați vocea și lăudați-L”. Glasurile copiilor și ale tinerilor, ale taților și ale mamelor, ale prietenilor și ale tuturor celor ce fuseseră de față s-au unit în mulțumire și în laudă. Inima le era plină de speranță și de bucurie. Pacea a venit în sufletul lor. Erau vindecați la corp și la suflet și se reîntoarceau acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Iisus”.
Scena este emoționantă, chiar minunată doar că e… o MINCIUNĂ.
Nu există în Biblie această scenă. Mai mult, nu există NIMENI în Biblie care să fi spus cuvintele pe care le pune autoarea în gura „părinților”sau a „unuia”. Totul este născocirea lui Ellen White!
Emoția literară, patismul scenei face ca pentru mulți să dispară discernământul. Mișcați sufletește ei uită să caute unde în Biblie există asemenea afirmații. Și sunt înșelați! Desigur, nu este sfânta Tradiție. Este o altă tradiție, Tradiția după Ellen G. White!
Cu asemenea scene, autoarea a determinat sute de mii și milioane de cititori să accepte o serie de născociri și înșelăciuni, să ia rătăcirea drept adevăr. Și, ceea ce ne interesează cel mai mult aici, a dovedit că nu respectă Biblia și că în nici un caz nu se limitează la cuvântul ei. (Acest lucru se petrece identic la fiecare sectă în parte.)
Chiar și atunci când vorbește direct despre textul Sfintelor Scripturi, (2) autoarea își permite tot felul de adaosuri. Acestea au de multe ori un scop literar și, de aceea, par scuzabile unora, cu toate că vin în contrazicere cu principiile oficiale protestante și neoprotestante („sola Scriptura”).
Dar de ce ar fi ele necesare? Ca să facă mai accesibil textul? Deci nu mai ajunge lumina Duhului Sfânt? Este nevoie și de talentul de scriitoare al lui Ellen White? Este ea mai mare decât Duhul Sfânt? Întrebări pe care și le-ar pune orice adventist cinstit, dacă nu ar fi amețit de sentimentalism și îndoctrinat cu loznici. (3).
Pentru că articolul este mult mai lung îl întrerupem aici și vom reveni cât de curând cu continuarea lui…

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

(1) – Este de remarcat că acestă înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putință ca urmare a ereticei pretenții a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locțiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”). Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întăi, ca pretinși locțiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea Acestuia. Deși duhovnicește nu o aveau, căci fiind căzuți în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau și nici alte Taine sau alte haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumești (bani, pământuri, armate, prinți etc) și al folosirii ignoranței și superstițioasei religiozități populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de nenumărate documente, inclusiv papistașe. A doua problemă creată de pretenția papilor de a fi „locțiitori ai Fiului lui Dumnezeu” este conflictul, contradicția directă cu Biblia. Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălța la cer, le-a spus apostolilor limpede: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). Și acest lucru s-a întâmplat NU prin intermediar uman ca Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul din apostoli. Evanghelia spune limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a drepta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, și Domnul împreună cu ei lucra și întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).
Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toți, nu prin intermediar, după cum și făgăduise că va fi cu ei în toate zilele. Dar dacă Domnul era cu apostolii și cu ceilați creștini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum vede și în convertirea lui Saul și în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locțiitor al Său este înșelător și antihrist. Asemenea lucruri foarte limpezi pentru cel care cunoaște Dumnezieștile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistașă, atât cu privire la erezie, cât și la alte asemenea. De aceea, Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia față de oamenii obișnuiți. Ea ajungea numai în mâinile celor prea îndoctrinați, prea lași sau prea ambițioși pentru a-i accepta învățăturile și care astfel erau capabili de a asigura pe mai departe funcționarea imperiului religios papistaș și ducând prin aceasta la apariția sectelor / protestanților.

(2) – În lucrările ei teoretic axate chiar pe textul biblic, gen Faptele Apostolilor, Profeți și regi, viața lui Iisus șamd, dar și în toate celelalte.

(3) – De altfel asemenea născociri pune în seama Bibliei sunt mai dese decât se poate închipui în scrierile adventiștilor. Ca simplu exemplu, Roy Allan Anderson, în Desfășurând Cartea Apocalipsei – numite de traducători studii… „evanghelistice”! – , găsește tot felul de explicații și completări iscusite, care au singurul defect că se bazează pe fantezie. ( De plidă, el „explică” foarte competent căci care au construit Turnul Babel erau… „filozofi ai științei și religiei” și au fost motivați de neîncrederea în asigurarea primită de la Dumnezeu că nu va mai exista un al doilea potop… p. 33-34, „explicații ce sunt de fapt speculații lipsite de orice temei biblic”)

Am arătat până acum în articolul anterior –  Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte – felul în care sectanții, se contrazic pe ei înșiși în privința proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că și din punct de vedere teologic și biblic principiul „Sola Scriptura” este greșit!
Iată, vom privi întâi poziția Vechiului Testament față de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiția. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărți sfinte, numite de aceea, cu un nume general, și Pentateuhul. În paralel cu această prima formă a Scripturii a continuat să existe și Tradiția. Dar această Tradiție era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: .. pentru ce și voi stricați Legea lui Dumnezeu, învățând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!
În vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: „….celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel”. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie și este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc. ), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiției e faptul că același tip de trimitere există și pentru cărți care nu sunt în Biblie !
Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi și cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul și în însemnările lui Natan proorocul și în însemnările lui Gad văzătorul. Și iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelate fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Șilonitul și în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt și alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar și acestea sunt de ajuns pentru a înțelege două lucruri.
Întâi, că Biblia trimite limpede și direct la cărți aflate în afara sa, adică la ceea ce se numește în limbaj obișnuit „Sfânta Tradiție”. Că aceste cărți sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspirație dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos. (psalm.116, 1). Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înțeles din prezența lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut!
Deci care e rostul menționării lor, știind că Biblia este cuvânt veșnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariției? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiție Sfântă, compusă din lucruri care, deși nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuși vrednice de ascultare.
Acest lucru se vede limpede și în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, știm întăi că Iisus Hristos Domnul nu a lăsat scris de mâna Sa nimic.
Deci de la începutul propovădurii Sale și până la scrierea ultimei cărți a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiție a fost cea care a ținut și apărat Învățătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturisește despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul împreună cu ei lucra și întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16, 19-20).
Iată Tradiția Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii și unității Bisericii în vremea Sfinților Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiția, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integreală a Noului Testament!?
„Fraților, stați neclintiți, și țineți predaniile pe care le-ați primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15).
Iată cum Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt puse pe aceleași plan, în deplină egalitate, de însuși Sfântul Apostol Pavel.
Și iar spune Apostolul neamurilor: „O, Timotei, păzește ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase” (I Timotei 6, 20),
„Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Iisus Hristos” (I Timotei 1, 13).
Se vede, prin urmare, că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere și fără stricăciune Învățătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiție.
Dar chiar și cărțile Noului Testament au fost înâti parte din Sfânta Tradiție, așa cum mărturisesc ele însele: „deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeincia învățăturii pe care ai primit-o ”(Luca 1,1-4).
Așadar evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiție a Bisericii primare!
Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiție și Sfânta Scripură, care se sprijină și se completează reciproc. Pe de o parte, se poruncește a nu se strica vreodată Sfânta Tradiție, iar Sfânta Scriptură se mărturisește a fi întemeiată deplin pe Tradiția Sfântă a Bisericii.
Dar la rândul ei, și Sfânta Scriptură se arată a fi încredințare a credinței adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoașterea adevăratei învățături apostolice!
Și nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dizpoziție și pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesitățile speciale, cu neasemuită înțelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălța măreața zidire a Noului Testament, ca o măsură și apărare a Învățăturii Bisericii. Și însăși Sfânta Scriptură, așa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiție!
Și, pentru o și mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm și altele:
„Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât acea pe care am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9).
Iar Evanghelia de care vorbește aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoșătoare, cu blestem cumplit (Anatema înseamnă pogorâre de viu în iad), pentru păstrarea Sfintei Tradiție.
Și, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură îi trimite pe creștini la cercetarea și cunoașterea Sfintei Tradiții, iată iarăși câteva cuvinte:
„Mai sunt și multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi și care nu s-au scris în cartea aceasta” (Ioan 20, 30);
„Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).
Și ca dovadă că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar și a vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:
„Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1, 12) sau:
„Multe lucruri aveam să-ți scriu; totuși, nu voiesc să ți le scriu cu cerneală și condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând și atunci vom grăi către gură” (III Ioan 1, 13-14).
Iată, prin urmare, că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul și încrederea de a lăsa multe din cele ale duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.
Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul și Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credință este suficient cât am scris pentru a înțelege că, dincolo de feluritele basme băbești și nebuneștile idei ale științei mincinoase exista cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc.(4).
Dar va întreba cineva, de ce mai este de trebuință de Tradiție (așa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Și cum putem deosebi Tradiția Sfântă de feluritele răstălmăciri și falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?
Întrebarea „de ce mai este de trebuință de Tradiție” ne lămurește de fapt și asupra rătăcirilor cumplite în care, așa cum am văzut, cad sectanții.
Vom face aici o revenire la pretențiile lor de „înțelegere” directă și fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiții. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înșiși în aceasta, iar apoi și că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiției. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înțelege Biblia, cad în greșeli teribile; iar Biblia nu se poate înțelege fără Sfânta Tradiție, așa cum vom vedea.
Dar de la ce pornesc sectanții când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înțelege Biblia? Vom continua articlolul….

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

(4) – De aceea este cu atât mai rușinoasă răstălmăcirea sectanților care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi și Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta Tradiție!
Deci Sfânta Tradiție, adică Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor și de aceștia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe același picior cu datinile mincinoase ale sectanților farisei? Acolo este vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Or, nimic din Sfânta Tradiție a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistașe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiție este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat și canonul, și fără Sfânta Tradiție nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiție este cea prin care s-a format Biblia și s-au stabilit cărțile canonice și cele bune de citit, și s-au înlăturat cărțile îndoielnice sau eretice.
Dacă se respinge Sfânta Tradiție, canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, și atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, și că orice despărțire între ele este erezie și dușmănie față de Cuvântul lui Dumnezeu.
Iar datinile, superstițiile și basmele omenești/lumești/băbești etc. sunt cu totul altceva decât Tradiția Bisericii lui Dumnezeu.

Avem mai jos continuarea articolelor Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte și Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte – 2 unde se explică foarte frumos felul în care protestanții / neoprotestanții și toate sectele care au la baza doctrina „sola scriptura” răstălmăcesc înțelegerea Scripturii și a credinței în general.
Dar de la ce pornesc sectanții când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înțelege Biblia?
Hellen White spune în această privință: „Trebuie să exercităm toate puterile minții pentru studiul Scripturilor și să punem la lucru gândirea ca să înțelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuși, nu trebuie să uităm că ascultarea și supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să învețe. Dificultățile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleași metode care sunt folosite pentru înțelegerea problemelor filozofice. În studiul Bilbliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulți pășesc în domeniile științei, ci cu un spirit evlavios și dependent de Dumnezeu și cu o dorință sinceră de a cunoaște voia Sa. Tebuie să venim cu un spirit umil și dispus să învețe, pentru a dobândi cunoștință de la marele Eu Sunt. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult mințile și ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionați de adevăr.”
Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă … dar să vedem ce spune mai departe!
„Multe părți din Scriptură, pe care învățații le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere și învățătură pentru acela care a fost învățat în școala lui Hristos. Un motiv pentru care mulți teologi nu au o mai clară înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii față de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înțlegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorința serioasă după neprihănire”.
Și totuși, aceste cuvinte NU Sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei care învață pe alții cum trebuie înțeleasă Biblia, DEȘI ESTE SCRIS – „femeii nu-i îngăduiesc să învețe pe alții” – (I Timotei 2, 12) și deși tot ea, în altă parte, susține cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” așa încât de fapt n-ar fi nevoie de cuvintele ei.
Să privim totuși cuvintele ei cu atenție, ca să vedem în ce adâncă ceață duc pe cel care caută în ele un reper.
Vedem că ea spune – și nu doar aici, ci și în multe alte părți – că mulți teologi și învățați se înșală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorință serioasă după (corect, de) neprihănire”.
Bine. Dar CINE are o asemenea dorință? Cum putem știi că o avem sau nu, ori că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu?
În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire apoi nici prea departe. Și este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului.
Deci poate fi ușor înșelat.
Este evident că sunt mulți oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deși toată lumea vede că se înșală. Sunt destui care se cred sinceri și nu sunt, care se cred înțelepți și nu sunt, care se cred răbdători și nu sunt, care se cred pricepuți și nu sunt, care se cred frumoși și nu sunt, care se cred răi și nu sunt, care se cred slabi și nu sunt ș.a.m.d. Atât de ușor se înșală omul asupra lui însuși!
Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel ,,spirit umil” și celelalte calități pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înțelegerea Bibliei?
Este foarte ușor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este adevărat și acest lucru.
De fapt, un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor și înșelător. Nu poți să fii sigur, pe baza sincerității tale, că de fapt nu greșești și că celălalt – care și el se pretinde sincer și convins că el are de fapt adevărul – are dreptate. Doar și el e convins, ca și tine. Nu cumva greșești tu? De ce ar greși el și nu tu?
Dacă ești umil, trebuie să te întrebi aceasta, că doar un trufaș inconștient poate pretinde că deține adevărul, fără să se îndoiască absolut deloc, nu? În definitiv toți suntem oameni păcătoși, toți putem greși crezând că nu o facem, toți ne putem înșela, crezând că mergem bine, până la urmă nu putem știi nimic sigur!
Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învățăturile protestante și neprotestante.
Am arătat că ei au ajuns la asemenea învățături greșite reacționând – de multe ori tot greșit – față de ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta” Tradiția după dorință, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contraindicațiile ce apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther și alții asemenea lui s-au trezit deja sub o tradiție papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumărații papi și teologi eretici ai Romei. Și reacția a fost aceea de a respinge Tradiția în întregime, în loc de a căuta Tradiția adevărată, de dinaintea falsificărilor.
Și totuși această Tradiție este apărată și recomandată cu tărie chiar de Biblie, care, așa cum am văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9).
Și o apără și o recomandă pentru că fără ea se ajunge la aceea amețeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în înțelegerea adevărată a Scripturii.
De fapt, Biblia explică acest lucru:
„Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta știind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 20-21).
Iată prin urmare cuvânt limpede și sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia.
Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.Vedem aici motivul pentru care Dumnezeu a lăsat și apărat Tradiția cu atâta tărie: ea cuprinde acea învățătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înțeleagă cele mai ușoare pasaje din Scriptură.
Să ne aducem aminte că Sfinții Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul și nespus de multă învățătură prin cuvânt și faptă de la acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de a înțelege Scripturile:
„Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci și în psalmi”.
Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile:
„Și le-a spus așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 44-47).
Vedem, prin urmare, că, deși cunoșteau Scripturile atât de bine, deși lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deși Îl ascultaseră atât de mult, deși aveau atâta har primit de la El încât și duhurile li se supuneau, totuși încă nu înțelegeau Scripturile!
Câtă neșiință, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înșelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fi sincer ca să înțelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei asemenea păreri!
Pentru ca Sfinții Apostoli să fie pregătiți a primi harul înțelegerii cuvintelor dumnezeiești ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuși Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea și înțelepciune sa; i-a mustrat, i-a învățat, le-a dat pilde și le-a fost El Însuși pildă, S-a schimbat la față înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise și a lui Ilie, le-a întărit și călăuzit credința prin minuni de care știm și de care nu știm etc., etc., etc.!
Ce școală, ce putere, ce creștere a fost aici! Și doar mai apoi au putut Sfinții Apostoli să primească harul înțelegerii Scripturii! Și chiar atunci Hristos încă i-a ajutat și i-a învățat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început.
Iar ereticii vin cu ideea trufașă că un om ca noi, copleșit de păcate și abia ridicând capul spre Lumina adevărată, doar pe baza sincerității mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înțelege fără greșeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înșelare!
Din fericire, noi, creștinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiție de Dumnezeu. Această Tradiție nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni.
Așa cum arătat din mare vechime Vincențiu de Lerin, Sfânta Tradiție este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni și din totdeauna.
Învățăturile Tradiției au fost pecetluite cu aceeași autoritate precum cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deși acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în timplu viețurii Sale pe pământ. (5).
Așa cunoaștem prin urmare cum să deosebim Tradiția bisericii celei adevărate de felurite învățături false.
Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce oamenii la trufie și înșelare:
– că înlăturarea Sfintei Tradiții este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii și în rătăcire;
– că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înșelare; și
– că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înființând Biserica Sa tocmai pentru aceasta să păstreze Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și, o dată cu ele, harul și îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a o dobândi Împărăția cerurilor.

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

(5) – Acest lucru se vede limpede din discuțiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici o clipă vre-un cuvânt al lui Hristos Iisus în această privință, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunțat cât a fost pe pământ.

 

/catehetica.ro/

 

 

Despre secte

Mă mir că asa degrabă treceți de la cel ce va chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decît că sînt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – SĂ FIE ANATEMA! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decît ați primit – SĂ FIE ANATEMA!

 

Trasaturile sectelor

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arata Sfânta Scriptura despre Biserica. Ele sunt felurite grupari religioase, nascute din dezbinare si pentru dezbinare si purtând în ele pecetea dezbinarii. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adica de orice fel de sfintenie. Ele sunt calcatoare ale apostolestilor predanii si ale cuvintelor Dumezeiestilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul razboiului duhovnicesc, distrugerea zidirii care este Biserica sau macar a cât mai multora dintre cei ce ar putea sa se mântuiasca. Lumeste vorbind, ele sunt alcatuiri facute dupa felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lacomie la trufie si înapoi). Înselaciunea ce sta la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte usor de înteles, daca privim felul în care apar ele. Caci ele apar, totdeauna, prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învatatura personala, pretins inspirata, înteleapta sau reformatoare, dar care nu tine seama de nimic din ceea ce a fost înainte.Problema consta în faptul ca întemeietorul rastalmaceste (explica gresit) Sfînta Scriptura si atribuie aceastei rastalmaciri adevarul lui Dumnezeu si, astfel, el cade în pacatul ereziei (adica devine eretic sau orb duhovniceste, precum este scris la Ioan 12:40: “Au orbit ochii lor si a împietrit inima lor”) si atrage dupa sine si pe alti oameni, care sînt mai slabi în credinta si care nu prea cunosc (sau deloc nu cunosc) Sfînta Scriptura. Acesti oameni sînt numiti diferit în Sfînta Scriptura: “prooroci mincinosi” (Fapte 13:6, 2 Petru 2:1, 1 Ioan 4:1, Apoc. 16:13), “învatatori mincinosi” (2 Petru 2:1), “frati mincinosi” (2 Cor. 11:26, Gal. 2:4). Dar daca Luther, Calvin si ceilalti care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în cautarea lor, ar fi gândit astfel: „De vreme ce ne dam seama ca romano-catolicismul este pe o cale gresita, este firesc sa ne despartim de el, cautând adevarul. Si tot atât de firesc este sa întelegem ca, de vreme ce romano-catolicismul este gresit, înseamna ca s-a despartit de Biserica cea adevarata, cândva în istoria lui. Acea Biserica fara pata a lui Hristos, de care Vaticanul s-a despartit, trebuie noi sa o cautam, pentru a ne uni cu ea întru Adevar.” Iar cine cauta, gaseste! (Matei 7, 8). Si tot asa ar fi trebuit sa gândeasca, daca erau sinceri, si cei care, mai târziu, s-au despartit de ereziile lui Luther, Calvin si ale celorlalti asemenea lor. Reformatorii au fost perfect constienti de existenta Bisericii Ortodoxe. La un moment dat, s-au folosit de Ortodoxie în sprijinul ideii cã o Bisericã poate fi “catolicã” fãrã sã fie Romanã. Si totusi, nu au contactat Biserica Ortodoxã si nici nu au cãutat sã se uneascã cu Ea, pânã la mijlocul secolului al XVI-lea, când teologii luterani au trimis Mãrturisirea de la Augsburg (The Augsburg Confession) Patriarhului de la Constantinopole, ca fait accompli. Reformatorii nu au cãutat adãpost în Biserica Ortodoxã si nici nu au dorit sã intre în traditia Ei neîntreruptã. Au dat, în schimb, nastere propriei lor variante de crestinism, folosindu-se de mijloacele erudite de care dispuneau, cãutând, apoi, sã fie recunoscuti de cãtre Rãsãrit. De bunã seamã cã o astfel de recunoastere nu era posibilã. Ei n-au putut sa devina ortodocsi, deoarece, în despartirea lor de religia în care se nascusera, nu erau mânati de dragostea de adevar, ci de lacomie si mândrie, dupa cum este scris: “Vor fi între voi învatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapânul Care i-a rascumparat, îsi vor aduce lor grabnica pieire; si multi se vor lua dupa învataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3) Fiind astfel nascute, din mândrie si pofte pacatoase, sectele poarta în ele pecetea pacatului. Asa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, si ca fiinta, si ca învatatura. Sectele sunt nenumarate si lipsite de unitate. Biserica este Apostolica, atât ca origine, cât si ca marturie de credinta. Sectele nu sunt de origine apostolica si nici nu respecta învatatura Sfintilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfintenie, mai ales ca si învatatura lor este mincinoasa, iar între Dumnezeu si diavol – tata minciunii – nu exista nici o împartasire. Deci, fiind lipsite de har si de sfintenie, fiind lipsite de putere sfintitoare, cei ce le apartin sau li se alatura se gasesc într-o stare mai rea decât pagânii. Caci, în vreme ce pagânii nu se pretind a fi adepti ai lui Hristos, protestantii pretind aceasta. De aceea, este mult mai greu ca ei sa vina la adevar si, în acelasi timp, prin învataturi gresite, ei fac sa fie hulit numele lui Dumnezeu printre pagâni, împiedicând crestinarea acestora. Spunem acestea cu durere, stiind ca multi vor fi raniti de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu sa spunem adevarul, caci nu exista alta cale spre Lumina. Si, trebuie spus, am fost cât de delicati în exprimare am putut fi, fara sa ne abatem de la adevar. De aceea, e necesar sa ne amintim pururea ca doar Adevarul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trai în minciuna este distrugator. Oricât ar fi de învelita în ciocolata picatura de otrava, tot otravitoare ramâne. Multi îsi fac iluzii, crezând ca asa cum pe un vârf poti ajunge pe mai multe cai, la fel si la Dumnezeu poti ajunge prin diferite religii. Comparatia, însa, este complet falsa. Daca vrei sa urci pe un munte, cu jungle, prapastii, capcane si multe alte primejdii, asa cum este drumul catre Dumnezeu, trebuie sa ai o calauza perfecta si o harta de asemenea perfecta, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamna pieire. Învatatura falsa este distrugere, asa cum o harta falsa va rataci pe cei care îi urmeaza, ducându-i la pieire. Bazate pe mândrie, pe rastalmaciri ale Bibliei si Istoriei, si promovând valori false, sectele determina o evolutie sufleteasca deviata a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, si, ca urmare, au loc noi si noi dezbinari. Cei care se bazeaza pe o credinta sincera sunt, pâna la urma, dezamagiti de ceea ce le ofera secta, dar, fie renunta sa caute adevarul – epuizati de greutatile si ispitele vietii, fie trec de la o secta la alta într-o cautare perpetua, care cu greutate se întâmpla sa ajunga la limanul adevarului. Sectele creaza, astfel, un univers haotic, plin de fagaduinte atragatoare, dar fara împlinirea visata, cu tot felul de drumuri promitatoare dar care, de fapt, nu duc decât la irosire si moarte. Culorile puternice cu care sectele îsi coloreaza promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însa, efectul – ca si în cazul medicamentelor si drogurilor chimice – variaza în functie de fiecare individ si caracteristicile si alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmpla multora dintre cei raniti de minciunile ereziilor este aceea ca, amagiti ori obositi de falsele lor promisiuni, ajung sa nu mai aiba putere si discernamânt nici pentru a crede în fagaduintele cele adevarate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmpla cu cei care cauta sincer adevarul. Pentru cei care cauta doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte ofera ceea ce doresc. Ceea ce înseamna, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16). De aceea, se cuvine a-si aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adica „în afara Bisericii nu este mântuire”. Si cu totul adevarat este acest cuvânt. Caci daca ar fi mântuire în afara de Biserica, atunci de ce ar mai fi venit Hristos si ar fi întemeiat Biserica? Si iarasi se cuvine a-si aminti fiecare de cuvântul ce zice ca Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp si temelie a adevarului (I Timotei 3, 15). Iar daca este temelie, este neclintita în pastrarea adevarului si asa si este, caci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Istoricul ereziilor si avertismentele Mantuitorului

Învatatori mincinosi, erezii si secte au existat de la începuturile Bisericii. Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de crestinii din Efes, pentru luminarea carora facuse nevointe imense, le spune preotilor si episcopilor: …stiu aceasta, ca dupa plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruta turma. Si dintre voi însiva se vor ridica barbati graind învataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei. Drept aceea, privegheati, aducându-va aminte ca, timp de trei ani, n-am încetat noaptea si ziua sa va îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum va încredintez harului lui Dumnezeu si cuvântului harului Sau, cel ce poate sa va zideasca si sa va dea mostenire între toti cei sfintiti (Fapte 20, 29-32). Iata, deci, ca, desi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi si pe preoti, stia ca dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, ca si Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeasi trista situatie cu apostolii, pentru ca dintre cei doisprezece unsprezece cu adevarat sfinti au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul. De altfel, despre acesti învatatori mincinosi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând: Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amagi (Matei 24, 4-5). si Multi prooroci mincinosi se vor ridica si vor amagi pe multi (Matei 24, 11). Iata, deci, ca amagirea – si, deci, amagitorul – trebuie sa vina, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, ca mai bine i-ar fi fost sa nu se fi nascut. Iar Sfântul Apostol Petru avertizeaza si el pe crestini asupra sectelor ce vor aparea prin feluriti învatatori mincinosi cu pretentii de „sfinti”, zicând: Si între voi vor fi învatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapânul Care i-a rascumparat, îsi vor aduce grabnica pieire; si multi se vor lua dupa învataturile lor ratacite si din pricina lor calea adevarului va fi hulita (II Petru 2, 1-2). Asa cum era de asteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin. Chiar din acele prime zile ale crestinismului, s-a ridicat Simon Magul care, nemultumit ca nu a primit statutul de conducator pe care si-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiintat o „biserica” proprie, anti-crestina. Alti eretici au fost dochetii, nicolaitii, iudaizantii etc. Toate aceste grupari s-au stins cu vremea, dar mereu au aparut altii si altii. Acestia au venit cu noi înselaciuni, sau au preluat ceea ce li se parea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Si la fel au facut si alti ereziarhi dupa ei. Alte secte au aparut nu din intentia unor oameni de a prelua puterea religioasa, ci din caderea lor (personala) fata de alte laturi ale adevarului de credinta. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane sa sustina învataturi mincinoase din ultranationalism. Desi crestinii sunt în primul rând cetateni ai Împaratiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus nationalitatea mai presus de credinta lui Hristos, ceea ce este erezie. Asa au aparut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învatatori mincinosi, ci si pe baza nationalismului religios, o erezie foarte grava. Astfel de manifestari au avut de-a lungul timpului o serie pe asa-zisi crestini, care în loc sa urmeze învataturile lui Hristos, au încercat sa subordoneze Biserica nationalismului. Astfel de înselaciuni au aparut si la bulgari, rusi sau la alte popoare. Au fost, desigur, si alte caderi personale ce au dus la despartirea de Biserica, la formarea de felurite grupari schismatice sau eretice. Indiferent de motivul din care apare, erezia ramâne erezie, adica lepadare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adopta, iadul, iar pentru Biserica, dezbinarea. Asa s-a întâmplat atunci când, la Roma, a biruit, în secolul VIII, prin ratacitul papa Nicolae, papismul (papistasismul), erezia dupa care papa de la Roma este „loctiitorul lui Hristos pe pamânt”, desi Hristos a spus ucenicilor Sai Eu sunt cu voi în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului (Matei 28, 20). Biruiti de trufia acestei idei, ce contrazicea marturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc., apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decaderea care a urmat a determinat aparitia în apus a multor erezii, cea mai grava dezbinare aparând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât si de ura fata de fariseismul si lacomia din Romano-catolicism – unde multi preoti, episcopi, cardinali si pâna si papii aveau ibovnice, mergeau la vânatoare si petreceri si chiar la razboi. În conditiile în care el însusi traia în pacat si la fel si capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea ca, dupa învatatura Romano-catolica, nu exista sansa de mântuire pentru el si ceilalti asemenea lui. De aceea el a hotarât sa înlature învatatura ce spunea credinta fara fapte moarta este (Iacob 2, 20) si ierarhia care îl deranja. A folosit, pentru aceasta, puterea politica a printilor germani – alta practica pagâneasca, totdeauna interzisa de Biserica – iar exemplul sau a fost urmat si de altii. La fel ca si alti eretici, si el a maltratat Sfintele Scripturi – desi pretindea ca le respecta – taind din ele învataturile care nu îi conveneau si tratându-le cu dispret. Desigur, o asemenea purtare este cu totul straina de teama de Dumnezeu – care este începutul întelepciunii – si este cu totul opusa evlaviei crestine. Zwingli, Calvin si altii asemenea lor s-au alaturat lui Luther, inventând noi religii asa-zis crestine, iar apoi duhul dezbinarii s-a întarit si mai mult, aparând tot felul de secte noi, ca baptistii (urmasi de fapt ai anabaptistilor), menonitii, prezbiterienii, quakerii s.a.m.d. Astazi, s-a ajuns ca aproape imediat dupa înfiintarea unei secte, sa apara tot felul de dizidente si ramuri ale sectei respective. În Occident, exista peste 10.000 de secte, numarul lor schimbându-se mereu, dupa cum feluritele „asociatii religioase” apar si dispar. Toate aceste grupari nu au nici o legatura cu Adevarul si nu sunt crestine, desi pretind a fi. Toate aceste secte se bazeaza pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede ca poti întelege Biblia singur, desi chiar Biblia spune ca asa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalti. Trufia de a nu sta in locul pe care ti l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfintenia altora. Trufia de a te crede „mai destept”, „mai bun”, „mai curat” s.a.m.d. Trufia de a crede ca esti „ales” sa scoti paiul din ochiul celuilalt, desi tu ai în ochi o bârna cât toate zilele. Trufia de a crede ca esti calauza orbilor, desi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învatator, desi nici macar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminator al lumii, desi lumina din tine este întuneric. Si multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.

Efectul ereziilor si cum le priveste Dumnezeu

Demn de mentionat este faptul ca adevarata credinta peste tot se mentioneaza la singular în Sfînta Scriptura si are diferite titluri: “comoara cea buna.” (2 Tim. 1:14), “buna învatatura” (1 Tim. 4:6), “dreapta credinta” (ortho-doxa) (1 Tim. 4:7, 3:16, Tit 1:1), “învatatura sanatoasa” (Tit 2:1, 1:9). De aici, reiese ca dreapta credinta poate fi doar la o singura confesiune care Îl marturiseste pe Hristos si nicidecum nu poate fi la doua sau mai multe confesiuni concomitent, fiindca aceasta idee se contrazice cu Sfînta Scriptura. Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaitii, dochetii si alti asemenea rataciti (Apocalipsa 2, 14-15; 20;3, 9) au facut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul sa scrie crestinilor cu durere o epistola de mare importanta pentru a întelege si existenta si gravitatea ereziilor si adâncimea prabusirii celor înselati: Iubitilor, punând toata râvna sa va scriu despre mântuirea cea de obste, simtit-am nevoie sa va scriu si sa va îndemn ca sa luptati pentru credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna.Caci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiti, care de mai înainte au fost rânduiti spre aceasta osânda, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, si care tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. Voiesc deci sa va aduc aminte voua celor ce ati stiut odata toate acestea ca Domnul, dupa ce a izbavit pe poporul Sau din pamântul Egiptului, a pierdut, dupa aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari. Tot asa, Sodoma si Gomora si cetatile dimprejurul lor care, în acelasi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare si au umblat dupa trup strain, stau înainte ca pilda, suferind pedeapsa focului celui vesnic. Asemenea deci, si acestia, visând, pângaresc trupul, leapada stapânirea si hulesc maririle. Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndraznit sa aduca judecata de hula, ci a zis: „Sa te certe pe tine Domnul!”. Acestia însa, defaima cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântatoare – stiu din fire, într-acestea îsi gasesc pieirea. Vai lor! Ca au umblat în calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul în ratacirea lui Balaam si au pierit ca în razvratirea lui Core (Iuda 1, 3-11). Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar si iar la aceste cuvinte zguduitoare, pentru a le întelege cât mai bine. Vedem, în primul rând, ca Sfântul Duh îl îndeamna sa scrie tuturor crestinilor despre mântuirea cea de obste. Aceasta “chinis imon sotirias” se traduce ad-literam prin mântuirea noastra comuna (generala). Este vorba, deci, de o învatatura de care depinde mântuirea tuturor. Iar aceasta învatatura atât de importanta se refera tocmai la eretici si erezii! Si cum începe învatatura despre acest subiect atât de grav? Simtit-am nevoia sa va scriu si sa va îndemn ca sa luptati pentru credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna. Vedeti? Porunca apostolica este foarte clara. E o porunca pentru toti crestinii, si cere imperativ sa se pastreze credinta data de la început si pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important sa tinem minte ca s-a dat credinta de la început si o data pentru totdeauna! Prin urmare, toate „credintele” sau „confesiunile” aparute ulterior sunt altceva decât credinta data o data pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor si ucenicilor Sai. De aceea, si Sfântul Apostol Iuda Tadeul arata, mai departe, ca cei ce vin cu noi credinte schimba harul Domnului în desfrânare si tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru ca Hristos este Adevarul si Cel care are – si ne-a dat – cuvintele vietii vesnice. Astfel ca orice propovaduire a unei învataturi gresite înseamna o lupta împotriva lui Hristos si a învataturii Sale. De aceea, spune Duhul Sfânt acest cuvânt, profund adevarat, ca ereticii schimba harul Domnului în desfrânare si tagaduiesc pe singurul nostru Stapân si Domn, pe Iisus Hristos. Va dati seama de gravitatea acestui cuvânt? Va dati seama cât de important, cât de inexprimabil de important, este sa pastrezi cu toata taria adevarata credinta, cea data dintru început si pentru totdeauna? Va dati seama sub ce osânda cumplita cad cei ce, în loc sa pastreze adevarul, credinta data sfintilor, o schimba? Va dati seama sub cei blestem înfricosator se afla cei care, schimbând învatatura lui Hristos dupa placul lor, se fac tagaduitori ai Acestuia? Daca nu, daca nu va dati seama de aceasta, va lamureste mai departe tot Sfânta Scriptura. Voiesc deci sa va aduc aminte […] ca Domnul, dupa ce a izbavit pe poporul Sau din pamântul Egiptului, a pierdut, dupa aceea, pe cei ce nu au crezut. Se cuvine si noi sa ne amintim ca Egiptul era pamântul pacatului, ca iesirea din Egipt înseamna tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învatatura de la Însusi Fiul lui Dumnezeu. Si daca si îngerii care nu si-au pazit vrednicia au fost aspru pedepsiti, ce poate astepta pe cei ce schimba harul Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului vesnic, dupa pilda data prin Sodoma, Gomora si celelalte cetati asemenea lor? Caci acestia, care sunt numiti nelegiuiti, adica fara lege – fara Legea lui Dumnezeu, desigur – visând, pângaresc trupul, leapada stapânirea si hulesc (blasfemiaza) maririle. Si cât de mare este vina lor ne arata Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparatia dintre atitudinea lor de razvratire fata de preoti si episcopi si atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, desi comandant al ostirilor îngeresti, nu a îndraznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a facut apel la Dumnezeu. Si ca sa întelegem si mai deplin cât de mare este ratacirea si vina lor, se adauga: Vai lor! Ca au umblat în calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul în ratacirea lui Balaam si au pierit ca în razvratirea lui Core. Care e calea lui Cain? Calea celor care, vazând ca din pricina rautatii lor jertfa nu le e primita de Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a carui jertfa e primita. Care e ratacirea lui Balaam? A blestema – „pentru plata”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvânteaza si îi are ca alesi ai Sai si a încerca sa-i atragi în pacat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e razvratirea lui Core? S-a ridicat Core, împreuna cu Datan, Abiron si multi altii împotriva lui Moise si Aaron, zicând: Destul! Toata obstea si toti cei ce o alcatuiesc sunt sfinti si Domnul este între ei. Pentru ce va socotiti voi mai presus de adunarea Domnului! Si pentru aceasta a deschis Dumnezeu pamântul si acesta i-a înghitit de vii pe razvratiti si familiile lor, care-i urmasera în razvratire (Numeri 16, 1-50). Toate aceste lucruri le fac si protestantii.

Si atunci, cum îi priveste Dumnezeu pe protestanti si pe toti ceilalti eretici? “pete de necuratie la mesele voastre obstesti, ospatând fara sfiala împreuna cu voi, îmbuibându-se pe ei însisi, nori fara apa, purtati de vânturi, pomi tomnatici fara roade, de doua ori uscati si dezradacinati, valuri salbatice ale marii, care îsi spumega rusinea lor, stele ratacitoare, carora întunericul întunericului li se pastreaza în vesnicie” (Iuda 1, 12-13). Sau, dupa cum este scris: Sminteala (adica, ratacirea) trebuie sa vina, dar vai de cel prin care va veni, ca mai bine i-ar fi fost sa nu se fi nascut. Si …mai bine i-ar fi fost sa i se lege o piatra de gât si sa fie aruncat în mare. Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viata s-o aiba si s-o aiba din belsug prefera moartea smintelii! Cutremurator cuvânt!

Ce spune Sfanta Scriptura despre dezbinare?

Ioan 17:11 – Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Hristos S-a rugat ca urmasii lui sa fie uniti ca Persoanele Sfintei Treimi, iar existenta a sute de denominatii crestine este o încalcare directa a voii lui Dumnezeu.

Mat 12:25 – Iisus le-a zis: Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.

Rom 16:17 – Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

I Cor 1:10 – Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.

I Cor 1:12-13 – Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos?

Ioan 10:16 – Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

Rom 15:5 – Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos.

Efes 4:13 – Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Efes 4:3-5 – Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez.

Fil 1:27 – Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei.

Fil 2:2 – Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare.

I Petru 3,8 – În sfârşit, fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi.

I Cor 14:33 – Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.

I Ioan 2,19 – Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.

Evrei 10,25 – Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea.  Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă,  Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.  Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; . Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.

II Petru 2,1-2 – În norod s-au ridicat si prooroci mincinosi, cum si între voi vor fi învatatori mincinosi, care vor strecura pe furis erezii nimicitoare.

Tit 3.10 – De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te.

I Tim 6:3 – Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.

II Tim 4:3 – Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.

II Timotei 3.13 –  Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei însisi.

II Petru 3,16 – In ele sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.

 

Atitudinea Sfintilor Apostoli fata de erezii

Despre existenta eresurilor si a ereticilor se vorbeste, de mai multe ori, în Sfînta Scriptura. Apostolul Pavel, în epistola sa catre Tit 3:10-11, spune: “De omul eretic, dupa prima si a doua mustrare, departeaza-te, stiind ca unul ca acesta s-a abatut si a cazut în pacat, fiind singur de sine osîndit”. Acest verset arata destul de clar ca “erezia este pacat”, precum si comportamentul cu omul eretic trebuie sa fie deosebit, dupa cum ne învata Apostolul, iar în alta parte chiar Însusi Mîntuitorul le porunceste Apostolilor sa se “fereasca de aluatul fariseilor si al saducheilor”, adica de învatatura lor gresita. Întîlnim acest termen si la Galateni 5:20, fiind pus în rîndul pacatelor ca un lucru care departeaza pe om de împaratia lui Dumnezeu. De asemenea, mai exista si alte versete care vorbesc despre existenta eresurilor pe timpul Mîntuitorului, precum ar fi “eresul fariseilor” (Fapte 15:5), “eresul saducheilor” (Fapte 5:17). O atentie deosebita trebuie sa atragem la faptul ca “saducheii zic ca nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii marturisesc si una si alta” (Fapte 23:8), adica între eresuri neaparat exista deosebiri. La fel sînt deosebiri si între dreapta credinta si eresuri, precum ne spune si Apostolul Pavel la 1 Cor. 11:19: “Trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa se învedereze (sa se faca cunoscuti) între voi cei încercati”. Prin cuvîntul “încercati” (crestinii statornici în credinta) Apostolul ne vorbeste despre faptul ca învatatura propovaduita de ei se deosebea de celelalte curente religioase, iar Apostolul Ioan concretizeaza: “Noi sîntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu asculta de noi; cine nu este din Dumnezeu nu asculta de noi. Din aceasta cunoastem Duhul adevarului si duhul ratacirii” (1 Ioan 4:6). Astfel, întelegem ca învatatura Apostolilor era de la Dumnezeu, iar eresurile, de la diavol, fiindca au duh de ratacire. În unele cazuri, cînd dreapta credinta a fost considerata ca eres, de exemplu, cazul cînd învatatura Apostolului Pavel este considerata de catre iudeii din Roma ca eres (Fapte 28:22), atunci Apostolul le-a vorbit de dimineata pîna seara despre Iisus si prooroci si rezultatul a fost ca unii din cei ce ascultau au crezut celor spuse, iar altii, nu (Fapte 28:24), adica fiecare a avut liberul arbitru sa aleaga de a crede sau nu, dar adevarul ramîne ca învatatura a fost de la Dumnezeu. Alt moment important este fapta Apostolului Pavel, care a dat satanei pe unii eretici ca sa nu mai huleasca. Asa erau Alexandru, Imeneu si Filet, care spuneau ca învierea (mortilor) s-a si petrecut (1 Tim. 1:19-20, 2; Tim. 2:17-18).

“Atit de mare le era sila Apostolilor incit nici macar nu vorbeau cu cei care stilceau adevarul!” (Sf. Irineu de Lyon, Impotriva Ereziilor, Cartea III, Cap. III)

“Sf. Petru si Pavel erau scirbiti de eretici si ne-au sfatuit sa ne ferim de ei” (Sf. Ciprian)”

Misionarismul neoprotestant

Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”  (2 Ioan 1:7-10)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, ţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.
Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei? Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi?
„Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?
Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor!
Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.
S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?
Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28).

Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!
După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.
Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit, apoi, Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este, însă, de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:
De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?
Da!
Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:
Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10,14-15).
Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).
Iată, însă, că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?
Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi dinlăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin. Condamnarea pronuntata de cel de-al saptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (787) face referire precisa la nascocirea unei alte evanghelii, potrivnice Evangheliilor Bisericii: „Cei care cuteaza sa cugete sau sa învete altfel sau, urmând blestematilor eretici, [îndraznesc] sa dispretuiasca predaniile Bisericii, nascocind sau lepadând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoana zugravita, fie sfinte moaste de mucenici, sau [îndraznesc] sa cugete strâmb si viclean pentru a rastalmaci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicesti, înca si [de vor îndrazni cu necuviinta] sa foloseasca în chip profan sfintele vase sau sfintele manastirilor: poruncim ca toti acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie îndepartati de la împartasanie [sa fie afurisiti] [3; 56-57].

“Nu trebuie sa-i luam in seama pe cei care spun “Iata,aici e Hristos”, dar il arata in afara Bisericii, care e plina de stralucire, de lumina adevarata,”stalp si temelie a Adevarului”, in care sta promisiunea lui Iisus: ”Sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor”. Origen, Comentariu la Matei (244 i.Hr).

Surse:

Pr. Mihai Aldea – Lumina Adevarului

 

În ce “limbi” vorbesc penticostalii?

Se cred la Cinzecime si isi inchipuie ca vorbesc in “limbi”. Secta penticostala e un “cadou” putred si din partea “profetului” Charles Parham. Ereticii astia nu sunt doar hoti de Scriptura. Au furat si Crezul Ortodox, apoi l-au adaptat dupa cum le-a placut. Pur si simplu sunt hoti ordinari, paraziti ai crestinismului.

Secta penticostala, ca multe alte erezii, poarta stampila “made in U.S.A” si este o contrafacere ordinara a invataturilor crestine.

Propagandistii acestei secte au mintea drogata de aburii “reformei” ,  singura lor menire e aceea de a impacheta erezia penticostala cat mai frumos.

Oare in limbile cincizecimii vb astia?

Ramane decat sa analizam. Pe vremea Sf. Apostoli, ni se spune in Biblie,  fiecare ii auzea pe Apostoli vorbind in limba sa materna .

”Si erau uimiti toti si se minunau zicind: Iata, nu sint acestia care vorbesc toti galileeni? Cum AUZIM noi fiecare LIMBA NOASTRA in care ne-am nascut?” (F.Ap.2,7-8).

Erau uimiti cu totii, fiecare ii auzea pe Apostoli vorbind in limba sa materna, nicidecum ce se intampla la ereticii penticostali.

La sectantii care’si zic penticostali, este o treaba patologica ,este un fel de bolboroseala, deoarece pretinsa graire in “limbi “nu este vorbita de nici un popor. Sunt fara inteles si seamana mai degraba cu limbile babiloniene, decat cu limbile Cincizecimii, deoarece sunt alcatuite din fraze din diferite limbi,  fara sens si nu spun nimic pe inteles.

Sf. Scriptura ne lamureste in aceasta privinta…..

“Daca prin limbi nu veti da CUVANT LESNE DE INTELES, cum vor cunoaste ce ati grait ? Veti fi niste oameni care graiesc in vant “( I Corinteni 14, 9 ).

”Limbile” vorbite de penticostali nu sunt chiar limbi. Vorbirea lor contine cuvinte straine, fara legatura si inteles, nu alcatuieste o vorbire precisa. Oare in felul acesta vorbeau Sf.Apostoli in ziua Cincizecimii? Hai sa vedem ce spune cartea Faptele Apostolilor…

”Si, iscindu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in LIMBA sa “(Fapt. Ap. 2, 6).

Treaba este limpede ,”fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa”, nu bolboroseli sectante.

Bolborositul ala penticostal , identic cu o perosanele posedate, tavalitul pe jos, concertele rock asa zis “laude lui Dumnezeu”, adica tot ce fac ei in sinagoga satanei, astea toate le “aminteste” Hristos.

“Si multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amagi pe multi. “(Matei 24, 11)

O limba are SENS!

Dumnezeu nu tine cont de bolboroseli, Sfintii Apostoli vobeau in LIMBI ADEVARATE, nu invetii DRACESTI!

sursa: http://mihailandrei.wordpress.com

 

Mi-e sila de sectantii(P&NP)

Fraților, e groasă treaba. Se pare că îndoctrinarea și prostia omenească au atins cote inimaginabile. Am fost acum vreo un an de zile – la rugămintea unei verișoare care-mi zicea să merg să particip la o activitate sportivă – la o biserică de pocăiți. Acea activitate sportivă era organizată de preotul – sau ce o fi el – de acolo. Am rămas cu gura căscată când am văzut ce oameni își făceau veacul pe acolo și ce activități au loc în acea biserică. Am văzut acolo numai oameni fără prea mult discernământ, care mai de care mai „plecat dintre noi”, care mai de care mai sărac – și nu sunt rasist – și mai nenorocit. Atunci mi-am dat seama de ce se înmulțesc atât de mult membrii acestui … cult. Sunt extrem de ușor de manipulat. Pe de altă parte, lăsând oamenii de-o parte, să mergi într-o biserică și să strigi cât te țin plămânii „Evanghelia are putere”, ca în codru, să începi să cânți muzică pop/dance cu versuri despre Dumnezeu, deja mi se pare de un foarte mare prost gust, dacă nu chiar o mare inconștiență și o dovadă foarte clară că prostia încă nu doare… Acum ceva vreme am găsit pe internet un „frate” pocăit care – chipurile – cânta „Evanghelia are putere”, pe ritmuri de manele. Așa am ajuns? Bun, eu personal nu cred în Dumnezeu, dar asta nu mă împiedică să văd neregulile.. Încă un lucru cu care eu nu pot fi de acord este acela că preotul de la biserica penticostală – la care am făcut marea prostie să merg în acea zi – este brazilian. Băi fraților, înțeleg, nu trebuie să fim rasisti, dar chiar nu avem în România niciun preot care să poată ține slujbe? Nu mă deranjează neapărat că e brazilian, ci mă deranjează faptul că vorbește o română stricată, cu accent portughez..în România, într-o biserică. For God’s sake, cum ar zice unii, am înnebunit cu toții? Știu, niște rude de-ale mele – din fericire, nu prea apropiate – frecventează acea biserică, dar nu mă interesează, asta nu mă împiedică să le critic. Cum să îți ceară biserica 300 de lei (jertfă) pentru a se ruga pentru tine să nu îți intre cineva din neam în pușcărie? Da, asta s-a întâmplat recent. Băi, decât să mă prostituez în halul ăla, mai bine stau acasă și recunosc că nu cred în Dumnezeu. În niciun caz nu mă duc să Îl caut prin cine știe ce biserică de nebuni. Acum, dragii mei penticostali, dacă v-ați supărat pe mine, asta e. Am dreptul la opinie. O zi bună vă doresc!

PS: O mică povestioară: Acum câteva zile, o cunoștință a venit la bunica mea și începuseră să vorbească despre nu știu ce nuntă. Mă rog… Vorbeau ele ce vorbeau, iar la un moment dat, acea cunoștință spune: „Sa vezi, să vii la biserică la noi să vezi cum se mișcă singură cămașa. Am văzut cu ochii mei când transpirația de pe ea vorbea cu cămașa(transpirația de pe o doamnă despre care vorbeau)”…Țin să menționez că acea cunoștință, înainte de a se întovărăși cu acești indivizi, nu era o femeie neapărat foarte religioasă, nu vorbea despre minuni de genu….Acum se pare că a descoperit calea…. Se duce lumea asta pe apa sâmbetei de tot…

 

Adventiştii şi penticostalii nu mai sunt recunoscuţi în Ungaria..

O lege aprobată de parlamentul maghiar, care va intra în vioare la 1 ianuarie 2012, nu mai recunoaşte decât 14 din cele peste 300 de comunităţi şi organizaţii religioase din Ungaria.

 

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Evanghlică Metodistă, Biserica Penticostală şi Armata Salvării se numără printre comunităţile care nu vor mai fi recunoscute de stat. Biserica Baptistă şi-a păstrat recunoaşterea legală, informează Creştinul Azi, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul a trei comunităţi evreieşti, arată aceeaşi sursă. Reprezentanţi ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din Ungaria au protestat împotriva promulgării noii legi a cultelor, împreună cu activişti şi apărători ai drepturilor omului. Mai mulţi foşti membri ai opoziţiei liberale din Ungaria au trimis o scrisoare deschisă Consiliului Uniunii Europene în care denunţă legea ca încălcând libertatea religioasă. Preşedintele Uniunii Adventiste din Ungaria, Tamas Ocsai s-a declarat dezamăgit de decizia parlamentului, în condiţiile în care reprezentanţii guvernului făcuseră anterior promisiuni de recunoaştere deplină a bisericii. La rândul său, preşedintele Uniunii Baptiste Maghiare spune că „este regretabil că noua lege nu arată suficient interes pentru comunităţile religioase independente.” Între bisericile cărora le-a fost promisă recunoaşterea se aflau bisericile Catolică, Reformată, Luterană, Ortodoxă, Comunitatea Evreilor, Biserica Baptistă, Adventistă, Penticostală, Unitariană. Peste jumătate din populația Ungariei se declară de religie romano-catolică. Dacă Biserica Baptistă din Ungaria este organizată în 368 de biserici locale, cu 12.000 de credincioşi la nivel naţional, Biserica penticostală raportează un număr de 146 de biserici care găzduiesc 10.000 de membri. Biserica Adventistă deţine un număr de 110 biserici, cu 4.600 de membri, în timp ce Biserica Evanghelică Metodistă are 34 de biserici şi 2.000 de membri. Se estimează că aproximativ 300 de comunităţi şi organizaţii religioase nu vor mai fi recunoscute de lege de la 1 ianuarie. Legea va afecta finanţarea de către stat a orelor de religie. Organizaţiile religioase care vor dori să fie recunoscute de statul maghiar vor avea de respectat mai multe condiţii, printre care o vechime de cel puţin 20 de ani în Ungaria.

/semneletimpului blog/

 

Fosti preoti ortodocsi rataciti isi bat joc de Biserica Ortodoxa spunand ca s-au “pocait”

Doi fosti preoti ortodocsi au primit botezul sectar, in acelasi timp in care slujeau si Bisericii Ortodoxe Romane. In prezent spun ca s-au “pocait”, dar din sufletul lor lipseste pacea de care un om “intors la Dumnezeu” (asa cum afirma ei) ar fi normal sa o aiba. Orbirea lor este atat de mare incat nu vad ca au devenit niste unelte ale diavolului, rolul lor din acel loc fiind doar de a-si bate joc de ortodoxie. Au plecat intr-un loc unde Maica Domnului si Sfanta Cruce sunt calcate in picioare.

Din informatiile mele se pare ca si in timpul in care erau preoti ortodocsi nu slujeau cu adevarat Domnului, fiind foarte problematici, citand persoane din fostele parohii ale acestora.

Florea Cristian

Daniel Popa

/pelerinortodox blog/

 

Feriti-va de sectari! Priviti cum ajung sa se roage! Casa de rugaciune Penticostala

Unde mai este pacea, linistea si tacerea de care avem nevoie la rugaciune, asa cum stim din invataturile Bisericii Ortodoxe?

Casa de rugaciuni din Alabama, Statele Unite ale Americii, anul 2012.

/pelerinoerodox blog/

 

Biblia sectară şi Biblia Ortodoxă. Diferenţele dintre minciunile sectanţilor şi dreapta credinţă

Biblia Ortodoxa are urmatoarele carti: Vechiul Testament are 39 de carti + 14 carti, adica 53 de carti; a lor nu are decat 39 de carti, restul le-au scos afara. Noul Testament are 27 de carti; acesta si la ei are tot atitea carti, dar este plin de greseli. Deci, Biblia adevarata ortodoxa, are un total de 80 de carti. Ei ii zic la a noastra ,,Biblia bogata” dar oare este una si saraca, oare Dumnezeu nu are numai o Biblie? Biblia este cuvantul lui Dumnezeu vorbit catre oameni, este glasul lui Dumnezeu catre om. Când ne rugăm, noi ridicam glasul catre El, iar cand citim Biblia El ne vorbeste noua, Sectarii au scos din Scriptura multe carti.

Iata greselile Bibliei sectare:

1. Pe ea nu scrie decat, Biblia – fara a mai scrie unde este editata si de cine, scrie acolo ,,Societatea biblica”, dar care-i aceea? In Biblia ilustrata veti gasi rachete, sportivi, tineri sarutindu-se, cladiri din SUA, presedinti ai S.U.A. Orice gasesti in ele numai pe Iisus Hristos nu. Intr-un loc este o cruce fara Hristos pe ea, l-au rupt pe Iisus de pe ea: lepădare de Iisus Hristos!

2. Au scos din Vechiul Testament 14 carti: de la proorocul Maleahi pana la Evanghelia lui Matei, urmatoarele carti: Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea intelepciunii lui Solomon, Cartea intelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah; Istoria Suzanei, Istoria omorârii balaurului Bel, Cartea I Macabei, Cartea II Macabei, Cartea III Macabei, Rugaciunea lui Manase, au scos afara de la pagina 917 la pagina 1097, adica un total de 180 de pagini. Ce scrie la Apocalipsa: ,,De va scoate cineva din cuvintele cartii acestei prooroci, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfânta si de la cele scrise in cartea aceasta” Apoc. 22, 19). Si ei au scos ce au vrut ei. Numai doua Biblii in lume sunt bune si egale: Biblia ortodoxa, pe care sectarii o zic Biblia bogata si Biblia catolica. Numai Biblia si Noul Testament aprobate de Sinod sint bune. Toate drăciile le-au facut, dracii de sectari, dracii ăştia fără de coarne.

3. Nu au Psalmul 50: in orice Biblie de cind ar fi ea, Psalmul 50 este: ,,Milueste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta . . . “, psalmul de pocainta al lui David, la ei este Psalmul 51, care zice: ,,Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta!“, cu totul altul este sensul la noi si altul la ei.

4. In Psalmul 96, 7, la ortodocsi spune: ,,Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” la sectari in Psalmul 97, 7 – căci nici numerotarea psalmilor nu este identică – scrie: ,,Sint rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii”, lor nu le plac icoanele, ca le-au facut idoli. Dar idolii sunt: animale, pasari, oameni, zei, astri, soarele, pietrele; la acestea sa nu te inchini. Icoana il arata pe Dumnezeu, si Moise a facut Heruvimi in cort, tot icoane.

5. Numerotarea Psalmilor este gresita, au taiat un psalm in doua, la noi este psalmul 96, iar la ei 97. Textul este foarte încâlcit.

6. În Noul Testament, la Matei 1, 20 scrie la noi: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logdnica ta”, iar la ei, la sectari scrie: ,,Pe Maria, nevasta-ta!” dar oare Maica Domnului i-a fost nevastă lui Iosif? Ce dracie! Cum s-a implinit atunci proorocia lui Isaia 7, 14: ,,Iata fecioara va avea in pintece si va naste fiu . . . “? Ce ratacire grozava, nu se naste Hristos dintr-o nevasta, ci dintr-o fecioara!

7. In Evanghelia de la Luca 1; 28, la noi scrie: ,,Bucura-te cea plina de har” iar la sectari:,,Plecaciune tie .. . .” Au inlocuit ,,Bucura-te” ca sa nu fie ca la noi la Acatist. In limba greaca scrie: ,,Herete” = bucura-te – alta greşeală a lor.

8. La Luca 1, 43, la noi scrie: ,,Si de unde mie cinstea aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?” iar sectarii au pus: ,,mama Domnului” in loc de Maica Domnului, ei n-o cinstesc, ci o batjocoresc!

9. L-a Luca 1, 48, la ortodocsi scrie: ,,Ca iata, de acum ma vor ferici toate neamurile” la sectari scrie asa: ,,Ca iata de acum incolo, toate neamurile imi vor zice fericita”. Este o injosire adusa Maicii Domnului. Daca ei n-o cinstesc, atunci au ajuns s-o batjocoreasca, ca-i o femeie de rând, că a mai avut copii. Ce drăcii in capul lor!

10. Greşeli mai sunt la Tit 3, 10 si in multe locuri, asa-i Biblia lor, daca si-au stricat credinta si-au stricat si Scriptura.

11. La I Tim 3, 1: ,,De doreste cineva sa fie Episcop. . .” la ortodocsi, iar la sectari: ,, . . . sa fie episcop” cu explicatia, episcop = priveghetor, supraveghetor. Mare greşeală. Episcopii numai in Biserică îi gasim. Numai Biblia si Noul Testament tiparit de Biserică sunt bune, ca de sunt asa cum au fost si in urma cu 2000 de ani, ale lor va duc in Iad. Noi avem carti foarte vechi, scriptura nu-i de ieri sau alaltaieri. ,,TOATA Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (II Tim 3, 16) deci toata nu numai o parte.

12. In Biblia ortodoxa gasim cuvantul preot sfintit de apostoli. La sectari cuvantul preot = batrin, deci un om oarecare de rind, mare greseala. Preotul este preot pus de sfintii Apostoli. Vezi Iacov 5, 14.

Prima carte in romaneste este Liturghierul de la 1545 de la Minastirea Bistrita, R. Valcea; Evangheliarul lui Coresi, Brasov 1560; Noul Testament de la Alba Iulia, 1648; Bibia de la Bucuresti, 1688; Cazania lui Varlaam, Iasi 1643; Marturisirea de credinta a lui Petru Movila, 1642; Biblia de la Blaj, 1743; Biblia lui A Saguna, ilustrata, Sibiu 1853; Biblia de la 1911, de la Bucuresti; Biblia de la Iasi, 1883; Biblia de la Bucuresti, 1914; Biblia lui Galaction, Bucuresti 1936 dupa originalul ebraic; Noul Testament de la Cluj, 1941 de N. Colan; 100 000 Biblii Buc. 1975; 100 000 Biblii Buc. 1982-1983; Noul Testament 300000 1968, 1975, 1983; Mica Biblie mai multe editii. Sirbii au tiparit 500 000 Biblii, Românii 300000, iar grecii foarte putine. Aceste Biblii sint ale Bisericii, numai acestea sa le cititi. Ei se lauda cu un ratacit Cornilescu, care i-a dus la pierzare. Daca au aparut recent, de unde sa aiba ei Biblia cea adevarata?”

Parintele Ilie Cleopa

Sursa: luminaortodoxiei.com

 

Minciunile lui Iehova – Ferti-vă de ”Martorii lui Iehova”

Comunicând cu mai mulți confrați ortodocși, am observat că această grupare, ”Martorii lui Iehova”, umblă prin orașe din România, împărțind pliante și cărți oamenilor, fără să spună de ce confesiune sunt, prin care încearcă să mintă și să inducă în eroare cetățeanul, chiar și eu i-am întâlnit pe stradă.

O întâlnire personală cu ”Martorii lui Iehova” a fost destul de liniștită la suprafață, dar după ce am început să intru în subiect, respectivii erau destul de porniți să plece la altcineva ( era clar că nu funcționa cu mine, trebuiau să-și facă norma ), în rândurile de mai jos vă voi prezenta dialogul dintre mine și niște așa ziși ”martori”:Ei: Bună seara ! 
Eu: Bună să fie ! 
Ei: Vrem să vă oferim niște broșuri despre cuvântul lui Dumnezeu în contextul societății zilelor noastre. 
Eu: Bine ( luând pliantul l-am analizat razant și i-l înmânez respectivului ) ! 
Eu: Nu mi-ați spus de ce confesiune sunteți, nu v-ați gândit că aș putea fi deranjat ? 
Ei: Suntem Martorii lui Iehova, dar să știți că nu sunt diferențe între textul Biblic Ortodox și al nostru. 
Eu: Având în vedere că fondatorul ”Martorilor lui Iehova” nu avea studiu teologic și nu cunoștea Scriptura, cei de la Turnul de veghe mai apoi au modificat Scriptura pentru a fi în concordanță cu spusele fondatorului, eu sunt creștin ortodox și nu accept astfel de materiale ! 
Ei: … bine ( și au plecat ) 

Vă voi prezenta prin textul de mai jos exemple de falsificare a Bibliei realizată de respectivii 

Sub conducerea lui Nathan H. Knorr (1905-1977) Societatea Turnului de Veghere a renunțat pentru o vreme la stabilirea/prezicerea de date și a apelat la o strategie diferită. Fiindcă multe dintre învățăturile lor erau infirmate cu ușurință de versete cheie ale Bibliei, Versiunea King James, Knorr și-a propus să publice o Biblie diferită pe care Martorii să o utilizeze.

 Astfel, Biblia Societații Turnului de Veghere numită The New World Translation (NWT) (Traducerea Lumii Noi), modifică brutal multe din versetele care demonstrau erorile doctrinei Turnului de Veghere. Cel mai notoriu exemplu al acestor falsificări este Ioan 1:1, care în Versiunea King James (atât a Bibliei de limba engleza cât și orice altă limbă) declară cu claritate dumnezeirea lui Isus „Cuvântul era Dumnezeu”, însă fiindcă Turnul de Veghere neagă dumnezeirea lui Hristos, Traducerea Lumii Noi redă același verset sub forma, „Cuvântul era un dumnezeu”.

 Un alt exemplu se găsește în cartea Vechiului Testament, Zaharia, la capitolul 12, versetul 10. Iehova Dumnezeu vorbește aici și spune „își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns”, o referire profetică evidentă la crucificare. Fiindcă împlinirea de către Isus a acestei profeții arată că El este Iehova Dumnezeu, Societatea Turnului de Veghere a schimbat acest verset în Traducerea Lumii Noi pentru a reda, „ei vor privi la Acela pe care l-au străpuns”, eliminând în felul acesta o altă referire la dumnezeirea lui Isus Hristos.

 Societatea a mai operat schimbări similare la multe alte versete care privesc dumnezeirea lui Hristos (vezi, Coloseni 1:16-20, Tit 2:13, Evrei 1:8). De asemenea, au mai fost modificate versetele care demască învățăturile false ale Societății Turnului de Veghere asupra unor subiecte ca, realitatea pedepsei veșnice (Matei 25:46) și personalitatea Duhului Sfânt (1Corinteni 14:14-16; 1Timotei 4:1; Iuda 19).

 În felul acesta Societatea Turnului de Veghere oferă Martorilor lui Iehova și potențialilor ei convertiți impresia că Biblia sprijină învățăturile ei eronate.

În concluzie, iubiți credincioși, nu acceptați astfel de materiale, aceștia sunt ”lupi imbrăcați în piele de oaie”, în schimb, îi puteți recunoaște și respinge cu ușurință, fiți puternici și statornici în Credința Ortodoxă, nu faceți compromisuri și nu acceptați sub nici o formă astfel de minciuni, ei sunt unii din înaintemergătorii lui Antihrist !

 

Este „Iehova” numele lui Dumnezeu?

Ai cui „martori” sunt membrii Societății „Turnul de Veghe”?

De multe ori, când un „martor al lui Iehova” vrea să-şi expună învăţătura despre „numele lui Dumnezeu”, porneşte de la ideea că fiecare dintre noi avem un nume şi ne place să fim chemaţi pe nume. Numele, în concepţia lor, atât la oameni cât şi la Dumnezeu, ar fi cel mai important aspect şi el nu trebuie nicidecum neglijat.
Am admite fără rezerve această premisă oarecum logică, dacă iehoviştii nu s-ar contrazice pe ei înşişi! Fiind întrebaţi care sunt numele editorilor Bibliei lor (traducerea „Lumii Noi”), ei răspund: „Numai Dumnezeu trebuie să aibă un nume: Iehova. Pentru un individ, a avea un „nume” înseamnă a estompa măreţia divină”.[1] Aşa cum clar reiese de aici, omul nici nu are nume în comparaţie cu Dumnezeu şi atunci, micul lor truc prozelit nu ţine. Sau poate o fi vorba despre alt fel de nume? Nici asta nu e clar, din moment ce, după părerea lor, un nume uman poate „estompa măreţia divină”… Un lucru totuşi e clar: nici „martorii lui Iehova” nu ştiu dacă „numele lui Dumnezeu” poate în vreun fel comparat cu „numele unui individ (om)”…
Ce înseamnă în acest caz „numele lui Dumnezeu”? Există în general un astfel de „nume”?
De mai multe ori, atât înainte de Moise (cf. Facere 32:29), cât şi după Moise (cf. Judecători 13:17-18), Dumnezeu refuză de fapt să-şi spună „numele”. Putem spune chiar că Dumnezeu refuză să-şi ia/dea un nume, pentru că, aşa cum se exprima Sf. Dionisie Areopagitul, El este „Cel cu multe nume” şi „mai presus de orice nume”. Doar acest apofatism este cu adevărat demn de „măreţia lui Dumnezeu”, de care vorbesc iehoviştii.
După cum vom vedea, chiar şi atunci când Dumnezeu i Se descoperă lui Moise ca fiind „Iahve” (cf. Ieşire 3:14)[2], prin aceasta nu face decât să-i descopere încă unul din multele şi nenumăratele atribute ale Sale şi nicidecum un „nume propriu”. Dar chiar dacă acceptăm ideea că „Iahve” ar fi totuşi un nume propriu, rămâne de văzut cărei Persoane divine trebuie el atribuit, căci nu pot trei Persoane să deţină acelaşi nume propriu. Persoanele Sfintei Treimi pot fi caracterizate împreună şi nedespărţit cu aceleaşi atribute divine, când însă vorbim despre „nume”, acesta poate fi doar al unei singure persoane.
Iată deci că în acest fel ne confruntăm cu o altă erezie susţinută de „martorii lui Iehova”, aceeaşi că „nu există Sfânta Treime” şi că „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt nu este decât o „energie activă”. Nu ne-am propus să demonstrăm logic şi teologic existenţa Sfintei Treimi. Este însă interesant că, dezbătând problema „numelui lui Dumnezeu”, se va vedea de la sine că Iisus Hristos este totuşi Dumnezeu. Iar dacă Iisus Hristos este Dumnezeu, aşa cum învaţă toţi creştinii (nu doar ortodocşii), atunci înseamnă că şi Duhul Sfânt este Dumnezeu, adică avem un Dumnezeu Treime, iar învăţătura iehovistă este eretică şi aberantă.
Să trecem deci la Biblie şi la sensurile care se desprind din textele disputate:
„Martorii lui Iehova” consideră că Dumnezeu (unic în fiinţă / persoană – ei nu fac deosebire între aceste noţiuni) i-a descoperit lui Moise numele Său şi aceste este „Iehova”. De asemenea ei spun că acest nume înseamnă: „Iehova se autodetermină cu înţelepciune să devină orice este necesar să devină, pentru a-şi îndeplini scopurile”.[3] Pe lângă faptul că ei citesc greşit tetragrama biblică יהוה (YHWH) şi chiar recunosc acest lucru (mai ales că o redau foarte diferit la transpunerea în diversele limbi ale lumii),[4] interpretarea dată de ei acestui nume este cu totul eretică şi lipsită de logică. Pe de o parte se vorbeşte de careva „scopuri” ale lui Dumnezeu, care în mod evident nu pot fi decât în raport cu lumea aceasta (dimensiunea ad extra), iar pe de altă parte se vorbeşte despre o „autodeterminare” şi „devenire” a lui Dumnezeu care, logic, se referă la Dumnezeu Însuşi (dimensiunea ad intra). Dacă iehoviștii nu fac această deosebire între dimensiunile ad intra şi ad extra ale lui Dumnezeu, înseamnă că ei îşi fac un dumnezeu după închipuirea lor, care „se autodetermină” şi „devine” fiinţial în funcţie de oameni, iar dacă această „autodeterminare” şi „devenire” nu este una fiinţială, ci înseamnă capacitatea de adaptare la înţelesul şi micimea oamenilor, adică un fel de cameleon, reiese că şi acest „nume al lui Dumnezeu” nu se mai referă la El, ci la această capacitate de a fi cameleon… Oricum, niciodată nu o vom putea scoate la capăt, dacă vom merge pe această linie de argumentare strict iehovistă. Cred că este nevoie de o altă abordare, după o logică sănătoasă şi după nişte rigori ştiinţifice care să nu sfideze nici logica, nici filosofia (nu în sens ideologic, ci terminologic) şi, bineînţeles, nici teologia.
Trebuie să precizăm că în Vechiul Testament lui Dumnezeu i se atribuie peste 80 de „nume”, dar nici unul dintre ele nu este un „nume propriu”, ci este vorba despre numirea unor atribute şi lucrări ale lui Dumnezeu. Cel mai des întâlnit „nume” este într-adevăr Iahve (6823 de ori după numărătoarea evreilor şi 6928 de ori după numărătoarea protestantă). Pe lângă acesta, mai întâlnim şi alte nume: Iahve-Savaoth (268 de ori), Iahve-Elohim (42 de ori), Iahve-Adonay (5 ori), Adonay (131 de ori), Iah (26 de ori; acesta este o prescurtare a lui Iahve), Eloah sau Elohim (57 de ori), [El-] Şaddai = Atotţiitorul (48 de ori) ş.a.[5] Este relevant şi faptul că în Noul Testament, numele Iahve nu-l întâlnim niciodată. Nici Mântuitorul Hristos şi nici Apostolii nu au rostit vreodată numele de Iahve şi acest lucru are mai multe explicaţii:

A.

1. Se ştie că evreii, dintr-o evlavie deosebită şi chiar exagerată faţă de „numele” Iahve, refuzau să pronunţe în uzul curent acest „nume”, obişnuind să-l înlocuiască cu Adonay – Domnul. Doar arhiereul, odată pe an, la sărbătoarea Yom Kippur, rostea acest nume în Sfânta Sfintelor, dar şi atunci într-o formă mascată, ca să nu fie uşor sesizabilă.[6] Se pare că această „evlavie” este pusă în legătură cu a treia poruncă din Decalog (cf. Ieşire 20:7), fiind dezvoltată după epoca lui Moise, mai ales în perioada inter-testamentară şi în cea talmudică, dar care nu existat de la început, când încă fiii lui Adam „chemau numele lui Dumnezeu” (cf. Facere 4:26). Bineînţeles, aici apare şi o altă întrebare: ce nume divin ştiau şi chemau primii urmaşi ai lui Adam, dacă conform „martorilor lui Iehova” singurul „nume” al lui Dumnezeu este Iahve (Iehova) şi el a fost descoperit lui Moise?
2. Sensul acestui „nume” este descifrat chiar în textul de la Ieşire 3:14 unde avem expresia ebraică: ani Yehieh aşer Yehieh[7], care a fost tradusă în Septuaginta prin expresia: Ἐγώ εἰμι ὁ Ὤν = Eu sunt Cel ce sunt. Cartea Apocalipsei 1:4,8 ne dă şi un sens eshatologic al acestei expresii: „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”, dar în teologia creştină (şi chiar iudaică) a rămas ca sens de bază expresia: „Eu sunt Cel ce sunt”, adică Eu sunt Cel care Îmi am existenţa prin Mine Însumi, Cel care exist de Sine şi prin Sine. Unii exegeţi iudei tâlcuiesc acest nume şi în sensul de „Eu sunt Cel [tot timpul şi pretutindeni] prezent”, tâlcuire care poate fi acceptată, dacă ne gândim la contextul în care a fost spusă. Bineînţeles, cel mai important lucru pe care trebuie să-l observăm aici este faptul că „Iahve” nu este de fapt un nume propriu, ci numele unui atribut divin sau, cum spunea cineva, concentrarea într-o singură expresie (nici măcar nu într-un singur cuvânt) a celor mai concrete atribute divine.[8]
3. Revenind însă la înlocuirea lui Iahve cu Adonay, „martorii lui Iehova” constată (pe bună dreptate, în acest caz) că această înlocuire se făcea nu doar în citire, ci chiar în textul scris. Iehoviştii au identificat 134 de locuri în Vechiul Testament unde masoreţii au înlocuit tetragrama cu un alt „nume”[9], dar uită să menţioneze că în „strădania de a corecta greşeala masoreţilor”, ei au introdus după capul lor „numele” Iehova în 7210 locuri, acolo unde acest „nume” n-a fost niciodată.[10]
4. Traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), făcută de evrei ellinizaţi, în sec. III în. Hr., nu face altceva decât să reflecte situaţia existentă atunci în lumea iudaică, cu referire la citirea şi rostirea „numele lui Dumnezeu”. Textul de la Ieşire 3:14 este tradus de Septuaginta prin Ἐγώ εἰμι ὁ Ὤν = Eu sunt Cel ce sunt, iar în restul cazurilor Septuaginta foloseşte echivalentul lui Adonay – Κύριος = Domnul. Această situaţie se va perpetua şi în Noul Testament, unde, chiar şi atunci când sunt citate texte vetero-testamentare ce conţin tetragrama, aceasta este înlocuită cu un alt „nume”, de obicei: Domnul (a se compara: I Petru 2:3 cu Ps. 33:8; Evrei 1:10 cu Ps. 101:26; Fapte 2:25 cu Ps. 15:8; I Petru 3:15 cu Isaia 8:13; Romani 10:13 cu Ioil 3:5; Filipeni 2:10-11 cu Isaia 45:23-24 ş.a.). La sensul tetragramei în Noul Testament vom reveni mai jos; pentru început însă dorim să subliniem încă o dată că textul Noului Testament nu conţine niciodată tetragrama în sensul clasic, iar acolo unde sunt „urme” ale acestei tetragrame, ea se referă exclusiv la Hristos, ceea ce e deosebit de important.
5. Poporul evreu şi chiar Dumnezeu Însuşi nu considera că Iahve este singurul Lui nume şi nici măcar nu-l consideră ca fiind cel mai important. Sfânta Scriptură, chiar din primul ei verset (Facere 1:1) vorbeşte despre Elohim (pluralul lui El / Eloah). „Martorii lui Iehova” spun că Elohim nu este un nume propriu al divinităţii, ci unul general, care înseamnă Dumnezeu, fără a desemna şi „numele” Acestui Dumnezeu.[11] Scriptura însă îi contrazice serios în acest demers greşit. La Daniel 9:19 se spune că: „numele Tău îl poartă cetatea şi poporul Tău”. Acum le punem o întrebare retorică iehoviştilor: poporul evreu se numea Işra-Iehova sau Işra-El (de la El / Elohim)? Deci Dumnezeu pecetluieşte pe poporul Israel, precum şi pe mulţi proroci şi drepţi ai Săi (Iezechi-El, Dani-El, Misa-El ş.a.) nu cu numele de Iahve, ci cu cel de Elohim. Mai observăm că şi Îngerii (Micha-El, Gabri-El, Rafa-El), care sunt cei mai aproape de Dumnezeu, cunosc şi slujesc tainelor Lui, poartă nume ce derivă din El / Elohim şi nu din Iahve. Acest argument este important dacă ne gândim că, în concepţia iehovistă (greşită din punct de vedere creştin), Arhanghelul Mihail este identic cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.[12] Reiese deci, chiar după concepţia lor, că „Fiul lui Dumnezeu” are în Vechiul Testament un „nume” care ignoră „numele” de Iahve. Interesant însă că şi în Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu, care a fost profeţit că „se va naşte [din Fecioară] şi vor pune numele Lui Emanu-El” (cf. Isaia 7:14), atunci când a murit pe cruce, L-a strigat pe Tatăl Său (în ebraică): „Eli, Eli (de la El / Elohim), lamah sabahtani!” şi nu Iahve!

B.

1. Odată cu venirea lui Hristos în lume, totul s-a schimbat. Ştim că învăţătura „martorilor lui Iehova” este plină de contradicţii în ce priveşte persoana şi rolul Mântuitorului Hristos în lume, mai ales că ei nu-I recunosc dumnezeirea, dar vom vedea că şi de data aceasta Scriptura este de partea noastră, atunci când suntem sinceri în căutarea şi înţelegerea Adevărului. Una din sintezele mai importante cu privire la Hristos o avem în Epistola către Filipeni, 2:5b-11 (într-o traducere mai exactă): „…Hristos Iisus, […] Chipul lui Dumnezeu fiind, fără a socoti o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” Din acest text, pe lângă mărturisirea clară a Dumnezeirii lui Hristos (care pentru El nu era „o demnitate răpită / furată”, ci una „de drept divin”), mai vedem că Dumnezeu-Tatăl I-a dat Fiului „un Nume care este mai presus de orice nume”, deci mai presus şi decât numele Iahve şi orice alt „nume” din Vechiul sau Noul Testament. Apare totuşi întrebarea: care este acest Nume? Din însuşi textul de mai sus, precum şi din alte texte paralele foarte importante (Ioan 13:13; Fapte 10:36; I Coritheni 8:6 şi 12:3b), reiese că acest nume este „Κύριος – Domnul”. Apare însă şi o altă întrebare: acest nume – Domnul, care este traducerea ebraicului Adonay, înlocuieşte doar în scriere şi citire „numele” Iahve, aşa cum a făcut Septuaginta (prin Κύριος), sau el se conturează ca un „nume” aparte, care va înlocui de acum înainte, tetragrama biblică inclusiv în sens teologic (nu doar literal)? Întrebarea e destul de complicată şi, în acelaşi timp, foarte importantă, de aceea merită o abordare mai amănunţită.
2. Icoanele ortodoxe scriu pe nimbul Mântuitorului Hristos: ὁ Ὤν (= Cel ce este), iar un ecfonis rostit de preot la sfârşitul Vecerniei şi Utreniei spune (într-o traducere corectă): „Cel ce este” (Ὁ Ὢν), binecuvântat este, Hristos Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor; Amin. Ambele aceste mărturii sunt foarte vechi în creştinism şi ele arată că Iisus Hristos este Iahve („Cel ce este”). Să vedem însă cât de biblică este această idee, pe care, bineînţeles, „martorii lui Iehova” nu o vor accepta niciodată. În acest caz ar trebui să le punem două întrebări: a) De ce ei numesc pe Iehova Judecător[13], dacă Evanghelia spune clar că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22), sau poate ei recunosc totuşi că Fiul este Iehova şi nu Tatăl? b) Pentru ce a fost răstignit Hristos (cu dovezi biblice clare)? Dacă veţi ajunge să puneţi aceste întrebări, veţi vedea că nu vor şti să răspundă la nici una dintre ele. Şi dacă prima derivă din confuzia generală care planează peste doctrina iehovistă, cea de a doua trebuie minuţios analizată.
3. Textul de la Levitic 24:16 arată clar că, după Lege, nu aveai dreptul să ucizi pe cineva pentru că se crede sau se dă drept Mesia (mai ales că evreii au avut zeci de falşi-Mesia, care n-au fost omorâţi pentru asta), în schimb trebuia după Lege să ucizi cu pietre pe cel care hulea pe Dumnezeu, iar cea mai mare hulă era şi este să te dai tu însuţi drept Dumnezeu. Şi iată că Hristos S-a dat pe Sine drept Dumnezeu (Ioan 5:18; 10:30-33) [14] şi anume pentru aceasta a şi fost omorât. Mai mult decât atât, de multe ori când El Îşi mărturisea Dumnezeirea, Îşi atribuia într-un mod indirect numele de Iahve, ceea ce „a îndreptăţit” (conform Legii) răstignirea Sa. Să înşiruim câteva argumente foarte clare:
– Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: „Eu sunt” şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toţi au judecat că El este vinovat de moarte (Marcu 14:61-64). Din acest text, corelat cu Levitic 24:16 (şi comentariile noastre), rezultă clar că arhiereul a considerat drept hulă nu faptul că El se credea Hristosul (Mesia) sau „Fiul Celui binecuvântat” (ceea ce la modul general suntem toţi – cf. Psalm 81:6), ci pentru felul cum El a spus cuvintele „Eu sunt”. Ca să vă convingeţi, urmăriţi mai departe care sunt reacţiile la acest „Eu sunt” în Evanghelie.
– Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că „Eu sunt” şi că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc… Ştiu vă sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi (Ioan 8:28-37). Cuvintele „Eu sunt” spuse în sens comun nu ar fi generat în nici un caz astfel de reacţii. Urmăriţi şi mai departe:
– Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că „Eu sunt”, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:23-24). Aici se văd clar două valenţe diferite ale expresiei: „Eu sunt”, precum şi faptul că în ultima propoziţie, aceasta nu are un sens uzual, aşa cum se poate vedea şi puţin mai jos, când…
– Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: mai înainte de a fi fost Avraam „Eu sunt”. Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui… (Ioan 8:58-59).
– Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: „Eu sunt”. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul. Răspuns-a Iisus: V-am spus că „Eu sunt”… Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18:4-8,12). De ce evreii au căzut cu faţa la pământ „atunci când le-a spus: Eu sunt”? Nu cumva aceştia s-au prosternat auzind tetragrama, având deci o reacţie firească pentru evrei, la auzul „numelui” lui Iahve? Evident că aceste cuvinte spuse în sens comun (uzual) nu aveau cum să genereze această reacţie: la început prosternarea, apoi prinderea şi uciderea.
4. Din textele de mai sus deducem că Hristos se numea pe Sine Iahve („Eu sunt, Cel ce sunt”), chiar dacă nu o spunea foarte direct, situaţie cauzată poate şi de vorbirea în limba aramaică, diferită de ebraică şi greu de redat în greacă. Pe de altă parte, Scriptura îi atribuie în mod direct lui Iisus Hristos doar numele de „Domnul”. Şi întrucât „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (cf. I Cor. 12:3b), considerăm că fixarea acestui „nume” este una providenţială şi voită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi nu poate fi considerată nicidecum rezultatul unei greşeli sau a unei tradiţii (strict) iudaice de a înlocui un nume cu altul. Aşa cum vom vedea şi mai jos, chemând acest nume (Domnul), alături de numele „Iisus” (=„Dumnezeu mântuieşte”) şi Hristos (=„Unsul lui Dumnezeu”), creştinii se adresează lui Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
5. Ştim că „martorii lui Iehova” nu sunt de acord cu această învăţătură, şi ei înşişi nu se roagă niciodată lui Iisus, dar iată că şi de data aceasta ei contrazic flagrant Scriptura. Noi ştim clar că primii creştini „chemau numele Domnului Iisus Hristos în tot locul” (cf. I Cor. 1:2), după cum chiar El ne-a îndemnat (cf. Ioan 14:14 şi 16:24). Creştinii, inspiraţi de Duhul Sfânt şi învăţaţi de Apostoli, înţelegeau foarte bine că „întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dar între oameni, în care să ne mântuim noi” (Fapte 4:10-12). Prin urmare, Biserica şi membrii ei nu doar că sunt îndreptăţiţi, ci chiar îndemnaţi insistent de a-şi îndrepta rugăciunile către Domnul Iisus, ca Cel ce mântuieşte. Acest lucru l-a făcut şi întâiul mucenic şi diacon Ştefan (cf. Fapte 7:59). Îi întrebăm pe iehovişti de ce Ştefan nu s-a rugat lui Iahve (aşa cum spun ei că făceau primii creştini)? Îi mai întrebăm dacă Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu sau unei creaturi? Dacă s-a rugat unei creaturi, atunci Ştefan era păgân? Şi dacă este aşa, de ce Biblia nu condamnă acest lucru, ci-l prezintă pe Ştefan ca mărturisitor al credinţei celei adevărate?
6. Pe lângă faptul că, încă de la început, creştinii chemau „numele Domnului Iisus Hristos”, înşişi iudeii înţelegeau „pericolul” propovăduirii acestui nume şi de aceea interziceau anume acest lucru (cf. Fapte 5:28,41). Şi Saul, la început, prigonea „pe toţi cei care chemau numele Lui [adică al Domnului Iisus]” (Fapte 9:14), apoi acelaşi Saul avea „să poarte numele Lui înaintea neamurilor” şi chiar „să pătimească pentru acest nume” (cf. Fapte 9:15-16). Dar nicăieri nu e vorba despre numele Iahve, ci doar despre numele Domnului Iisus Hristos.
7. Unul din „argumentele” pe care le aduc „martorii” cu privire la „numele lui Dumnezeu”, este textul de la Ioan 17:6 care, în concepţia lor, demonstrează că Dumnezeu are un nume şi acesta trebuie cunoscut de toţi. Iată ce spune Mântuitorul în rugăciunea Sa din Ghetsimani: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie…” (Ioan 17:6). Şi de data aceasta suntem nevoiţi să-i dezamăgim pe iehovişti, punându-le două întrebări, ca să constate că textul este chiar împotriva lor. a) Cine a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor, Hristos (abia în Noul Testament) sau Moise (încă în Vechiul Testament) şi, în general, este vorba oare despre acelaşi „nume” descoperit de unul şi de altul? şi b) Nu cumva Hristos ne dezvăluie faptul că chiar El a fost Cel care i-a descoperit numele de Iahve lui Moise (El fiind înainte de Moise şi Avraam, după cum singur o spune)? Ştiind că iehoviştii nu pot răspunde la aceste întrebări, mai ales că orice variantă de răspuns este împotriva lor, rămâne să constatăm şi singuri că dacă vorbim despre Cel i-a revelat lui Moise „misteriosul nume” (Ieşire, cap. 3), trebuie să recunoaştem că acesta a fost anume Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu (neîntrupat încă), care a zis despre Sine Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt”. El este „Îngerul Sfatului celui mare [al Treimii]” (cf. Isaia 9:5), care s-a arătat şi a vorbit cu Avraam, Moise ş.a. (cf. Facere 18:1 şi urm., comparat cu Ioan 8:56; apoi Facere 21:17-18; 22:11-12,14-18; Ieşire 3:2 şi urm.). Mai remarcăm că de fiecare dată când Logosul Divin „îndeplinea o misiune” sub chipul Îngerului (Trimisului) lui Dumnezeu, o făcea ca şi cum El Însuşi este Dumnezeu (a se vedea trimiterile biblice de mai sus). Prim urmare, în textele de mai sus nu e vorba de Arhanghelul Mihail (cu fire îngerească), cum zic iehoviştii, căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”; şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu”? (Evrei 1:5, vezi şi: Matei 3:17; 17:5).
8. Revenind la textul de la Ioan 17:6 trebuie să mai spunem că „numele” pe care Hristos ni l-a descoperit cu privire la Dumnezeu-Tatăl este chiar apelativul de „Tată”. Anume acest „nume” suntem îndemnaţi să-l chemăm de fiecare dată când ne rugăm – a se vedea rugăciunea „Tatăl nostru…” (nu „Iehova al nostru”). Tot Scriptura ne mai spune că chemarea lui Dumnezeu ca Tată nu este o lucrare (pur) omenească, ci una a Duhului Sfânt în inimile noastre (cf. Galateni 4:6), de aceea şi Biserica se roagă (în Liturghie) ca noi „să ne învrednicim” să-L chemăm pe Dumnezeu ca Tată „cu îndrăznire şi fără de osândă”. Se pare că „martorii lui Iehova” încă nu s-au învrednicit de acest mare dar, de a-L numi pe Dumnezeu ca Tată.
9. În concluzie, vedem că Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Vechiul Testament nu era cunoscut ca Treime, şi vorbea „ca o singură voce”, chiar dacă profetic de mai multe ori S-a arătat ca o comuniune de Persoane (cf. Facere 1:26; 11:7 ş.a.). „Purtătorul de cuvânt” al lui Dumnezeu era şi a rămas, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1-5), adică Fiul cel mai înainte de veci. El a fost Cel care S-a descoperit lui Moise cu „numele”: Eu sunt cel ce sunt (Iahve), numai că, mai ales odată cu Noul Testament, acest nume va apărea exclusiv sub forma: Κύριος – Domnul. Nici Iahve şi nici Domnul nu sunt nişte nume proprii ale Mântuitorului (sau ale lui Dumnezeu-Tatăl), ci denumirea celor mai caracteristice atribute ale Sale. O altă descoperire importantă adusă de Hristos şi Evanghelia Sa este cunoştinţa despre Tatăl, pe Care Îl putem chema prin Fiul în Duhul Sfânt.
10. Reieşind din toate acestea, observăm că adevăraţii „martori ai lui Iehova”, adică ai lui Hristos, suntem noi, iar membrii Societăţii „Turnul de Veghe” sunt „martorii” unui dumnezeu închipuit, care nu este nici Iahve-Fiul, dar nu este nici Tatăl, pentru că nu poate exista un Tată Dumnezeu, fără ca Acesta să aibă şi un Fiu care să fie tot Dumnezeu, adică de o fiinţă cu El, pentru că nu poate ca Cel ce se naşte din fiinţă dumnezeiască să fie de o altă fiinţă, aşa cum e şi în cazul omului şi chiar al animalelor.
Nu ne rămâne decât să-i îndemnăm pe toţi „martorii lui Iehova” să se pocăiască de rătăcirea lor şi să vină la adevărata credinţa, iar ortodocşii să fie cu luare aminte şi să stea neclintiţi în credinţa lor.

* * *

Note bibliografice:

[1] Barbara Harrison, Visions of Glory, p. 253, apud J. Elliot, Language and Identitiy at the Kingdom Hall, pe http://www.watchtowerinformationservice.org
[2] Acest nume poate fi citit în mai multe feluri: Iahve, Yahveh, Jehovah etc. Noi am preferat peste tot varianta: Iahve. A se vedea şi cartea lui Nathan Stone, Name of God, http://www.ldolphin.org/nathanstone/. Cartea trebuie citită cu anumite rezerve. Pe Internet sunt şi multe alte materiale la această temă, dar ele trebuie citite selectiv, căci unele sunt scrise chiar de „martori” sau de simpatizanţi ai ideilor lor.
[3] Turnul de veghere, 1 mai 1998, p.5.
[4] Ibidem, p. 7-8.
[5] Diacon Andrei Kuraev, Lecţie audio despre iehovişti, în 2 părţi, http://www.predanie.ru. Din această lecţie (în limba rusă) am luat mai multe argumente şi informaţii, pe care însă le-am expus într-o manieră diferită.
[6] Detalii şi analize amănunţite privind istoria şi sensul tetragramei, la pr. prof. univ. dr. Petre Semen, Valenţele teologice ale tetragramei divine, în rev. „Pleroma”, nr. 3/2006, pp. 61-82.
[7] Specialiștii nu au ajuns la un consens în ce priveşte această citire. Noi am redat-o după pr. prof. Petre Semen (vezi: op.cit.), care ne-a fost şi profesor de Vechiul Testament şi Limba Ebraică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi.
[8] Cf. Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „martorilor lui Iehova”, Bucureşti 2005, p. 63.
[9] Cf. Turnul de veghere, 15 septembrie 1995, p. 28; 1 octombrie 1997, p. 14.
[10] Pr. David Pestroiu, op. cit., p. 65.
[11] Una dintre cele mai şocante afirmaţii ale „martorilor” este aceea că cei care folosesc numele „Elohim” (care este la formă de plural) se fac vinovaţi de politeism (cf. Societatea Turnul de Veghe, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 13). Deci, indirect, iehoviştii îl acuză şi pe Moise de politeism. Iată la ce aberaţii poate duce obsesia anti-trinitară.
[12] Societatea Turnul de Veghe, Să aducem argumente din Scripturi, p. 171.
[13] Cf. Turnul de veghere, 1 martie 1996, p.7
[14] În treacăt îi întrebăm pe iehoviști dacă Hristos minţea sau nu, când spunea acestea? Dacă El minţea, atunci toată Evanghelia este mincinoasă, iar dacă spunea adevărul, înseamnă că El este totuşi Dumnezeu.

Ierom. Petru Pruteanu

http://www.credinta-adevarata.ro/2013/12/09/este-iehova-numele-lui-dumnezeu/

 

SCRISOARE CATRE PROTESTANTI (SECTANTI)

Vă rog să citiți cu atenție această scrisoare adresată eterodocșilor extrasă din cartea “SINGUR ORTODOXIA” scrisă de Pr. Arsenie Papacioc. O carte foarte bună – RECOMAND !!!

Voi protestantii si neoprotestantii, nu mai sunteti membri ai bisericii lui Hristos, caci nu mai aveti continuitate apostolica. Ea inseamna transmiterea la hirotonie a unui har ce da si puterea de a implini obligatia ce si-o ia episcopul de a pazi dreapta invatatura apostolica primita in integritatea ei. Nu pot fi recunoscute valide hirotoniile celor care au alterat invatatura si pierd succesiunea harului, cei cazuti de la dreapta credinta. La voi se vede cel mai bine cum, prin pierderea harului, in urma unei mici modificari, nu ati mai putut apara nici ceea ce ramasese si ati facut mereu alte si alte modificari, pana ati renuntat total si la preotie, existenta pana si la pagani, caci diavolul imita toate ce le vede la Dumnezeu, pentru a insela mai usor. Cred ca nu intelegeti gravitatea acestei pierderi. Este ca si cum un consumator electric, s-ar lega la sursa de curent printr-un cordon intrerupt. Catolicii, intelegand acest lucru, au imaginat canoane noi in jurisdictia lor, numai pentru a salva macar aparentele. Voi, protestand fata de Catolicism, ati ajuns sa nu mai dati nicio atentie acestor legaturi pe care ni le-a lasat Dumnezeu cu El. In loc sa va intoarceti la Ortodoxie dupa ce ati descoperit ceva rau in Catolicism, ati adaugat rataciri noi, inca si mai mari. Credeti ca va puteti mantui prin credinta voastra, adica prin voi, fara Dumnezeu practic, adica fara ajutorul Harului Sau in dobandirea de catre fiecare a mantuirii pe care El a facut-o tuturor, cu toate ca stiti ca a zis: „Fara de Mine nu puteti face nimic.”(adica fara Harul Sau)? Sensul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, pentru ca avand ajutorul Lui sa incepem lupta pentru mantuire. Nu suntem deja mantuiti. Ca nu este suficient credinta pentru mantuire ne spune chiar Sf. Scriptura prin cuvintele: „Si diavolul crede si se cutremura.” Sigur ca este mai comod asa cum vreti voi, si ca urmare, protestantismul a prins usor, pentru ca a dus tot felul de simplificari pentru a face mantuirea mai comoda. Asceza, nevointa, a exclus-o, aproape toate obligatiile le-a indepartat, a pastrat dreptul de a fi mantuiti in numele lui Hristos, pentru o credinta pe care a adus-o la masura mintii omenesti, pentru a o face si pe aceasta mai usoara. Daca Dumnezeu nu poate fi inteles, neintelese raman si faptele si judecatile Lui. Daca ar putea fi inteles de oameni, nu ar mai fi Dumnezeu, ci un om superdotat, un profet deosebit, cum au ajuns de altfel sa zica alti protestanti. Incercand sa intelegeti Biblia prin propria ratiune si neglijand subtilitatile de care am pomenit mai inainte, descoperite de Duhul Sfant doar celor cu viata sfanta si care au constituit Sfanta Traditie, voi nu mai recunoasteti decat Sf. Scriptura intr-o interpretare umana. Dar voi, urmand invataturilor lui Luther, sau mai stiu ale cui, nu urmati de fapt traditia invataturilor lor? Numai ca preferati traditia mai recenta si simplificata a acestora, caci a trai Ortodoxia in maretia lasata de sfintii parinti, asa cum iti spuneam, este foarte greu. Gandeste-te numai la lungimea slujbelor la care trebuie sa stai in picioare sau in genunchi si a posturilor aspre, ca sa ne referim numai la cele exterioare. Cu cat mai greu este ca in interior sa te lasi locas lui Dumnezeu pentru a te indumnezei, caci, vrem sau nu, aceasta cere El de la om, si aceasta vrea sa-i dea. Nici noi care suntem astazi ortodocsi nu mai putem, dar nu va luati dupa exemplul neputintelor noastre; urmati adevaratei credinte si veniti sa traiti voi mai bine Ortodoxia ! Ea nu are nicio vina ca suntem noi niste netrebnici. Preferand invataturile voastre simplificate, ajunse omenesti in loc de dumnezeiesti, va lipsiti de cele mai multe din mijloacele mantuirii. Aflandu-va intr-o asemenea mare stramtoare, va mai lipsiti si de mijlocirea sfintilor, (ba mai mult si huliti icoanele lor) si mai ales a Maicii Domnului, tot ati putea avea o nadejde prin mijlocirea ei atotputernica – caci tot ce vrea poate obtine de la Fiul ei, dar asa, tare mult ma tem ca Il maniati rau  pe Dumnezeu, Care o iubeste asa de mult. Hristos a zis ucenicilor: „Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste.” Deci cine ii respinge pe sfintii Sai, in care El Se odihneste, pe Domnul nu-L primeste. Toate acestea sunt erezii care la vremea lor, ele au fost date anatemei de Sinoadele ecumenice ale Bisericii. Astfel, si voi sunteti dati anatemei impreuna cu cei care au scornit aceste invataturi pe care le urmati si voi. Cand sfintii parinti au dat aceste anateme, s-au bazat pe Sf. Scriptura, pe care voi ziceti ca o cunoasteti mai bine decat noi, dar va folositi de ea cum vreti, nu cum s-a dat din vechime. Voi credeti ca ceva ce nu s-a descoperit Sfintilor Apostoli, s-a descoperit mai tarziu pastorilor vostri. Ca si cum dragostea lui Dumnezeu ar fi putut lasa atata vreme incompleta sau gresita invatatura data ucenicilor Sai, spre paguba celor ce ar fi incercat sa se mantuiasca prin ea. Nici nu-mi vine sa combat o asemenea prostie ! As vrea doar ca prin cuvintele mele sa te sperii indeajuns de tare, nu ca sa vii neconvins la Ortodoxie, ci ca sa ceri cu disperare ajutorul lui Dumnezeu si sa capeti acest har al intoarcerii. Ca sa te primeasca in Imparatia sa din cer, te va primi in Biserica Sa de pe pamant. In afara Bisericii, Harul nu lucreaza, decat chemand la adevarata credinta Ortodoxa; doar in Biserica Harul lucreaza ca sfintitor, deci mantuitor. Iar Biserica lui Hristos, sa nu ne amagim, este Una si numai in ea a fagaduit Dumnezeu mantuirea. Pentru a ne bucura de fagaduinta, trebuie sa fim gasiti in ea; nu ne putem satura fara a fi partasi la Cina. Crede-ma ca nu eu, ci El te cheama in Biserica! Si nu vei avea raspuns la Judecata, pentru ca nu ai urmat chemarii Lui, ci invataturilor oamenilor, fie ei si parinti care te-au nascut cu trupul. Daca nu ai fi auzit mai tarziu si adevarata credinta, poate pacat prin aceasta nu aveai, dar asa… Sa iti fac cunoscuta ratacirea si sa te chem in Biserica ce detine deplinatatea adevarului si a harului, este suprema forma a dragostei Ortodoxe. Prin aceasta voua vi se pare a fi trufasa Ortodoxia, ca sustine unicitatea adevarului ei. Daca adevaratul folos este pentru viata de veci, ce folos este daca zicem ca voi, lasandu-va in ratacire? V-am iubi astfel mai mult? Ei bine, dragostea adevarata inseamna sa ma ingrijoreze mantuirea ta, si sa nu te las sa crezi o asa prostie, ci sa-ti atrag atentia ca Biserica este Una, Soborniceasca si Apostoleasca, si aceasta este cea Ortodoxa, intemeiata de Hristos prin Sf. Apostoli. Daca la cel mai usor semn de pacat Harul ne paraseste, cum sa mai aveti voi Har, care printr-o mandrie demonica ati rastalmacit toata credinta, ati formulat erezii cu privire la Maica Domnului, care este stalp al Bisericii si v-ati lipsit de Sf. Taine, iesind din aceasta Biserica? In Ortodoxie totul este la locul lui, nu lipseste nimic, si nu se poate adauga nimic, totul este explicat; este desavarsit ca tot ceea ce a facut Dumnezeu. Nu incetez a-i descoperi frumusetea, rotunjimea perfecta, fara nicio fisura. Mereu mai inteleg ceva neasteptat si ma minunez. Este prea vasta invatatura ortodoxa pentru a fi rezumata usor si in putine pagini – si asa am scris prea mult – dar daca vei intra in Ortodoxie si o vei studia mai indelung, ai sa vezi ca are raspuns la toate si ca este de o generozitate ce nu poate fi decat dumnezeiasca. Voi aspirati sa va mantuiti ca niste tolerati, carora in numele altuia li se trece cu vederea ticalosia. Noi suntem chemati sa fim fii ai lui Dumnezeu, indumnezeiti prin Har. Iti dai seama ce diferenta? Ce vrea Dumnezeu sa ne dea si cu ce vreti voi sa va multumiti !Cat timp stati afara, daca nu ati fi fost orbiti prin plecarea harului, ati vedea cat de anapoda sunt toate la voi. De ex. sustineti ca mantuirea a facut-o Hristos prin Jertfa Sa si noi nu trebuie decat sa credem in aceasta pentru a fi mantuiti. Se aude aici strigatul protestant: „Sola fide” (Credinta singura !) Daca Jertfa Lui este totul, ea a inceput sa fie mantuitoare, de buna seama, imediat ce s-a facut, caci unii oameni au inceput sa creada imediat in ea. Daca oamenii oricum s-au mantuit timp de 1500 de ani, sau cati ani au aparut de la aparitia voastra, de ce a fost nevoie sa faceti voi aceasta modificare? Doar nu sustineti ca Mantuitorul S-a jertfit degeaba si 1500 de ani nu s-a mantuit nimeni ! Sf. Apostoli au fost niste mincinosi sau niste neluminati de Har si a trebuit sa asteptam aparitia lui Luther ca sa ne arate dreapta credinta. E stupid ! Nu poate face parte din iconomia dumnezeiasca asa ceva. Este evident ca Ortodoxia umpluse deja cerul de sfinti, iar aceasta nu putea placea satanei si a vrut sa diminueze sansele de mantuire ale oamenilor, modificandu-le credinta. Si cum trairea ortodoxa este grea, oamenii imediat au primit propunerea simplificatoare, mai ales ca se dadea satisfactie mandriei omului, semanata tot de diavol in el, care nu se impaca cu smerenia la care cheama Ortodoxia. Caci sa accepti ca toata dreptatea ta este inaintea lui Dumnezeu ca o carpa lepadata, ca oricat de mult bine ai face nu-ti este de folos daca nu este facut cu putere de la Hristos (altfel este cu putere de la diavol, adica este facut cu mandrie, iar binele care nu este facut bine – ca al vostru – intr-adevar nu este bine), ca nu te poti mantui prin tine, ca tot ce faci tinteste obtinerea milei lui Dumnezeu, ca fara ajutorul Lui nu poti nici sa crezi, ca nici sa te rogi intr-un fel care sa te faca ascultat nu poti, ca trebuie sa pui genunchii jos la spovedanie in fata preotului si sa te marturisesti ca esti cel mai mare pacatos, si cate altele care caracterizeaza Ortodoxia, toate acestea nu sunt lucruri usoare. Nu te lenevi insa, Dumnezeu este gata sa-ti ofere mai mult, si chiar daca vă va da si voua ceva, iata, vrea sa te invite la masa Sa ca sa-ti poate da totul. De ce sa te multumesti cu faramiturile, acceptand ca vi se va ingadui sa le luati din mila si pentru voi ? Femeia canaaneanca venind sa-I ceara ajutorul, ca unui Dumnezeu ce singur putea sa faca aceasta, inseamna ca a aratat de la inceput credinta in El, despre care voi ziceti ca este suficienta. Si totusi a fost respinsa repetat, spunandu-i ca a venit doar pentru poporul ales al Sau (in zilele noastre dreptcredinciosii, adica ortodocsii). Numai cand a dat dovada de smerenie, numarandu-se cu cainii, a primit implinirea cererii impreuna cu cei alesi. Intoarceti-va deci smeriti in Ortodoxie !!!

 

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!

Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei! Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos. Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]

În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?

Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?

De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?

Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?

Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!

Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!

Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa. Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3] Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut. Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]

Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.

Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.

Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă. La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc. Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine. Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată. Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?… Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor(Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

---

[1] Canonul 9 apostolic (vezi: http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )

[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.

[3]Idem.

[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

 

Ellen G.White, Matriarhul adventistilor

Ellen G. White,”profeteasa” adventista.

Erezia adventista a fost zamislita din obsesiile apocaliptice ale lui William Miller, dar a a fost ridicata pe culmi nebanuite de fantasmele dezaxatei mentalEllen G. White, care credea ca sta la taclale cu diversi ingeri de lumina, emisari ai lui Dumnezeu. Numele de adventist e extras din latinescul “adventus” (venire), sunt preocupati de a doua venire a Domnului, in sensul acesta tot incearca sa deduca prin diverse calcule data exacta a parusiei. In conformitate cu erezia “sola scriptura” atat de draga protestantilor si neoprotestantilor, William Miller a inceput sa studieze pe cont propriu Biblia, in special cartea profetului Daniel. A studiat si a inteles Biblia asa de bine incat a concluzionat ca sfarsitul lumii e aproape si ca Hristos vine in 1843. Prin anul 1831, Miller a inceput sa-si popularizeze ideea. Aceasta a prins asa de bine incat multi din adepti si-au vandut proprietatile si afacerile. Spre uimirea sectantilor anul 1843 a trecut fara ca Hristos sa apara la evenimentul programat.Dar nu s-au lasat pagubasi, probabil s-au gandit ca Hristos a avut alte treburi in 1843, asa ca spinosul calcul al parusiei a fost refacut de Samuel Snow. Acesta a sustinut ca “parusia” se intampla la data de 10 Octombrie 1844. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a gasit pe sectanti intr-o sala din Boston cu urechile ciulite ca nu cumva sa rateze auzul trambitei ingerului care avea sa vesteasca venirea Domnului. Spre dezamagirea tuturor noaptea a trecut, nu s-au auzit trambite si nici Hristos nu a venit. Dupa o alta parusie esuata, normal ca secta adventista s-a divizat in mai multe grupuri. Cea mai importanta grupare desprinsa e cea a sotilor James si Ellen Gould White (nascuta Harmon) si Joseph Bates. Acestia trei au pus bazele unei noi secte numita “biserica adventista de ziua a saptea”. Treptat, Ellen G White devine figura centrala a sectei, si se metamorfozeaza intr-o  veritabila “profetesa”. A scris si carti pretinse a fi “profetice”, cum ar fi : Tragedia veacurilor  sau Marea lupta intre Hristos si satan, Profeti si regi, Experiente si viziuni, Marturii (9 volume) etc. In urma unei strasnice viziuni a cucoanei Ellen G White adventistii de ziua a saptea au inceput sa se raporteze la legile din Vechiul Testament privind obligativitatea sambetei ca zi de odihna si prevederile evreieisti referitoare la hrana. Marea “profeteasa” a adventistilor era de fapt bolnava psihic. Boala s-a instaurat ca urmare a unei lovituri la cap ce i-a indus o stare de inconstienta timp de trei saptamani.  Chiar Ellen G White in cartea Marturii (vol 1, cap.1- copilaria mea) explica cat de mult a afectat-o lovitura primita : “Pe cand eram inca o copila, parintii mei s-au mutat din Gorham in Portland, Maine. Aici, la varsta de noua ani, s-a intamplat un accident care avea sa-mi afecteze intreaga viata. Impreuna cu sora mea geamana si cu una dintre colegele de scoala traversam o intersectie in orasul Portland, cand o fata de aproximativ treisprezece ani, infuriindu-se datorita unui lucru de nimic, a inceput sa ne urmareasca, amenintandu-ne ca ne loveste…Am intors capul sa vad cat de departe se afla in urma mea si, cand am facut acest lucru, ea a aruncat cu piatra si m-a lovit in nas. Am fost ametita de lovitura si am cazut la pamant, inconstienta. Nu-mi aduc aminte de nimic altceva pentru catva timp dupa accident. Mama mi-a spus ca eram absenta de la ceea ce se petrecea in jurul meu si caam zacut intr-o stare confuza timp de trei saptamani.” Aceasta fiinta cu sanatatea subreda, lipsita de educatie si usor impresionabila, la varsta de treisprezece ani a cazut sub influenta predicilor lui Miller, privind sfarsitul lumii. Chestiune decisiva in viitoarea cariera de “profetesa” si talcuitoare imbatabila a Bibliei. Lovitura la cap si starea de coma au fost elementele ce au deblocat capacitatile “profetice” ale cucoanei Ellen G White.Prin desele caderi in transa Ellen G White pretindea ca a fost “rapita la cer” si instruita special sa arate oamenilor doctrina adventista. Astazi, copii de suflet ai nebunei Ellen G White au napadit tarile ortodoxe pentru a raspandi o Scriptura falsa si pentru a inregimenta in secta adventista cat mai multi contribuabili la zeciuiala.Propagandistii acestei secte au mintea drogata de aburii “reformei” si de viziunile unei schizofrenice, singura lor menire e aceea de a impacheta erezia cat mai frumos. Adventismul, ca multe alte erezii, poarta stampila “made in U.S.A” si este o contrafacere ordinara a invataturilor crestine,in loc sa tot “calculeze” ar fi putut sa citeasca si ei Matei 24 ,36 : “Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

 

Erezii moderne

In afara de ereziile cunoscute din vechime: astrologie, numerologie, tarot, chiromantie, magie, incepand cu sec. 19 au aparut noi erezii in cadrul unor scoli sau societati ezoterice, toate promovand ideea sincretismului religios si apeland la diverse ritualuri si tehnici energetice.

 

Dintre ereziile moderne se pot enumera:

– tehnici de vindecare energetica, bioterapie, bioenergie, acupunctura, lucrul cu cristalele

– yoga, tehnici de meditatie orientala, zen (new-age)

– reiki, radiestezie, tehnica radianta

– parapsihologie, spiritism, divinatie, diferite alte forme de ocultism, teosofie, antroposofie

 

Ce este EREZIA?

•  Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, de la sfintele dogmele ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

•  Credinţa conform careia mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu e nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

•  Credinţa că e suficient sa fii creştin, religios, credincios, mistic, spiritual etc., fără a fi ortodox ca să te poţi mîntui.

•  Credinţa şi mărturisirea faptului că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste revoluţionare şi religioase).

•  Credinţa şi afirmarea ideii că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii şi nu însuşi Dumnezeu-Cuvîntul.

(Sf. Ignatie Briancianinov)

Caci va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci – dornici sa-si desfateze auzul – isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor,

Si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.

(2 Timotei 4:3,4)

Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pieire;. Si multi se vor lua dupa invataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; Si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. Dar osanda lor, de mult pregatita, nu zaboveste si pierzarea lor nu dormiteaza.

(2 Petru 2:1-3)

Duhul graieste lamurit ca, în vremurile din urma, unii se vor departa de credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.

(1 Timotei 4:1, 2)

Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor.

(Corinteni 11:13-15)

Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi.

(2 Timotei 3:13)

Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filozofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos.

(Coloseni 2:8)

“Sfinţii Părinţi condamnă cu asprime dorinţa de a săvârşi minuni; o asemenea tendinţă dă în vileag că în sufletul omului sălăşluieşte amăgirea de sine, care provine din îngâmfare şi înfumurare… Cei care doresc să săvârşească minuni, închipuite de ei, o doresc din înfierbântarea lor trupească, prin sporirea patimilor neînţelese de ei, deşi poate li se pare că sunt călăuziţi de mare râvnă în lucrarea Domnului, în aceeaşi stare de autoamăgire şi înfierbântare se află şi cei care vor să vadă aceste semne.” (Sf. Ignatie Brianceaninov)

Elemente comune ale ereziilor moderne:

1. Limbaj si expresii asemanatoare – chiar si numai in functie de acest criteriu, al anumitor termeni utilizati, o invatatura sau afirmatie care are ca baza acest gen de erezie poate fi sesizata, intrucat nu doar conceptiile sunt asemanatoare, ci si modul prin care ele se exprima:

Termenii frecvent utilizati in ereziile moderne:

– lumea spirituala, EVOLUTIE SPIRITUALA

– aura, ENERGII, vibratii, astral (planuri astrale), egregor, Akasha (biblioteca astrala sau banca de date universala)

– calauza spirituala, ghid spiritual, maestru spiritual, initiat

– entitati (de lumina), fiinte de lumina, spirite luminoase/inalte

– centri energetici (cheakre), campuri energetice, frecventa energetica, structuri, matrici

– initieri, grade in diferite tehnici (pt. a capata puteri)

– protectie energetica, curatare, purificare, armonizare, iluminare, lumina alba, iluminare spirituala

– abundenta atributului “divin”: lumina divina, forta divina, armonia divina, binecuvantare divina, energia divina

– reincarnare, karma, lumi astrale, calatorii astrale

– mental, subconstient

2. Sincretism religios – un amestec ce imbina practici si doctrine ale mai multor credinte. Se preiau in special elemente din spiritualitatea orientala.

3. Conceptia iadului – acesta ori nu exista, ori este doar pentru cei vinovati de pacate strigatoare la cer, criminali, violatori, etc., in rest fiecare suflet, dupa moarte, si-ar gasi locul potrivit nivelului său de “vibratie”. Aceasta este o inselare a diavolului, pentru a adormi constiinta individului, ca acesta sa nu se mai teama de moarte si de ceea ce urmeaza sa il astepte dincolo. Insa adevarul este ca dupa moarte, oricine va fi gasit necurat va fi aruncat intunericul din afara, dupa cum este scris in Sfanta Scriptura.

Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: Nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu.

(Epistola I Corinteni 1:9-10)

4. Perspectiva eshatologica – atat cea particulara cat si cea generala.

Cea particulara, legata de sfarsitul vietii pamantesti si viata sufletului dupa moarte: se sustine teoria karmei si reincarnarii, cu mici diferente, unele adaptate la spiritualitatea crestina, conform carora sufletul are parte de Judecata particulara dupa moarte, existand insa si posibilitatea reincarnarii dupa un anumit timp.

 Cea generala, legata de sfarsitul lumii – Conceptia milenarista. Majoritatea acestor miscari, in special cele din tarile cu religie majoritar crestina, sustin conceptia milenarista, a celor 1000 de ani pace, care urmeaza sa vina, timp in care oamenii vor putea trai in pace pana la Judecata finala. Aceasta perioada de pace se atribuie asa-zisei Ere a Varsatorului, numita si epoca de aur a umanitatii, a “armoniei universale”, desi nimeni nu stie cand va incepe. Se presupune ca va aduce o epoca de “mari infloriri” si in domeniul tehnic si stiintific, dar mai ales pe plan spiritual, o noua era, in care oamenii vor dobandi puteri supranaturale si intreaga omenire va face un salt spiritual spectaculos, dupa ce va trece printr-o “stare de vibratie” foarte inalta careia ii vor rezista doar cei mai avansati spiritual si care va tria omenirea… (desi in Sfanta Scriptura nu se mentioneza nimic despre aceasta). Aceasta conceptie este de identica cu cea promovata de curentul new-age, care este si sursa de inspiratie pentru acest tip de ‘profetii’.

 In ultimul timp au loc o serie de “semne” si “minuni” inselatoare, ce nu fac decat sa preceada si sa prefigureze minunile inselatoare din timpul lui Antihrist. O dovada este si faptul ca acestea se situeaza sub auspiciile unei spiritualitati de tip ecumenist-sincretist, ce promoveaza un fals iubirism, o conceptie mincinoasa ambalata frumos pentru urechile multimilor, nimic altceva decat ce va propune si falsul mesia mult asteptat, un misticism care va incerca (si reusi) sa inglobeze toate religiile intr-una singura, intru asa-zisa infratire sprituala, nimic altceva decat marea apostazie profetita de Sfinti.

„Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni, ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea.”

(II Tesalonicieni. 2, 9-12)

5. A doua venire a lui Mesia in trup omenesc (si nu in slava cum este profetit in Sfintele Evanghelii) – se considera ca Mesia va imparati in trup omenesc pe Pamant aducand pacea si bunastarea, asa cum cred si cei din secta Martorilor lui Iehova. In realitate, aceasta noua era prefateaza domnia lui Antihrist, personajul miraculos care, potrivit Scripturii, isi va face aparitia la sfarsitul vremurilor pentru a insela intreaga umanitate. Asadar, Mesia pamantean nu va fi altul decat Antihrist, a carui imparatie va fi una lumeasca pentru o perioada de timp limitata. Caci Mantuitorul ne-a spus ca va veni pe norii Cerului si atunci va fi ca sa judece, nu ca sa ofere o viata pamanteasca mai buna pentru oameni.

6. Conceptia karmei si reincarnarii – care este preluata din hinduism, o religie idolatra.

7. Practica initierii si impartirea in diferite trepte sau grade de cunoastere (ca si in masonerie, de altfel)

8. Contactul cu lumea nevazuta – comunicarea cu diverse entitati/spirite din “astral” pe diverse cai (mental, vizual, auditiv) / channeling

9. Practica terapeutica (sub diferite forme)

10. Acces la informatii din banca de date “Akasa” (din trecut, prezent, viitor), sau ceea ce altii o numesc simplu: ghicitorie

11. Cultivarea anumitor infranari, in special cele legate de hrana, promovarea vegetarianismului, a posturilor chiar. Unii fac si acte de caritate, fapte bune, avand ca efect sporirea increderii ca scoala respectiva este benefica si placuta lui Dumnezeu

12. Le este inoculat simtul datoriei, fata de practica invatata si fata de misiunea “inalta” la care sunt chemati si pentru care li s-au acordat aceste daruri/puteri speciale – majoritatea cad in pacatul madriei (care se vadeste in anumite situatii in spatele falsei smerenii, in special prin siguranta in ei insisi, in puterile lor si a practicilor urmate), le este inoculata ideea ca sunt speciali, deosebiti de ceilalti, acest fapt hranindu-le mandria.

13. Taxe anuale insemnate

14. Ascultarea de maestru sau indrumator pe care discipolii il sustin orbeste ajungand chiar sa il idolatrizeaze, considerandu-l infailibil, plin de virtuti, sfant sau uneori mai mult de atat (mesia) dupa cum insasi acesta se declara a fi.

* * *

 Multe dintre aceste erezii au preluat conceptii ale unor miscari cum ar fi societatea teosofica ale carei baze au fost puse de Helena Blavatsky inca de prin anul 1830, si miscarea spiritista aparuta la mijlocul sec.19.

 Din pacate, scolile si societatile oculte, au influentat conceptia despre spiritualitate a multor persoane care au cazut in capcana acestor inselari, imbratisand fara discernamant acest tip de cunoastere. Aceasta si datorita imbinarii elementelor din spiritism, teosofie, spiritualitate orientala, cu practici si invataturi crestine, fapt de natura sa induca in eroare pe crestinii mai putin cunoscatori al dogmei crestine (ortodoxe). Din aceasta amestecatura a rezultat o conceptie “in pas cu timpurile” despre religie si spiritualitate, ortodoxia fiind considerata in multe dintre aspectele ei “invechita”, “retrograda” si “anti-progresista”.

 Ceea ce nu realizeaza ei este ca Adevarul este unul singur, nu se invecheste niciodata, ramane acelasi indiferent de moda vremii, nu are nevoie de adaptare sau de modernizare. Adevarul spus de Sfintii Parinti din primele secole, cand inspirati de Duhul Sfant in cadrul celor sapte sinoade ecumenice, au alcatuit Sfintele Canoane (prin care se interzic inclusiv acest gen de practici) – norme care trebuie respectate pentru a nu cadea in tot felul de rataciri – este acelasi. Doar omul, prin pacatele sale, prin pervertirea valorilor sale, este cel care se indeparteaza de Adevar si cauta sa il schimbe dupa bunul plac pentru a-si justifica caderile.

 Prin aderarea la aceste miscari spirituale, adeptii se debaraseaza de invataturile Bisericii, sau aleg doar ce le convine si ce nu contrazice invatatura (ezoterica) primita, care este mult mai tentanta, intrucat pare ca le ofera rapid si fara efort diverse capacitati. Este insa o invatatura eretica, care duce la pierderea si nu la mantuirea sufletului. La ce bun sa stim informatii ascunse oamenilor de rand (false de multe ori) si sa avem extrasensibilitati, daca aceasta nu ne aduce mantuirea? Si demonii au cunoastere (caci tot ei sunt cei care inspira si indemna pe oameni sa aibe astfel de preocupari interzise in Vechiul Testament) dar cunoasterea nu ii ajuta la mantuire.

 Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?

(Matei 16:26)

 Cu ce este mai buna aceasta invatatura ezoterica decat invatatura lasata noua de insasi Fiul lui Dumnezeu prin sfintii Sai Apostoli? Oare nu stia Mantuitorul neamului omenesc de ce avem nevoie ca sa ne mantuim? Pentru ce sa cautam alte cai spirituale, cand Hristos este “Calea, Adevarul si Viata“?

 Sa pretinzi, asa cum fac intemeietorii numeroaselor scoli de spiritualitate, ca invatatura lasata noua Hristos nu este suficienta, si ca mai exista si o alta, mai inalta chiar, la care au acces doar cei initiati de ei, este nu doar o ingamfare fara masura, dar si o mare inselare. Tot ce are omul nevoie pentru mantuirea lui se gaseste concentrat in poruncile lasate noua de Hristos prin Sfintii Sai Apostoli (avand si ajutorul sfaturilor Sfintilor Apostoli si Parinti care, prin discernamantul datorat sfinteniei vietii lor, ne-au explicat pe intelesul nostru sensul dumnezeiestilor cuvinte). Cine crede ca are nevoie de mai mult de atat, de un alt gen de invatatura ce nu se gaseste in cadrul Bisericii lui Hristos, acela nu pretuieste cu adevarat pe Hristos care ne-a si spus sa nu avem alti invatatori (care sa predice alt gen de invatatura).

* * *

Invatatura si practica ezoterica au existat din cele mai vechi timpuri, insa fiind sub influenta duhurilor necurate, a fost interzisa de Dumnezeu omenilor inca din vremea Vechiului Testament prin vocea proorocilor Sai:

10. Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator,

11. Nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii.

12. Caci uraciune este inaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru aceasta uraciune ii izgoneste Domnul Dumnezeul tau de la fata ta.

13. Iar tu fii fara prihana inaintea Domnului Dumnezeului tau;

14. Caci popoarele acestea, pe care le izgonesti tu, asculta de ghicitori si de prevestitori, iar tie nu-ti ingaduie aceasta Domnul Dumnezeul tau.

(Deuteronom cap.18)

Invatatura oculta (ezoterica) cuprinde un ansamblu de concepții și practici care proclama existenta fortelor supranaturale misterioase cu care pretinsii initiati in ezoterism ar putea comunica, fiind accesibile doar acestora. Ocultistii sustin ca prin initiere pot da celorlalti puteri de a patrunde si a interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor.

 

Adevărata faţă a islamului şi a musulmanilor. Orice creştin trebuie să ştie asta

Mai jos vă prezint 12 filmuleţe despre Islam, preluate de pe youtube. E bine să luăm aminte, pentru că musulmanii din Moldova încearcă să ne convingă că totul e OK, dar această „religie” este foarte periculoasă… mai ales pentru suflet. Nu chem la ură sau discriminare, ci la o cunoaştere obiectivă.  Din păcate nu vă pot spune „vizionare plăcută”, pentru că unele filmuleţe nu este deloc plăcute, dar lucrurile trebuie totuşi ştiute.

Diferenţe între Iisus Hristos şi profetul Mohammed (partea I)

Diferenţe între Iisus Hristos şi profestul Mahommed (partea II-a)

Coranul conţine grave erori istorice

Coranul conţine şi erori ştiinţifice

Un experiment dezamăgitor cu Coranul

Viaţa secretă a lui Mohammed

Mohammed s-a căsătorit cu o fetiţă de 6 ani

Coranul îndeamnă la pedepsirea femeii prin bătaie

Islamul spală creierii

Soarta femeilor în ţările islamice. După politica youtube, anumite secvenţe au fost umbrite

Cum s-a răspândit islamul în lume

O fostă musulmancă vorbeşte despre Islam

Dragi fete ortodoxe, nu vă căsătoriţi cu musulmani pentru că vă aşteaptă iadul chiar aici pe pământ,
nemaivorbind de cel de dincolo.

/teologie.net/

 

” Sectarii, plătiţi de masoni să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră de popor ortodox ! ”

Părintele Arsenie Boca spunea să nu ne punem mintea cu sectanţii, pentru că nu reuşim cu ei… ne amintea mereu ” Cuvântul e mai ascuţit decât sabia… ”… !

Cum să ne purtăm cu sectarii : AICI 

Parintele Ilie Cleopa despre adventisti, baptisti, iehovisti si alti sectanti.. , către Părintele

“-Fratilor, unirea Bisericii nu este lucru omenesc ci dumnezeiesc. Nu-i în puterea noastră. Iată cum văd eu: să punem post si rugăciune către Dumnezeu si cînd va veni Duhul Sfînt să ne găsească ca Sfintii Apostoli. Asta e lucrarea Duhului Sfînt. Iar dacă va veni Duhul Sfînt cînd îl cerem cu post si rugăciune, cînd va veni la toate mintile arhiereilor catolici si ortodocsi, va fi aceeasi gîndire: Hai să ne unim că n-au fost la început două Biserici ci una singură. Deci asta să cerem de la Dumnezeu, că El poate face unitate de vederi în toate privintele… Iar dacă este vorba să se creadă, să se facă unitate de credintă, atunci numai Domnul stie… Noi, nu.”

“Ati văzut la primi voievozi crestini ai românilor, de cînd sunt cele trei tări române, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost ortodocsi… Stefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrîn nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăstia au venit acum. Nici o sectă nu exista în tara noastră pe atunci. Acestia vin din străinătate, plătiti de masoni, să ne strice dreapta credintă si originea noastră de popor ortodox (…). Să tineti credinta care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să tineti credinta pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luati după slugile satanei care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe prosti si pe nelămuriti în credintă, să rupă unitatea în sufletul poporului român si vor să facă cele mai mari erezii si nebunii în tara aceasta. Păziti-vă de acestia! Au case de rugăciuni dar acolo e casa satanei. (Ortodoxia si internationalismul religios, ed. Scara, 1999)

Toti cei care s-au convertit la aceste mari rataciri provenite mai ales din America [SUA} singuri s-au auto-anatemizat conform Sfintelor Canoane ale Bisericii lui Hristos, Sfinte Canoane in Care ei nici nu mai cred, sub motivul ca sunt prea vechi si ruginite si nu sunt adaptate modernismului diavolesc actual!

http://www.crestinortodox.ro/

Articol preluat de pe :

http://cleopasihastria.wordpress.com/Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 40

DIALOG CU SECTANŢII

Motivul care m-a determinat să pun această lucrare sub forma unui dialog cu sectanţii a fost următoarea: nu de mult m-am pomenit în chilie cu un sectar de la Gârcina, care până mai ieri nu credea deloc în Dumnezeu şi femeia lui se chinuia să-l tragă la biserică. La stăruinţa femeii, vine la mine împreună cu un predicator baptist, să-mi arate adevărul de credinţă.
Înţelegând de la soţia lui pricina venirii lor, am început discuţia în cele ale credinţei cu predicatorul, de faţă fiind şi moşneagul cu soţia lui. În cele din urmă, după o discuţie cu întrebări şi răspunsuri, predicatorul a răspuns: „Eu nu am cu cine vorbi aici, că nu sunt înţeles”.
Aducându-mi aminte de multe din întrebările puse de omul cel rătăcit, m-am gândit ca, în cele ce urmează, să răspund măcar mai pe scurt, atât lui, cât şi la alţi sectari, sub forma unui dialog între preot şi sectant, aşa cum se va vedea mai departe:
Sectarul: Bună ziua!
Preotul: Bună ziua! Dar de ce aţi venit la noi, fraţilor?
Sectarul: Am venit să vă arătăm adevărul!
Eu i-am zis un cuvânt mai puţin politicos:
Preotul: Mi se pare că ai venit să înveţi pe popa carte!
Sectarul: Da!
Preotul: Bine. Să vedem! Care adevăr să-mi arăţi mie, dacă adevărul este la noi? De unde mai scoţi dumneata un alt adevăr, că unul este adevărul? Adevărul este o singură linie. Ce zice Hristos? Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!
Sectarul: Dumneavoastră staţi aici în mănăstire şi nu ştiţi nimic. Eu am studii în Anglia, în Elveţia, am cutare, cutare…
Preotul: Da? Cine te-a adus aici? Tu ai auzit că aici este o stână? Şi eu sunt ciobanul; dar şi câinii stau de pază la aripă. La stână mai sunt şi câini; iar voi sunteţi lupi îmbrăcaţi în piei de oi. Aţi intrat în stână, dar nu ieşiţi cu blana sănătoasă de aici… Să vedeţi acum ce păţiţi cu câinii noştri.
Sectarul: Cum dar?
Preotul: Stai, stai! Eşti predicator?
Sectarul: Da! Eu am doctoratul la Londra, am…
Preotul: Da? Bine! Câţi ani au fost de la Adam până la potop?
Sectarul: Cred că au fost 1500 de ani.
Preotul: Prost ai răspuns, doctorandule! De la Adam până la potop au fost 2262 de ani!
Sectarul: Unde scrie?
Preotul: Nu căuta Biblia! Eu am rădăcina Bibliei. Biblia este un măr care a crescut în pomul Tradiţiei. Dar eu nu cred numai în măr; eu cred în rădăcină şi în copac; că rădăcina Bibliei este Sfânta Tradiţie. Dar câţi ani au fost de la Adam până la Avraam?
Sectarul: Parcă au fost 3700.
Preotul: Greşit ai răspuns. Au fost 3678 ani!
Sectarul: Unde scrie?
Preotul: Ţi-arăt eu în Hronograful lui Gheorghe Chedrinos, în care scrie istoria lumii de la început.
Ia să-mi spui tu mie câţi ani au fost de la potop până la zidirea turnului Babel, când Nimrod, fiul lui Hus, a zidit turnul Babel, care a împărăţit 52 de ani în Babilon, când li s-au amestecat limbile? Câţi ani au fost?
Sectarul: Parcă au fost 300!
Preotul: Prost ai răspuns! Au fost 642 de ani! Şi câţi ani au fost de la potop până la Avraam?
Sectarul: Cutare, cutare!
Preotul: Au fost 1416 ani şi cu 430 de ani, cât a stat poporul evreu în robia Egiptului fac 4108 ani. Unde era Biblia scrisă atunci? Unde era sâmbăta voastră? Cu ce s-a mântuit lumea timp de 4108 de ani înainte de a se scrie Biblia? Că în Biblie nu s-a scris totul. Căci evanghelistul Ioan spune: Sunt încă şi alte multe, care, dacă s-ar fi scris una câte una, nici în lumea asta nu încăpeau cărţile. S-a scris numai un rezumat al Sfintei Tradiţii, care formează Biblia sau Sfânta Scriptură.
Dar să-mi spui mie câţi feciori a avut Adam?
Sectarul: A avut trei: Cain, Abel şi Set şi alţii fără nume.
Preotul: Dar Biblia spune că a născut feciori şi fete. Câţi au fost de toţi?
Sectarul: Or fi fost 30, 40.
Preotul: Eva a trăit 950 de ani, mai mult decât Adam cu 20 de ani, şi a născut 50 de perechi de gemeni, băieţi şi fete, adică 100 de copii. Scrie în Hronograful lui Chedrinos. Şi se luau fratele cu sora. Auzi ce spune Biblia: Cain a luat în căsătorie pe sora sa Milada; şi a luat Set pe sora sa Teax. Se luau fratele cu sora. Aşa s-au înmulţit la început.
Sectarul: Dar se puteau lua neamuri în căsătorie?
Preotul: Da, căci până la Avraam n-a fost interzisă spiţa de rudenie. Se luau neamuri! N-a ţinut Avraam pe nepoata sa? N-a luat Isaac pe nepoata lui Avraam, pe Rebeca? Nu vedeţi? Că nu era pusă legea de neamuri. Dar să-mi spui tu mie câţi ani avea Set, când s-a răpit la cer şi a învăţat astronomia şi scrisul de la îngeri?
Sectarul: Nu scrie nicăieri.
Preotul: A fost Set de 40 ani, când s-a răpit la ceruri, şi a stat în cer 40 de zile şi a învăţat astronomia şi scrisul. Set a trăit 912 ani! Primul om care a scris din lume şi care a învăţat astronomia şi mişcarea astrelor, a fost Set, fiul lui Adam. Zice şi Sfântul Vasile: „Astronomia este de origine îngerească”; îngerii l-au învăţat pe Set.
Dar să-mi spui mie când s-a născut poporul uriaş şi cât a ţinut împărăţia uriaşilor, înainte de potop?
Tăcea predicatorul.
Preotul: Vezi că nu ştii? Biblia spune: Când s-au amestecat fiii lui Set cu fiii lui Cain s-a născut poporul uriaş; neam vestit din veac. Atât! Dar nu spune câte sute de ani au stat împăraţii uriaşilor şi câte urgii au făcut ei pe pământ.
Sectarul: Cine erau fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor? Noi zicem că fiii lui Dumnezeu erau îngerii, care s-au pogorât din cer şi au păcătuit cu fetele oamenilor.
Preotul: Nebunie! Dacă cugeţi după capul tău, te duci în fundul iadului. Ai văzut ce spune? Cât a trăit Set, 912 ani, nu s-au amestecat fiii lui Set cu fiicele lui Cain. Că fiii lui Set se numeau fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Cain, fiii diavolilor. Iar după moartea lui Set, au uitat fiii lui ce le-a spus tatăl lor; căci spune Scriptura: Şi s-au rănit fiii lui Set de frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au luat loruşi de soţii.
Deci atunci când s-au amestecat „fiii lui Dumnezeu” cu fiicele oamenilor, s-a născut poporul uriaş.
Sectarul: Dar voi de ce vă închinaţi şi faceţi cruce, că crucea a fost măciuca şi spânzurătoarea pe care a murit Domnul Iisus?
Preotul: De ce săriţi voi de la un subiect la altul? Aşa faceţi mereu când discutaţi cu cineva, ca să-l ameţiţi. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: Crucea pentru cei pieritori, nebunie este, iar nouă, celor ce ne mântuim, Crucea este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Vezi că Sfânta Cruce nu-i măciucă? Este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu!
Aţi auzit ce-i crucea, voi, sectanţilor, care înşelaţi oamenii şi-i duceţi în iad? „Şi va veni o sectă la sfârşitul lumii – zice Sfântul Andrei al Cezareei –, care nu va face cruce, căci le va pune Antihrist pecetea pe mâna dreaptă şi n-o vor ridica la frunte”, că fruntea este partea raţională a sufletului, adică mintea.
Am avut mai demult câteva femei baptiste de la Abrud –Alba. Una a zis: „Părinte nu fac cruce!” „Fă cruce! îi spun”. „Nu fac! Eu nu pot ridica mâna la frunte!” „Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce femeie şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!” „Nu, că nu pot ridica mâna!”
Şi eu îi iau mâna dreaptă şi-i fac cruce de trei ori pe faţă.
„Valeu! Valeu! Vai, tare mă simt uşoară!” „Da! Acum s-a dus dracul de pe mâna ta!” Aşa a fugit de la dânsa diavolul care o stăpânea. Apoi am mărturisit-o şi s-a întors din nou la Biserică. Vedeţi puterea Sfintei Cruci?
Sectarul: Bine. Dar de ce vă închinaţi la idoli, că Dumnezeu a zis la Deuteronom: Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, pe pământ, jos, în apă şi sub pământ. Să nu te închini lor, să nu slujeşti lor.
Preotul: Ce sunt acestea?
Sectarul: Icoanele la care vă închinaţi voi!
Preotul: Ia să-ţi spun eu! Cine a făcut prima icoană?
Sectarul: !!!
Preotul: Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Sfântul Ioan Damaschin spune că prima icoană o face Dumnezeu, adică pe om, după chipul şi asemănarea Sa.
Sectarul: El a făcut, dar nouă ne-a poruncit să nu facem.
Preotul: Iată, citeşte la „Ieşire” (23 – 29). Vezi în Biblie că tot ce este în biserică este făcut cu porunca lui Dumnezeu. Şi icoanele şi catapeteasma şi sicriul Legii Domnului şi heruvimii slavei şi veşmintele preoţilor şi mitra arhiereilor şi cădelniţele şi sfeşnicul cu şapte lumini, toate.
Nu i-a zis Dumnezeu lui Moise? „Moise, ia şi fă o ladă de salcâm şi o poleieşte toată cu aur! Moise, fă doi drugi de salcâm îmbrăcaţi cu aur, şi lada să aibă verigi, ca să bagi drugii şi să ridici sicriul Legii. Moise, pune în lada aceea Tablele Legii, pe care ţi le-am dat Eu pe Muntele Sinai. Pune şarpele de aramă, pe care l-ai făcut când îi mâncau şerpii în pustie, pune toiagul lui Aaron, care a înfrunzit când a rezemat de sicriul legii cele 12 toiege – căci al lui Aaron în noaptea aceea a înfrunzit şi a făcut migdale –, şi cupa cu mană – o cupă de aur. Mana era ca pâinea uscată, din care au mâncat evreii în pustie 40 de ani. Astea nu erau lucruri de mâini omeneşti?
Sectarul: Bine, dar locul de-a dreapta şi de-a stânga Prea Sfintei Treimi este predestinat, că spune …dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu. Matei 20, 23.
Preotul: Nu este adevărat! Mântuitorul zice: A şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit, căci aceste două locuri sunt rânduite Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Botezătorul de către Tatăl. Cine este Ioan Botezătorul? Cel mai mare om născut din femeie. Iar Maica Domnului cine este? Ce spune psalmul 44? De faţă a stătut Împărăteasa, de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată.
Dacă a născut pe Fiul lui Dumnezeu din Duhul Sfânt, a fost „cămara Duhului Sfânt”, L-a purtat în pântece şi L-a alăptat. Cine poate fi mai mare decât ea? Ea este Împărăteasa Duhului Sfânt, Împărăteasa Heruvimilor şi a Serafimilor! Toţi sectarii şi păgânii, în ziua judecăţii veţi vedea voi atunci cine este Maica Domnului, când va străluci peste ceata Heruvimilor. Vai de capul vostru! Veţi merge împreună cu satana în focul gheenei, toţi care huliţi pe Maica Domnului!
Vedeţi că Hristos era pe Cruce răstignit şi scuipat şi biciuit, însă nici atunci n-a uitat pe Maica Domnului. O arătă Sfântului Ioan Evanghelistul, zicând: Fiule, iată mama ta! Adică, ia-o în primire! Şi a luat-o. Şi către ea zice: Mamă, iată fiul tău! A dat-o în stăpânirea celui mai cinstit apostol şi a mai trăit 15 ani până la mutarea ei la cer.
Sectarul: Da, pentru că Ioan era într-adevăr fiul Maicii Domnului.
Preotul: Nu este adevărat! Sfântul Ioan Evanghelistul era fiul lui Zevedeu. Era cel mai tânăr ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos. Nu ai văzut tu în Evanghelie? Ioan şi Iacov erau fiii lui Zevedeu, nu ai Maicii Domnului! Că Maica Domnului, n-a mai avut copii. Ce zice Scriptura: Şi n-a cunoscut-o pe ea, până când n-a născut pe Cel întâi născut.
Sectarul: Da. Dar de aici se înţelege că după aceea a mai avut şi alţi copii.
Preotul: Cuvântul „până când” înseamnă veşnicie. Întoarce-Te, Doamne, până când…, sau Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului. Ce? După sfârşitul veacului nu mai este Hristos cu ei? Şi Mica, fata lui Saul, zice: N-a născut copil până n-a murit. Dar ce, a născut după ce a murit? Cuvântul „până când” înseamnă veşnicie. Nu că a cunoscut-o cândva alt bărbat înainte ca să mai nască.
Sectarul: În Apocalipsă se spune de pecetea lui Antihrist, 666, care este puterea lui.
Preotul: Tu crezi că numărul 666 se ia aşa după slovă? Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea de pe urmă, şi anume: Pofta fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; Mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie; şi al treilea şase înseamnă închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere;
Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin numărul 666 stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale.
Sectarul: Dar acest număr este vizibil şi trebuie evitat.
Preotul: Păi voi credeţi că o să fie o pecete cu numărul 666? Prostii! Dacă tu ceri tu 666 la Apocalipsă, eu îţi cer ţie să-mi spui ce este „jivină gândită” şi „cal galben” şi „cal roib” şi „cal negru”, şi „cetatea care naşte”. Cetatea se face femeie şi naşte. Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, cele şapte trâmbiţe. Ia să-mi spui tu mie ce-s acelea?
Sectarul: Nu ştiu!
Preotul: Păi spune, măi! Toate acestea sunt simboluri în Sfânta Scriptură. Deci răul din draci aceasta este: poftă fără minte, mânie fără judecată şi închipuire pripită. Asta înseamnă 666!
Sectarul: Copiii mici de ce trebuie să se cureţe prin botez, că ei sunt curaţi, n-au nici un păcat?
Preotul: Pentru ca să se spele de păcatul strămoşesc, cu care ne naştem toţi. N-ai citit tu în Psaltire: Căci întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea?
Sectarul: Da, dar copilul când este mic nu are credinţă şi Biblia spune: Cine va crede şi se va boteza, acela se va mântui.
Preotul: Voi ştiţi câte botezuri sunt? Aţi citit Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin?
Sectarul: Nu.
Preotul: Sunt nouă botezuri până la sfârşitul lumii: Primulbotez a fost potopul, pe vremea lui Noe. Al doilea botez a fost trecerea poporului ales prin Marea Roşie. Al treilea botez a fost botezul leviţilor, adică tăierea împrejur. Al patrulea botez a fost botezul lui Ioan Botezătorul, numit şi botezul pocăinţei.
Al cincilea botez a fost botezul prin apă şi prin Duh, botezul nostru creştin dat nouă de Hristos şi de Sfinţii Apostoli. Al şaselea botez este botezul Spovedaniei, instituit de Mântuitorul îndată după Înviere, când a dat Apostolilor puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor: Orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri şi orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. Al şaptelea botez este botezul pogorârii Duhului Sfânt; când S-a pogorât în chip de limbi de foc şi i-a făcut pe Apostoli să vorbească în toate limbile de sub cer. Al optulea botez este botezul sângelui, al muceniciei. Al noulea este botezul de la sfârşitul lumii, botezul cu foc, care nu mai este mântuitor, ci chinuitor pentru veacul veacului.
Sectarul: Părinte, mi-am dat seama că eu nu sunt înţeles aici. Eu nu pot să mă lepăd de credinţa pe care am aflat-o, chiar dacă mi-aţi răspuns la întrebările mele.
Preotul: Într-adevăr, toţi aceia care nu se supun Bisericii Ortodoxe, celei adevărate, rămân fracţiune eretică şi nu se vor îndrepta, că zic Sfinţii Părinţi aşa: „De la tot păcatul se întoarce omul uşor, dar de la eres, foarte greu!” Şi aceasta pentru că se întunecă partea raţională a sufletului şi degeaba îi spun eu că aici este alb, că el vede negru. Şi atunci foarte greu se întoarce. Aşa rămân toţi sectanţii, care s-au rupt de la dreapta credinţă!

Răspunsuri duhovniceşti: Patimile care vor stăpâni lumea: desfrâul, beţia, închipuirea şi ura între oameni

Ce ne puteţi spune despre pecetea lui Antihrist, 666, despre care se vorbeşte în Apocalipsă?

Frate, tu crezi că se ia aşa după slovă, 666? Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea din urmă, şi anume: poftă fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere; şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie. Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifrele 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale.

Păi voi gândiţi că o să fie o pecete cu cifrele 666?

Prostii! La Apocalipsă, dacă ceri tu 666, eu îţi cer ţie „jivină gândită“ şi „cal galben“ şi „cal roib“ şi „cal negru“ şi „cetatea care naşte“. Cetatea se face femeie şi naşte. Ia să-mi spui tu mie ce-s acelea? Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, cele şapte trâmbiţe, ce-s acelea? Păi spune, măi! Cea mai blestemată sectă din lume, care ne ameninţă, este secta iehoviştilor. Ce hule grele aduc ei împotriva dumnezeirii! Ei nu cred în Hristos. Este o sectă politică iudaică, care luptă împotriva creştinismului şi încearcă să atace dogma Preasfintei Treimi, căci despart pe Tatăl de Fiul şi de Sfântul Duh. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt ? Hristos este Cuvântul Tatălui. A fost vreodată Tatăl fără Duh? Ce spune în Psalmul 12: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor“. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt sau fără Duh? N-ai văzut la facerea omului? „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. Cu cine se sfătuia Tatăl, dacă nu era Fiul şi Duhul Sfânt? N-ai văzut la amestecarea limbilor: „Să ne pogorâm, să le amestecăm limbile“. Sfânta Treime de la început se descoperă în cele mai tainice Scripturi. Deci răul din draci acesta este: poftă fără minte, închipuire pripită şi mânie fără judecată. Asta înseamnă 666! „Şi va veni o sectă la sfârşitul lumii, zice Sfântul Andrei, care nu va face cruce şi le va pune Antihrist pecetea pe mâna dreaptă şi n-o vor ridica la frunte; că fruntea este partea raţională a sufletului, adică mintea“.

Am avut mai demult câteva femei baptiste tocmai de la Abrud-Alba. Două au făcut cruce. De 30 de ani erau baptiste. Una a zis: – Părinte, nu fac cruce!

– Fă cruce!, îi spun.

– Nu fac, nu pot ridica mâna în sus!

-Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!

– Nu, că nu pot ridica mâna! Şi eu îi iau mâna dreaptă şi-i fac cruce de trei ori pe faţă.

– Văleu! Văleu! Acum am putut-o ridica! Aşa a fugit de la dânsa diavolul care o stăpânea.

– Vai, tare mă simt uşoară!

– Da! Acum s-a dus dracul de pe mâna ta!

Apoi am mărturisit-o şi s-a întors din nou la Biserică. Vedeţi puterea Sfintei Cruci? (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 3)

http://cleopasihastria.wordpress.com/

Sfaturi si îndemnuri ale Parintele Arsenie Boca :

– Va lua tara foc din Prislop [e vorba de “focul” Duhului Sfânt: Lc. l2, 49]
– Nu va putea avea omul pace pe pamânt de nu va avea pace cu Dumnezeu! (I Tesaloniceni 5, 3; Luca 21, 55; Isaia 139, 11). Asadar în numele lui Hristos va rugam ca si cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împacati-va cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 20).
– Sa bagam de seama ca nu cumva crestinismul sa se ia de la noi. Pe simplul motiv ca noi, crestinii, nu aducem roadele acestui crestinism: oameni dupa chipul lui Iisus.
– Mântuirea nu se câstiga cu o fapta razleata, ci presupune o fata sociala; nimeni nu se mântuieste singur; de mântuirea sa se mai leaga o multime de oameni.
– Mântuirea noastra nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci si o fapta a libertatii noastre.

“Marturii din Tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004

http://www.agnos.ro

“Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Lc. 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. – Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi 24). Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni – şi doar el greşise, nu poporul (II Regi 24,17). Deci, înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate. “   ( Arsenie Boca )

/sfinx777 blog/

 

Despre reîncarnare

1.

REÎNCARNAREA

INCOMPATIBILĂ CU CREDINȚA

ORTODOXĂ

 

Ce cred adepții karmei și ai reîncarnării

            Potrivit doctrinelor religiilor orientale (mai ales a hinduismului și budismului), a ocultismului și, în general, ale așa numitei „Noua Eră”, după moartea trupească, sufletul intră în trupul altui om, animal și chiar plantă. Aceasta înseamnă cuvântul reîncarnare. Noua viață va depinde, spun ei, de viețile anterioare pe care le-a trăit, care pot fi de ordinul miilor, potrivit totdeauna cu spusele adepților acestei teorii. Aceasta înseamnă cuvântul karma. Aceasă teorie, cu desăvârșire incompatibilă cu Creștinismul, presupune o revizuire a lui Dumnezeu, a omului și a lumii. Adică, implică ideea că Dumnezeu nu este persoană, ci o „Supraconștiință impersonală”. Omul nu este nici persoană, nici creația lui Dumnezeu. Scopul omului este să se dizolve ca o picătură în oceanul „supraconștiinței universale”. Lumea nu este creația lui Dumnezeu, ci se identifică cu Dumnezeu (monism panteist extrem).

Acest punct de vedere despre reîncarnare nu este lege, așa cum vor să-l prezinte adepții ei, ci o doctrină religioasă a lor nedovedită.

            Împreună cu răspândirea acestor teorii ale lor merge și mulțimea ofertelor corespunzătoare în spațiul sectarismului contemporan și al ereziilor. Este ascuns de către adepții acestei teorii faptul că este mult mai probabil (totdeauna potrivit cu convingerile lor) să se reîncarneze cineva în animal sau în existență demonică, decât în om. Într-o carte hindusă de mare autoritate, așa cum este „Legea lui Manu”, se menționează o povestire alegorică: O broască țestoasă trăiește în adâncul mării și își scoate capul la suprafața apei o dată la o sută de ani. În același timp un inel plutește la suprafața apei. „Pe cât de nesigur este să treacă capul broaștei prin inel, tot atât de nesigur este să se reîncarneze o ființă, după moartea ei, într-un trup omenesc”.

De când?

            Această înșelare este foarte veche. S-a transmis lumii antice prin oracolele vechi și prin „misterele” idolatre. Astăzi i se face propagandă prin mass media și este oferită mai ales prin maeștrii guru, adică prin toți acei dascăli, chipurile, luminați care vin la noi mai ales din Orinetul Îndepărtat. Potrivit cu credința religioasă a karmei și a reîncarnării, sufletul este supus unui nesfârșit ciclu de nașteri și de morți, care se repetă ca o tortură continuă (samsara). Tocmai din această tortură promite guru să-l elibereze pe om, dacă discipolul său se va preda lui în întregime. Singurul mod, spun ei, de a ieși din această tortură continuă este „să acționeze fără atașament”. O aparentă faptă bună, atunci când se face cu o implicare emoțional-ființială are drept consecință acumulare de karma, în timp ce, chiar și o crimă, când se face fără acest atașament, cel care face aceasta nu acumulează karma.

 

Consecințe

            Aceasta însă are drept consecință răsturnarea completă a temeliilor pe care se bazează societatea noastră și toate celelalte societăți care, chiar și într-un mai mică măsură, se raportează la modul de viață propus de Creștinism.

Aceasta înseamnă că, dacă va accepta cineva această lege pseudoștiințifică, nu va putea cere responsabilitate de la nimeni pentru nimic, nici nu are sens să se nevoiască pentru ceva mai bun, de vreme ce pentru toate este de vină karma. În felul acesta dispar persoana, libertatea, responsabilitatea, dragostea. Victima, nu numai că nu trebuie să tragă la răspundere pe chinuitor, ci, dimpotrivă, trebuie să simtă că fără el „nu și-ar fi putut îndeplini karma sa”.

Așa cum s-a spus, nu există o teorie mai convenabilă decât aceasta pentru orice elită socială a oricărei epoci.

            Prin această prismă, lupta pentru libertate, dreptate socială, asistență socială, pentru orice îmbunătățire a condițiilor de viață nu are absolut nici un sens. Și nu numai aceasta, ci chiar este condamnată, deoarece îi împiedică pe oameni „să-și îndeplinească karma lor”. Este foarte important să spunem că învățătura despre karma constituie acea bază teoretică pe care, spijinindu-se guru, își ridică pretențiile legate de supunerea totală a discipolilor lui.  Și aceasta pentru că omul, spun ei, nu poate să se elibereze singur, ci are nevoie de ajutor. Iar acest ajutor i-l poate da numai „omul-dumnezeu”, guru. Concepția că viața aceasta este determinată de karma vieților anterioare, îl aruncă pe adeptul acestei teorii într-o căutare disperată prin „retrospectiva în viețile anterioare”, care de obicei se face prin hipnoză.  Dar prin hipnoză, așa cum se practică în spațiul ocultist extins, omul își deschide în chip primejdios ușa sufletului său pentru lucrările demonice. În afară de aceasta, i se induc idei care au drept consecință completa subminare și răsturnare a relațiilor sale familiale și sociale. De pildă, că aceea care acum este femeia sau fiica sa, în viața anterioară a fost mama sau sora sa etc. Este limpede că aceste concepții pot distruge familii sau pot crea relații împotriva firii. Doctrina karmei și a reîncarnării face imposibilă crearea legăturilor interpersonale, care se sprijină pe unicitatea persoanei, de pildă în cadrul căsătoriei sau a vieții familiale.

Puncte vulnerabile

1. 1.  Unul dintre punctele vulnerabile ale acestei doctrine este că adepții ei sunt în imposibilitate de a justifica absența amintirilor din viețile anterioare. Dacă însă, așa cum spun ei, în această viață ne aflăm „ca să ne primim lecția și să evoluăm”, atunci cum se face că nu ne amintim de faptele pentru care plătim? Cum vom fi învățați de ele, de vreme ce nu ni le amintim?
2.  Adepții teoriei reîncarnării care, în același timp – ca cei ce aparțin spațiului ocult extins – sunt și adepții spiritismului, adică ai credinței în comuniunea cu „lumea spiritelor”, cad într-o vădită contradicție. Și iată de ce:

Dacă este adevărat, așa cum cred ei, că în 49 de zile sufletul celui mort se reîncarnează, atunci cu care suflete ale celor morți comunică medium-urile (spiritiștii)?

Dacă este adevărată teoria reîncarnării, atunci teoria spiritismului este o minciună. Și invers. Desigur, noi știm că amândouă sunt minciuni.

1. Încă un alt argument din istorie și matematică. Faptul că populația pământului a crescut în ultimele două secole de la unul la șase miliarde de oameni, arată cât de falsă este teoria despre karma și reîncarnare. Ce s-a întâmplat, oare, de s-a petrecut aceasă creștere explozivă? Unde au fost aceste suflete? Și de ce până acum nu au luat trup material?

 

Incompatibilă cu Credința Ortodoxă

                 Fără nici o îndoială doctrina despre karma și reîncarnare este anticreștină. Apostolul Pavel o spune limpede: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”[1].

                 Este cu totul fals ceea ce învață adepții rătăcirii reîncarnării, adică faptul că, chipurile, reîncarnarea a constituit o învățătură și a Bisericii până în secolul VI. Însă Istoria Bisericească și scrierile patristice dezmint aceasta.

                 Argumentul ocultiștilor care susțin că, chipurile, Sfânta Scriptură învață despre reîncarnare, spunând că Sfântul Ioan Înaintemergătorul este reîncarnarea lui Ilie, potrivit textului: „Ilie a și venit… Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul”[2], este naiv. Ei uită că, potrivit teoriei lor, pentru a se putea  înfăptui reîncarnarea trebuie să premeargă moartea. Însă proorocul Ilie n-a murit.

                 Explicarea textului evanghelic de mai sus este simplă: Arhanghelul Gavriil îi spune tatălui Cinstitului Înaintemergător: Ioan va veni „cu duhul și puterea lui Ilie”, adică va avea harisma proorocească și îndrăznirea Proorocului Ilie.

Pe de altă parte, dacă Hristos ar fi primit reîncarnarea, nu ar fi înviat morți, ci s-ar fi limitat numai la a le mângâia rudele.

Dar ceea ce este mai semnificativ pentru noi creștinii este faptul că aceasă rătăcire a reîncarnării amenință să anuleze întreaga Evanghelie a mântuirii în Hristos, adoptând mincinoasa (luciferica) „evanghelie a șarpelui”, adică învățătura auto-evoluției, auto-realizării și auto-mântuirii. Pentru adepții Noii Ere nu Dumnezeu este Cel care coboară la neputința omului, ci omul, prin reîncarnări, urcă și se face dumnezeu cu propriile sale puteri.

Cel care acceptă aceasă teorie antihristă a reîncarnării, se scoate pe sine din sânul Bisericii lui Hristos, deoarece:

1. Nu acceptă Simbolul Credinței în care mărturisim că Hristos a înviat din morți și-L așteptăm să vină la a Doua Sa Venire. În Simbolul Credinței mărturisim două Veniri ale lui Hristos și nu o mulțime de reîncarnări ale Sale, așa cum cred ocultiștii, care încearcă să distrugă unicitatea Persoanei lui Hristos și venirea Lui în lume ca Dumnezeu și Mântuitor. În Simbolul Credinței mai mărturisim că așteptăm și învierea noastră și învierea tuturor morților și nu un nesfârșit ciclu de reîncarnări.
   1. Neagă dinstincția dintre Creator și creație.
   2. Neagă Judecata viitoare.
   3. 4.    Neagă unicitatea, libertatea și responsabilitatea persoanei umane, de vreme ce acolo toate funcționează în cadrul unei necesități oarbe.
   4. 5.   Neagă dragostea. Cuvintele „a se bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng”[3] sunt considerate de către adepții karmei și ai reîncarnării nu virtute, ci slăbiciune și alipire care te împiedică să auto-evoluezi.

De asemenea, pentru noi trupul omenesc nu este închisoarea sufletului, ci Biserică a Sfântului Duh, Care sălășluiește în noi. Viața nu este pedeapsă și osândă pentru faptele săvârșite, chipurile, în viețile anterioare, ci dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este eliberarea, ci este „plata păcatului”[4], și este îngăduită de Dumnezeu ca „răul să nu se facă fără de moarte”. (În timp ce pentru dascălii reîncarnării viața este pedeapsă, iar nu moartea)

În sfârșit, această înșelare, adică faptul că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele noastre, se dovedește a fi o admirabilă meșteșugire a diavolului celui ucigaș de oameni pentru vânarea de adepți-victime.

Parareligia îi adoarme pe oameni, promițându-le o mulțime infinită de posibilități de satisfacere a patimilor fără nici o responsabilitate. Dar după moarte sufletul nu se poate pocăi. Evanghelia propovăduiește: „Acum este vreme bine-primită, acum este ziua mântuirii”[5]. Acum, în această viață, se decide viitorul nostru veșnic.

 

Traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

---

[1] Evrei 9, 27.

[2] Matei 17, 12-13.

[3] Romani 12, 15.

[4] Romani 6, 23.

[5] II Corinteni 6, 2.                                                  

 

                                                                                                                                                   2.

Texte din Sfânta Scriptură pe care le folosesc ocultiștii pentru a justifica reîncarnarea

Pr. Antonie Alevizopulos

Doctor în Teologie și în Filozofie

 

 

Câteva texte scripturistice

Ocultiștii care susțin că Noul Testament propovăduiește reîncarnarea invocă unele texte scripturistice.

În revista „Parapsihologia” lui Gh. Vuluku făcându-se referire la textul de la Matei 5, 18: „Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”, se face următorul comentariu: „Care Lege? Nu Legea cărturarilor și a fariseilor, ci Legea karmei”[1].

Dar Hristos vorbește aici despre scopul venirii Sale. „Să nu socotiţi”, spune El, „că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”[2]. Hristos a împlinit și a întregit Legea și proorocii. Referindu-se la cuvântul din Vechiul Testament, „ochi pentru ochi”, adaugă: „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”[3]. Adică, nu numai să nu răsplătească mai multe decât acelea cu care a fost nedreptățit, ci să nu răsplătească deloc cu rău. Aici nu se face deloc aluzie la karma și reîncarnare. Un alt text la care se referă revista „Parapsihologia” este cel de la Romani 6, 23. Și comentează: „Ce altceva poate să însemne, decât faptul că karma pentru faptele rele are drept consecință întoarcerea în pământ, ca să poarte păcătosul pedeapsa morții până ce va învăța lecțiile sale?”[4] Textul de la Romani 6, 23 spune „că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”. Păcatul înseamnă despărțirea omului de Dumnezeu și el duce la moartea duhovnicească. Însă atunci când păcătosul aleargă la dragostea lui Dumnezeu și renaște cu darul lui Dumnezeu „în Hristos Iisus”, este adus de la moarte la viață.

Așa cum s-a spus, această renaștere nu se săvârșește în decursul mai multor vieți, ci se poate face și într-o clipă. Aceasta s-a petrecut cu tâlharul, care a căutat mila lui Hristos.

Sfântul Apostol Iacov spune că atunci când cineva este atras de propria sa poftă, este ispitit și pofta lui naște păcatul, iar păcatul – moartea, adică moartea duhovnicească. Însă această moarte duhovnicească este biruită prin renașterea omului, care este rezultat nu al propriei sale strădanii, ci al voinței lui Dumnezeu[5] Constatăm din nou că în acest text nu este vorba despre karma și reîncarnare, ci despre consecința păcatului omenesc și despre lucrarea Harului lui Dumnezeu. Hristos a vorbit despre „nașterea de sus”, înțelegând prin ea renașterea duhovnicească, care se săvârșește prin Sfântul Botez și prin viața în Biserică[6]. Ocultiștii revistei „Parapsihologia” folosesc și acest text ca să susțină: „Iată, o exprimare și menționare clară a necesității ca omul să treacă din viață în viață până ce va ajunge la împlinirea spirituală”[7]. Aici se subînțelege cu siguranță strădania omenească, din viață în viață, cu scopul ca omul să se conducă pe sine la împliniri spirituale, conchide aceeași revistă. Dar textul vorbește despre „nașterea de sus”, ca dar al lui Dumnezeu, care exclude orice înțeles de auto-mântuire, pe care se bazează învățătura karmei și a reîncarnării. Mântuirea nu se săvârșește prin strădaniile omului, care se prelungesc „din viață în viață”, ci prin Jerfa lui Hristos, care este una și singura: „Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc”[8]. Hristos îi mântuiește pe credincioși, nu se mântuiesc ei singuri. Nu vine de fiecare dată cu o nouă reîncarnare ca să-i mântuiască, ci a venit și a dăruit mântuirea printr-una și singura Sa Jertfă. Iar noi toți care ne-am alipit, prin Sfântul Botez, la Trupul lui Hristos și trăim „în Hristos”, căutăm acum nu la alte reîncarnări, ci la a Doua Venire a Sa, care va însemna pentru noi toți învierea trupurilor, nestricăciunea și nemurirea.[9]

Ocultiștii cu care ne ocupăm nu acceptă această învățătură și neagă a Doua Venire a lui Hristos.

Potrivit cu concepția lui Kayse, pe care o acceptă și Gh. Vulukos, „Duhul lui Iisus Hristos s-a manifestat de multe ori pe pământ, înainte de venirea lui Hristos. Uneori s-a manifestat printr-un oarecare om, cum a fost Melchisedec, iar alte ori s-a manifestat ca o putere spirituală, printr-un oarecare dascăl, care a păstrat cultul unui oarecare dumnezeu.”[10]

            Potrivit acestei concepții, ceea ce a fost Hristos, poate deveni fiecare om. „Hristos Care S-a manifestat Însuși prin trupul lui Iisus, și-a împlinit propria Sa evoluție pe pământ. Iar aceasta creează convingerea în asigurarea Sa dată Ucenicilor Lui că ei ar fi fost destoinici să facă toate cele pe care El le-a făcut. Aceasta ar fi fost cu neputință, dacă ar fi rămas atât de nedesăvârșiți duhovnicește, așa cum erau în acea perioadă. Se presupune că s-ar fi întors de mai multe ori până să poată ajunge la stadiul proprii Lui iluminări”[11]. Conform cu aceste păreri, Hristos nu a fost Mântuitorul lumii, așa cum spune Sfânta Scriptură[12], ci a venit pentru un singur scop, adică propria  sa „evoluție” și „mântuire”. Crucea lui Hristos nu are, potrivit acestei concepții, un caracter ispășitor, ci este numai un exemplu care să arate discipolilor Lui „ nu numai lesnirea cu care pot să se slobozească de legăturile pământești ale cărnii, ci și întreaga lipsă de însemnătate a trupului din clipa în care a încetat să mai adăpostească sufletul…. Principele Păcii a venit pe pământ sub chip omenesc ca să-și împlinească propria Sa dezvoltare.”[13] Potrivit acestora a Doua Venire a lui Hristos, nădejdea creștinilor, care va însemna propria lor înviere trupească, intrarea în viața veșnică în nestricăciune și nemurire[14], este anulată. Kayse, referindu-se la diferite „manifestări” ale lui Hristos, conchide: „Ce legătură are această concluzie cu a Doua Venire? Deci, având în vedere toate cele pe care le-am menționat, a Doua Venire încetează să existe”[15]. Gh. Vulukos susține:

„…Hristos, prin întrebarea: «Cine spun că sunt Eu?»[16], a vrut să afle cine credeau oamenii că a fost într-o viață anterioară, iar presupunerea este adeverită din răspunsul Ucenicilor, că El a fost Ilie sau Ieremia, «un răspuns pe care nici nu l-a dezmințit, nici nu l-a adeverit»”[17]. Argumentul acesta este greșit, pentru că Hristos subliniază aici ipostasul Său teantropic, referindu-se la credința pe care a propovăduit-o Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”[18].  „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”[19]. Adevărata identitate a lui Hristos s-a descoperit lui Petru nu de la om, ci de la Însuși Dumnezeu. Faptul că Hristos nu vine prin repetate reîncarnări, îl subliniază îndeosebi Epistola către Evrei. „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire”[20]. Hristos nu a venit de mai multe ori, sub diferite trupuri și nume, ci numai o singură dată și este așteptat să vină la a Doua Sa Venire. Prin urmare,  aceste texte la care recurg ocultiștii, care susțin că, chipurile, Noul Testament învață despre karma și reîncarnare, nu au nici o legătură cu acest subiect.

Legătura dintre Ilie și Ioan

Cei care argumentează că reîncarnarea este o învățătură creștină, se bazează mai ales pe textele din Evanghelia lui Matei, în care se menționează numele lui Ilie. Revista „Parapsihologia” la care ne referim scrie: „Despre Ioan Botezătorul a spus: «Şi dacă voiţi să primiţi, el este Ilie, cel ce va să vină»[21]; «Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit»[22]. Ce înțelesuri pot avea aceste două stihuri, dacă nu faptul că Ioan a fost reîncarnarea Proorocului Ilie?”[23] Dacă cercetăm cu atenție textul de la Matei 11, 9-14, vom vedea că Ioan se deosebește de Proorocul Ilie, deși privit într-un alt chip se identifică cu el.

           „Că el este acela despre care s-a scris: «Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta». Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul… Şi dacă voiţi săprimiți, el este Ilie, cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit să audă”.

            Între cei născuți din femeie nu s-a arătat unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Nici Ilie, nici un al prooroc. Dacă voiți să primiți, el este Ilie care va să vină. «Cine are urechi de auzit să audă». Cel care are urechi duhovnicești, să audă și să înțeleagă sensul acestor cuvinte. Nu trebuie luate aceste cuvinte după literă, ci trebuie să li se dea un înțeles duhovnicesc.

Astfel Ilie se identifică și nu se identifică cu Ioan; a venit și va să vină.

„Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles Ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul”[24]. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă tâlcuirea corectă a acestor texte. Hristos, spune Sfântul, a spus că: „El este Ilie, cel ce va să vină”. Acum însă spune că Ilie „a venit”. Și iarăși spune că atunci când va veni Ilie, va așeza la loc toate. Nu trebuie să credem că aceste cuvinte se contrazic, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru că atunci când spune că va veni Ilie și va așeza la loc toate, se referă la Ilie însuși și la întoarcerea iudeilor, care se va face atunci, în vremea de dinaintea celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Dar atunci când spune că: „(el este) cel va să vină”, îl numește pe Ioan Ilie, din pricina asemănării lucrării lui cu celei a lui Ilie. Sfântul Ioan Gură de Aur aduce pilda proorocilor care, pe fiecare rege care conducea îl numea David, iar pe iudei îi numeau căpetenii de sodomeni din pricina purtării lor[25]. „Deci, după cum Ilie va fi înaintemergătorul celei de a Doua Veniri a Domnului, tot așa și Ioan a fost înaintemergătorul celei dintâi veniri”[26]. „Sfintele Scripturi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbesc de două veniri ale lui Hristos; aceasta care a avut loc și cea viitoare… Dar și Proorocii vorbesc de două veniri ale lui Hristos. Înaintemergător celei de a doua veniri va fi Ilie[27]; al celei dintâi a fost Ioan Botezătorul, pe care Hristos îl numea și Ilie, nu pentru că era Ilie, ci pentru că împlinea slujirea aceluia. După cum Ilie va fi înaintemergătorul celei de a Doua Veniri a lui Hristos, tot așa și Ioan a fost înaintemergătorul celei dintâi”[28].

            În aceeași omilie, Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvintele de la Matei 11, 14 și de la Maleahi 3, 1 și 4, 5-6, arată că Hristos a spus aceste cuvinte „ca să arate că Ioan este Ilie și Ilie Ioan. Că amândoi au primit aceeași slujire, amândoi au fost înaintemergători. Din pricina aceasta nici n-a spus atât: «Acesta este Ilie», ci: „Dacă vreți să primiți, acesta este», adică dacă luați aminte cu inimă curată la cele ce se petrec în jurul vostru. Și nu s-a mărginit la atâta, ci la cuvintele: «Acesta este Ilie, cel ce va să vină», a adăugat: «Cel ce are urechi de auzit să audă»”[29].

            Tâlcuirea acestor texte este întărită și mai bine de cuvintele de la Luca 1, 17: „Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie”. Adică va fi părtaș harismei și puterii lui Ilie. De altfel, proorocul Meleahi adaugă și locul natal al aceluia care este așteptat să vină înaintea celei de a Doua Veniri a lui Hristos, precum și lucrarea concretă pe care trebuie să o săvârșească. El scrie: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Tesviteanul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc tot pământul”[30].

            Desigur Ioan nu este tesvitean, nici nu va fi înaintemergător al înfricoșătoarei și celei de a Doua Veniri a lui Hristos, când Domnul „va lovi tot pământul”. În timpul celei dintâi veniri a Domnului, al căreia înaintemergător a fost Ioan, nu s-a întâmplat așa ceva. Hristos nu a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea[31]. Încă și lucrarea Tesviteanului va fi să convingă pe iudei să creadă în Hristos, ca să nu fie nimiciți toți atunci când va veni Domnul. De aceea și subliniază că le va așeza la loc pe toate[32], adică îi va aduce la dreapta Credință pe iudeii care vor trăi atunci[33].

            Ilie nu a murit, ci a fost ridicat la cer[34]. Așadar, el nu se poate reîncarna, de vreme ce nu și-a părăsit trupul. Căci cum ar putea să se afle în același timp în două trupuri diferite? Ar fi trebuit să moară și el cu moarte firească, ca toți oamenii[35]. Așadar, va trebui să vină iarăși. Și aceasta se va face înainte de a Doua Venire, în vremea lui antihrist, când va propovădui iudeilor. Iar când își va împlini lucrarea, va fi omorât, dar va învia[36]. Ilie se arată pe Muntele Schimbării la Față împreună cu Moisi după nașterea lui Ioan. Dacă concluziile adepților reîncarnării ar fi fost drepte, atunci Sfânta Scriptură ar fi trebuit să-l fi menționat cu numele de Ioan, și Ucenicii ar fi trebuit să-l vadă pe Ioan, iar nu pe Ilie.

            Așadar textele de mai sus care se referă la legătura din Ilie și Ioan Botezătorul nu justifică punctele de vedere ale ocultiștilor care susțin că Noul Testament propovăduiește, chipurile, karma și reîncarnarea. Ilie pe care îl așteptăm nu a fost Ioan Înaintemergătorul. El însuși a negat asta, atunci când a fost întrebat dacă este Ilie: „Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt”[37].

 

 Cazul orbului din naștere

Ocultiștii la care ne-am referit invocă și cazul orbului din naștere[38]. Și spun:

„În cazul bărbatului orb din naștere, întrebarea Ucenicilor Săi: ”           Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”   , arată vădit credința lor în reîncarnare. Doreau să afle dacă a fost karma părinților bărbatului orb pricina să aibă un fiu orb sau bărbatul a fost lovit de orbire ca să-și îndrepte o oarecare greșeală săvârșită într-o viață anterioară. Se cuvine să se consemneze faptul că Iisus a primit această întrebare ca una absolut firească și fără să-i mustre (pe Ucenici)”[39]. Aici trebuie să spunem că Iisus, prin răspunsul său, a exclus cazul menționat în revista ocultistă: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”[40]. Hristos se referă aici la consecință, iar nu la scop. La fel face și în multe alte cazuri. Astfel spune: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”[41]. Aici nu arată scopul venirii lui, ci consecința ei. Pentru că atunci când vorbește despre scop, accentuează că nu a venit să judece, ci să mântuiască lumea[42]. Tot așa și în cazul orbului, accentuează consecința orbirii sale: „Ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. În ce chip se vor arăta lucrările lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că evreii au auzit că Dumnezeu l-a făcut pe om luând țărână din pământ. Și Hristos a făcut la fel. Ca să facă din nou ochii orbului a luat țărână. În acest fel arată prin lucrare că El este Acela care l-a făcut pe om. Prin faptul de a face ochi și a-i da puterea de a vedea, Și-a arătat slava Sa ascunsă. Acesta este Creatorul și re-Creatorul tuturor. Prin El s-au făcut și se fac din nou toate. Ucenicii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu au spus ceea ce au spus sub formă de întrebare, ci de nedumerire. Căci în cazul orbului din naștere, nimeni nu va putea afla pricina orbirii în păcat. El nu a apucat să păcătuiască pentru că s-a născut orb. Și nici păcatul părinților lui nu poate fi pricina orbirii, deoarece copilul nu se pedepsește pentru nedreptățile părinților lui. Așadar, sensul cuvintelor Ucenicilor a fost acesta: Ce a făcut acesta de s-a născut orb? De ce s-a întâmplat aceasta?[43]

Ceea ce semeni vei și secera

Apărătorii reîncarnării se referă în mod deosebit la Sfântul Apostol Pavel. Revista „Parapsihologia” consemnează:

„Sfântul Pavel credea vădit în reîncarnare. A menționat deja cuvintele care constituie rezumatul Legii Karmei: «Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera». Iar stihurile care urmează merg și mai departe: «Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi»[44]”[45]. Sfântul Apostol Pavel subliniază în capitolul 6 al Epistolei către Galateni că creștinii trebuie să se îndrepte unul pe altul și fiecare să ducă greutatea celuilalt. Și dacă cineva crede că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine. Fiecare trebuie să-și cerceteze fapta sa și atunci cuvântul laudei sale va fi numai pentru sine, iar nu pentru ceilalți; pentru că fiecare își va purta propria povară. Cel care este catehizat să-l facă pe cel ce catehizează părtaș la toate bunurile lui. Așa cum cel care catehizează îi dă cele duhovnicești, tot astfel și el să-i dăruiască aceluia bunurile materiale. După ce a rânduit acestea, Apostolul Pavel continuă: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”. Cu alte cuvinte, cel care lucrează potrivit cugetării trupești, potrivit cu poftele cărnii, cel care își rânduiește viața pe acest fundament, va secera munca veșnică. Iar cel ale cărui fapte sunt roade ale Duhului Sfânt, unul ca acesta va secera viață veșnică. Aici nu se referă la repetate nașteri și morți, ci la Judecata viitoare. De aceea și spune în continuare: „Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi”[46]. Deci,  să nu încetăm a face binele, spune, pentru că la vremea rânduită vom secera roadele ostenelilor noastre; dacă nu ne vom lenevi. Iar aceasta nu într-o nouă naștere, ci la Judecata viitoare; atunci vom secera roadele ostenelilor noastre. Și această Judecată va fi una și singura, se va facea „o dată”, iar nu de multe ori[47].

Revista ocultistă face trimitere și la II Corinteni 9, 6-7. Și scrie:

„«Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă întru binecuvântare, întru binecuvântare va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă». Aici se află învățătura Legii (Karmei), iar concluzia primelor cuvinte este la fel de corectă: Ceea ce a secerat omul este ceea ce a și semănat”[48].

Aici însă Sfântul Apostol Pavel vorbește despre slujirea sfinților, adică despre ajutorarea creștinilor dintre neamuri făcută fraților lor din Ierusalim care sufereau. Îi îndeamnă pe creștini să dăruiască cu generozitate, așa cum au făcut și creștinii din Macedonia. Nu trece cu vederea să laude și râvna creștinilor din Ahaia și sfârșește prin a sublinia chipul corect al ajutorării. Să aveți în vedere, spune el,  că „cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa… Căci pe dătătorul de bună voie îl iubește Dumnezeu”.

            În continuare adaugă că Dumnezeu va dărui multe bunătăți celui care le împarte fraților, încât: „Întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu”[49].

 

            Concluzia care reiese este că Noul Testament nu face referire la karma și reîncarnare. Și nici Hristos, nici Apostolii nu au crezut în aceste doctrine.       

 

Trad.: Ierom. Ștefan N.

 

---

[1] Parapsihologia, Iunie 1980, p. 92.

[2] Matei 5, 17.

[3] Matei 5, 38.

[4] Parapsihologia, Iunie 1980, p.92.

[5] Iacov 1, 14-18.

[6] Ioan 3, 3-5.

[7] Parapsihologia, Iunie 1980, p.92.

[8] Evrei 10, 14.

[9] Vezi și toate cele care sunt expuse în cărțile noastre: „Auto-cunoaștere, auto-evoluție, mântuire”, Preveza 1991 și„Biserica Orodoxă. Credință – Cult – Viață”, Preveza 1991.

[10] Vezi, Langley, p. 124.

[11] Langley, p. 129.

[12] Luca 2, 11; Faptele Apostolilor 4, 12; Romani 3, 8-13.

[13] Langley, p. 131.

[14] I Corinteni 15, 13-58.

[15] Langley, p. 124.

[16] Matei 16, 13-14.

[17] Parapsihologia, Iunie 1980, p. 91.

[18] Matei 16, 16.

[19] Matei 16, 17.

[20] Evrei 9, 27-28.

[21] Matei 11, 14.

[22] Matei 17, 12 și Marcu 9, 13.

[23] Parapsihologia, Iunie 1980, p. 91.

[24] Matei 17, 11-13.

[25] Isaia 1, 10.

[26] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, Editura IBMBOR, București 1994, p. 661.

[27] Maleahi 4, 5.

[28] Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 659.

[29] Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 456.

[30] Maleahi 4, 5-6.

[31] Ioan 12, 47.

[32] Matei 17, 11.

[33] Cf. Romani 11, 25-26.

[34] IV Împărați 2, 11.

[35] Psalmul 89, 48.

[36] Apocalipsa 11, 7-14.

[37] Ioan 1, 21.

[38] Ioan 9, 1-7

[39] Parapsihologia, Iunie 1980, p. 92.

[40] Ioan 9, 3.

[41] Ioan 9, 39.

[42] Ioan 3, 17.

[43] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, Omilia 56, EPE, vol.14, p. 27.

[44] Galateni 6, 7-9.

[45] Parapsihologia, Iunie 1980, p. 93.

[46] Galateni 6, 9-10.

[47] Efeseni 9, 27.

[48] Parapsihologia, Iunie 1980, p. 93.

[49] II Corinteni 9, 11.

 

/marturieathonita blog/

 

 

UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI (La 70 de ani de la congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol) de Episcopul Fotie al Triadiţei

În 1919, încă pe timpul aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Atena, francmasonul Meletie Metaxakis pune în faţa Sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului.

Meletie propune formarea unei comisii pentru studierea acestei probleme.
Sinodul Bisericii din Grecia aprobă propunerea şi emite directiva corespunzătoare.
Comisia înfiinţată trimite Sinodului următorul text definitivat: „După părerea comisiei schimbarea calendarului iulian, dacă acest fapt nu contravine principiilor canonice şi dogmatice, poate fi realizată cu condiţia acordului tuturor celorlalte biserici autocefale şi. înainte de toate, a Patriarhiei Constantinopolului, căreia s-ar cuveni să i se dea libertatea oricăror iniţiative în acest domeniu, cu condiţia să nu se treacă la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar, mai exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri proprii ambelor calendare – celui iulian şi celui gregorian”. Această propunere exprimată cu abilitate în termeni diplomatici şi instabilă în construcţia sa interioară, neavând nici un fel de argumentaţie deosebită, consideră schimbarea calendarului drept necesară. Concomitent, se încearcă a se păstra aparenţele, menţionând principiile canonice şi dogmatice şi cerând sobornicitatea hotărârii finale. Ulterior, aceste condiţii vor fi definitiv uitate. Hotărârea comisiei a constituit un nou pas către atât de dorita, de către Meletie şi tovarăşii săi, reformă calendaristică. La şedinţa sa din 20 mai 1919, Sinodul Bisericii din Grecia acceptă în unanimitate părerea lui Meletie că „statul este liber să accepte calendarul gregorian ca fiind cel european, iar până la crearea unui nou calendar ştiinţific, pentru Biserică rămâne valabil calendarul iulian”. Sinodul trimite guvernului grec această opinie împreună cu hotărârea comisiei privitoare la reforma calendaristică. La această consfătuire Meletie pronunţă, printre altele, şi următoarele cuvinte semnificative: „în prezent situaţia Bisericii Ortodoxe din Rusia s-a schimbat şi au apărut perspective mai favorabile pentru apropierea de Occident”. Şi, mai departe Meletie subliniază: „Considerăm că, trebuie schimbat calendarul”. După instalarea sa fulgerătoare şi nelegală pe scaunul de la Constantinopol, Meletie Metaxakis continuă să acţioneze metodic şi insistent în această direcţie. El preia asupra sa iniţiativa recomandată le către comisia Sinodului şi în circulara din 3 februarie 1923 „către Prea Fericiţii şi înalt Prea Sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România” pune problema schimbării calendarului bisericesc. În circulară sunt evocate următoarele motive ale reformei: „Problema calendarului există demult, dar a căpătat o însemnătate deosebită în zilele noastre, când devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, acelaşi cu calendarul folosit în celelalte ţări ale Europei şi în America. Din toate părţile Biserica primeşte cereri şi doleanţe de a se stabili un calendar comun în viaţa laică şi religioasă, nu numai pentru ca creştinul să fie în armonie cu sine însuşi, ca cetăţean şi creştin, ci şi pentru a contribui la unirea tuturor creştinilor chemaţi în numele Domnului, care să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi învierea Sa”. Aceleaşi motive sunt invocate de către patriarhul Meletie şi în cuvântarea sa la deschiderea Congresului ”pan-ortodox”: Devine evident că principiile directe care au dus la reforma calendarului bisericesc îşi aveau rădăcinile nu în tradiţie, teologie, în viaţa liturgică şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci în dimensiunea orizontală a gândirii semilaice, semireligioase, în cultul ecumenic al ideii politico-religioase a unităţii creştine. În circulara sa Metaxakis cheamă pe „întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe să-şi dea consimţământul pentru formarea Comisiei cu participarea unor reprezentanţi din fiecare Biserică imediat după sărbătoarea Paştelui, pentru a dezbate chestiunea calendarului şi alte chestiuni urgente”. Circulara lui Meletie nu întâmpină însă bunăvoinţa celor mai vechi Patriarhate după Constantinopol: cel de la Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, în data de 10 mai 1923, sus pomenita comisie sub preşedinţia lui Meletie Metaxakis îşi începe lucrul. La şedinţele ei participă 9 membri: 6 episcopi, un arhimandrit şi doi laici.

Iată numele participanţilor ei:

Din partea Patriarhiei Constantinopolului – trei reprezentanţi: patriarhul Meletie IV, mitropolitul Calinic, laicul Antoniadis, profesor de teologie.

Din partea Bisericii Ciprului: mitropolitul Vasile de la Niceea (ulterior patriarh ecumenic 1925-1929).

Din partea Bisericii Sârbe: mitropolitul Gavriil din Cernogorie (ulterior patriarh al Serbiei †1952), dr. Milancovici, profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad.

Din partea Bisericii din Grecia: mitropolitul Iacov.

Din partea Bisericii Române: arhimandritul Iulie (Scriban).

Din comisie a făcut parte şi arhiepiscopul Alexandru (Nemolovski) din America de Nord, aflat pe atunci într-o situaţie canonică neclară şi care, de fapt, nu era reprezentantul nimănui (mai târziu a trecut în exarhatul evloghian, aflat sub jurisdicţia patriarhului ecumenic).

În afară de cei 9 participanţi, la primele şedinţe ale congresului a fost prezent şi arhiepiscopul Anastasie (Gribanovski) al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Arhieresc al Bisericii Ruse din afara Rusiei. Chiar de la prima şedinţă el declară categoric că nu are „instrucţii precise privitoare la chestiunea calendarului din partea ierarhilor ruşi” şi în curând părăseşte această ciudată adunare.

Să numeşti un forum bisericesc cu o astfel de componenţă ”pan-ortodox” este, fără exagerare, samavolnicie. La acest congres au refuzat să participe reprezentanţii celor 3 Patriarhate: ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. N-a participat nici Patriarhia Moscovei, arhiepiscopia Sinaiului, Biserica Ortodoxă Bulgară (considerată pe atunci de către Patriarhia Ecumenică drept schismatică). Trebuie deci să notăm absenţa nu doar a mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe, ci şi împuternicirile dubioase ale participanţilor înşişi. După Opinia prof. S. Troiţki, un renumit teolog şi dogmatist, care a clarificat latura ecleziologică şi juridică a chestiunii în cauză, membrii Congresului nu aveau dreptul să exprime părerea Bisericilor lor, deoarece Bisericile locale pe atunci încă nu dezbătuseră această chestiune la sinoadele lor arhiereşti. În această situaţie delegaţii nu puteau de fapt să-şi exprime decât „opinia lor personală, particulară” sau, în cel mai bun caz, opinia Sinoadelor lor, care însă nu aveau dreptul să hotărască chestiuni canonice şi cu atât mai puţin dogmatice, ce priveau Biserica în general. Prof. Troiţki defineşte Congresul ”pan-ortodox” din punct de vedere juridic şi bisericesc drept „o reuniune particulară a câtorva persoane, care şi-au pus ca scop să cerceteze unele chestiuni ce interesau în acel moment Biserica şi să-şi exprime părerea lor privitor la aceste chestiuni”. Dar, în ciuda nelegitimităţii canonice a acestui Congres şi în ce priveşte componenţa şi împuternicirile, patriarhul Meletie declară cu înfumurare în una din luările sale de cuvânt: „Noi funcţionăm ca o comisie a întregii Biserici”. Şi ca ”organ” al legislaţiei ecleziastice, Congresul din 1923 reprezintă un precedent anormal. Convocat la început ca o „Comisie a Bisericilor Ortodoxe” sau „Comisia pan-ortodoxă”, la cea de-a treia reuniune în data de 28 mai 1923, i se schimbă denumirea în „Congres pan-ortodox”. Prof. Troiţki notează că, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe, care până acum avea doar un organ legislativ bisericesc – sinoadele, în prezent această funcţie a fost preluată de către un oarecare ”Congres pan-ortodox”, instituit după exemplul congreselor pan-anglicane şi a congreselor şi conferinţelor politice. În memorandumul său de la 14 iulie 1929 către Sinodul Arhieresc al Bisericii din Grecia, mitropolitul Irineu (†1945) de Kesandria scrie cu îngrijorare: „Ce drept avea acest venetic (Meletie Metaxakis) să cheme fără consimţământul mitropoliţilor scaunului ecumenic un congres pan-ortodox? Şi conform cărei legi sau pravile întâistătătorul unei Biserici locale a putut să anuleze hotărârea tuturor Patriarhilor răsăriteni asupra chestiunii calendarului şi Pascaliei adoptată de către Patriarhii renumiţi – Ieremia II al Constantinopolului, Meletie Pigas al Alexandriei, loachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului? Este permis oare în treburile civile, ca o instanţă judecătorească inferioară să anuleze decizia celei superioare? Generalizând vom spune că: conform sfintelor canoane chestiunile bisericeşti de importanţă locală sau universală se discută şi se hotărăsc exclusiv de către Sinodul episcopilor, având eparhii şi păstoriţi, şi nu de congrese, consfătuiri sau conferinţe. Din punct de vedere legislativ – bisericesc, Congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol este necanonic după componenţa, împuternicirile şi funcţiile sale. De aceea hotărârile lui, luate absolut pe nedrept, ca din partea întregii Biserici Ortodoxe, nu pot avea nici o însemnătate pentru Bisericile Ortodoxe locale. În cele ce urmează vom vedea că şi celelalte rezoluţii după conţinutul lor se află într-un dezacord pronunţat cu canoanele Bisericii Ortodoxe. Să caracterizăm succint activitatea Congresului din 1923, care a decurs în 11 şedinţe, de la 20 mai până la 8 iunie 1923 şi nu s-a mărginit doar la chestiunea reformei calendarului. La cea de-a doua şedinţă, în 11 mai, patriarhul Meletie enumera următoarele „chestiuni bisericeşti şi canonice”, asupra cărora comisia urma să-şi exprime opinia:

1. Chestiunea mutării marilor sărbători în cinstea unor sfinţi în duminica următoare cu scopul de a micşora numărul zilelor nelucrătoare;

2. Impedimentele privitoare la oficierea unor căsătorii;

3. Chestiunile privitoare la căsătoria unor feţe duhovniceşti;

a) cinul episcopal şi căsătoria;

b) a doua căsătorie a diaconilor şi preoţilor văduvi;

c) este oare necesar ca taina preoţiei să urmeze neapărat după taina căsătoriei?

4. Chestiunea slujbelor liturgice;

5. Posturile;

6. Necesitatea de a convoca în fiecare an sinoade pan-ortodoxe;

La cele 6 puncte mai sus menţionate se adaugă încă unele întrebări cu privire la vârsta hirotoniilor, despre scurtarea părului, despre îmbrăcămintea clerului, etc. Toate aceste chestiuni, deopotrivă cu problema calendarului sunt puse în discuţie cu următoarele tendinţe renovaţioniste, specifice liberalismului ”ortodox” de după război: înlocuirea calendarului iulian bisericesc privitor la sărbătorile schimbătoare şi neschimbătoare, cu admiterea posibilităţii ca Paştele să devină o sărbătoare cu dată fixă într-o anumită duminică; acordul de a adopta orice sistem calendaristic mai perfecţionat din punct de vedere ştiinţific, admiţând chiar schimbarea rânduielii săptămânii de 7 zile; admiterea episcopatului căsătorit şi a căsătoriei repetate pentru clerici, corespunzător – a căsătoriei după hirotonie; scurtarea slujbelor şi a posturilor. A fost luată în discuţie şi posibilitatea unirii anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. De exemplu, la a 5-a şedinţă din 23 mai participă în calitate de oaspete fostul ”episcop” de Oxford, Gore, împreună cu ”părintele” Baxton. Oaspetele ocupă locul din dreapta patriarhului Meletie, înmânându-i două documente. Unul din ele conţine iscăliturile a 5000 de preoţi anglicani, care declară că după părerea lor nu există impedimente pentru unirea deplină cu ortodocşii. Al doilea document îl reprezintă referatul despre condiţiile reunificării. Principala chestiune discutată de congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar ”nou-iulian” sau ”iulian-revizuit”, proiectul prof. Milancovici, unul din delegaţii congresului, în fapt, ”noul” calendar coincidea cu calendarul gregorian până în anul 2800, când urma să apară o diferenţă de o zi în anii bisecţi. De altfel, această diferenţă va fi egalizată în 2900. Ce descoperire epocală! Acest calendar dădea posibilitatea „să fie celebrate toate sărbătorile principale o dată cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi tradiţionalişti erau asiguraţi că nu va fi adoptat calendarul romano-catolic. Patriarhul Meletie, folosind o sofistică tipic iezuită pentru a-i domoli pe cei care se împotriveau reformei calendaristice, în timpul celei de-a patra şedinţe citeşte telegrama Patriarhului Damian al Ierusalimului, conţinând următoarele: „O schimbare în calendarul bisericesc ar fi nefolositoare şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru, întrucât ne va plasa într-o poziţie nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu latinii”. Meletios răspunde anunţând că „în plus, Biserica Ierusalimului nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Paştele împreună cu romano-catolicii. Trebuie să specificăm că noi nu adoptăm calendarul gregorian şi că peste un oarecare număr de ani va apărea o diferenţă între data celebrării Paştelui la ortodocşi şi la catolici. Prin urmare, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, în parte, calmate”. Desigur, Meletie omite să precizeze că acel ”oarecare număr de ani” sunt de fapt nouă secole complete! În concluzie, activitatea şi hotărârile Congresului ”pan-ortodox” din 1923 pot fi caracterizate prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: „Şi toate acestea fără consimţământul întregii Biserici (universale)”. De fapt, primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe universale. Abolirea Pascaliei iuliene a constituit o abatere de la canonul 7 apostolic şi de la hotărârile Sinodului I Ecumenic (la care se referă şi Sinodul din Antiohia), Congresul de la Constantinopol plasându-se potenţial sub cea mai serioasă sancţiune canonică. Conform canoanelor menţionate mai sus, sărbătorirea Paştelui este categoric interzisă în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc. Urmând Pascalia iuliană nouă (care, de fapt, corespunde cu cea gregoriană), Învierea lui Hristos uneori cade în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc, iar uneori înainte (ceea ce este de asemenea interzis). Este binecunoscut faptul că, în acord cu hotărârile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul din Antiohia, cei care încalcă pravilele referitoare la sărbătorirea Paştelui, urmează să fie excomunicaţi de către Biserică fără o cercetare prealabilă a acestei încălcări. O sentinţă atât de strictă este rar întâlnită în canoane. Acelaşi spirit îl întâlnim în enciclicile Patriarhilor Răsăriteni din 1583 şi 1584, cât şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Chiril V din 1756, care condamnă categoric pe cei ce adoptă calendarul şi Pascalia gregoriană. De teama acestor sancţiuni şi fiind conştiente de uriaşa responsabilitate canonică, nici o Biserică locală din cele ce acceptă noul calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători de peste an n-a îndrăznit să introducă Pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii din Finlanda (Biserica Română la început a sărbătorit Pastele de două ori împreună cu catolicii). În consecinţă, Bisericile de stil nou au început, practic, să folosească simultan două calendare: cel gregorian pentru sărbătorile fixe şi cel iulian pentru cele schimbătoare. Nici o Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile 3, 4 şi 5, care erau în contradicţie flagrantă cu Tradiţia bisericească şi cu canoanele. Dacă cineva poate că nu consideră importantă esenţa necanonică a Congresului de la Constantinopol, iregularitatea acţiunilor sale şi natura anti-ortodoxă a acestui congres ce s-a autodenumit ironic drept ”pan-ortodox”, sunt suficiente pentru a-l discredita. De altminteri, în timpul şedinţelor deja se ridicase un val de insatisfacţii. Arhiepiscopul Crisostomos, el însuşi un iniţiator al reformei calendarului, scria: „Din nefericire, Patriarhii răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins toate deciziile lui printr-un singur act – absenţa lor”. Masonul Zervudakis, în monografia sa despre Meletie Metaxakis scrie: „Meletios a stârnit mari disensiuni când a hotărât să introducă la Constantinopol unele tradiţii americane, cât şi ideile sale novatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor etc., care au suscitat polemici şi o aprigă rezistenţă”. Să ne amintim că, în data de l iunie 1923 un grup de lideri religioşi şi avocaţi s-au adunat la Constantinopol la un miting ce s-a transformat într-un atac asupra Patriarhiei, cu scopul de a-l răsturna pe Meletie şi de a-l izgoni din oraş. Contrar acestora, Sinodul de la Constantinopol, sub preşedinţia lui Meletie, a difuzat în 25 iunie o circulară scrisă către toate Bisericile locale, exprimându-şi speranţa unei „aprobări generale din partea lor a rezoluţiilor asupra reformei calendaristice şi confirmarea de către ele a rezoluţiilor Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti” (sic!). Totuşi, ambiţiile masonului Meletie Metaxakis au întâlnit o serioasă rezistenţă. Patriarhul Fotie al Alexandriei în epistola sa din 25 iunie 1923 către Patriarhul Grigorie al Antiohiei, caracterizează reforma calendarului, ca fiind „fără rost, necanonică şi dăunătoare”. Conform expresiei Patriarhului Fotie rezoluţiile Congresului de la Constantinopol „duhnesc a erezie şi schismă”. În epistola Patriarhului Grigorie din 7 octombrie 1923 către Patriarhul Ecumenic, acesta arată că reforma calendarului a fost adoptată prea repede şi instituirea sa a fost „nepotrivită şi dubioasă”. Patriarhul Antiohiei trimite o copie a epistolei Patriarhului Fotie mitropolitului rus Antonie (Hrapoviţki) la Karlovţy cu o gramată în care scria: „Puteţi atesta cu claritate opinia celor trei Patriarhi răsăriteni cu privire la chestiunile ridicate de către reuniunea de la Constantinopol”. Patriarhul Damianos al Ierusalimului în telegrama sa adresată Patriarhului Constantinopolului de asemenea subliniază: „Patriarhia noastră se află în imposibilitatea de a accepta o schimbare în calendarul bisericesc de vreme ce se plasează într-o poziţie extrem de dezavantajoasă faţă de locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu romano-catolicii şi din cauza pericolului de prozelitism”. Patriarhul Meletie IV era gata de a recurge la înşelătorie pentru a-şi atinge ţelurile sale anti-ortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923 el încearcă să-l ducă în eroare pe arhiepiscopul Serafim al Finlandei, încredinţându-l că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc „în comun acord cu opinia generală şi rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe”. Patriarhul Tihon a fost înşelat în aceeaşi manieră. Sub impresia falsă că reforma calendaristică a fost acceptată de către întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat un edict, introducând noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă decisiv de către popor. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Arhiereilor ruşi de peste hotare, a declarat că „reforma calendarului nu poate fi acceptată de către Biserica Rusă, deoarece contrazice sfintele canoane şi vechea tradiţie a practicii Bisericii consfinţită de către Sinoadele Ecumenice”. Patriarhul Dimitrie al Serbiei îl informează pe Meletie, că el va fi de acord cu rezoluţia congresului referitoare la schimbarea calendarului numai „cu condiţia să fie acceptată simultan de către toate Bisericile Ortodoxe”. Arhiepiscopul Chiril al Cretei sugerează „să fie amânată acceptarea rezoluţiei până la un acord comun între toate Bisericile, cu scopul de a evita schisma între Bisericile Ortodoxe”. Doar mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti anunţă în scrisoarea sa din data de 17 decembrie 1923 că Biserica Ortodoxă Română acceptă decizia congresului, specificând că aceasta va fi pusă în practică în 1924. Amestecul brutal al autorităţilor civile în adoptarea noului calendar pentru uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este confirmat de către bine cunoscutul val de violenţă îndreptat împotriva acelor creştini care au îndrăznit să rămână credincioşi Credinţei Părinţilor lor. Chiar şi arhiepiscopul Crisostomos al Atenei, el însuşi un activ propagator al reformei calendaristice, a găsit de cuviinţă că ar fi mai bine ca chestiunea reformei calendarului bisericesc să fie repusă în discuţie la un sinod al episcopilor greci în legătură şi cu cererea insistentă a Patriarhului Fotie al Alexandriei de a chema un Sinod Ecumenic. Ca atare, însăşi Patriarhia Constantinopolului, în concordanţă cu rezoluţia 6 a Congresului ”pan-ortodox”, a intenţionat să cheme un Sinod Ecumenic în 1925. Ulterior, în vederea pregătirii unui Sinod Ecumenic în 1930, la mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, a fost alcătuită o comisie inter-ortodoxă. Conform mitropolitului Irineu de Kesandria, reprezentantul Patriarhiei Serbiei, mitropolitul Nicolae (Velimirovici, †1956), un ierarh cuvios şi bine cultivat, a declarat că Biserica Sârbă nu va participa la comisia inter-ortodoxă până ce nu va primi asigurarea că aceasta nu are nimic în comun cu Congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol. După mitropolitul Hrisostom de Florina (†1955), primul Ierarh al Bisericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, reprezentanţii Bisericilor Sârbe şi Poloneze îi considerau pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale care au adoptat noul calendar, ca fiind „în fond schismatici” şi evitau comuniunea liturgică cu ei. Cu timpul însă, în ciuda reacţiilor negative împotriva deciziilor Congresului din 1923 referitoare la reforma calendarului, şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice, aşa-numitul calendar ”nou-iulian” a fost treptat acceptat de către corpul guvernant al multor Biserici locale. În 1924, succesorul lui Meletie, mitropolitul Grigorie IV, care era înconjurat de adepţi şi susţinători ai lui Meletie, a introdus stilul nou în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Biserica Greacă a acceptat noul calendar la 1 martie 1924.

Biserica Română adoptă noul calendar la l octombrie 1924 şi ca recompensă primeşte statutul de Patriarhie.

În Biserica din Alexandria noul calendar a fost introdus cu ajutorul arabilor din America, fără a căror subsidii materiale Patriarhia Antiohiei n-ar fi putut supravieţui, conform declaraţiei mitropolitului Alexandru din Emess în iulie 1948. Această listă deprimantă de date ar putea fi continuată, dar tot ce am raportat până aici este suficient pentru a demonstra urmările tragice ale Congresului ”pan-ortodox” de la Constantinopol. Adoptarea, chiar şi în parte, a rezoluţiilor anti-canonice privitoare la reforma calendarului bisericesc a distrus unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe şi a introdus diviziunea în Bisericile locale – între adepţii calendarului bisericesc al Părinţilor şi cei care au acceptat calendarul ”iulian-revizuit”. Congresul ”pan-ortodox” sau, de fapt, după cum am arătat, Congresul anti-ortodox de la Constantinopol a fost prima ruptură în lanţul unit ai Ortodoxiei în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în curtea Bisericii Ortodoxe, din a cărui burtă continuă să se reverse noi şi noi profeţi ai Babilonului, care încearcă să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei, pentru a construi pe ruinele sale templele ereziei şi apostaziei.

Epilog:

July 1935 – Meletios Metaxakis goes out of his mind, and after six days of grinding his teeth and wringing his hands, dies, groaning plaintively his last words: “Alas, I have divided the Church, I have destroyed Orthodoxy.” He dies in Zurich, Switzerland and is buried in Cairo, Egypt. At his hierarchal funeral, his Masonic apron is placed over his episcopal vestments by his brother Masons. His Masonic gloves and evergreen twig are placed in his coffin.

1949 – Archbp. Chrysostomos (Papadopoulos) dies a sorrowful death in a Greek hospital. In the posture of an animal, on his hands and knees, he constantly tries to flee visions of demons, until his death. Nurses who attend him convert to the old calendar.

/traditieortodoxa blog/

 

Sfantul Ignatie Briancianinov – DESPRE MÂNTUIREA NEORTODOCŞILOR

Ce este erezia?

Erezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în gând a următoarelor:

– Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe;

– Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te poţi mântui;

– Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane,yoga, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);

– Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;

– Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea „creştinilor” de azi – nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.

Astfel, Sfântul Ignatie scrie:

„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!

Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”… (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie).

Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre

Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici:Mântuirea constă în restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a protopărinţilor.  Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.  Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.

 Ne mântuieşte credinţa în Hristos,  nu „faptele bune”

 Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.

„Mântuirea” fără Hristos

 Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos. Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut.  Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…

Boala „raţiunii sănătoase”

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde! Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu. Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos…

 Ereticii nu sunt creştini

 Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.  Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui…  Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.

De la vechile erezii la noile erezii

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau  Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult!  Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!…  Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului!…  Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos!Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!… 

Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin.”

 

/carteromaneasca blog/