Biserica Ortodoxa

Biserica este intemeiata pe Sfanta Cruce, la Rastignirea Mantuitorului la anul 33, 3 luni si 20 de zile, iar in chip vazut dupa 50 de zile de la aceasta data, la Rusalii. Prima comunitate crestina din Ierusalim, avea 70 de ucenici ai Mantuitorului plus 12 apostoli, pe langa ei era si Maica Domnului. Prima Biserica avea un numar de 120 de suflete, ce credeau in Hristos, apoi 3000 de suflete si asa mai departe. In anul 50 dupa Hristos a avut loc la Ierusalim, Sinodul Apostolic de fata fiind cei 12 Apostoli cu aceasta ocazie dandu-se 85 de sfinte canoane privitoare la episcopi, preoti, diaconi; la eretici(“Episcopul, preotul sau diaconul care se roaga cu eretice sa se afuriseasca”etc); canoane cu privire la Sf. Pasti, cu privire la Post(“ clericul care nu posteste Postul Mare a Pastilor sau miercurea si vinerea de peste an sa se cateriseasca, iar crestinul sa se afuriseasca”). Tot la acest Sinod s-a aratat care sunt cartile canonice ale Vechiului si Noului Testament si alte canoane cu privire la Biserica. Primii 300 de ani crestinii s-au rugat in catacombe fiind prigoniti, iar in anul 300 murisera deja milioane de crestini in Coloseumul din Roma si in alte locuri publice. La anul 313 Dumnezeu opreste varsarea sangelui crestinilor( sangele martirilor, samanta crestinilor spunea Tertulian), prin Sf Constantin cel Mare cel intocmai cu apostolii. Timp  de 313 ani Biserica crestea mereu purtand numele de Ortodoxie cea ce insemna dupa cum bine stiti Dreapta Credinta. Dar nu bine a incetat martiriul, caci diavolul ridica alte piedici, apar ereticii si de acum se vor aduna laolalta episcopii din intreaga lume spre a opri curgerea raului. Sapte Sfinte Sinoade au avut loc, ce au stabilit, conduse fiind de Duhul Sfant, o data pentru totdeauna adevarul de credinta, dupa cuvantul cel inspirat de Dumnezeu marelui David in Psaltire” Cuvantul lui Dumnezeu curatat pe pamant, curatat de 7 ori” .Voi enumra pe scurt cele 7 Sfinte Sinoade. La anul 325, de fata fiind Constantin cel Mare, avut loc primul Sinod Ecumenic la care s-a facut prima parte a Crezului, la anul 381 al II-lea Sinod  incheie Crezul, la 431 se aduna al III-lea Sinod Ecumenic la Efes, la 451 Sinodul IV Ecumenic la Calcedon, la anul 553 al V-lea Sinod cu 14 anatemizari contra ereticilor, la 680 Sinodul VI a stabileste  dogma dublei lucrari a celor doua firi ale Mantuitorului si al VII-lea Sinod de la anul 787 ce a fost in favoarea icoanelor stabilind ca nu sunt idoli ci fereastra catre Cer. Toti cei 3635 Sfainti Parinti de la Sinodul I pana la al VII-lea au dat anatemei(Anatema inseamna pogorare de viu in focurile iadului)pe toti cei care nu respecta aceste Sinoade insuflate de Dumnezeu. Se stie din istorie ca toti cei ce au cazut sub acest blestem al Bisericii au sfarsit tragic astfel Arie la 325 a crapat la mijoc stand pe veceu si a murit, Nestorie si el moare cumplit, Macedonie inebuneste, Eutihie se casatoreste cu mai multe femei. “Cumplita este moartea pacatosului” zice Psalmistul si asa este. Biserica din 787 a avut o perioada de pace, dar la anul 1054 s-a iscat din ambitii umane o mare cearta intre partea de rasarit si cea de apus a Bisericii, astfel ca Apusul avand idei lumesti de a stapani lumea vroia ca sa stapaneasca desavarsit si Rasaritul crestin.Acum se produce ruptura cea mare, in sanul Bisericii celei ce era una pana acum, se sfasie camasa lui Hristos. Prin ruperea Bisericii romano- catolice de Biserica Ortodoxa s-a sfasiat iubirea, prin sfasiere s-a produs caderea, caci de acum romano catolicii vor face greseli peste greseli  atat dogmatic cat si in cult, vor face tot felul de inovatii ceea ce va duce la decaderea puritatii bisericii romano- catolice. In acelasi timp Biserica Ortodoxa a ramas neschimbata atat in dogmele ei cat si in cult cu aceleasi slujbe si randuieli apostolice. Aceasta sfasiere a fost de la diavol care nu putea suporta unitatea in dragostea Bisericii celei Universale. Caderea continua, astfel ca in anul 1514 in sanul bisericii romano-catolice apare o mare ruptura, calugarul Luther se rupe de Roma si infiinteaza o noua Biserica cu numele de Protestanta adica cea care protesteaza impotriva Romei. Dogma de baza a ei este ”Sola Fide” adica singura credinta mantuie, nu mai este nevoie de fapte bune! Ceea ce este o greseala foarte mare deoarece Sf Scriptura spune clar”credinta fara fapte moarta este”(Iac.2,20) Luther va strica dogmele, va distruge slujbele si va incepe o era de totala departare de adevarata credinta. Chiar Luther a exclamat cand a dat decretatele”Vai ce am facut, ratacirea mea niciodata nu se va opri”.Si asa este din prapastie in prapastie s-a ajuns apoi la 1600 de erezii dintre care cele mai raspandite: Anabaptistii in Germania, Calvinii care spuneau ca e de ajuns sa te botezi ca sa te mantuiesti, penticostalii ce apar in 1925 dupa primul razboi mondial si sustin ca trebuie sa ai Duhul Sfant si sa vb in limbi de parca Duhul Sfant s-ar da cu kg, adventistii care zic “Vine Domnul maine sau in ziua cutare sau anul cutare” dar noi stim ca nici ingerii nu stiu ziua aceea si iehovistii ce vor sa infiinteze Imparatia lui Iehova, acestia resping dumnezeirea lui Hristos. Centrala acestor erezii este in America si RFG si toate sunt finantate din Apus. Insa pentru a ajunge la mantuire trebuie sa meditam des la cuvantul Mantuitorului care spune clar” Eu sunt Calea-BISERICA, Adevarul- ORTODOXIA si Viata-RAIUL” deci prin Biserica se afla Adevarul cel Unul si apoi Viata cea Vesnica. Sfintii Parinti aseamana Biserica cu corabia lui Noe si precum atunci nimeni nu a scapat de potop, fara numai cei din corabie, tot asa si azi, numai cei ce urca in corabia lui Hristos, Biserica Sa cea Una, numai aceia se pot mantui. Dar pentru a intra in corabie trebuie sa facem efort, trebuie osteneala, rugaciune, post, milostenie, fapte bune, trebuie pentru a intra pe usa cea stramta sa ne subtiem, sa lasam pacatele sa facem binele. Multi vor zice poate dupa cele citite, ca Biserica Ortodoxa este fundamentalista si prea plina de ea, considerand ca numai ea mantuieste. In realitate asa este pentru ca asa cum reiese, este singura care detine ADEVARUL, si Mantuitorul Insusi spune ca nici portile iadului nu o vor birui. Dar totusi cei care se nasc in afara ei, ce se intampla cu ei? In acest sens tot Biserica ne invata ca se mai pot mantuii, in mod extraordinar: copii botezati in erezie, sau copii pagani morti inainte de a ajunge la priceperea lor, sau cei care nu au auzit de Ortodoxie sau paganii, ereticii   de buna credinta, dar care cauta cu sinceritate Adevarul si care sunt gata sa-l urmeze cu tot sufletul daca l-ar gasi, chiar daca nu ajung sa-l cunoasca, gandul acesta sincer fiindu-le  suficient pt mantuire. In schimb nu se pot mantuii cei care intra in contact cu Ortodoxia si nu vor  sa afle mai multe despre ea pentru a se mantui, cei care constiinetizeaza ca ea are Adevarul, dar cu toate asta raman credinciosi ereziei, cei care hulesc Biserica fie din launtrul ei sau din afara, cei care parasesc Biserica Ortodoxa si pleaca la eretici si nu in ultimul rand noi cei care apartinem Bisericii Ortodoxe, dar care nu credem in ea sau noi care tagaduim Sfintele Taine si traim necununati,  nespovediti si neampartasiti cu Sf Trup si Sange al Mantuitorului .

 

Sursa: Pelerinul Roman

Autor: diacon Gh. Babut

 

Ortodoxia..

1.CREDINTA CRESTINĂ ORTODOXĂ

Cînd vorbim despre credinta crestină, întelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne învată Sfînta Biserică Ortodoxă pentru mintuirea noastră. Prin credintă cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptură : «Credinta este încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei XI, 1).
Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amăgit de învătături gresite si desarte. El este chemat să-si însusească această învătătură cu mintea, nu insă mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru că de Dumnezeu nu te poti apropia decît ducand o viată în curatie sufletească si trupească, cum lămurit ne învată sfîntul Grigorie Teologul, zicînd : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, …care si-au curătit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc să se curete».
Invătătura crestină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Său intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus invătătura dumnezeiască, despre care însusi mărturiseste : «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovăduit-o în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfintii apostoli si urmasii lor au răspîndit această învătătură «pînă la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrătisat-o cu adîncă si curată evlavie.
In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învătătura descoperită si împărtăsită nouă prin viu grai de Mîntuitorul Iisus Hristos, să fie prinsă în scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta o aflăm în Sfînta Scriptură a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arăta acest lucru, mai amănuntit, în alt loc din această carte.
Tot între timp s-au ivit si invatături gresite, erezii, mai ales din pricină că unii dintre crestini au vrut să pătrundă numai cu mintea lor, lipsită de luminile si aripile credintei, adevărul dumnezeiesc care covîrseste orice minte. Neputîndu-l întelege, ereticii au răstălmăcit invătătura Mintuitorului, propovăduită de sfintii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rătăciri, Sfînta Biserică, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toti episcopii săi, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credintă ortodoxă, în dogme si hotărîri, sub asistenta Duhului Sfînt.
Astfel, învătătura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lămurite, în Simbolul Credintei, care a fost alcătuit de sfintii părinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurtă si clară mărturie a învătăturii de credintă crestină, ci si o mărturisire de credintă pe care trebuie s-o cunoască si s-o facă fiecare crestin în parte. De aici, obligativitatea învătării, de către fiecare crestin, a

Crezului, care este următorul:

1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atottiitorul, Făcătorul cerului si al pămîntului, al tuturor celor văzute si nevăzute.

2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toti vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiintă cu Tatăl, priin Care toate s-au făcut ;

3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer si S-a întrupat de la Duhul Sfînt si din Fecioara Maria si S-a făcut om ;

4. Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat ;

5. Si a înviat a treia zi după Scripturi ;

6. Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui ;

7. Si iarăsi va să vină, cu slavă, să judece viii si mortii ; a Cărui împărătie nu va avea sfîrsit.

8. Si întru Duhul Sfînt, Domnul de viată făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl si cu Fiul este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.

9. într-una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ;

10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor ;

11. Astept învierea mortilor ;

12. Si viata veacului ce va să fie. Amin.

ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde învătătura crestină despre Dumnezeu în general, Unul în fiintă, dar întreit în Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.
Dumnezeu este duh, adică este netrupesc ; este nevăzut, necuprins de făptura si de mintea omenească ; la El nu este mutare sau schimbare, căci este desăvîrsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.
Dumnezeu este Unul după fiinta Lui si întreit în Persoane : Tatăl, Fiul si Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc Sfînta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească si împărtăsită noua prin Descoperire dumnezeiască sau Revelatie. Spunînd că Dumnezeu este închinat în trei Persoane, nu înseamnă că ar fi trei dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiască cea una si aceeasi nu este împărtită în trei, ci ea se află întreagă în fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.
Cele trei Persoane divine sînt de o fiintă, egale si vesnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat si Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat; dar avînd aceeasi fîintă, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur. Tatăl se deosebeste de ceilelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfîntul Duh ; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a născut din Tatăl; iar Sfîntul Duh, întrucît este Cel ce purcede de la Tatăl. In acelasi timp, cele trei Persoane sînt unite si se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip neamestecat, prin fiinta cea una : Tatăl este în Fiul si în Sfîntul Duh, Fiul în Tatăl si în Sfîntul Duh, si Sfîntul Duh în Tatăl si în Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. însusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din ceea ce este creat.
Invătătura că Dumnezeu este Unul după fiintă si întreit in Persoane este mai presus de puterea de întelegere a mintii noastre. Multi cugetători si scriitori crestini au folosit asemanăn din lumea înconjurătoare pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lămuri o asemenea taină. Mintea n-u s-ar fi putut înalta nici pină a afla că în Dumnezeu sînt trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.
Asadar, învătătura despre Sfînta Treime, întrecînd întelegerea omenească si sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatîei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfînta Scriptură si Sfînta Traditie, noi ne-o însusim numai prin credintă.
Cel ce ne-a făcut cunoscută această taină este Mantuitorul Hristos.
In Vechiul Testament găsim doar preînchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub înfătisarea a trei bărbati (Facere XVIII, 12). In Vechiul Testament nu se grăieste limpede despre Sfînta Treime, pentru că oamenii acelor vremuri nefiind pregătiti, ar fi putut întelege gresit o taină atît de mare, si ar fi putut crede chiar în mai multi dumnezei. Dar în Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, învătătura ni se descoperă lămurit. Mai întîi, la Botezul Domnului, cînd Tatal da mărturie despre Fiul grăind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», Fiul primeste Botezul si Duhul Sfînt coboară ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 1517). Numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi le găsim si în cuvintele prin care Mîntuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la propovăduire: «Mergînd, învătati toate neamurile, botezîndu-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfîntul evanghelist Ioan zice : «Trei sînt cei care mărturisesc în cer : Tatăl, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).

RUGĂCIUNE

Preasfîntă Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curăteste păcatele noastre ; Stăpîne, iartă fărădelegile noastre ; Sfinte, cercetează si vindecă neputintele noastre, pentru numele Tau.

Articolul 1 din Simbolul Credintei arată că Dumnezeu-Tatăl este creatorul si proniatorul lumii.

Lumea înseamnă cerul si pămîntul si tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută si nevăzută. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazută sînt îngerii, buni si răi (Col. I, 16).
Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sînt făcuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost făcute toate cele ce sunt. La început, când i-a făcut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si înzestrati cu puterea de a spori tot mai mult în virtute, să se bucure de fericire deplina si vesnică. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Părintele Ceresc le-a întărit acest dar de a nu mai putea gresi niciodată. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei însâ, în frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat în intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptură : «Si pe ingerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au făcut îngeri rai, demoni. Si odată cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de sălăsluire. Ingerii cei buni au ramas în fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intăriti prin harul dumnezeiesc, ca să fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutători ai oamenilor.
Dumnezeu a făcut «din nimic» atât lumea nevăzută, cât si lumea văzută, numai cu cuvântul si vointa Sa atotputernica, zicând: «Să fie!». Biserica învată pe baza Sfintei Scripturi, că Dumnezeu a creat lumea în sase zile, adică treptat si într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 131), în perechea părintilor neamului omenesc : Adam si Eva.
Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o în parasire, ci ii poartă de grijă pururea; toate câte; sunt, toate făpturile sunt tinute si crescute după planul Său, după voia si puterea Sa purtindu-le de grijă după întelepciunea Sa cea preamarită ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desăvârsirea lor. El este Tatăl atottiitoruL Această neintreruptă grijă părintească a lui Dumnezeu fată de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea ; dar după ce a adus-o, o îngrijeste. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute si nevăzute, toate acestea se bucură de Pronia Lui. Fără aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier».
Creatia se incheie cu crearea omului, facut în chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Să facem pe om după chipul si asemănarea Noastră, ca să stăpânească… tot pământul. Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… bărbat si femeie l-a făcut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si vă înmultiti, si umpleti pămîntul si-l stăpîniti…» (Fac. I, 2628). Fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seamă creatură a lui Dumnezeu, fiind constituit din două elemente : trup si suflet.
Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu «din pămînt», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Căci pe cînd despre acestea Sfînta Scriptură spune : «Si a zis Dumnezeu să se facă», despre om zice : «Atunci, luînd Domnul Dumnezeu tărană din pămant, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie» (Facere II, 7).
Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pămînt, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup, care este luat din pămînt si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pămînt si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul stă în legatură cu Dumnezeu si cu lumea spirituală.
Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa liberă, care se îndreaptă către Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu inseamnă întârirea si desavarsirea omului în virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.
Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a făcut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu în raiul pămîntesc, ca să ducă o viată fericită si în iubire fată de Părintele Ceresc. Mintea lor era luminată, inima sau simtirea era curată si fără pofte rele, vointa era dreaptă si înclinată numai spre bine, trupul era sănătos si fără nici o suferintă.
Astfel, omul creat «după chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se găsea la început într-o stare de curatie si nerautate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însusi si cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvîrsit, dar prin continuă strădanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemanarea cu Făcătorul său.
Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era măretia lui, avînd putinta de a ajunge sfînt si drept prin strădania sa si ajutat de Cel ce l-a făcut si Care îi purta mereu de grijă.
Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintîi oameni, ca să le încerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a arătat vointa Sa către ei, dîndu-le poruncă să nu mănînce din pomul cunostintei binelui si răului. Căci de vor mînca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 1617).
Dumnezeu a dat această poruncă nu pentru a-l slăbi si coborî pe om din cinstea în care se găsea ; ci, dimpotrivă, pentru a-l întări si înălta, i-a dat acest prilej ca să-si poată arăta prin faptă dragostea fată de Făcătorul său si pentru a se statornici în bine.
Fericirea din rai a celor dintîi oameni a tinut cît timp ei au păstrat nevinovatia stînd în ascultare si dragoste deplină fată de Dumnezeu si păzind porunca Lui. Dar ei s-au lăsat ispititi de cel rau care îi pizmuia pentru fericirea lor si voia să-i ducă la pierzanie. Prin viclenie si înselăciune, diavolul i-a făcut să creadă că, de vor mînca din pomul cel oprit, adică al cunostintei binelui si răului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lăsîndu-se amagiti, ei au călcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut în pacat. Asa a intrat răul în lume.
Pedeapsa ,cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pămînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută (Ecleziast XII, 7).
Protopărintii neamului omenesc n-au păstrat starea morală de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcînd voia Lui, au căzut în păcat (Fac. III, 16), pierzînd fericita stare primordială, atît pentru ei cît si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire păcatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reală păcătosenie a naturii umane căzute, în care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste păcatul strămosesc.
Si urmările păcatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat si s-au înstrăinat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul; schimbarea adusă de păcat, s-o arătat în intunecarea mintii, în stricarea inimii si in slăbirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curătia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despărtiti de cele vesnice si alunecînd spre piericiune, oamenii au căzut pradă plăcerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind însotită de trudă, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fată de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu iubirea fată de făpturi.Dar prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după sfîntul apostol Pavel este «plata păcatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).
Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu l-a parăsit pe om nici după căderea lui în păcat; nu l-a dat pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit strămosilor nostri un Mîntuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea răului si va împăca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mîntuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.

De la căderea omului în păcatul neascultării si pînă la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat să treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea consecintelor păcatului, prin starea rea în care au ajuns ; dar au putut păstra si nădejdea că se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunătatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat si i-a pregătit pentru primirea Mîntuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaste si să poată urma Lui, întru curătirea vietii si nădejdea mîntuirii.
Invâtătura despre Dumnezeu Fiul, adică despre a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastră din robia păcatului si pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, este cuprinsă în articolele 27 din Simbolul Credintei.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a făcut om ca noi, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. El este Dumnezeu adevarat si om adevărat. El a venit în lume ca să ne mîntuiască. Acest lucru îl arată sfîntul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I milă de neamul nostru si înduiosindu-Se de slăbiciunea noastră si miscat de stricăciunea noastră si nesuferind stricăciunea mortii asupra noastră, ca să nu piară ce a făcut», Dumnezeu a hotărît mantuirea noastră potrivit întelepciunii si dragostei Sale nesfîrsite: El a socotit astfel că nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea îngerilor, ci trimitînd în lume pe însusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afară de păcatul stramosesc si de orice alt pacat.
Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca să ne mantuiască pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si înnoind firea noastră cea stricată de păcatul strămosesc. El a luat firea omenească si, fiind în acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevărat, a purtat toate consecintele păcatului originar însă fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere pe toti din robia păcatului lui Adam.
Că Mîntuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevărat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuiă: Prin pogorîrea Duhului Sfînt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din sfînta Fecioară Maria ; S-a născut, a fost înfăsat în scutece, a flămanzit si a însetat, a obosit, în timpul mîntuitoarelor Sale Patimi a suferit bătăi, loviri, schingiuiri, încununare cu spini, răstignire si moarte.
Mîntuitorul Iisus Hristos a savîrsit răscumpărarea sau mîntuirea noastră prin cele trei chemări sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si învătător. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru că în El s-au împlinit toate proorocirile si pentru că El este supremul învătător care ne descoperă propria Sa învătătură dumnezeiască cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevărat Care nu aduce jertfă pentru Sine, fiind fără de păcat, ci Care Se aduce pe Sine însusi jertfă Tatălui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfîntul Altar, la Sfînta Liturghie, pentru iertarea păcatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca împărat care, răscumpărînd prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a păcatului, si înnoindu-l prin învierea Sa, a întemeiat împarătia Sa spirituala-duhovnicească, Biserica Sa, ai cărei membri sînt credinciosii si al cărei cap este El însusi, «avînd toată puterea în cer si pe pămînt» (Matei XXVIII, 18).
Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are în măsura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducătorului duhovnicesc.
Mîntuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl ; El nu este făptură, ci are însăsi fiinta Tatălui, prin nastere mai înainte de toti vecii, adică din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme în care Fiul să nu fie Fiu si Tatăl să nu fie Tată. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.
El este Unul-Născut, adică este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Dacă credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sînt fii nu după fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sînt «de o fiintă» cu Dumnezeu, cum lămurit citim în Sfînta Scriptură : «Celor cîti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).
Mîntuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat ca si Tatăl, are aceeasi fiintă, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi însusiri dumnezeiesti ca si Tatăl din Care S-a născut, asa cum o lumină este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele «lumină din lumină» din Simbolul Credintei sînt numai o exprimare omenească privind taina nasterii Fiului din Tatăl, care nu poate fi pătrunsă de mintea omenească.
Sfînta Scriptură si Sfanta Traditie mărturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : «Acesta este adevăratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevărat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a arătat in trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înăltat întru slavă» (1 Timotei III, 16).
Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatăl s-ar fi slujit de Fiul ca de unealtă, ci că Fiul lucrează împreună cu Tatăl, fiind de o fiintă cu Tatăl si avînd aceeasi putere creatoare ca si Tatăl.
Dar Fiul sau Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît din ceruri ca să mantuiască pe oameni, sâ-i izbăvească din robia păcatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca să ridice si să înnoiască pe omul căzut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastră mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.
Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a făcut în chip minunat, nu după rînduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de către Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a încetat să fie Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, cu trup si suflet omenesc adevărat, intru totul asemenea nouă, afară de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.
După cum s-a mai arătat, sfanta Fecioară Maria a fost învrednicită de Dumnezeu să nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fară să cunoască barbat, fiind astfel fecioară si înainte de nastere si în timpul nasterii si după nastere, ramînînd în vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si îngerii, ca pe una ce este «mai cinstită decît heruvimii si mai mărită fără de asemănare decît serafimii.
Sînt si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc că ea ar fi fost căsătorită si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sînt toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 5556).
In unele locuri din Sfînta Scriptură (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 3132; Luca Vm, 1121; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se găseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie să întelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, după Iosif si după Maria, cum se vede acest lucru din întrebuintarea cuvîntului «frati» în multe alte locuri din Sfînta Scriptură. Textul: «Si fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-Nascut, Căruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arată clar că ea nu a avut alti copii si că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioară Maria cu puterea Duhului Sfant.

RUGACIUNI

Fecioară ai născut, ceea ce esti neispitită de nuntă, si fecioară ai rămas, maică nenuntită, Născătoare de Dumnezeu, Marie, roagă pe Hristos Dumnezeul nostru ,să ne mîntuiască pe noi.

Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vietii mele ,nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinta, ci singură mă apără si mă miluieste.

Mîntuitorul Iisus Hristos S-a răstignit, a pătimit si a murit de bună voie, ca să ne mîntuiască. Dumnezeu fiind, putea să nu patimească si să nu moară, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iată de oameni. «Eu zice Domnul îmi pun viata Mea, ca iarăsi să o iau… Putere am Eu ca să o pun si putere am iarăsi să o iau» (Ioan X, 1718). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fără de păcat; dar S-a jertfit pentru noi păcătosii.
Domnul a pătimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omenească, pentru că firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care pătimeste si moare în trup, nu altul. Firea dunmezeiască nu se desparte de cea omemească nici în timpul patimilor si al mortii. Cele două firi : dumnezeiască si omenească raman strîns unite in veci în persoana Mantuitorului Hristos.
Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a răscumpărat pe toti din păcat, a cîstigat mîntuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a împăcat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa păcatul si osînda oamenilor, fără ca prin aceasta să se facă păcătos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat… El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 45). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca în trup să zdrobească, în locul nostru, păcatul si moartea prin patimă, moarte si înviere, dîndu-ne nouă viată. In Hristos am primit deci «răscumpărarea, prin sîngele Lui, si iertarea păcatelor, după bogătia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan I, 29).
In nesfârsita Sa bunătate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului Său întrupat, în locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Săi, prin Iisus Hristos.
Mai este de spus că asa cum prin păcatul lui Adam suntem în păcat si osândă, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne mântuim de păcat, de osândă si de moarte, căci ne facem părtasi ai jertiei de pe cruce, dacă ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului Botez, a Mirungerii si Sfintei împărtăsanii, în Sfânta Biserică, care este trupul Său tainic. De aceea, noi trebuie să fim mădulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Dacă primim cu vrednicie Sfintele Taine, păstrăm credinta vie si dacă urmăm intru totul invătătura Mintuitorului propovăduită de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a înviat a treia zi din morti.
Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si învierea Sa. Mântuitorul însusi a spus înainte de patimi că va fi răstigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va învia.
Sunt numeroase mărturiile celor care L-au văzut pe Mântuitorul după înviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipăit rănile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit învătând pe oameni după îmviere si până la înăltare. Nenumărati sunt si credinciosii care L-au văzut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta în Hristos cel înviat după însăsi mărturisirea Lui, «că asa este scris si că asa trebuia să pătimească Hristos si să învieze din morti a treia zi, si să se propovăduiască în numele Său pocăinta spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim» (Luca XXIV, 4647).
Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste nouă tuturor că este Dumnezeu adevărat, este Stăpân al vietii si al mortii; El ne încredintează că si noi vom învia în ziua cea de apoi, după cuvântul Sfintei Scripturi, «că Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).
După 40 de zile de la învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înăltat cu trupul la cer, intrând astfel în slava dumnezeiască vesnică si având să mijlocească neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatăl, să le deschidă acestora împărătia cerurilor.

Sederea Fiului de-a dreapta Tatălui înseamnă slăvirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar înseamnă si că El are aceeasi putere si slavă ca si Tatăl si Sfântul Duh.

Prin înăltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zămislit si născut din preacurata Fecioara Maria, cu care a petrecut pe pământ, cu care a pătimit, cu care a murit si a înviat; dar după învierea Sa din morti, trupul fiind preamărit si nestricăcios.

*

La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară pe pământ, întru slavă si putere dumnezeiască, pentru a face înfricosătoarea judecată din urmă, cea obstească. El nu va veni atunci ca Mântuitor, ci ca Judecător (Matei XXV, 3146). La acea judecată se vor înfătisa deodată toti oamenii, toate semintiile pământului, ca să-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El îi va aseza de-a dreapta, iar pe cei răi, de-a stânga Lui. Aici, toată lumea va cunoaste viata dusă de fiecare pe pământ. Dreptul Judecător îi va judeca după faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotărâre dumnezeiască, în urma căreia cei buni vor intra pentru totdeauna în rai, sau în fericirea deplină si vesnică, iar cei răi vor fi aruncati, tot pentru totdeauna în iad sau în starea de vesnică nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).
Mântuitorul Iisus Hristos ne învată că nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici îngerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela zice El nimeni nu stie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luati aminte, privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 3233).
Intre a doua venire a Domnului si judecata obstească este o strânsă legătură. Ele se vor întâmpla la foarte scurtă vreme una de alta.
Cu toată mărturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abătut de la dreapta învătătură, spunând că între a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si că acest timp ar putea fi calculat în mod precis. Spun anume că Mântuitorul Hristos va veni pe pământ cu 1000 de ani înainte de judecata obstească, cu care prilej va nimici ,pe diavol, va învia pe oamenii drepti, va întemeia o împărătie nouă în care va domni împreună cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor învia si ceilalti morti si va fi judecata obstească.
Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei în învătătura Mântuitorului Hristos, care spune că dreptii si păcătosii vor învia deodată (Ioan V, 2829) ; de asemenea, că venirea a doua a Domnului va fi deodată cu judecata obstească (Matei XXV, 31) ; că ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 3644).
Judecata din urmă sau obstească va fi universala, solemnă, publică, definitivă, supremă si înfricosătoare. Ea va fi universală, întrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fată fiind îngerii, (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31).
Ea va fi solemnă si publică, fiindcă se va face cu toată măretia si în fata lumii întregi. Fiecare om se va prezenta cu întreaga lui fiintă, suflet si trup. Criteriul acestei judecăti vor fi faptele de iubire fată de semenul nostru: «Adevărat zic vouă, întrucât ati făcut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati făcut» (Matei XXV, 40). De aceea, judecata aceasta va fi definitivă si supremă. După aceasta, toti vor cunoaste întru totul întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamări înaintea întregii lumi si vor fi, «potrivit făgăduintelor Lui, ceruri noi si pământ nou, în care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea celor buni va fi deplină si tot deplină va fi si nefericirea celor răi, pentru că si unii si altii vor primi înapoi trupurile din viata pământească. Si asa, cu sufletul si cu trupul împreună, vor merge unii în viata vesnică, iar altii în osânda vesnică.

Afară de judecata obstească, de la sfârsit, mai este si judecata numită particulară, prin care trece sufletul fiecăruia din noi îndată după moarte. Dar, după judecata particulară si înainte de cea obstească, atât starea de fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor păcătosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa cum se va petrece după judecata universală, când stăpânirea si mărirea Domnului nu vor înceta în veci, împărătind împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh.

RUGĂCIUNI

«Unule-Născut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fără de moarte si ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat ; si răstignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».

«Fără de veste Judecătorul va veni si ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Deci cu frică să strigăm în miezul noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».

Invătătura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, este cuprinsă în articolul VIII din Simbolul Crdintei, unde ni se arată că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, ca si Tatăl si Fiul; că El purcede din veci din Tatăl, că are aceleasi însusiri si lucrări dumnezeiesti ca si Tatăl si Fiul, si I se aduce aceeasi închinare ca si Tatălui si Fiului, fiind de o fiintă si egal cu Tatăl si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl, cum ne-a descoperit acest adevăr însusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu întrupat, zicând: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).
Asa învată si intreaga Sfântă Traditie, anume că în Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatăl. Această învătătură, că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, este păstrată si propovăduită neschimbat de Sfânta Biserică Ortodoxă. Asadar, cine învată că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, acela se abate de la credinta cea adevărată.
Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogătie nesfârsită de lumină si putere dumnezeiască ce ni se împărtăseste nouă de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, săvârsite în Biserică, unele de către episcop si altele de preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindcă Dumnezeu este unul singur si se dă tuturor în dar, căci Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântmască si la cunostinta Adevărului să vină (1 Tim. II, 4).
Dacă unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertătii vointei omului care poate primi sau refuza să conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iată, Eu stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).
Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrării Duhului Sfânt în noi. Amintim întâi cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt, sfântul apostol Pavel numără : «Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blandetea, înfrânarea, curătia» (Gal. V, 2223).
Duhul Sfânt este «Domnul de viată făcătorul, pentru că impreună cu Tatăl si cu Fiul creează si stăpâneste toate, pentru că a umplut de viată cele făcute la început si pentru că umple de viată si de tot mai multă viată pe cei mântuiti din stricăciune si din moarte de către Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este în Biserică si El ne-o împărtăseste prin Sfintele Taine.
Duhul Sfânt a grăit prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu să le scrie fără greseală, după cum este prezent si în predania Bisericii, veghind la păstrarea sfintelor învătături, sau la formularea învătăturilor de credintă în sinoadele ecumenice.

RUGĂCIUNE

Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti ; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si Te sălăsluieste întru ,noi si ,ne curăteste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre.

2.SFÂNTA BISERICĂ

Invatătura ortodoxă despre Sfânta Biserică este cuprin să pe scurt în articolul 9 din Simbolul credintei: (Cred) «si intr-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică». Asa mărturisim credinta noastră în asezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră si, în acelasi timp, arătăm si însusirile Sfintei Biserici. Credem si mărturisim că întemeietorul Sfintei Biserici este Iisus Hristos Domnul. După pogorârea Duhului Sfânt, acest asezământ duce până la sfârsitul veacurilor propovăduirea dumnezeiestii învătături, propovăduite de Mântuitorul si împărtăsind credinciosilor harul sfintitor prin Sfintele Taine si indrumându-i necontenit pe calea adevăratei vieti crestine.Sfânta Biserică este obstea celor care s-au botezat, au crezut, cred si mărturisesc pe Iisuis Hristos de Fiu al lui Dumnezeu si Mântuitor. In înteles mai larg, ea îi cuprinde astfel si pe cei dinaintea venirii lui Mesia, care au asteptat întru nemicsorată nădejde venirea Lui. Din Biserică fac parte toti cei uniti prin aceeasi credintă în Hristos, care se împărtăsesc din aceleasi Sfinte Taine, săvârsite de ierarhia sacramentală (episcopul si preotul). Intre Biserica de pe pământ (Biserica luptătoare) si Biserica din cer (Biserica triumfătoare) este nu numai o solidaritate, ci si o continuitate. Devenim membri Bisencii prin harul Sfintelor Taine, indeosebi prin Sfântul Botez, Mirungere si prin Sfânta Euharistie sau Impărtăsanie Prin Sfantul Botez noi ajungem mădulare ale Bisericii, murind si inviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta Taină a Mirungerii dobandim harul cresterii în Hristos prin Duhul Sfânt iar prin Sfanta Impărtăsanie ne unim cu Hristos si devenim purtatori de Hristos, mâncând trupul si sângele Său. Mintuitorul insusi zice : «Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, intru Mine petrece si Eu întru el» (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptătoare ereticii, schismaticii si cei care s-au lepadat de credintă, care singuri s-au asezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii triumfătoare (sau ceresti) sunt dreptii, sfintii si îngerii. Pregătind-o prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punindu-i bazele prin Cruce si înviere, Mântuitorul Hristos a intemeiat în chip văzut Biserica Sa în ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorât Sfântul Duh în chip de limbi de foc asupra sfintilor apostoli, peste fiecare în parte, îmbrăcându-i cu putere pe ei si pe cei botezati după predica lor, si au devenit locasuri ale Duhului Sfânt (Fapte II, 1-4, 41-47 ; IV, 5 ; 2 Cor VI,^6). Legatura Bisericii cu Mântuitorul Hristos, este o legătura organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfânt este sufletul ei, Oare o sfinteste prin harul si darurile Sale. Biserica este locas si centru prin care Mântuitorul Hristos desfasoara lucrarea Sa mântuitoare în lume. Si după cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea păcătoasă prin întreita Sa slujire (de profet sau invătător, de arhiereu si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si misiune: de a propovădui nealterat adevărul dumnezeiesc, cuprins in Sfanta Scriptură si Sfânta Traditie, de a curăti si sfinti pe credinciosi prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mintuirii spre viata vesnică. Acest lucru se vede clar din porunca-dată, după înviere, sfintilor apostoli, de către Mintuitorul: «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-le sa pazească toate câte v-am poruncit vouă, si iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfarsitul veacului» (Matei XXVIII, 19—20). Intreita putere a fost dată apostolilor si prin ei urmasilor lor, episcopi si preoti. Puterea si dreptul de a propovădui Evanghelia, de a săvârsi Sfintele Taine si de a păstori pe credinciosi apartine membrilor ierarhiei sacramentale, în baza hirotoniei lor. Acest lucru îl arată sfântul apostol Pavel corintenilor prin cuvintele : «Asa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Trebuie să fie lămurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, că numai în sanul ei, iar nu în afară de ea, Mântuitoml Iisus Hristos impărtăseste, prin Sfântul Duh, harul Său mântuitor. In Sfânta Biserică ne împărtăseste El acest har, întrucât ea este maica noastră duhovnicească ; ea ne naste la viata în Hristos, prin Sfântul Botez, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Ciprian zice că «nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă». Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfânta Biserică este trupul Lui, după cum bine aflăm din Sfânta Scriptură: «Hristos este Capul Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor si este» (Efes. I, 22—23 ; V, 23 ; Col. I, 18—20). Este deci usor de înteles că nimeni nu se poate împărtăsi de mântuire, dacă nu este mădular al trupului lui Hristos, adică al Bisericii. Căci Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică sunt de nedespărtit. Asa precum Mântuitorul Iisus Hristos este singurul învătător al credinciosilor, singurul mijlocitor între Dumnezeu si făpturile Sale, singurul «dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte IV, 12), tot asemenea nimeni nu poate să se împărtăsească de mântuire, decât fiind mădular al trupului lui Hristos, adică al Sfintei Biserici. Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare si taina lui este adancă; de primirea si urmarea lui atârnă însăsi mântuirea noastră. Pentru a apropia acest adevăr de întelegerea noastră, Mântuitorul Iisus Hristos se slujeste de asemănarea cu vita si mlăditele, zicând : «Rămâneti în Mine si Eu în voi. Precum mlădita nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot asa nici voi, dacă nu rămâneti în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne în Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteti face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădita si se usucă» (Ioan XV, 4—6). Precum mlădita se usucă dacă este ruptă de vită, de la care primeste hrană prin sevă, tot asa si sufletul moare duhovniceste, adică îsi pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta Biiserică, de trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl hrăneste prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfânta Biserică este asemenea sângelui cald din trupul omenesc viu, care hrăneste toate mădularele trupului. Daca un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se lipseste de viată, căci nu mai curge în el sângele trupului si asa este de lepădat. Tot asa si credinciosul, care se desparte de Sfânta Biserică, în care este harul dumnezeiesc, moare sufleteste, pentru că nu mai are viată duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos, din Sfânta Biserică. Deci din Sfânta Biserică fac parte toti cei botezati cu botezul crestin, adică în numele Sfintei Treimi, care cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, oare se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc aceeasi închinare lui Dumnezeu si stau sub cârmuirea văzută a unei ierarhii bisericesti sacramentale. Nu numai dreptii, ci si păcătosii fac parte din Sfânta Biserică, asa cum intr-o casă mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn si de lut; si unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste» (2 Tim. II, 20) ; dar păcătosii sunt membri sau mădulare bolnave ale ei. Si nu numai credinciosii vii, ci si cei morti, care au adormit întru dreapta credintă, sunt membri ai Sfintei Biserici. Cei vii alcătuiesc Bisenca văzută, din viata aceasta pământească, adică Biserica luptătoare : iar cei morti întru credintă alcătuiesc Biserica biruitoare sau triumfătoare, nevăzută sau cerească, pentru că au trecut de pragul acestei vieti de luptă. Dar în Hristos sunt una, cum ne invată apostolul, că în El toate s-au împreunat, «cele din ceruri si cele de pe pământ» (Efes. I, 10). Sfânta Biserică nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută. Ea este văzută, pentru că este aici pe pământ si văzuti sunt membrii ei din viata aceasta. Văzute sunt sfintele locasuri, ierarhia bisericească si credinciosii, sfintele slujbe, sfintele cărti, ca : mărturisirea de credintă, rânduielile si canoanele bisericesti etc. Iar nevăzută este Sfânta Biserică-mamă, precum nevăzut este întemeietorul si Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos ; nevăzuti sunt cei care au trecut din această viată si sfintii îngeri, nevăzut este harul Sfântului Duh, care lucrează în ea. Nu fac parte din Sfanta Biseiică cei care din voia lor s-au rupt de ea prin învătături desarte, prin eresuri si schisme sau dezbinări. Intemeind Sfânta Biserică, Mântuitorul Iisus Hristos a asezat în ea si o bună rânduială, anume ca unii din membrii ei să conducă, iar altii să asculte, păstrând cu totii legătura dragostei si a păcii între ei si cu El. Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească ; ei propovăduiesc cuvântul adevărului, pentru a-i face părtasi pe credinciosi de harul dumnezeiesc si pentru a păstori obstea credinciosilor ; ei sunt păstorii sufletesti ai laicilor sau mirenilor credinciosi, cum citim în Sfânta Scriptură: «Luati aminte de voi însivă si de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său» (Fapte XX, 28 ; 1 Petru V, 1—2). In chip văzut, ea este condusă de ierarhia bisericească, de sinodul sau soborul episcopilor, care hotărăste cele privitoare la bunul mers al Sfintei Biserici. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată lumea crestină, el se numeste sinod sau sobor a toată lumea, sau sinod ecumenic. Sinoadele au lucrat si lucrează, iau hotărâri si conduc Sfânta Biserică sub călăuzirea Sfântului Duh. Mântuitorul Hristos însusi este pururea în Sfânta Biserică (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfântul Duh (Ioan XV, 26). Sfintii apostoli s-au socotit doar slujitori ai Sfintei Biserici (1 Cor. III, 5—11) si tot asemenea sunt si episcopii, urmasii lor, si preotii, în conducerea ei. Potrivit învătăturii ortodoxe, Sfanta Biserică are patru insusiri, cum se arată în Simbolul Credintei (articolul 9) : ea este una, sfantă, sobornicească si apostolească. Sfânta Biserică este una, pentru că unul este Capul si întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. I, 22—23 ; V, 23; Col. I, 18) ; unul este Sfântul Duh, Care o însufleteste cu harul dumnezeiesc; una este tinta ei de a-i aduna pe toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI, 51—52 ; VII, 11 si 20—23) ; una este învătătura adevărată si tot una este calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat o singură Sfântă Biserică si nu voieste să fie mai multe. Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu Sângele Său (Efes. V, 25—27) si i-a dat puterea să-i sfintească pe oameni prin harul dummezeiesc; sfântă este si învătătura Bisericii (Ioan XVII, 17). Sfintenia Bisericii nu se pătează întru nimic prin aceea că în ea se găsesc si păcătosi, fiindcă nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci Biserica îi sfinteste pe membrii ei; Sfânta Biserică nu are scântenia de la membrii ei, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh. Sfânta Biserică este sobornicească sau universală, pentru că, chemarea ei este să se întindă peste tot si să-i cuprindă în sânul ei pe toti, (Matei XXVIII, 19 ; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fără deosebire de neam sau rasă, făcând din toti una. Ea este întemeiată pentru toate locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii care vor să vină la «cunostinta adevărului». Ea rămâne în tot timpul si în tot locul aceeasi, neclintită în învătarea adevărului dumnezeiesc deplin, stând pe temelia Sfintei Scripturi, a celor 7 sinoade sau soboare ecumenice si a Sfintei Traditii în opozitie cu Bisericile sau comunitătile eretice. Sfânta Biserică este apostolească, pentru că este întemeiată si asezată pe mărtuna sfintilor apostoli «piatra din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos» (Efeseni II, 20) ; ea are învătătura Mântuitorului Iisus Hristos ajunsă la noi prin sfintii apostoli si prin urmasii lor si tine neschimbate rânduielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In acest înteles zicem că Sfânta Biserică este zidita pe «temelia apostolilor», întemeietorul si Capul ei fiind Mântuitorul Iisus Hristos. Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă adevărata Biserică, pentru că, prin dreapta ei credintă, ea păstrează neschimbate si fără nici o abatere învătătura si rânduielile asezate de Mântuitorul Iisus Hristos, asa cum le-au transmis sfintii apostoli, si cum le-au statornicit si lămurit apoi sfintii părinti în soboarele lor. In Sfanta Biserică Ortodoxă ne sunt date toate mijloacele de mântuire. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Romănă este un mădular al adevăratei Biserici a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai este de spus si aceea că Sfânta Biserică nu poate să gresească, pentru că ea este «trupul lui Hristos», Hristos (cel pururea viu) care este Capul ei (Efeseni I, 22, 23) si în ea lucrează neincetat Sfântul Duh, prin harul Său, luminându-i si indrumându-i neâncetat pe slujitorii ei. Sfânta Biserică este «stâlp si temelie a adevărului (1 Tim. III, 15) având astfel darul de a nu putea să cadă în rătăcire; de aceea, ea si este nebiruită în adevărul ei dumnezeiesc si «nici portile iadului nu o vor birui» (Matei XVI, 18). Nici un om nu este fără de greseală si nici nu a primit de la Hristos puterea de a nu gresi. Fără greseală este numai Sfânta Biserică.

3.SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sfinta Scriptură sau Biblia este cartea de căpetenie a crestinilor. O numim si «Cartea vietii», fiindcă în ea se află ^Cuvântul mântuiri» (Fapte XIII, 26), «Cuvântul vietii vesnice» (Ioan VI, 63; Filip. II, 16). Ea cuprinde «Cuvântul lui Dumnezeu» (Luca III, 2; Fapte IV, 31 ; Efes. VI, 17). Invătăturile Sfintei Scripturi sunt, pentru crestini, «duh de viată» (Ioan VI, 63) ; ele au puterea de a-i trezi la «Viată nouă» (Fapte VI, 7). învătăturile Sfintei Scripturi nu se Invechesc; ele sunt vesnice si folositoare spre mântuire în toate timpurile si în toate locurile. «Cerul si pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece», ne zice Domnul nostru Iisus Hristos (Matei XXIV, 35). In Sfânta -Scriptură aflăm descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire. Căci: «Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvarsit, bine pregătit pentru orice lucru bun» (2 Tim;. III, 16—17). Prin «insuflare» întelegem lucrarea Duhului Sfânt asupra scriitorului bibilic pentru a primi si a scrie învătăturile mântuitoare, ferindu-l de greseli si rătăciri de la adevărurile de credintă, de la adevărul cel vesnic. Cum că Sfânta Scriptură este însuflată si cuprinde învătăturile descoperite de Duhul Sfânt avem multe mărturii atât in Vechiul Testament, cât si în Noul Testament. Sfintii scriitori ai Bibliei au avut totdeauna convingerea că ei nu grăiesc si nu scriu de la ei, că învătătura lor este de la Dumnezeu. In multe locuri din Sfânta Scriptură citim cuvintele lor: «Asa grăieste Domnul», sau: «Fost-a Cuvântul lui Dumnezeu către mine» (Isaia VI, 5—9; Avacum III, 2 ; Marcu VII, 13), ei purtati fiind de Duhul Sfânt» (2 Petru I,21 ) De aceea Sfânta Scriptură si este cartea dumnezeiască pe care nimeni «nu o poate desfiinta» (Ioan X, 35). Sfanta Scriptură este cartea Bisericii. Biserica, sub îndrumarea Sfântului Duh, a ales si a statornicit cărtile care formează cuprinsul Bibliei, în care se află învătătura insuflată de Duhul Sfânt spre mântuire. Sfânta Scriptură este comoara de pret a Bisericii si numai Biserica o poate explica fără greseală. A citi cât mai des Scriptura (Fapte XVII, 2) este un lucru plăcut lui Dumnezeu; dar a o tălmăci fiecare după a sa chibzuintă este un păcat care duce la rătăcire, asa cum vedem că rătăcesc unii credinciosi care o tălmăcesc după cum li se pare lor, adeverindu-se prin aceasta însesi cuvintele Scripturii: «Vă rătăciti, nestiind Scripturile si puterea lui Dumnezeu» (Matei XXII, 29). Este bine să stim că în Sfânta Scriptură sunt părti usor de inteles, dar sunt si părti mai greu de înteles (Fapte VIII, 26—35; 2 Petru III, 16—17), pe care cei necunoscători în ale Bibliei le răstălmăcesc ,spre a lor pierzare si astfel se pot naste si învătături gresite (eresuri). Iată ce spune despre aceasta sfântul apostol Petru : «in epistolele sale (este vorba de epistolele sfântului apostol Pavel) sint unele lucruri cu anevoie de înteles, pe care cei nestiuton si neintăriti le răstălmăcesc, ca si pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare» (2 Petru III, 16).

Sfânta Scriptură are două părti : Vechiul Testament (sau Legea Veche) si Noul Testament (sau Legea Nouă).

Vechiul Testament cuprinde învătăturile descoperite de Dumnezeu oamenilor prin Moise si prooroci, bărbati alesi călăuziti de Duhul Sfânt, care au trăit înainte de venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos. Citim astfel că : «Dumnezeu odinioară, în multe randuri si în multe chipuri, a vorbit părintilor nostri prin prooroci» (Evrei I, 1). Vechiul Testament cuprinde, în parte, istoria poporului Israel ca popor ales să păstreze învătătura despre Unul si Adevăratul Dumnezeu, descoperită prin prooroci. In cărtile Vechiului Testament ne sunt descrise «arătările» lui Dumnezeu (Iesire XXXIII, 12—23) si lucrarea Lui în crearea si purtarea de grijă a lumii. In Vechiul Testament găsim cele zece porunci date lui Moise pe muntele Sinai : Decalogul (Iesire XX, 1—17), scris pe cele două Table ale Legii. Ele cuprind datoriile credinciosilor către Dumnezeu si către semenii lor. Despre aceste porunci, ca si despre cuvintele proorocilor Vechiului Testament ne grăieste Mântuitorul: «Să nu socotiti că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc» (Matei V, 17). Cărtile Vechiului Testament sunt în număr de 39. Unele din ele au cuprins istoric. De pildă: Facerea, Iesirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Cartea Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezdra, Neemia (Ezdra II), Estera.

Altele au cuprins didactic (invătătoresc), si anume : Psalmii, Cartea lui Iov, Proverbele lui Solomon, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor. Al treilea fel de cărti ale Vechiului Testament sunt cele profetice : Profetii mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Plangerile lui Ieremia; Profetii mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia si Maleahi. In afară de aceste cărti numite «canonice» Sfânta Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde si alte cărti, pe care Biserica Ortodoxă le socoteste bune de citit si ziditoare de suflet. Insemnătatea deosebită a Vechiului Testament stă în aceea că, prin el, Dumnezeu i-a pregătit pe oameni pentru primirea si întelegerea Noului Testament, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos ; i-a călăuzit spre Legea Nouă. De aceea, Vechiul Testament a fost, cum zice sfântul apostol Pavel, un «pedagog» sau învătător către Hristos (Gal. III, 24), mai ales prin proorocirile privitoare la venirea lui MesiaHristos. In Hristos s-au împlinit toate proorociile si Scripturile. Noul Testament cuprinde un număr de 27 de cărti si anume : Cele patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca si Ioan ; Faptele Apostolilor; Epistolele sfântului apostol Pavel: Romani, 1 si 2 Corinteini, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 si 2 Tesaloniceni, 1 si 2 Timotei, Tit, Filimon si Epistola către Evrei; Epistolele sobornicesti: Iacob, 1 si 2 Petru, 1, 2 si 3 Ioan, Iuda si, ultima carte, Apocalipsa sfântului apostol si evanghelist Ioan. Noul Testament cuprinde învătăturile descoperite prin Domnul nostru Iisus Hristos, cum limpede ni se arată, că «in zilele acestea mai de pe urm㠗 Dumnezeu — ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a făcut si veacurile» (Evrei I, 2). Aceste învătături ni le-au transmis sfintii apostoli si urmasii lor până în ziua de azi.

Sfânta Scriptură este una din cele două căi sau forme principale prin care în s-a transmis adevărul dumnezeiesc descoperit nouă oamenilor de către însusi Dumnezeu, prin Moise si proorocii Vechiului Testament si, mai apoi, în mod desăvârsit, prin însusi Fiul lui Dumnezeu făcut om, Domnul nostru Iisus Hristos.

Ea are o mare însemnătate si valoare pentru mântuirea noastră. In Parabola semănătorului ni se arată roadele pe care le poate aduce Cuvântul lui Dumnezeu în viata noastră (Matei XIII, 1—23), iar în Parabiola bogatului nemilostiv si săracului Lazăr citim: «Au pe Moise si pe prooroci, să asculte de ei» (Luca XVI, 29). Mântuitorul însusi a spus multimilor care Il urmau: «Fenciti cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu si il păzesc pe el» (Luca XI, 28).

Sfânta Scriptură cuprinde, deci, învătăturile necesare mântuirii noastre, privind pe om în totalitatea fiintei sale, suflet si trup. Dar pentru ca aceste învătături să ne poată fi cu adevărat folositoare, trebuie să le întelegem si să le urmăm asa cum ni le tâlcuieste Sfânta Biserică prin preotii ei.

La toate slujbele noastre bisericesti auzim citiri din Sfânta Scriptură. Când intrăm în biserioă ne facem Sfânta Cruce, ne inchinăm si sărutăm Sfânta Evanghelie, iar când ni se citeste din ea îngenunchem. Prin Sfânta Evanghelie si prin întreaga Sfântă Scriptură ne vorbeste în Biserică si este prezent însusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este cu noi pană la sfârsitul veacurilor. La Sfânta Liturghie se citeste si «Apostolul», adică se citesc părti din scrisorile sfintilor apostoli, si «Evanghelia», adică istorisirea despre viata, învătăturile si minunile Domnului nostru Iisus Hristos. Bunii credinciosi citesc cu evlavie Psalmii, ca pe niste rugăciuni si imne de preamărire a lui Dumnezeu.

Drept aceea, călăuziti de Sfânta Biserică, să ne apropiem cu pietate de bogătia duhovnicească a Sfintei Scripturi, să ne hrănim si să ne întărim prin cuvântul adevărului dumnezeiesc spre mântuirea noastră.

LECTURĂ BIBLICA

— «Mila si adevărul să nu te părăsească ; leagă-le împrejurul gâtului tău, scrie-le pe tabla inimii tale ; atunci vei afla har si bunăvointă inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Pune-ti nădejdea in Domnul din toată inima ta si nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeste la Dânsul si El îti va netezi toate cărările tale. Nu fi întelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rău ; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău si o înviorare pentru oasele tale» (Pildele lui Solomon III, 3—8).

 

— «Ati auzit că s-a zis celor de demult : Să nu săvârsesti adulter. Eu însă vă spun vouă că, oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui» (Matei V, 27—28).

— «Ati auzit că s-a zis : Să iubesti pe aproapele tău si să urăsti pe vrăjmasul tău. Iar Eu vă zic vouă : Iubiti pe vrăjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vă blesteamă, faceti bine celor ce vă urăsc si rugati-vă pentru cei ce vă vatămă si vă prigonesc, ca să fiti fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Căci dacă iubiti pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veti avea ? Au nu fac si vamesii acelasi lucru ? Si dacă îmbrătisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult ? Au nu fac si păgânii acelasi lucru ?

Fiti, dar, voi desăvârsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desăvârsit este» (Matei V, 43—48)».

 

Imnul ortodoxiei

Pentru ce te zbaţi în patimi şi-n păcat?
Pe Iisus cel răstignit şi înviat
Să-l primeşti că El e mare
Şi e bun cu fiecare, orişicând
El te caută prin lume suspinând.

De ce fugi de jertfa crucii tot mereu?
Că ea ne-a spălat păcatul cel mai greu
Tu nu vezi că viaţa trece
Vine moartea groapa-i rece, pe vecii
Iară sufletu-i în iadul cu urgii.

De ce râzi de rugăciune şi de post?
De Biserica cu slujbele cu rost.
Tu nu ştii de rugăciune
Ce amară-nşelăciune, te-a rănit
Şi te-a amăgit satana cel smintit

Azi Biserica te chemă cu al său glas
Ca să vii la rugăciune-n orice ceas
Şi s-asculţi slujba cea sfantă
În Altar îngerii cântă, lui Iisus
Heruvimi cu aripi multe vin de sus.

Şi toţi cântă cu preoţii într-un cor
Nevăzuţi de ochii noştri ai tuturor,
Numai de fiinţe alese,
Ce le-au dat daruri prin mese, Duhul Sfânt
Ca să-ntărească credinţa pe pământ.

Credinţa cea ortodoxă a lui Iisus
Cu şapte Taine curate, cum le-a spus
Cine Trupul lui primeşte
Cu Iisus se-mpărtăşeşte, dragul meu
El trăieşte, cu nădejdea-n Dumnezeu.

Şi Măicuţa lui cea sfântă-l va păzi
Cu puterea Sfintei Cruci îl va umbri
De satana cel smintit
Ce pe creştini i-amăgit, ca un hoţ
Şi îi trage-n rătăcire mai pe toţi.

Proorocia mincinoasăs-a-nmulţit
Şi satana multe sate-a dobândit
formând secte amăgitoare
De suflete pierzătoare, pe pământ.
Hulind preoţia şi lucrul sfânt.

Să nu te laşi amăgit iubitul meu
De satana cel smintit, duşmanul tău
Vino-n Biserica sfântă, dragul meu
Şi răsplata o primeşti la Dumnezeu.

Biserica cea sfinţită să n-o uiţi
Că-i izvor de viaţă de la Sfinţi Părinţi
În ea vei găsi lumină
Mîntuirea ta deplină, orişicând
Adevărul este unul pe pământ.

Pământul cu ale sale-i trecător
Iar tu omule pe lume eşti un călător
Azi eşti tânăr şi-n putere
Frumuseţe, bani, avere, vrei să dobândeşti
Mâine-o mână de ţărână tu mai eşti.

Toate se vor schimba ca şi cum n-au fost
Se va schimba pe vecie al vieţii rost
Fiecare-şi va lua plata
După cum ne va fi fapta, dragul meu
Peste toate-mpărăţi-va Dumnezeu.

 

Ce este adevarata credinta(Ortodoxia)?

Cuvântul „CRED”, este de origine latină şi înseamnă „A PRIMI, A MĂRTURISI, şi a înfăptui, ceea ce învaţă BISERICA despre Dumnezeu.

Când spunem cuvântul „CRED”, sufletul se înalţă cu Harul Duhului Sfânt la Dumnezeu, care este plinitorul credinţei.

În LUMEA CREATĂ, au darul de a crede:

1. ÎNGERII, care CRED, dar şi văd ceea ce CRED. CREDINŢA ÎNGERILOR, nu este virtute,deoarece ei nu fac nici un efort pentru a CREDE căci ei îl văd pe Dumnezeu, pentru că au darul vederii lui Dumnezeu.Dintre PUTERILE ÎNGEREŞTI, Sfinţii Arhangheli, au darul de a înmulţi şi spori CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) între oameni pe pământ, luminând înaintea lor, cu ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII. 
2. DIAVOLII, care CRED ÎN DUMNEZEU şi SE CUTREMURĂ” (Iacob 2, 19). Diavolii nu-L văd pe Dumnezeu, şi fac întotdeauna răul, CREDINŢA DIAVOLILOR în Dumnezeu, este Creaţională, şi este pervertită în a-L urî pe Dumnezeu. În ei, s-a înveşnicit răul, iar această ură este spre pierzarea lor.Când oamenii rătăciţi de la ADEVĂRATA CREDINŢĂ, vorbesc despre CREDINŢA ORTODOXĂ cu ură, să ştiţi că ei sunt sub influenţa Diavolilor. 
3. Creştinii Ortodocsi, care prin SFÂNTUL BOTEZ (Galateni 3. 17) CRED ÎN DUMNEZEU, dar nu-L pot vedea cu ochii trupeşti ci numai cu ochii sufleteşti (Matei 5, 6).

ADEVĂRATA CREDINŢĂ, este un DAR DUMNEZEIESC (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2) însoţit de efortul omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti).

Creştinul care CREDE în Dumnezeu şi împlineşte PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI, va moşteni RAIUL şi se va îndulci veşnic de SLAVA LUI DUMNEZEU.

Există un SINGUR DUMNEZEU şi o SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂ- RATĂ – CREDINŢA ORTODOXĂ (Efeseni 4, 5). Celelalte credinţe sunt deviate şi rătăcite, sau deţin frânturi de adevăr, insuficient mântuirii.

CREDINŢA ADEVĂRATĂ – ORTODOXĂ, este O PUTERE DUMNEZEIASCĂ (1 Corinteni 2, 5) şi O VIRTUTE CREŞTINĂ, care întăreşte toate virtuţile şi puterile sufletului. Pentru noi creştinii Ortodocsi, CREDINŢA, este un mare HAR şi o MARE PUTERE în lupta acestei vieţi pământeşti. (Filipeni 1, 29; 1 Cor. 12, 9).

CREDINŢA ÎN SFÂNTA TREIME (Isaia 6, 3), este PUTEREA NOULUI TESTAMENT.

CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este ÎNVĂŢĂTURA DUMNEZEIASCĂ, mai presus de cuvânt şi de raţiune.

ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, se cuprinde pe scurt în „SIMBOLUL CREDINŢEI” (CREZUL).

Prin MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ, spunând zilnic „CREZUL” şi mai ales noaptea, înainte de a adormi, PUTERILE ÎNGEREŞTI ne acoperă şi ne păzesc, ca pe o fiinţă binecunoscută, iar duhurile diavoleşti se îndepărtează neputincioase.

CREDINŢA ADEVĂRATĂ – ORTODOXĂ este PUTEREA, HARUL DUMNEZEIESC (2 Petru 1, 1), cu ajutorul căruia primim ca neîndoielnic, tot ce a descoperit Dumnezeu şi învaţă SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ, pentru mântuirea noastră.

Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Hristos. Acela pe care El L-a trimis (Matei 6, 29). CREDINŢA ORTODOXĂ, se află prin lucrarea Duhului Sfânt în om (Galateni 5, 22), prin iradierea unei FORŢE DIVINE, când omul se face vrednic prin, sfinţenie de ea.

ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este cuprinsul DESCOPERIRII DUMNEZEIEŞTI. Creştinul Ortodox trebuie să cunoască foarte bine ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, pentru a nu fi amăgit de alte învăţături eretice.

Prin PUTEREA CREDINŢEI, cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu ochii trupeşti şi adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu.

Prin CREDINŢĂ, pricepem că s-au întemeiat veacurile cu CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Evrei 11, 3), prin CREDINŢĂ primim ca adevărată DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ – CUVÂNTUL SFINTEI SCRIPTURI, PRIN CREDINŢĂ primim minunile şi proorociile, prin CREDINŢĂ dobândim făgăduinţele (Evrei 11, 3).

De aceea Duhul Sfânt prin Sfântul Apostolul Pavel ne spune: „CREDINŢA, este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11. 1).

Deci CREDINŢA ADEVĂRATĂ, este primirea de către om, prin intermediul Duhului Sfânt şi a vederii sufleteşti, a tuturor ADEVĂRURILOR pe care le avem prin DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ, în scopul mântuirii noastre.

CREDINŢA ORTODOXĂ, este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute, potrivită firii. (Sf. Teodoret al Ciprului).

Credinţa pe care o are un om în ceea ce îi spune un alt om, este o încredere, care îşi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul.

Dar CREDINŢA ÎN DUMNEZEU,are o ÎNTĂRIRE TAINICĂ, NECLINTITĂ, prin PUTEREA DUHULUI SFÂNT, care se află în inima celui Botezat, care împlineşte Poruncile Dumnezeieşti.

HARUL CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE, mântuiesc şi înalţă la Dumnezeu. Există O SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ – CREDINŢA ORTODOXĂ. Noi trebuie să mărturisim această CREDINŢĂ SFÂNTĂ ORTODOXĂ, în faţa oamenilor, prin cuvânt şi prin faptele noastre.

Sfinţii Părinţi ai DUMNEZEIEŞTII BISERICI ORTODOXE, arată că, frica de Dumnezeu, este începutul CREDINŢEI, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii celei veşnice, ajutându-l să intre sub stăpânirea Harului Dumnezeiesc(Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin CREDINŢĂ, începe şi se sfârşeşte mântuirea, iar fără CREDINŢĂ, nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Credinţa vine şi din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10,17; Efeseni 1, 13;), dintr-o auzire care este supusă înţelegerii, aprecierii şi judecăţii noastre, dar care este însoţită de o lucrare a HARULUI CREDINŢEI. Căci la CREDINŢA în Hristos nu putem ajunge numai cu puterile noastre.

CREDINŢA este un act sinergic, adică o împreună lucrare divină şi umană. Din partea noastră, CREDINŢA este un răspuns la Harul Dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu de către Episcopi, Preoţi şi Diaconi.

Zadarnic caută unii să vadă minuni pentru luminarea şi creşterea credinţei lor, pentru că celor vrednici de credinţă, le ajunge Cuvântul lui Dumnezeu, care intră prin auz în sufletele lor. În acest mod Cuvântul lui Dumnezeu LUMINEAZĂ, întăreşte şi sporeşte CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU cea ADEVĂRATĂ şi CREDINŢA ÎN HRISTOS.

Fără de CREDINŢĂ, NU ESTE CU PUTINŢĂ SĂ FIM PLĂCUŢI LUI DUMNEZEU, pentru că cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care îl caută (Evrei 11, 6).

A CREDE fără nici o îndoială, ÎNTR-UN DUMNEZEU simplu şi nedespărţit, dar DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, TREI după Ipostas, dar UNUL după FIINŢĂ şi după FIRE, şi iarăşi A CREDE în UNUL Domn Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, îndoit în fire dar UNUL după Ipostas.

A CREDE în ÎNTRUPAREA Fiului lui Dumnezeu DE LA DUHUL SFÂNT ŞI PURUREA FECIOARA MARIA.

A CREDE în ÎNVIEREA MORŢILOR, în Înfricoşata Judecată, în Rai şi în Iad, a vedea pe Sfânta Masă şi A CREDE cu adevărat că acolo este TRUPUL ŞI SÂNGELE LUI HRISTOS, TRUP ÎNTREG mărginit în loc, dar necircumscris, care se împarte dar nu se desparte, se mănâncă, dar nu se mistuie, şi nu se sfârşeşte, se înmulţeşte în CER şi pe pământ şi în toate BISERICILE CREŞTINILOR Ortodocsi, dar este UNUL şi ACELAŞI.

A vedea în Sfânta Cristelniţă, apa Sfântului Botez, care udă trupul şi A CREDE că aceea este baia duhovnicească, care prin rugăciunile preotului ne curăţeşte sufletul şi trupul de păcate.

A vedea în SFINTELE TAINE, altceva cu simţurile şi A CREDE altceva cu mintea; mintea să tăgăduiască simţurile, ba mai mult chiar mintea să nu se încreadă în ea însăşi: „Cine este înţelept şi va înţelege acestea!” (Osia 14, 10).

Acestea sunt DOGME (Adevăruri de Credinţă, Descoperite prin Revelaţie) pe care mintea noastră nu poate să le cuprindă şi să le înţeleagă.

Dar nu numai atât, CREDINŢA CREŞTINILOR Ortodocsi, este o lege cu totul duhovnicească, cu totul SFÂNTĂ. Lege care porunceşte sărăcia, fecioria, postul, smerenia şi o dragoste atât de desăvârşită, încât ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, lege care vrea ca omul să fie duhovnicesc şi sfânt în lume, lege potrivnică lumii şi trupului. Acestea sunt lucruri pe care firea şi voinţa omenească nu le primeşte cu bucurie.

O, CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, DUMNEZEIASCĂ în început, DUMNEZEIASCĂ în creştere, DUMNEZEIASCĂ în întărire, ai fost făcută de Dumnezeu, ai fost crescută de Dumnezeu, eşti întărită de Dumnezeu.

Tu eşti CALEA CEA ADEVĂRATĂ (Ioan 14, 6), cine merge pe tine ajunge negreşit în RAI.

CREŞTINE ORTODOX, ai datoria să mulţumeşti neîncetat lui Dumnezeu, pentru că ţi-a dat să te naşti într-o astfel de CREDINŢĂ.

Trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru că te-ai născut creştin ortodox şi nu păgân sau eretic, pentru că eşti: „NEAM SFÂNT, PREOŢIE ÎMPĂRĂTEASCĂ”. (1 Petru 2, 9).

În concluzie spunem că:

• CREDINŢA ORTODOXĂ, este un dar a lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip. 1, 29; 2 Petru 1, 1). Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu este de la voi, este Darul lui Dumnezeu (Filip 1, 29).
• CREDINŢA ORTODOXĂ este un lucru al lui Dumnezeu (Fapt. 11, 21; 1 Cor. 2, 5; Efes. 1, 19; Colos. 2, 12; 2 Tes. 1, 11; 1 Tim. 1, 14) „CREDINŢA voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor ci în PUTEREA LUI DUMNEZEU”. (1 Cor. 2, 5).
• CREDINŢA ORTODOXĂ este un dar al Sfântului Duh. (1 Cor. 12, 9; Gal. 5, 22). „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, CREDINŢA.”(Gal. 5, 22).
• CREDINŢA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) în Dumnezeu, aparţine şi voinţei omului (Matei 8, 13; 9, 22; Marcu 5, 34; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 24) Mântuitorul Iisus Hristos a zis sutaşului: „Du-te, fie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela. (Matei 8, 13).
• CREDINŢA ORTODOXĂ, creşte şi se dezvoltă în om,prin conlucrarea şi colaborarea noastră cu Dumnezeu. (Teologia Morală Ortodoxă Vol III, pag. 95).

Corabia Ortodoxiei – Salvarea omenirii de pericolul ”noii ere a Duhului Sfant”

Cuviosul Serafim Rose spune ca intr-o epoca de intuneric si inselaciune aproape universale, cand pentru cei mai multi asa zisi ”crestini”, Hristos a devenit tocmai ceea ce invatatura ortodoxa denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxa a lui Hristos este singura care pastreaza si comunica harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fara de pret a carei existenta chiar lumea asa-zisa crestina nici macar nu o banuieste. Caci lumea ”crestina” da mana cu fortele intunericului pentru a-i insela pe credinciosii Ortodocsi ai Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi incat sa creada ca ”numele lui Isus” ii va salva chiar din mijlocul apostaziei, si blasfemiilor in care traiesc si pe care le accepta, nepasatori la infricosatul avertisment al Domnului: ”Multi imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea” (Matei 7, 22-23) .

Mantuitorul Insusi ne-a avertizat: Atunci, de va va zice cineva:

”Iata, Mesia este aici sau dincolo, sa nu-l credeti. Caci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi. Iata, v-am spus de mai inainte. Deci, de va vor zice voua: Iata este in pustie, sa nu iesiti; iata este in camari, sa nu credeti. Caci precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 23-27).

”Tatal nostru” se incheie cu rugaciunea catre Dumnezeu ca El sa ne izbaveasca de cel viclean. Dar cine se poate tine de mana cu Hristos? Cine poate sta alaturi de Dumnezeu? Nu le-a grait Hristos evreilor: ”Iata, se va lasa casa voastra pustie” (Matei 23, 38) ?” Prorocia s-a implinit – spune Sfantul Nicolae Velimirovici -, evreii nu au nici jertfe, nici preotie. Amandoua ”au trecut la cei botezati in acel ceas cand catapeteasma Templului s-a rupt de sus si pana jos” . Nici musulmanii nu au nici jertfe, nici preotie. Nu le spune oare, evreilor, evreul Pavel ce a devenit Crestin Ortodox si Apostolul lui Dumnezeu: ”Hristos e sfarsit Legii” (Romani 10, 4) ? Asadar, cum se poate ca ceea ce este pustiit, ceea ce s-a sfarsit, ceea ce este lepadat si inlocuit cu altceva nou, sa fie pus pe picior de egalitate si sa se tina de mana cu credinta vie a lui Hristos? Si Mohamed insusi, cu toata dusmania sa fata de crestini, recunoaste si pune in Coran faptul ca Iisus, fiul Mariei, va judeca lumea, prin urmare si pe Mohamed insusi. Si atunci, de unde aceasta nivelare si egalizare? De unde poate veni o asemenea viziune, intrebati? De la ispititorul, diavolul. Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinta de confundat. Ea se va intampla deodata. Va veni din cer: ”Barbati galileeni, de ce stati privind la cer?  Acest Iisus Care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer” (Fapte 1,11), si va hotari sfarsitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de ”pregatire” pentru Hristos, in afara de aceea pe care si-o lucreaza fiecare crestin ortodox prin cainta pentru pacatele lui, spovedanie, priveghere, si rugaciune. Cei care se ”pregatesc” altfel pentru acest sfarsit, care spun ca el este undeva ”aici” – mai ales ”aici” in Templul din Ierusalim – sau care predica pe ”Isus vine curand”, fara sa mentioneze marile inselaciuni care preced venirea Sa, sunt vadit profetii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie sa vina mai intai spre a ispiti lumea, inclusiv pe toti ”crestinii” care nu sunt sau care nu devin cu adevarat ortodocsi. Nu exista nici un fel de ”mileniu” viitor. Pentru cei vrednici sa-l primeasca, ”mileniul” apocaliptic (Apocalipsa 20, 6) este chiar acum; este viata plina de har din Biserica Ortodoxa, de-a lungul acestei ”mii de ani”, ce desparte prima venire a lui Hristos, adica de la intrupare pana la venirea lui Antihrist. Aceasta este invatatura ortodoxa a Sfintilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Andrei al Cezareii, si a altor Sfinti Parinti. Faptul ca protestantii eretici asteapta venirea ”mileniului” candva in viitor, nu face altceva decat sa intareasca marturisirea lor ca in prezent ei nu il traiesc, si anume ca ei se afla in afara lui, adica in afara Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, al Carui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

Raspunsul ortodox la fiecare noua schimbare si chiar la epoca finala si teribila a lui Antihrist, este aceasta Evanghelie a lui Hristos, pe care singura Biserica Ortodoxa a pastrat-o neschimbata, prin Sfanta Traditie a Sfintilor Parinti ai Ortodoxiei in linie neintrerupta de la Hristos si Apostolii Sai si prin darul Duhului Sfant. Pe acesta singura Biserica Ortodoxa il impartaseste si numai celor credinciosi, care sunt pecetluiti cu Sfanta Taina a Mirungerii si care au pastrat neintinata aceasta adevarata pecete a darului Duhului Sfant. Amin. Sfantul Apostol Pavel continua si el acelasi avertisment despre venirea lui Antihrist cu aceasta porunca: ”Deci dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tesaloniceni 2, 15). Sunt unii care va tulbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o, sa fie anatema! Precum v-am spus mai inainte, si acum va spun iarasi: ”Daca va propovaduieste cineva altceva decat ati primit, sa fie anatema!” (Galateni 1, 7-9). Tine chiar de natura lui Antihrist sa prezinte imparatia satanei, ca si cand ar fi a lui Hristos. Cu atat mai mult trebuie sa lupte astfel Crestinii Ortodocsi din ziua de azi, care sunt inconjurati din toate partile de un crestinism fals, care are propriul sau arsenal de experiente ale ”harului” si ”Duhului Sfant”, putand cita pe de rost din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti, pentru a-si ”intari” propriile erezii! Cu siguranta traim vremurile de pe urma, cand inselaciunea este atat de subtila incat amageste, de este cu putinta, si pe cei alesi (Matei 24, 24).

Falsii prooroci ai timpurilor noastre anunta cu glas din ce in ce mai puternic apropierea ”noii ere a Duhului Sfant”, a ”noii Cincizecimi”, a ”punctului Omega”. Este exact ceea ce se numeste, in adevaratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Aceasta profetie, tocmai acum in zilele noastre, incepe sa se implineasca, cu forta unei puteri demonice. Intreaga atmosfera spirituala contemporana se incarca cu puterea experimentelor oculte de initiere demonica si aceasta, pe masura ce ”taina nelegiuirii” intra in faza penultima, in care incepe sa posede sufletele oamenilor si, intr-adevar, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinta. Impotriva acestei ”experiente religioase” de mare forta, Crestinii Ortodocsi trebuie sa se trezeasca si sa se inarmeze cu adevarat, sa devina pe deplin constienti de ceea ce inseamna Ortodoxia crestina si in ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele ”crestine” sau necrestine. Fie ca toti Crestinii Ortodocsi sa se intareasca pentru marea batalie care ii asteapta, si sa nu uite niciodata ca, in Hristos, victoria este deja a noastra. Caci El ne-a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si ca pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si stramtorii celei de pe urma (Matei 24, 22). Si apoi, cu adevarat, daca Dumnezeu este cu noi, cine este impotriva noastra? (Romani 8, 31). Chiar in mijlocul celor mai salbatice ispite, noua ni s-a poruncit: ”Indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan, 16: 33).

Sa traim deci si noi, asa cum au facut-o toti adevaratii Crestini Ortodocsi inaintea noastra, cu certitudinea ca toate cele ce se vad au un sfarsit si ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos va veni curand; caci Cel Ce marturiseste acestea, zice: ”Da, vin curand”. Amin! ”Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Chiar daca toate neamurile si toate popoarele se vor inchina fiarei care s-a ridicat din abis sa corupa pe cei ce locuiesc pe pamant, ostasii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor canta: ”Cu noi este Dumnezeu, intelegeti, neamuri, si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu” . Sa urati toata greseala, erezia si invatatura potrivnica Bisericii Ortodoxe, ca niste buni ostasi ai lui Hristos, ca sa luati cununa cea nestricacioasa in ceruri. Mult curaj le vor trebui celor putini spre a se impotrivi duhurilor lumii, cu riscul de a fi socotiti smintiti, nebuni sau razvratiti si de a fi supusi abuzurilor puterii. Multa intelepciune va trebui unui Crestin Ortodox ca sa discearna adevarul acolo unde restul vor vedea o nebunie. Pentru timpurile noastre o viclenie a veacurilor este necredinta deghizata in credinta si otrava indulcita. Cine se va lasa inselat de aparente, va fi pierdut. Va trebui sa distingem Biserica de lume, pentru ca destinul lumii e veacul, iar al Bisericii e vesnicia. Pana la sfarsitul timpurilor, Biserica Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Ortodoxa va fi tinta tuturor prigoanelor si nu gresim cand spunem ca va trai in mici comunitati unite intre ele in Trupul si Sangele lui Hristos, in Sfantul Duh, pastrand Credinta si Traditia Ortodoxa neintinate. Nu te teme frate al nostru ortodox, sora a noastra ortodoxa, caci cu tine e Hristos cel Rastignit! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeul nostru, miluieste-ne pre noi. Amin.

/apologeticim blog/

 

Parintele Justin Parvu: “Sin­gura solu­tie este intoarcerea la tra­di­tie”

Forţa aceasta demonică ce stăpâneşte lumea la ora actuală, se întrece, într-adevăr, prin metode care se concentrează asupra vieţii umane. Toate lucrurile care apar acum la orizontul acesta omenesc nu sunt altceva decât metode de distrugere a vieţii umane. Aceste mijloace de otrăvire a omului sunt aşa de puternice şi înrădăcinate încât nu le mai poţi sta înainte. Au apărut toate sistemele acestea de alimentaţie, care sunt puse la dispoziţia omului de la mic la mare, fără echivoc, tot cu scopul de a-l distruge şi mai ales pe copil cât este de mic, din faşă dacă s-ar putea. Dar îmi spunea un cercetător din America, că de la 4, 5 ani copiii sunt expuşi la cele mai mari pericole prin aceste vaccinuri ce provoacă boli care atacă organismul din ce in ce mai mult până la varsta de 15–20 de ani, deci ele nu au neapărat un efect imediat. Acum vin şi îţi răstoarnă toate aceste valori în care tu ai crescut: nu mai este brânza bună, nu mai este oul bun, nu mai este carnea bună, nu mai e fasolea bună, nu mai e toată recolta agricolă buna. Şi mă întreb eu: Ei, bine, dacă omul nostru a trăit sănătos până în jurul a 70 de ani – 80 de ani, cum poate veni omul acesta modern cu atâta ignoranţă să schimbe valorile unui om care a reuşit să trăiască cu atâta vitalitate în atâta muncă până acum? E suficient să iei o singură zi din vara unui ţăran de-al nostru, care stă 24 de ore cu coasa în mână şi trage cu tot efortul, bea apă asta de izvor şi mănâncă ce poate şi el pe lângă cei 4, 5, 6 copii pe care îi are acasă şi îşi duce viata totuşi atât de sănătos şi plin de energie şi să vezi care este de fapt realitatea lucrurilor. Dar vine omul modern cu tehnica lui şi întoarce lumea. Copilul nostru firav, copilul pricăjit, bea coca-cola, poate dacă are un lapte la 3 zile, sau o săptămână, dar în mai tot restul timpului este supus la cenzura asta alimentară, încât ajunge să fie la un moment dat ca un cobai al societăţii. Ei vin cu tehnica asta, care chipurile îi prelungeşte viaţa, dar de fapt el îi scurtează viaţa, făcându-l rudă cu toate bolile posibile din lumea aceasta. Pe lângă faptul că viaţa bietului român îi este atacată, prin fabrici şi în uzine, în mine, in toate locurile acestea grele de muncă pe care le suportă sărmanul, i s-a mai adăugat şi această subnutriţie, iar în timpul liber pe care îl mai are, cască gura la televizor, o altă odraslă a modernismului, la calculator, de unde îşi culege toate informaţiile mincinoase ca să îşi poată cârpi toată nenorocita asta de viaţă. Pe câtă vreme omul nostru de altădată – sănătos, voinic, cu casa lui, cu copiii, cu soţia lui, acolo sărbătoreau sănătoşi şi fericiţi zilele de duminici, sărbătorile mari: Paşti, Crăciun, Sfânta Maria, Boboteaza – în toată această vreme colabora creştinul cu harul lui Dumnezeu pe pământ, care îl făcea pe om să trăiască în toată energia şi spiritualitatea lui, într-o dimensiune reala a existenţei. Este greu să porneşti acum de la o cercetare mai amănunţită ca să îţi dai seama de unde şi încotro merge lumea aceasta în declinul ei şi pâna unde merge şi cât mai rezistă omul să ducă povara aceasta, ca să mai poată avea o mulţumire sufletească în ceea ce face. Pentru că toate tendinţele care vin asupra noastră nu au alt scop decât distrugerea şi pierzarea noastră ca spetă umana. Nu se mulţumesc numai să ne pervertească sufletul prin patimi, ci vor să distrugă cu ura şi orice suflare de viaţă. De acum omul să se aştepte la boli, la cataclisme, cum a fost acum cu 100–200 de mii de oameni morţi în urma cutremurului din Haiti, pentru că ei intenţionează să provoace o încăierare între state, astfel încât să izbucnească, ferească Dumnezeu, un razboi mondial, prin care să distrugă cea mai mare parte din omenire. Ceea ce este interesant este că toţi cei care participă la maşina aceasta de distrugere, nu îşi pun şi ei întrebări: cât vor mai trăi în fond, dacă distrug tot ce este în jur ca să trăiască numai ei ca neam? Până unde vor merge şi cât cred că vor trăi? Căci întotdeauna groapa pe care o sapi altuia, tu cazi singur în ea. Dar cu toţii vor cădea în ea, toţi care fac aceste greutăţi omenirii, întregii creaţii a lui Dumnezeu, pentru că aici este ţinta. Eu am mai spus-o şi o repet: singura soluţie este întoarcerea la tradiţie şi ieşirea din societatea aceasta modernă, puţin câte puţin, aşa uşor. Să revenim la vechile obiceiuri ale strămoşilor noştri, la cultivarea unui petic de pământ, pentru că şi firea însăşi ne va veni în ajutor. Firea românului nu poate fi falsificată decât foarte greu, pentru că omul nostru are o fibră foarte sănătoasă şi puternică.

Extras din interviul realizat de monahia Fotini, la 18 ianuarie 2010, de praznuirea Sfintilor Athanasie si Chiril

 

Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu

Părintele Rafail Noica

Iată vedem un Apus, care de 1000 de ani nu a mai cunoscut Biserică, de când Roma s-a despărţit de Biserică, şi a căzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totuşi, acum, Apusul, în mare măsură, vine la Ortodoxie, sau poate nu în măsură aşa mare, dar în comparaţie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.
Despre cei care vin la Ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cat de neortodocşi au fost străbunii lor ?”, care n-au ştiut de Ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut de Ortodoxie, aşa cum ştiu fii lor de astăzi ?
Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: în baza cuvintelor dumnezeieşti, a vieţii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrăjmaşi (când noi eram vrăjmaşii, el ne-a iubit şi s-a jertfit), cum putem gândi că Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre pierzanie (pentru că nu-s ortodocşi) ? Însă, am văzut-o, tot pe pielea mea, că nu numai ce numim noi Ortodoxie, este Ortodoxie ! Vă spun că Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca pe firea adevărată a omului, către care tânjeşte tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, Ortodoxia, noi suntem ortodocşi, dar vai de ortodoxia noastră! Părintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, şi pe Acela L-au rastignit”.
Dar, când zic că Ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă fie greu să înţelegeţi aceasta. Eu am trăit-o (iarăşi vă zic) tot pe pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în protestantism, şi intrând înapoi în Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie şi împărtăşanie, a început în mine să trăiască o viaţă şi să-mi dezvăluie nişte lucruri de unde am înţeles că numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele acestea, pământul pe care toţi îl caută, drept şi strâmb.
Aşa că, greutatea Bisericii şi greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, că nu trebuie să micşorăm importanţa a ceea ce numim „Ortodoxia” […] ( Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare şi prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului, prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arătat-o Hristos; dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze şi, prin cinstit sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgam de seamă să nu pierdem Ortodoxia) iar, pe de altă parte, a fi ortodox înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiască dragoste, până şi pe vrăjmaş. Nu ne încumetăm, la nivel ascetic, să iubim pe draci sau aşa ceva, fiindcă sunt prea puternici faţă de noi, şi riscăm să cădem în plasele lor, aşa cum a suferit părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experienţă ne-a dezvăluit el (las carte să ne spună mai departe), însă în nevoinţă noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui Dumnezeu, sfinţii ajung la măsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoară şi Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu sileşte pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileşte să iasă dintre aceia. I-ar dori cu preţul jertfei lor, i-ar dori mântuiţi.
Deci, apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi şi îl putem înţelege pe Dumnezeu cel adevărat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni şi pe vrăşmaşi, şi a avea încredere în Dumnezeu. Dacă cineva îşi pune problema, şi mulţi, poate toţi şi-o pun: oare numai ortodocşii se mântuiesc? – eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar răbda gândul că cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu aş putea fi în afara ortodoxiei, şi aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adică, dacă cel din afară ortodoxiei neapărat se pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea lui şi nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: Dacă în mine, păcătosul, se găseşte destulă dragoste să mă gândesc şi la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai puţină dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, şi cu conştiinţa că Dumnezeu iubeşte mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta şi atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toţi, şi îmi caut în ortodoxia pe care am găsit-o şi în care mă aflu şi în care cred, îmi caut mântuirea […]
Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi înşine, şi unii pre alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam”. Dacă încrederea pe care o avem în Dumnezeu şi în dragostea Lui, o încredinţăm la toţi cei din alte confesiuni, ba şi religii, ba şi pe atei (ce ştim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arătat în istorie) şi ne ocupăm de mântuirea noastră, şi, dacă nu vrem să fim egoişti, purtăm în rugăciune şi pe aceştia (Doamne, mântuieşte-ne pe noi, şi lumea Ta întreagă!), mântuirea noastră nu este şi nu poate fi egoistă, şi dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă peste întreaga lume.

( extras din conferinţa „Ce este omul?”, 6 noiembrie 2006, Alba-Iulia )

 

/hristosesteortodox blog/

 

 

 

Părintele Dumitru Stăniloae – De ce suntem ortodocşi?

Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa   faţă   de   îndelungata   ofensivă   otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie,   fiinţa   noastră   din   partea   navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.
Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea^ popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara Sfanta..
Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.
Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.
Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.
Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?
Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi, în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.
Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.
O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.
Dar ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din Răsărit.
Iar acest creştinism neschimbat, menţinut cu multă scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice şi prin Liturghia lui străveche, şi-a păstrat nota lui fundamentală: unitatea strânsă a sufletului şi a creaţiei în general cu Dumnezeu, fără ca această unitate să cadă în extrema unei concepţii panteiste.
Astfel, spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteză a poporului nostru nu se datorează numai prezenţei lui geografice între Răsărit şi Apusul Europei şi caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta răsăritean prin credinţa lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară, care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui Dumnezeu de creaţie şi între prezenţa Lui în creaţie. Trecând spre Occident, credinţa creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţa întunecoasă a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în trecut, ca în mistica catolică feminină, nu trăit în lucrarea Lui prezentă în noi.
In Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui.
Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune şi dată nouă prin Sfintele Taine.
De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea catolică, a Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici „de rit bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism. Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în Euharistie, în prima candidatul declarând la întrebarea preotului: „Te uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: “Mă unesc cu Hristos”, iar în Euharistie, preotul declarând: “Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu trupul lui Hristos”.
Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos, şi, la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce-L caută sau cei care-I cântă Lui.  Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Il închide şi pe Dumnezeu.
Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului (Luca 22,19;Ioan6,53;56;I Corinteni 11, 27,29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Ioan 20,22-23)?
Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexpe­rimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în întregime, prin prezenţa Sa în lume, dar şi absent în întregime din lume.
S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire pline de dispreţ pentru fiecare persoană, dar în comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor vii dintre oameni.
Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism sau de o diversitate în protestantism care împarte pe creştini în tot felul de grupuri.
De la discursomania uniformă a catoli­cismului s-a înaintat la discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai rămas din Biserica cea una, dar una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred în El?
Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei.
Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite forme.
Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca sfinţenie.  Sfinţii sunt recunoscuţi şi în Biserica Romano -catolică, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către ei. Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul care crede în Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos, cu toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi.
Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai că nu au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.
In Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale Dumnezeieşti sau însăşi viaţa Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui, cu toate bunătăţile şi în fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu El, dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi distingem de El, sau nu ne confundăm.
Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea: „Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul. Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare. Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credin­cioşilor de trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6,55)”.
Unindu-Se cu noi prin împărtăşire, în sens larg, Hristos ne face împreună fii ai Tatălui cu Sine, sau fraţi ai Săi, dar după har, nu prin naştere din fiinţa Tatălui, cum este singur El, căci Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca să ne facă asemenea Lui în dumnezeire prin faptul că s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată şi a intrat în cea mai strânsă unire cu noi prin ea. Căci, spune Sfântul Evanghelist Ioan: Şi celor ce L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).
Comentând acest verset, Sfântul Chirii spune: „Căci deoarece au primit prin credinţă pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu. Le dă Fiul puterea ce o are El după fire… chemându-i la comuniune… împlinind aceasta ca o faptă a iubirii faţă de lume. Căci nu puteam scăpa altfel de moarte, noi cei ce purtăm chipul celor pământeşti, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea (bunătatea) chipului ceresc, prin chemarea la calitatea de fii”.  Astfel, noi rămânând cu firea noastră creată, dar cinstită de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicaţi la unirea cu Fiul Lui în aşa măsură că primim din plinătatea nesfârşită a vieţii Lui, tot mai mult din bogăţia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har” (Ioan 1,16).
Câtă vreme în catolicism graţia este o simplă iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestanţii şi mai ales membrii grupărilor neoprotestante nu vorbesc de har, în Ortodoxie se vorbeşte continuu de har, ca dar al bunătăţilor şi puterilor dumnezeieşti sau al vieţii Lui fericite şi nemuritoare.
Dacă viaţa sau energia (lucrarea) necreată sau harul ce ni se dă prin Hristos nu e o graţie creată, care ar ţine pe Hristos separat de noi, ca în catolicism, cum Il ţine şi în protestantism şi în grupările neoprotestante, lucrarea sau harul sau viaţa Lui în noi nu poate fi nici pur dumnezeiască. Căci Hristos fiind şi Dumnezeu şi om, sau atât Persoană a firii dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti asumate de El, nu poate lăsa neactivă nici una din firile Sale. El lucrează în noi atât ca Dumnezeu cât şi ca om, sau ni se face comunicativ ca  Dumnezeu  întrucât   este   şi   om.   El  uneşte lucrarea dumnezeiască cu cea omenească fără să le confunde. Aşa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiască, lucrând prin mâna care s-a atins cu tină de ochii lui, aşa şi după înviere a comunicat puterea Duhului Sfânt prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, păstrându-Şi trupul şi după înălţarea la cer, nu comunică lucrarea Sa dumnezeiască fără mijlocirea trupului Său, deşi acum acesta este deplin îndumnezeit sau transfigurat. Hristos rămâne în veac şi om, chiar după înălţare, pentru că vrea să ne menţină şi pe noi în veci oameni în trup, deşi cu trupul deplin transfigurat. Moise şi Ilie s-au arătat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca şi Hristos însuşi, deşi din ele iradia lumina copleşitoare
a dumnezeirii.
Prin Trupul transfigurat, dar nu fără el, ne comunică Hristos şi acum harul Său, spre a ne înălţa treptat şi pe noi spre un trup transfigurat. Sfântul Chirii susţine pe larg în lucrarea citată veşnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista înviere. Prin trupul Său, Hristos a manifestat iubirea Sa faţă de noi, dusă la culme prin răstignirea Sa pentru noi, şi prin trupul Său, purtând în el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunică şi acum în Sfânta Impărtăşanie.
Dar El vine cu iubirea Sa trăită la culme în răstignirea Sa în noi, pentru că are în iubirea Sa faţă de Tatăl, ca şi în iubirea Tatălui faţă de sine, simţirea eternă a iubirii. El poate să ne iubească şi după întrupare pentru că Tatăl însuşi Il iubeşte pe El ca pe Fiu şi după întrupare, deci şi ca om, şi deci şi El îi iubeşte pe oameni cum îi iubeşte Tatăl Său ca pe cei ce poartă chipul Lui de om şi vrea să atragă şi pe oamenii cu care s-a unit în iubirea Sa faţă de Tatăl. De aceea mulţumindu-I pentru iubirea pe care ne-a arătat-o nouă şi Tatălui prin răstignire, Ii mulţumim şi Tatălui care L-a trimis ca om ca să ne iubească prin El cum Il iubeşte pe El însuşi şi noi să-L iubim pe Tatăl cum Il iubeşte Fiul Lui Unul Născut. De aceea fâcându-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos faţă de noi, ci şi de iubirea Tatălui, arătată nouă prin Fiul cel răstignit şi prin Duhul în care îşi arată nu numai iubirea Lui faţă de Fiul cel din veşnicie, ci şi faţă de Fiul întrupat şi prin El faţă de noi.
Nu vrem să uităm de crucea lui Hristos prin care ne-a arătat iubirea extremă, dar nici de Tatăl şi de Duhul Sfânt care şi-au arătat de asemenea iubirea lor faţă de noi prin Fiul cel întrupat, şi ne facem semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gândul la Tatăl, coborând spre piept, de unde a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi până la jertfă, mărturisind că prin jertfa Fiului Său, Tatăl ne cere să împlinim faptele iubirii noastre faţă de Dumnezeu cel în Treime, pornind la lucrarea aceasta cu mâna dreaptă.
Pătimirea de pe cruce este actul hotărâtor, crucial, prin care Hristos a învins moartea, căci această pătimire, deşi a fost suportată prin trup, în răbdarea ei a fost puterea dumnezeiască. De aceea, când se face semnul ei cu credinţă, Hristos însuşi retrăieşte puterea ce a exercitat-o prin ea şi de aceea prin semnul ei se binecuvintează sau se curăţesc toate, venind în cele binecuvântate puterea lui Hristos. Iubirea faţă de noi îşi are izvorul în existenţa supremă, în existenţa care există prin ea însăşi, nu se iveşte pe vreo treaptă inferioară a existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei supreme şi spre ea suntem atraşi şi noi prin iubirea pe care ne-o arată, săvârşind cele mai mari fapte pentru noi, ca să ne arate cât de mult ţine la noi: se face om însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie şi primeşte cea mai grea pătimire ca să ne scape de moarte, spre a ne avea într-un dialog al iubirii veşnice.
Se afirmă uneori că creştinismul este depăşit, că trebuie să căutăm o credinţă mai modernă. Dar ce poate fi mai înalt decât o credinţă care are la bază iubirea celor mai înalte existenţe faţă de om şi vrea să ajute pe om să se urce la înălţimea acestei iubiri? Ce ideal mai înalt poate fi propus oamenilor decât iubirea până la jertfa vieţii a unora pentru alţii, urmând exemplul lui Dumnezeu însuşi, iubirea care  are la bază preţuirea nesfârşită a persoanei umane şi credinţa în perspectiva desăvârşirii ei nesfârşite? Idealul sporirii nesfârşite în iubire este un ideal care nu poate fi depăşit de nici un altul.
De aceea Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om nu putea să se facă un om păcătos, căci aceasta l-ar fi închis în egoismul îngust contrar iubirii. Un Dumnezeu făcut un om păcătos ar fi încetat să mai fie Dumnezeu şi să mai poată aduce jertfa pentru oameni, care să ne scape de moarte şi să ne fie un vârf de atracţie nesfârşită pe calea spre El. Şi pe această cale nu putem înainta decât dacă El însuşi este în noi cu putere a Lui, ca o cale care nu ni se arată numai ca cea care trebuie urmată, ci ca o cale ce ne atrage aflându-se înaintea noastră.
El este Adevărul prin excelenţă, peste care nu poate fi altul, căci are în sine plenitudinea nesfârşită a existenţei sau a vieţii. El este Lumina întreagă a lumii, Lumina care nu ne duce spre altă ţintă, ci ne atrage spre ea însăşi, ca sensul suprem al vieţii. Hristos este toate acestea înăuntrul nostru tot mai mult, nu în afara noastră, căci numai aşa este şi puterea noastră care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.
Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricând) şi Cel ce este şi Cel ce vine (tot mai aproape de cei în care este şi vine ca prezenţă în cela ce încă nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa şi Omega (Apocalipsa 1,8). N-a fost înainte de El cineva sau ceva şi nu va înceta vreodată să existe ca să fie urmat de altul mai înalt, mai desăvârşit, el este infinitul. Şi nu poate astfel decât ca Persoana iubirii infinite, deci având o altă Persoană pe care o iubeşte din veci şi o va iubi în veci. Căci numai iubirea desăvârşită şi nesfârşită are în ea fericirea infinită.
Nici o esenţă inconştientă, o esenţă obiectivă nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decât de la o altă persoană, de la conştiinţa ei atentă faţă de mine. Dar nu persoanele care simt în ele nevoia de alte persoane, deci care sunt mărginite în ele însele, îmi pot da bucuria veşnică şi desăvârşită, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are în ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel întreit în Persoane îmi poate veni neîncetat şi în veci fericirea nesfârşită.
Una din aceste Persoane desăvârşite în iubirea cu alte două Persoane a intrat în comuniune veşnică cu noi, care voim, pentru această fericire nemuritoare.
Numai făcându-Se o asemenea Persoană om, dar om necăzut din iubirea Lui dumnezeiască, om necăzut în păcătoşenie egoistă, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoană care fiind Dumnezeu cel nemărginit şi infinit, prin fire S-a făcut om fără de păcat şi ne-a putut aduce iubirea Sa extremă la jertfa de Sine ca om, ca să ne scape de moarte. Dacă s-ar fi făcut om păcătos, nu numai că ar fi încetat să fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine şi ca atare n-ar fi putut învinge moartea. Aceasta înseamnă că Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a născut ca om, din actul plăcerii păcătoase al unirii dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta ar fi însemnat că El a început să existe de-abia prin această naştere, ca om de rând. Dar El era de mai înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu şi în calitatea aceasta şi-a luat El însuşi şi firea omenească prin lucrarea Sa şi a Duhului Sfânt, unit cu El, dintr-o Fecioară, deci în mod nepăcătos.
Grupurile neoprotestante care nu recunosc naşterea lui Hristos din Fecioară, ci pe calea naturală a omului de rând, nu-L recunosc, de aceea, de fapt, ca Dumnezeu făcut om şi de aceea evită să-I spună Hristos, ci numai Iisus, iar cugetându-L ca om păcătos, în mod consecvent nu cred nici că a murit pentru noi, ci pentru păcatul Lui, ca orice om.
Astfel, între negarea de către ei a naşterii din Fecioară a lui Iisus şi nerecunoaşterea crucii ca mijloc prin care ne-a mântuit este o strânsă legătură. Iar dacă Iisus a murit pentru păcatul Lui, El nici nu a putut învinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre învierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degrabă un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuză, ca şi fariseii din timpul Lui, să-L numească Hristos.  Ba nu-i  spun nici Mântuitorul. Pentru că dacă n-a învins moartea, nu ne-a mântuit. De aceea unii, nerecunoscând dumnezeirea Lui, se declară mai curând Iehovişti, sau credincioşi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sâmbăta, ca evreii, nu Duminica, ziua învierii Domnului.
Noi credem că Hristos s-a născut din Fecioară şi că Cel ce S-a născut din ea, luând din ea firea omenească, este Fiul lui Dumnezeu. Deci Sinodul III ecumenic de la Efes (din anul 431) a numit-o Născătoarea de Dumnezeu.
De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată în icoane totdeauna împreună cu Hristos: în icoana Naşterii Domnului, în prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe, în Deisis, unde este în rugăciune spre Fiul ei, în icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei în chip de copil în braţe. In Catolicism, ea este prezentată adeseori singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc – ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos însuşi ci de la conceperea ei.
In catolicism, tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă, de Madona, pe când în Ortodoxie ea e numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.
In legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu totul, ca idoli. Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite pre-zentarea ei şi prin icoană, care expune întru-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul şi deci nici cuvântul şi chipul omului.
In respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre el cu credinţă, vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează chipul Lui, în icoană?
în Vechiul Testament nu se înfăţişează Dumnezeu în icoane, pentru că nu se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi, El este descris de proorocul Daniil şi este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt sfinţite prin rugăciunile Bisericii.
în general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovni­cesc, spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume. In Occident s-a introdus pentru prima dată în crezul   niceo-constantinopolitan,   expresia  nouă despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la Roma de-abia în secolul XI. Expresia, întregită teologic prin formula „tamque ex uno principio” „ca dintr-un singur izvor”, tinde la o confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în mod direct de unii teologi catolici. Astfel, Herbert Muhlen dă de înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a Tatălui şi a Fiului. „Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. „Duhul Sfânt este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi Fiului, în El însuşi” (Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Munster, Verlag, p. 157 şi 159). Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare dintre ele. Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc, împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o alta. In Ortodoxie cei ce cred în Hristos primesc Duhul pentru ridicarea lor la iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca frate dumnezeiesc făcut om asemenea lor, dar şi dragostea faţă de ceilalţi oameni ca fraţi în Hristos. Duhul ne ridică peste alipirea la lume, ferindu-ne de o pornire individualistă sau egoistă. Duhul Sfânt aduce în viaţa noastră viaţa dumnezeiască, viaţa de sfinţenie, viaţa îndumnezeită. El ne face să simţim pe Hristos şi lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului în noi. De aceea prin Duhul cerem în rugăciunile Bisericii sfinţirea tuturor, o dată cu semnul crucii făcut peste noi şi peste cele ce le folosim ca mişcare de depăşire a egoismului nostru. De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.

3. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.
Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o „lege românească” sau „lege strămo­şească”. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i „legea românească” şi „strămoşească”, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.
Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.
Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia ,Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său „tăicuţu”, fără a înceta să-1 vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru „Dumnezeu drăguţu”, simţind coborârea Lui la * comunicare iubitoare cu sine.
In acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”, văzând-o “Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.
Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”. In legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu „zeu”, ca toate celelalte popoare, ci „Domnul Dumnezeu”, care s-a prescurtat în „Dumnezeu”. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeul Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar 1-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.
Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.
Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în „colindele” lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Intre altele, pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-1 va duce până la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară românească jertfa lui Hristos în „Legenda Mănăstirii Argeş”. In ea, Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum e numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte „cu noi este Dumnezeu”: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi.
Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi. Omul bun este „omul lui Dumnezeu”. Omul rău e un „păgân”, care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de bunătate este „nebun”. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul rău este un „om urât”. Omul bun este omul comunicativ.  Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ţi-e „urât”. Numai omul comunicativ îşi face viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri, mi-e „urât”. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.
Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o „lumină” prin rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul lumină. Un peisaj frumos este o „gură de rai”, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o rânduiala. Omului i se cere „să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se afirmă că şi lumea e făcută „lume” printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului.
Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.
In toată rânduiala lumii e prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de oameni. Dar faţă de oamenii „fără Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i „bate Dumnezeu”. încer­cări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.
Poporul roman, crescut spiritual in mistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentals a intunericului, este un popor care se bucura de lumina, caci lumina este in planul fizic expresia randuielii, iar in planul spiritual, expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zameste luminos in bucuria comuniunii.
Toate acestea reprezinta un program pentru innobilarea reala a omului. Si numai in comuniunea bucuroasa cu altii, asa cum e practicata de poporul roman, se innobileaza omul. Numai in comuniune se inainteaza la nesfarsit in aceasta noblete si in descoperirea fara sfarsit a tainei omului, care se hraneste din taina comuniunii intre Persoanele Sfintei Treimi.

EXTRAS DIN REVISTA „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991

 

/hristosesteortodox blog/

 

Trebuie să ne apărăm libertatea, identitatea, credința(Ortodoxia) și neamul!

Credem că în faţa acestei ofensive generale a GLOBALIZĂRII susţinută de oculta mondială (şi de uneltele lor, cozile de topor sau francmasoneriile locale), care e tot mai aproape de atingerea obiectivelor (guvern mondial, sistem economic unic, religie unică, mod de viaţă consumerist ş.a.), noi trebuie să ne unim eforturile pentru a concepe o adevărată strategie de apărare viabilă, care să contracareze şi să întârzie planurile lor diabolice. Prezentăm mai jos un posibil model de strategie sau un program orientativ de la care putem pleca şi pe care să-l îmbunătăţim progresiv.

1. În primul rând, noi românii suntem peste 86 la sută ortodocşi în această ţară. Măcar o parte consistentă dintre noi să fie tare şi statornică în credinţă. Să ne trăim credinţa efectiv şi cu convingere. Să încercăm să fim creştini adevăraţi şi nu ortodocşi cu numele! Să-L mărturisim cu putere pe Hristos Mântuitorul nostru şi să căutăm în toate să fim un exemplu pentru cei din jur şi pentru copiii noştri, cultivând mereu adevărul, bunătatea, blândeţea, smerenia şi celelalte virtuţi creştine. Să păzim întocmai poruncile lui Dumnezeu.

2. În al doilea rând, noi trebuie să conştientizăm războiul nevăzut îndreptat împotriva ortodoxiei şi valorilor poporului român. Masoneria mondială, condusă de evreii sionişti (extremişti, ultranaţionalişti, care se conduc după cărţile Talmudului anticreştin), îşi găseşte rădăcinile cele mai adânci în secta fariseilor şi cărturarilor care au cerut în faţa guvernatorului roman Pilat răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cavalerii Templieri, cavalerii iezuiţi, cavalerii cruciaţi au fost apoi precursorii masoneriei moderne organizate astăzi în loji, ordine, asociaţii, fundaţii caritabile (paravan) etc. Credem că este necesar să înţelegem mai profund totuşi ceea ce se întâmplă în jurul nostru, atât în România, cât şi în întreaga lume. Un atac direct la adresa ortodoxiei şi creştinismului în general a fost şi este comunismul. El a reprezentat doar prima etapă a globalizării. Evreul Karl Marx a mărturisit nu o singură dată că voia să lovească în creştinism. Nu degeaba era membru al Bisericii Sataniste din Anglia iar Alianţa Drepţilor (lojă creată de puternica organizaţie evreiască B’nai B’rith în 1864) i-a încredinţat conducerea Internaţionalei I-a Comuniste, având ca program Manifestul Comunist întocmit de el. Observaţi toate atacurile din mass-media şi nu numai, îndreptate mereu împotriva ortodoxiei, inclusiv capcana ereziei ecumenismului (cu aşa-zisul dialog ecumenic), discreditarea preoţilor şi Bisericii Ortodoxe. Tot mai multe filme de lung metraj şi documentare regizate de evreii sionişti îi atacă pe creştini deformând adevărul şi prezentându-i pe evrei ca victime (Agora ş.a.). Observaţi războiul psihologic dus împotriva poporului român, identităţii şi valorilor sale. Ni se inoculează şi astăzi complexul ruşinii de a fi român şi ni se cere implicit să devenim europeni renunţând astfel la identitatea noastră naţională şi la naţionalism. Mai urmează să fim ademeniţi şi obligaţi să devenim apoi cetăţeni universali ai unei ,,republici” (dictaturi) mondiale. Vedem cum mass-media este foarte preocupată să cultive în permanenţă spiritul iudaic şi pragmatismul, şi tot ce este mai rău tocmai în ţările ortodoxe pentru a le distruge cultura, spiritualitatea şi tradiţiile. Aceasta se poate verifica cercetând cine sunt cei care conduc aproape toate posturile de televiziune şi ziare, care sunt fie evrei sionişti, fie persoane abilitate de aceştia, pricepuţi în prelucrarea şi distorsionarea informaţiei, în diversiune şi în alte tehnici de manipulare în masă. Observaţi cum până şi televiziunea publică naţională a devenit în ultimii ani comercială ca şi celelalte posturi private iar unele librării importante etalează acum aceleaşi cărţi şi edituri existente şi în supermarketuri (,,opera” lui Karl Marx, autori precum C. Jung, S. Freud, Dan Brown, Rowling şi mulţi alţii; teoriile evoluţioniste, o mulţime de cărţi bizare despre societăţile secrete, concepute ca să atragă curiozitatea unora şi chiar în scop de prozelitism ş.a.m.d.). Observaţi cenzurarea şi marginalizarea cărţilor, ziarelor şi revistelor, emisiunilor, autorilor care îndrăznesc să vorbească despre istoria reală a masoneriei, despre adevărata ei faţă, despre istoria Mişcării Legionare din România. Observaţi delimitarea care se face în privinţa operei unor autori precum Emil Cioran şi Mircea Eliade, care în tinereţea lor au fost profund legaţi de idealurile Mişcării Legionare. De ce se întâmplă acest lucru? Doar pentru că Uniunea Europeană nu agreează naţionalismul? Nu. Pentru că această mişcare unică era profund anticomunistă şi antimasonică. De aceea opinia publică nu trebuie să cunoască adevărul. Mai vedem cum mass-media ne alimentează cu perseverenţă mai ales cu negativism şi pesimism, încercând să ne împingă în disperare, descurajare, resemnare, depresie şi chiar suicid. Iar divertismentul oferit este în general de-a dreptul jalnic.

3. În al treilea rând, noi trebuie să ne cunoaştem cât mai temeinic valorile spirituale şi naţionale, Istoria României. Vom vedea că avem mulţi oameni de cultură reprezentativi, o spiritualitate originală şi aparte (sinteză între Orient şi Occident) şi mai ales o istorie presărată cu nenumărate pilde de eroism şi jertfe pentru apărarea credinţei şi neamului românesc.

4. În al patrulea rând şi nu ultimul, va trebui să luăm noi înşine atitudine până nu e prea târziu. Nu putem sta la nesfârşit nepăsători faţă de suferinţa semenilor noştri. România se confruntă cu multe probleme grave şi ameninţări. Avem peste trei milioane de români bolnavi de depresie şi mulţi alţii cu alte probleme de sănătate. Consumul de droguri şi prostituţia cresc alarmant. Se comit tot mai multe infracţiuni. Mai puţini tineri aleg să se căsătorească şi să aibă copii. Numărul divorţurilor realmente a explodat ş.a.m.d.

Cuviosul Paisie Aghioritul din Grecia ne îndemna să fim trăitori ai ortodoxiei: ,,Dumnezeu nu vrea creştini căldicei, ci adevăraţi. (…) Îi iubesc mai mult pe cei fierbinţi şi dăruiţi cu totul celor lumeşti decât pe cei căldicei în cele duhovniceşti, deoarece primii, cu râvna pe care o au pentru cele lumeşti, se vor întoarce cândva către cele duhovniceşti.”

Istoria creştinismului este plină de altfel de cazuri minunate de convertiri la ortodoxie (în traducere din limba greacă: dreapta credinţă). Cel mai elocvent este cazul Sfântului Apostol Pavel, care dintr-un prigonitor mare al creştinilor a devenit Apostolul Neamurilor şi ne-a lăsat prin Scrisorile sale o adevărată comoară duhovnicească.Indiscutabil, unii ajung să-L iubească cu o mare râvnă pe Dumnezeu, pentru că li s-a iertat mult. Prin pocăinţa lor adevărată şi faptele lor, încearcă să-şi răscumpere păcatele şi să dobândească iertarea şi intrarea în Împărăţia Cerurilor. Este poate suficient să amintim cazul Sfintei Maria Egipteanca, care este cinstită de noi în una din duminicile Postului Mare.

Autor: Radu Iacoboaie

/izestrea blog/

 

Invatatura celor 12 Apostoli despre cea de-a doua venire a lui Hristos

“Vegheaţi asupra vieţii voastre. Făcliile din sufletele voastre ardă neîncetat şi încingătoarele voastre să nu se descingă, ci fiţi mereu pregătiţi. Pentru că voi nu cunoaşteţi ora, când va veni Domnul. Adunaţi-vă mai des cu acei de o credinţă cu voi, pentru că întreg timpul petrecut în credinţă, nu vă va putea ajuta, dacă nu veţi fi desăvârşiţi în timpul de pe urmă. Căci în ultimele zile se vor înmulţi proorocii mincinoşi şi păgubitori, iar oile se vor preface în lupi, şi dragostea se va preface în ură. Pentru că din cauză înmulţirii nelegiuirilor se vor urî semenii între ei şi se vor persecuta şi se vor vinde unul pe altul, şi atunci va apărea şi înşelătorul mondial, precum Fiul Domnului, şi va face semne şi minuni, iar pământul va cădea în mâinile lui, şi va face nelegiuiri, de care nici nu s-a auzit din veac în veac. Atunci va trece făptura omenească prin focul ispitirii, şi mulţi se vor ispiti şi vor muri, iar cei tari în credinţă se vor mântui de acest blestem. Atunci se va arăta pe cer semnul adevărului: la început semnul se va vedea clar extins pe cer (probabil semnul crucii ), urmat de semnul sunetului trâmbiţei, şi, în cele din urmă, învierea morţilor; însă nu a tuturor, dar după cum s-a profeţit: Va veni Domnul şi toţi sfinţii împreună cu El. Atunci va vedea lumea pe Domnul, ce vine pe norii cerului…”.

/aparatorulortodox blog/

 

DE DOUĂ MII DE ANI… SAU NEBUNIA RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA LUI HRISTOS

 

Noi parcurgem una dintre cele mai grele etape din istoria noastră creştină. Este o mare criză de care nici nu ne dăm seama. Noi trăim fiecare în felul nostru, dar, preocupându-ne cu ale vieţii noastre uităm cât de adâncă este criza prin care trece credinţa creştină şi cât de mult este atacată din toate părţile. În lume se încrucişează sute şi mii de adevăruri, încât lumea se împiedică de ele şi tot flămândă şi însetată de Adevăr rămâne. Iar Sfântul Siluan Atonitul ne trage atenţia supra acestei stări zicând: în vremea noastră, popoarele au rătăcit de la Calea ce bună, oamenii au devenit nemiloşi şi s-au înăsprit cu toţii. Nu mai e iubire. De aceea nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu. Tot mai greu  este să găseşti în zilele noastre aspecte ale lumii contemporane care să nu-şi trădeze, direct sau indirect, intenţia anti-hristică. Una din cele mai frapante trăsături ale lumii în care trăim este contrastul existent între afişarea spiritului egalitar al democraţiei în toate domeniile vieţii şi constant lui încărcare de fapt, dar şi de drept. Cu alte cuvinte, în societatea noastră s-a ajuns la următorul paradox: în numele democraţiei se subminează democraţia şi în numele libertăţii se surpă libertatea. Astăzi nu ţi se mai zice: ,,ai grijă să nu mai priveşti cu poftă la femeie străină”, ,,să nu minţi”, ,,să nu judeci sau să mâhneşti pe aproapele”;  nici nu ţi se mai spune. Dimpotrivă ,,Bagă de seamă să nu fii extremist”. În inima societăţii moderne zace o cumplită fărădelege, iar taina fărădelegii e desfrânarea care încalcă hotarele puse de Dumnezeu fiinţei, hotarele care reflectă însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, aşa cum opera de artă reflectă persoana artistului. Tot mai multe semne vin să ne confirme faptul că în societatea contemporană se duce o campanie masivă de prevenire a copiilor, de construire a unei societăţi în care relaţiile familiale şi comunitare trebuie distruse şi înlocuite cu altele, în care relaţiile şi ,,familia” constituită de homosexuali, spre exemplu, sunt normale. Pentru a ajunge însă aici toate celelalte bariere sau ziduri de apărare ridicate de morala tradiţională trebuie distruse. Astfel epoca noastră nu face decât să continue proiectul unuia dintre demonii romanului cu acelaşi nume al lui Dostoievski: Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Asistăm astfel de câţiva zeci de ani la o încleştare politică şi socială cu bătaie lungă, care ţinteşte fiinţa umană în fundamentele ei. Deşi religia îşi păstrează în continuare caracterul de opţiune personală, foarte mulţi oameni îşi trăiesc viaţa privată într-o manieră complet secularizată, fără nici o raportare la criteriile şi valorile religios-morale. De fapt, aşa cum subliniază O. Clément, societatea secularizată este o societate care păstrează o tăcere absolută în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu. Din nefericire, în multe medii, a devenit aproape necuviincios şi chiar “obscen” să vorbeşti despre Dumnezeu; pudoarea în legătură cu Dumnezeu a luat locul pudorii cu privire la sex; mai mult decât pudoare, e vorba de o adevărată inhibiţie. Este vorba despre un adevărat război, armele ideologice a acestui război sunt: „umanismul”, ,,drepturile omului”, ,,iubirea faţă de om”, ,,eliberarea” şi ,,demnitatea” omului, ,,îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă”, ,,pluralismul”, ,,libera circulaţie a ideilor”, libertatea cuvântului”, ,, non-violenţa”, ,,dreptul la autodeterminare”, ,,toleranţa”, ,,dreptul la diversitate”, ,,dreptul la viaţa sexuală”, ,,dreptul la viaţă”, urmând multe alte drepturi, dar lipsite de responsabilitate.  Acest război nevăzut reuşeşte tacit, fără vărsare de sânge şi pe neobservate un lucru pe care, în ciuda măcelurilor, sălbătăciilor şi barbariilor, nici un război convenţional nu l-a izbutit atât de bine în istoria omenirii: să schimbe din temelii modul de gândire al unei uriaşe părţi de populaţie, indiferent de vârstă, şi totodată să-i convertească la o concepţie nouă despre om şi despre lume fără să întâlnească împotriviri, obstacole sau rezistenţă.  

   Asistăm în ultimul timp la accelerarea unui proces cu rădăcini adânc înfipte în solul culturii occidentale, la manifestarea unui cancer care deja a intrat în metastază:

– în societatea contemporană, medicina nu mai slujeşte vieţii, ci morţii, prin avort, eutanasie şi, mai nou, prin uciderea oamenilor pentru prelevarea de organe;

– ştiinţa nu mai caută cunoaşterea legilor naturii spre slava lui Dumnezeu, ci spre hulirea Lui, prin încălcarea legilor creaţiei cu ajutorul ingineriei genetice şi spre mutilarea fiinţei prin crearea de hibrizi monstruoşi;

– familia tradiţională e distrusă şi redefinită după bunul plac al desfrânaţilor cu ajutorul organismelor internaţionale, ale ştiinţei şi al statului;

– educaţia din mijloc de cultivare a potenţialităţilor fiinţei umane a devenit instrumentul celei mai ample reevaluări a tuturor valorilor tradiţionale;

– statul nu-şi mai slujeşte şi apără cetăţenii, ci îşi foloseşte agenţii într-un război împotriva propriei populaţii, asemenea unui organism în care un virus a luat minţile celulei; mijloacele de informare în masă au devenit cele mai perfecţionate mijloace de dezinformare şi manipulare în masă, de diseminare a poftei de avuţie şi bani, a desfrânării, a fricii, a deznădejdii şi hulei. O îndoită moarte caută să-şi înfigă astăzi în solul lumii: sufletul e distrus prin hrana putredă a culturii nihiliste, iar trupul printr-o hrană modificată genetic care slăbeşte organismul şi-l stoarce de vitalitate. Medicina, ştiinţa, familia, educaţia, dreptul, economia şi politica, din cadre şi mijloace de ocrotire şi îmbogăţire a fiinţei umane au devenit instrumente ale corupţiei şi stricăciunii. Persoana umană, din chip şi asemănare a lui Dumnezeu, a fost redefinită într-un cip printr-o combinaţie de numere. Omul fiind astfel redus de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic, întrucât, din punct de vedere al evidenţei biometrice, cel care nu va figura într-o bază de date, nu va exista din punct de vedere fizic, deci social şi astfel va fi lipsit de toate drepturile. Or, ontologia omului este iconică şi are o identitate taborică, deci faţă către faţă în demnitate, cinste şi slavă dumnezeiască şi nu o identitate numerică personală, în sens apocaliptic ca ,,număr al omului” (Apoc. 13:18). Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi „o capcană a vrăjmaşului”. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar odată începută, să pregătească pas cu pas, psihologic-perceptiv şi mental acţiunea finală: pecetluirea. Îngrijorător este faptul că, nici o lege sau normă naţională, europeană sau internaţională nu garantează discreţia, securitatea absolută a datelor înscrise şi nu prevede sancţiuni clare pentru cei ce le-ar utiliza în alte scopuri, sau ar comite erori tehnice sau neglijenţă în securizarea datelor. Actele de identitate cu cip inaugurează cel mai perfecţionat sistem de urmărire şi control al persoanei umane. Odată cu introducerea acestora şi amplasarea scanerelor de mare putere în magazine, instituţii, blocuri sau pe străzi, persoana va putea fi urmărită permanent, indiferent de locul în care se va afla. Cercetând informaţiile tehnice despre acest tip de acte, gândul nostru se îndreaptă imediat către descoperirea din cartea Apocalipsei privind pecetluirea tuturor oamenilor, în vremea sfârşitului lumii, pe mâna dreaptă şi frunte, ca un lucru fără de care nu se va putea cumpăra şi nu se va putea vinde, dar care va constitui semnul Antihristului şi lepădarea de Hristos (Apocalipsa 13: 16-18). Efortul pe care îl avem astăzi de făcut  este să înţelegem corect ceea ce se întâmplă şi cum trebuie să acţionăm corect. Armele noastre sunt în primul rând cele duhovniceşti: postul şi rugăciunea, împreună-sfătuirea, smerenia şi sinceritatea cu care vom cere ajutorul de la Dumnezeu. Alături de problema cipurilor biometrice, un alt subiect care mă preocupă este discuţia despre eutanasie din ultima perioadă care este o încălcare a poruncii a şasea a Decalogului de a nu ucide. Nu există realitate mai tulburătoare pentru umanitatea căzută decât sinuciderea, actul prin care fiinţa creată refuză darul făcut din bunătate de Dumnezeu: existenţa. Viaţa omenească este un dar al lui Dumnezeu. Ea este o realitate irepetabilă, de aceea trebuie apărată şi îngrijită în orice moment s-ar găsi purtătorul acesteia. „Eutanasia este un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru că, în ultimă instanţă, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu văd şi rostul suferinţei. Filosofia sinucigaşilor, filozofie îmbrăţişată de cultura morţii ce domneşte astăzi în Occident şi duce o campanie tot mai insidioasă pentru a justifica şi legaliza sinuciderea asistată şi eutanasia, a fost rezumată de un filozof francez în cuvintele: ,,Dacă Dumnezeu există, omul nu este liber”. Potrivit acestei filosofii, omul poate fi liber numai afirmându-şi libertatea împotriva lui Dumnezeu. Existenţa zilnică a omului secularizat în cele mai banale situaţii este permanenta afirmare a acestui principiu. Iar actul fundamental al acestei libertăţi  împotriva lui Dumnezeu este sinuciderea. Ludwig Minelli, fondatorul în anul 1998 al celei mai cunoscute clinici pentru sinucidere asistată din Elveţia, DIGNITAS, a reuşit chiar să dea naştere unui adevărat turism suicidar în ultimii ani: oameni din Marea Britanie, Germania şi alte ţări călătoresc în Elveţia în acest scop. Pentru acesta eutanasia este o ,,adevărată evanghelie”, iar el este „profetul” acesteia. Ludwig Minelli, afirmă că sinuciderea este o minunată, minunată posibilitate dată unei fiinţa umane. Sinuciderea reprezintă o foarte bună posibilitate de a scăpa dintr-o situaţie pe care nu o poţi schimba. În situaţia medicului care produce eutanasia şi avortul, se merită de amintit jurământul lui Hippocrate, care reprezintă angajamentul moral al oricărui medic, în care este menţionat următorul lucru: ,,voi urma metodei sau conduitei pe care, pe cât mă vor ajuta forţele şi raţiunea, le voi considera folositoare pentru bolnavii mei, şi îi voi feri de tot ceea ce este vătămător şi dăunător”. Şi se continuă: ,,Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. (…) În orice casă voi intra, voi face numai spre folosul bolnavilor”  – adică, medicul asigură că nu va prescrie vreun medicament care să provoace moartea cuiva care i-ar cere acest lucru şi nici nu va da un asemenea sfat. Trebuie menţionat apoi că în acord cu hotărârea recentă a Tribunalului Drepturilor Omului, nu este permisă renunţarea la dreptul la viaţă. Trebuie să descoperim în cei ce suferă că viaţa omului este un dar a lui Dumnezeu, iar începutul şi sfârşitul ei depind numai de Acesta. Întreg procesul morţii, oricât de chinuitor ar fi, nu constituie timp pierdut. Pentru bolnav este un timp de pregătire pentru intrarea într-un alt ,,tărâm” al vieţii, iar pentru familie şi apropiaţi, o ocazie de a-şi plăti ,,datoriile”, răsplătindu-şi părinţii cu dragostea lor. Experienţa a arătat că, de cele mai multe ori, la patul de suferinţă al unei persoane aflate pe moarte se restabilesc prieteniile şi sporesc tandreţea şi dragostea pe care viaţa socială modernă tumultoasă şi încărcată de stres la distruge. Se face pledoaria eutanasiei în societăţile în care stăpânesc lipsa de dragoste, imoralitatea şi individualismul. Prin toate aceste lucruri, se descoperă că într-adevăr, trăim într-o epocă în care e prezentă o mentalitate,,eugenică şi eutanasistă”, care sfârşeşte prin a deveni o religie, o epocă ce refuză durerea, boala, greutăţile, necazurile, invaliditatea, caracterul perisabil şi muritor al naturii şi mai presus de toate, refuză viaţa de după moarte. Când înţelegem taina morţii, atunci nu mai încape loc pentru aşa-numita eutanasie, iar când vorbim despre eutanasie şi o acceptăm, arătăm că suntem incapabili de a pătrunde taina morţii. Creştinismul nu exclude suferinţa. A fi creştin înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. „Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative“.

   O altă durere a omului contemporan este, cea a legiferării prostituţiei, care este contrară Sfintelor Scripturi şi învăţăturii Bisericii, o eventuală legalizare a acesteia va contribui la subminarea demnităţii persoanei, a unităţii şi integrităţii familiei, la creşterea numărului divorţurilor şi a traficului de persoane, la degradarea morală a societăţii şi la proliferarea unor boli. Acolo unde prostituţia îmbracă haina „respectabilă” a legalităţii, infracţionalitatea creşte, rata incidenţei unor boli specifice nu scade, prostituţia ilegală nu dispare, iar persoanelor captive acestei sclavii motivată financiar le este afectată iremediabil sănătatea sufletească şi fizică. În acelaşi timp, este degradant şi umilitor ca persoana umană să devină un obiect tranzacţionat financiar. Din aceste motive, prostituţia este interzisă prin lege în multe ţări europene (Italia, Irlanda, Luxemburg, Finlanda, Polonia etc.), ca şi în majoritatea statelor federale americane. Alături de problema legiferării prostituţiei, este şi cea a ,,căsătoriilor homosexuale” care este  de fapt, o mişcare strategică pusă la cale de statul modern în încercarea de a obţine controlul direct asupra reproducerii populaţiei, desconsiderând importanţa familiei. Ce este homosexualitatea? Termenul „homosexualitate“ este un termen general folosit pentru a desemna atracţiile emoţionale şi sexuale faţă de persoane de acelaşi sex. În practică, termenul de „homosexual“ se aplică acelei persoane care întreţine relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Cu toate acestea, nu întotdeauna aceste persoane se consideră „homosexuali“. De asemenea, termenul este folosit de activiştii pro-homosexualitate şi pentru cei ce au numai atracţii faţă de acelaşi sex, fără a întreţine şi relaţii. Nu este vorba de justiţia naturală, ci de dorinţa manifestată de o tiranie biopolitică de-a desfiinţa căsătoria şi familia ca instituţia socială mediatoare cea mai importantă”. Pe lângă toate acestea, trebuie precizat că presiunile imense venite din Occident (S.U.A., Franţa, Marea Britanie conducând plutonul ţărilor care fac presiuni – inclusiv diplomatice – pentru legalizarea „căsătoriilor” homosexuale) au trezit suspiciunea inclusiv în rândurile intelectualităţii stângiste, atee, dar nu atât de oarbă încât să nu vadă că la mijloc este o tactică perversă de putere. Astfel, în plină criză economică, guvernele ţărilor occidentale, prin tematica drepturilor gay şi a căsătoriilor homosexuale, nu fac altceva decât să abată atenţia de la problemele stringente sociale provocate de modelul economic neoliberal şi de dominaţia hegemonică a băncilor şi a corporaţiilor. Şi în acest sens, „căsătoria” homosexuală este, de fapt, o diversiune, deoarece divizează societatea şi sparge fronturi care ar putea fi unite din cauza problemelor structurale ale societăţilor euro-atlantice. Sau, după cum nota vizionarul Aldous Huxley în „Brava lume nouă”: Pe măsură ce libertatea economică şi politică se diminuează, libertatea sexuală creşte în compensare.  Impunerea propagandei homosexualilor în societate prin conjuncţia elitelor din cele mai importante sectoare de activitate în vederea anulării concepţiei de viaţă tradiţionale este una dintre cele mai tulburătoare trăsături ale societăţii occidentale contemporane. Ceea ce practic se rezumă la a face din homosexualitate este un drept universal uman. Prin această mişcare de anvergură se contribuie semnificativ la spălarea creierelor şi la formarea omului nou, obsedat de sex şi speriat de perspectivele unei vieţi de familie şi naşterii de copii. Toate aceste drepturi şi emancipări umaniste îl cheamă pe om să se elibereze de legăturile trecutului, aşa încât să primească  raţionalismele politic corecte – golite complet de orice noimă morală şi religioasă, idealurile fiind: drepturile egale pentru ambele sexe, familii monoparentale, pilula ,,auto-avortivă”, ,,închirierea” de pântec străin, experimentarea pe embrioni, prelevarea de ţesuturi şi comercializarea lor, drepturile homosexualilor,  ,, moartea demnă”, eutanasia, legalizarea sinuciderii şi pedeapsa cu moartea…”. Este limpede că, aplicându-se aceste idealuri, vor fi răsturnate din temelii toate aspectele modului de viaţă tradiţional şi se va configura o nouă realitate, o nouă civilizaţie, o nouă eră. Aşi dori să închei cu un cuvânt duhovnicesc a părintelui Paisie Aghioritul care ne zice că: anii în care trăim sunt grei, şi va trebui să suferim, poate chiar să şi mărturisim în timpul furtunii care se va dezlănţui. Numai cel care va trăi duhovniceşte o va scoate la capăt. Să nu deznădăjduim! Aceşti ani grei sunt o binecuvântare, pentru că ne constrâng să trăim mai aproape de Hristos. Este o ocazie pentru mai multă nevoinţă. Acest război nu va fi cu arme, ci duhovnicesc”.

PETRU

 Prin harul lui Dumnezeu

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

 

Patriarhul Melkit Laham: suntem hotarati sa fim martiri ai acestei tari

Exprimându-și recunoștința față de sprijinul Papei Francisc pentru creștinii sirieni, liderul Bisericii Greco-Catolice Melkite i-a spus Papei: „în ciuda problemelor și a situației destul de tragice, cu care ne confruntam de aproape trei ani, vrem să rămânem și să ii ajutam pe credinciosii nostri sa ramana aici”.

„Suntem hotărâți să fim martiri in această țară, martiri de sange, cum sunt deja unii dintre credincioșii noștri, inclusiv trei bărbați din Ma’alula: Michael Taalab, Antonios Taalab și Sarkis Zakhem”, care au fost uciși în septembrie.

„Cei mai multi, Sfinte Părinte, sunt martiri reali, care au fost comandati doar pentru ca nu au renuntat la credinta lor și cu mândrie au refuzat asta”, a adăugat Patriarhul.

„Alti trei, cu toate acestea, au cedat și au fost obligati să practice Islamul, dar ulterior au revenit la credința lor strămoșească”.

– informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, prin: Redactia Stiri

 

Un frate ortodox ii lamureste pe sectarii cei rataciti

Vor afla informatii importante pentru mantuirea lor! (daca ii interseaza mantuirea, chiar si pe cei deja autosalvati)

Vor afla informatii importante despre Dreapta Credinta Crestina, adica Ortodoxia!

O sa incerc dupa slabele mele puteri, sa lamuresc cateva rataciri sectare, de care ei s-au smintit privind la oameni sau citind Sfanta Scriptura fara sa o inteleaga…Intrebari incepatoare pentru sectari… (raspundeti sincer la aceste intrebari din chestionar, si astfel v-eti afla usor si direct minciuna in care se scalda dogmele voastre sectare)
1. In ce an a fost infiintata dogma voastra si de catre cine? (intrebare valabila si pentru solascripturistii care interpreteaza dupa capul lor Scriptura; astfel vor trece anul cand le-a picat Scriptura in brate si isi vor trece numele la autor, ca doar ei sunt autorii propriilor interpretari, nu-i asa?)
2. De unde au auzit ei de Sfanta Scriptura? (de la Biserica lui Hristos? de la alti sectari? de pe Net? de la vreun vecin/prieten? au vazut cartea in librarii? etc)
3. Cum au ajuns ei la concluzia ca este inspirata de Dumnezeu? (e nevoie de un minim efort de gandire din partea sectarilor ca sa raspunda la intrebarea asta, caci ei zic automat ca aceasta carte este inspirata de Dumnezeu pentru ca asa scrie in ea; explicatie hilara devreme ce si in Coran si in Vede scrie la fel; poate ar trebui sa ascundem aceste carti de ei, ca daca le citesc vor crede la fel si in ele)
4. De ce tineti mortis sa necajiti ortodocsii cu parerile voastre gresite despre Scriptura?
5. De ce nesocotiti cuvantul Scripturii care precizeaza clar ca nu se adreseaza sectarilor, adica voua, ci doar crestinilor care sunt deja in Biserica lui Hristos, care au fost botezati in Numele lui Hristos?

Raspundeti intai la aceste 5 intrebari, si mai departe vom continua cu altele…

Acum sa trecem la demolarea ideilor fixe sectare legate de Sfanta Ortodoxie!

1. Icoanele nu sunt idoli.
Ce sunt de fapt icoanele?
“Definitie” bruta, pe intelesul vostru: Icoanele sunt niste picturi al unor oameni care au existat in realitate, si care au trait printre noi, si pe care i-am vazut. Inclusiv Sfintii Apstoli, inclusiv Iisus Hristos. Aceasta este definitai bruta, dar reala.

Toti sectarii (nu am intalnit exceptii pana acum) se smintesc grozav de citatul din Sfanta Scriptura:
2 “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.
3 Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
4 Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
5 Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, (Iesirea 20)
Sectarii, interpretand abuziv versetul 4, cel boldat, zic ca daca faci o poza a unui lucru ce exista pe pamant (de ex. un pom, o vrabie, parintii sectarilor, ba chiar a sectarilor insusi, de ex. poza lor din pasaport) faci idolatrie. Mai e nevoie sa spun ca aceasta interpretare tampa tine de patologic si nu de adevar?

Ce spune Scriptura de fapt acolo? (spun asta pentru sectari, ca fratii ortodocsi stiu prea bine ec spun, dar am convenit ca aceasta este sectiunea sectarilor pe topicul de Ortodoxie – trebuie sa avem cumva grija si de ei)
Sfanta Scriptura interzice inchinarea si slujirea la acele chipuri facute de om ca si cum acele chipuri ar fi dumnezei. Inainte vreme, pe cand sectele voastre nici nu existau, oamenii se inchinau la diversi idoli, pe care de regula ii sculptau. Ei credeau ca zeii la care se inchina ei salasluiau chiar in acei idoli, adica in materialul din care erau facuti.
Nici un ortodox nu crede ca in icoana salasluieste vreun suflet, sau sufletul a carui poza este acolo.

Ca interpretarile voastre haotice se bat cap in cap cu Scriptura, pe voi nu va mai intereseaza, caci chiar Dumnezeu ii poruncea lui Moise, dupa ce daduse aceste porunci, sa faca chipuri cioplite de heruvimi (adica a ceea ce exista in cer) si de plante (adica a ceea exista pe pamant) cand construia cortul adunarii. De ex.:
1 “Cortul însă să-l faci din zece covoare de în răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă.
36 Apoi să faci o perdea la uşa cortului, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită şi de în răsucit, cu flori alese în ţesătura ei.
(Iesirea 26)
9 Cei doi heruvimi îşi întindeau aripile unul spre altul, umbrind capacul, iar feţele lor erau îndreptate una către alta, privind spre capac.
19 Un braţ avea trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor; alt braţ avea trei cupe tot în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor; aşa aveau toate cele şase braţe, care ieşeau din laturile sfeşnicului.
20 Iar pe fusul sfeşnicului erau patru cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor.
(Iesirea 27)
Sper ca sectarii auzint aceasta, sa nu creada ca Moise facea idolatrie si sa Dumnezeu l-a indemnat pe Moise la idolatrie, caci nici vorba de idolatrie acolo.
Prin urmare, nici acei heruvimi scupltati, nici florile facute de, nici icoanele ortodoxe, nici pozele voastre din buletin, nu sunt idoli, pentru ca nimeni nu se inchina la ele si nimeni nu cred ca acestia sunt dumnezei sau zei…
Ca ortodocsii cinstesc pe acei oameni reperezentati in icoane, si nu va cinstesc pe voi de ex. este cu totul altceva, dar nici macar acest fapt nu este idolatrie, caci pana si voi, cat sunteti voi de sectari, tot va cinstiti parintii trupesti, sau pe vreun guru de-al vostru, chit ca si acela are poza.

Sa speram ca acum e pe deplin clarificata treaba cu icoanele…

2. Cinstirea sfintilor si ingerilor lui Dumnezeu.
Aici este un pic mai delicat pentru intelegerea voastra, pentru ca repede cadeti in ratacire crezand ca cinstirea inseamna musai idolatrie, adica inchinarea la oameni si la ingeri ca la Dumnezeu. Nimic mai fals. Dar este adevarat ca si limba romana, bogata in expresii si intelesuri va induce in eroare, caci toti sectarii isi iau ideile fixe fie de pe siteuri in engleza, fie de la secte aparute prin Occident sau peste ocean, si nu mai stiu sa inteleaga limba romana. Acesta este un adevar, si daca va cercetati fiecare in parte, veti descoperi acest adevar.

Ortodocsii nu se inchina la sfinti si la ingeri la fel ca la Dumnezeu, ci doar cinstesc sfintii si ingerii lui Dumnezeu.
Cine sunt sfintii lui Dumnezeu? Sunt prietenii lui Dumnezeu asa cum chiar Dumnezeu ii numeste:” Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15:14); Şi s-a împlinit Scriptura care zice: “Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi “a fost numit prieten al lui Dumnezeu”. (Iacov 2:23)
19 Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
20 Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. (Efeseni 2)
Iata dar, sa afle toti sectarii, ca sfintii pe care noi ii cinstim sunt prietenii si casnicii lui Dumnezeu, si daca noi Il iubim pe Dumnezeu, e firesc sa-i cinstim si pe prietenii Lui.
Dar nu ne inchinam la ei, ca nu sunt idoli si nici dumnezei.
Pana aici ar trebui sa fie clar chiar si pentru o minte mai putin limpede…

O alta ratacire sectara este treaba cu mijlocirea (adica rugaciunea) sfintilor la Dumnezeu, caci in limitarea lor, ei isi inchipuie ca daca un om mijloceste pentru alt om la Dumnezeu, il exclude automat pe Iisus Hristos ca Mijlocitor. Nimic mai fals si fara legatura cu realitatea. Si aici, Sfanta Scriptura le da cu dogma ratacita-n cap, ca le arata direct cum Sfintii Apostoli mijloceau la Dumnezeu pentru ucenici lor, dar ii si rugau pe ucenicii lor sa mijloceasca pentru ei la Dumnezeu, fara ca acest lucru sa insemne idolatrie din partea lor, fara ca sa-l excluda pe Hristos ca Mijlocitor, si fara sa intre sub incidenta citatului: Aşa zice Domnul: “Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. (Ieremia 17:5) asa cum abereaza sectarii… , pentru ca mijlocirea pe care o facem unii pentru altii in Biserica lui Hristos nu se sprijina nici pe trupurile omenesti, nici pe oamenii departati de Dumnezeu si nici pe puterile proprii acelui om…
Iata ce faceau apostolii si ucenicii lor cei in Dreapta Credinta in Hristos:
3 Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi amintesc de voi,
4 Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie, (Filipeni 1)
11 Pentru aceasta, ne şi rugăm pururea pentru voi, (2 Tes. 1)
Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră. (2 Corinteni 13:9)
Dar si invers: ” Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.” (1 Tes 2:25)
Dar si in VT: iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov”. (Iov 42:8)
Asta ca sa vada toti sectarii ca Dumnezeu insusi indeamna la mijlocirea unora pentru altii, ca ca prin aceasta mijlocire este chiar gata sa se intoarca si sa nu-i pedepseasca pe pacatosi…

De aceea si eu, un pacatos, rog sfintii sa se roage pentru mine la Dumnezeu, avand nadejdea ca Dumnezeu asculta mai mult de rugaciunea prietenilor Sai, decat de a unui ticalos ca mine.

Dar asta nu inseamna ca nu ma rog intai si direct la Dumnezeu sa-mi ierte mie greselile, dar sa ierte si greselile altora.

Aceasta nu este idolatrie, dupa cum si Scriptura spune prea clar, ci este o recunoastre in primul rand a prietenilor lui Dumnezeu, dar si a neputintei mele provenita din lene, de a fi pe plac lui Dumnezeu…

Unde este idolatria aici? Evident ca niciunde… Iar toate acestea nu au legatura cu faptul ca Iisus Hristos este Mijlocitorul nostru.

3. Rugaciunile catre cei adormiti in Domnul
Aici deja intram in lucruri care imi par peste putinta de intelegere a sectarilor, dar am nadejde, ca macar vazand scris, sa se poata opri din huliri, si sa gandeasca mai intai…
Sfanta Scriptura arata prea lamurit, ca dupa ce omul moare, doar trupul material moare, nu si sufletul.
22 Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
23 Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. (Luca 16)
Iata deci ca celor morti, nu le-au murit si sufletele, ci ele sunt fie in Rai, fie in iad, si sunt intr-o stare de constienta, nu de inconstienta cum zic unii sectari.

Apoi tot SFanta Scriptura ne indeamna ca sa ne rugam unii pentru altii la Dumnezeu, de ex.:
vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.(Iacov 5:16)

Si atunci pentru care pricina isi inchipuie sectarii ca daca rugaciunile noastre ajuta celor care sunt in trup material, nu ar ajuta si celor ce cu sufletele traiesc? Doar ne rugam Aceluiasi Dumnezeu! Doar toti suntem din aceeasi Biserica a lui Dumnezeu (vorbesc de sufletele celor ce in trup au fost crestini). Dumnezeu are aceeasi grija de noi ca si de ei…

Oare nu zice Scriptura: 32 “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov“? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor. (Matei 22)
Dar ce zice prea clar Mantuitorul nostru?
13 Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.
14 Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. (Ioan 14)
Prin urmare, este prea clar ca si daca rugam pe Dumnezeu, in numele Domnului Iisus Hristos, sa ierte pacatele celor in trup sau celor ce traiesc cu sufletul, Acesta, in marea Lui mila, va face ceea ce cerem noi, dupa cum a promis.

Pentru lamurirea suplimentara a sectarilor, aduc argumente clare si din Legea Veche:

45 Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus.
46 Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat. (2 Macabei 12)

4 Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi relele.
5 Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta.
6 Că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru, şi Te vom lăuda pe Tine, Doamne, (Baruh 3)

In ceea ce privesc rugaciunile sfintilor pentru noi, si acest lucru este logic, caci devreme ce Scriptura arata ca acestia sunt cu sufletul la Dumnezeu si sunt prietenii lui Dumnezeu, pentru care pricina Dumnezeu nu ar asculta rugaciunile lor pentru noi?

8 Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor. (Apocalipsa 5)
3 Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
4 Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. (Apocalispa 8)

Iata dar ce spune SFanta Scriptura prea clar, si orice om curat la inima le poate intelege….

 

Ortodoxia, nădejdea popoarelor Europei

Conştiinţa de sine ortodoxă nu ne îngăduie să trecem cu vederea faptul că Ortodoxia şi Creştinismul Apusean nu pot alcătui împreună o „identitate creştină” unitară, ci, dimpotrivă, ne obligă să sus’inemcă Ortodoxia este credinţa cea întâi-născută într-o Europă care va trebui, la un moment dat, să-şi reformuleze identitatea creştină.

Arhimandritul Gheorghios Kapsánis,
Stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte

Europa unită a secolului al ΧΧΙ-lea îşi caută identitatea. Iniţial, „identitatea europeană” nu prezenta vreun motiv de serioasă nelinişte, de vreme ce era definită doar de factorii economici şi politici. De când, însă, factorii culturali şi, mai ales, cei religioşi au fost siliţi să ia în considerare nevoia de definire a acestei identităţi, au avut loc discuţii serioase, controverse aprinse şi conflicte virulente legate mai ales de menţionarea sau nu a identităţii creştine a Europei în „Constituţia Europeană”.

Ce înseamnă însă „identitatea creştină a Europei” pentru popoarele noastre ortodoxe? Cât de creştină este această „identitate creştină a Europei?”.  Cei care se luptă cu bune intenţii pentru întărirea identităţii creştine a Europei vorbesc de obicei despre aceasta ca şi cum ar fi vorba de un dat istoric sau de un codice de principii şi valori creştine către care pot converge popoarele creştine prin intermediul contactelor ecumenice şi al dialogurilor intercreştine. Creştinii Europei aspiră să asigure instituţional această identitate, pentru că se tem de eventualitatea unei decolorări religioase a continentului lor, de alterarea caracterului creştin datorate transformărilor demografice (emigrare etc.) sau de excluderea organismelor creştine „interbisericeşti” din forurile de  decizie ale Europei. Urmând aceeaşi logică, propunerile reprezentanţilor ortodocşi oficiali se concentrează şi ele asupra consolidării unei prezenţe creştine instituţionale în Europa.

Biserica Ortodoxă

Trăind în mediul Sfântului Munte şi în atmosfera duhovnicească pe care acesta o creează, înţelegem că moştenirea noastră ortodoxă nu trebuie să fie măsurată după măsurile acestei lumi. În ultimii ani am fost martori ai evlaviei şi credinţei profunde a pelerinilor Sfântului Munte, dintre care mulţi vin cu mult efort şi cu mari cheltuieli din ţările ortodoxe ale Balcanilor şi din Rusia. În conştiinţa tuturor acestor creştini ortodocşi evlavioşi, care, în acelaşi timp, reprezintă şi ţara din care provin, Ortodoxia nu are de obicei sensul pe care i-l atribuie cei care o privesc şi o abordează după criterii ideologice sau sociale, adică aceia care obişnuiesc să vadă în Răsăritul nostru nişte arcuri „ortodoxe”, asemenea celor musulmane şi care sunt ostile Apusului, sau consideră Ortodoxia o forţă de tip naţionalist specifică popoarelor care o îmbrăţişează. Chiar dacă noi, ortodocşii, creăm lumii asemenea impresii din pricina nedesăvârşilor personale sau a eşecurilor noastre colective, avem adânc înrădăcinată în conştiinţă convingerea că Ortodoxia este ceva esenţial, ceresc, veşnic: este darul nepreţuit al Dumnezeului Treimic oferit lumii, „credinţa dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3), pe care Biserica noastră Ortodoxă ne-o păstrează în întregime, fără falsificări eretice, şi pe care cu multe jertfe am păstrat-o în vremuri grele, ca să nu pierdem nădejdea vieţii veşnice. Noi, popoarele ortodoxe, suntem miluite de Sfântul Dumnezeu să purtăm pecetea Sfântului Botez ortodox, să ne împărtăşim de Sfânta Euharistie Ortodoxă, să urmăm cu smerenie învăţătura dogmatică a celor şapte Sinoade Ecumenice ca singura cale de mântuire şi să ţinem „unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Purtăm mărturisitor moştenirea preţioasă a credinţei ortodoxe în „vase de lut” (II Corinteni 4, 7) şi ea înseamnă, prin harul lui Dumnezeu, cuvântul „nădejdii noastre” (I Petru 3, 15).

Biserica noastră ortodoxă nu este doar chivotul moştenirii noastre istorice şi naţionale. În primul rând şi în principal este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Şi, ca să nu piară nădejdea mântuirii veşnice în Hristos, în vremuri grele, popoarele ortodoxe ale Balcanilor şi-au păstrat credinţa ortodoxă prin jertfa a mii de neomartiri, care s-au împotrivit atât islamizării, cât şi catolicizării în forma ei uniată[1]. De aceea, recenta revigorare a Uniaţiei, după prăbuşirea regimurilor ateiste, şi activitatea confesiunilor neoprotestante în mijlocul populaţiilor ortodoxe, constituie provocări foarte serioase pentru ortodocşi. Ele trebuie abordate astfel, pentru că, o dată în plus, nu fac decât să pună în pericol mântuirea sufletelor simple, „pentru care a murit Hristos” (Romani 14, 15). În societăţile apusene, de altfel, romano-catolice şi protestante prin tradiţie, în care există şi activează enorii ortodoxe, prezenţa ortodoxă trebuie să fie o mărturie cuviincioasă a creştinismului autentic de care au fost lipsite secole la rând aceste societăţi, datorită abaterilor papistaşe şi protestante de la credinţa apostolică. Şi, de fiecare dată când această căutare nostalgică a credinţei creştine nefalsificate culminează cu întoarcerea creştinilor eterodocşi în sânul Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice, la Biserica Ortodoxă, se vădeşte caracterul misionar al Biserici noastre. Prin faptul că eterodocşii se întorc la Biserica Ortodoxă, nu înseamnă că ei părăsesc o biserică pentru a îmbrăţişa o alta, după cum greşit consideră unii. În realitate, părăsesc o schismă bisericească antropocentrică şi regăsesc Biserica cea Una şi Unică a lui Hristos, devin mădulare ale Trupului lui Hristos şi îşi reorientează viaţa, urmând drumul îndumnezeirii.

Teologie şi „teologie”…

Din păcate, o direcţie contrară urmează şi Ecumenismul sincretist, pe care îl exprimă instituţiile Mişcării aşa-numite Ecumenice şi conducătorii Ecumenismului papocentric. Pentru că răstălmăcesc Ecleziologia Ortodoxă şi urmează teoria protestantă a „ramurilor” sau mai noua teorie romano-centrică [catolică, n.tr.] a „bisericilor surori”, aceste curente consideră că Adevărul Credinţei Apostolice (sau măcar o parte a acestuia) se păstrează în toate bisericile şi confesiunile creştine. De aceea, îşi direcţionează eforturile în realizarea unei unităţi văzute a creştinilor, fără să urmărească unitatea, mai profundă, în credinţă. În acest sens, „teologia” ecumenistă pune semnul egal între Botezul Ortodox (prin întreita afundare) şi stropirea romano-catolică, consideră erezia Filioque echivalentă cu învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt doar din Tatăl, interpretează primatul puterii al Papei de la Roma ca primat al slujirii, consideră simple teologumene învăţăturile ortodoxe despre deosebirea dintre esenţă şi energie în Dumnezeu şi despre harul dumnezeiesc necreat etc. Este vorba de un Ecumenism superficial, despre care scria foarte inspirat pururea-pomenitul Părinte Dumitru Stăniloae: „Se înfiripă la răstimpuri, din marea dorinţă de unire, un entuziasm facil, care crede că poate să elimine prin căldura comunicării sentimentale realitatea existentă şi să o recreeze fără nici o dificultate. Ia naştere şi o mentalitate diplomatică conciliantă care consideră că prin concesii reciproce poate împăca poziţiile dogmatice sau situaţiile mai generale care despart bisericile. Aceste două moduri prin care realitatea este abordată – sau desconsiderată –, arată o anume flexibilitate sau, mai bine zis, o relativizare a valorii care se atribuie anumitor articole ale credinţei bisericilor. Relativizarea aceasta reflectă, probabil, însemnătatea foarte mică pe care anumite grupări creştine – în întregul lor sau în anumite cercuri ale lor – o acordă acestor articole ale credinţei. Din entuziasm sau dintr-o mentalitate diplomatică, ei propun schimburi şi compromisuri cu privire la aceste învăţături de credinţă, tocmai pentru că nu au nimic de pierdut prin ceea ce propun. Aceste compromisuri, însă, prezintă un mare pericol pentru Bisericile în care respectivele articole au o importanţă vitală. Pentru aceste Biserici, asemenea propuneri de schimburi şi compromisuri reprezintă atacuri directe”[2]. În acelaşi timp, confesiunile protestante, care au ajuns să nege dogmele fundamentale ale credinţei (istoricitatea Învierii, pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu ş.a.) şi să accepte moravurile antievanghelice (căsătoria homosexualilor etc.), sunt socotite pe picior de egalitate cu Preasfintele Biserici Ortodoxe Locale în programele Consiliului Mondial al Bisericilor. Teoria „demitizării”, „teologia morţii lui Dumnezeu”, hirotonia femeilor în treptele preoţiei, săvârşirea tainei Nunţii pentru homosexuali, în nici un caz nu sunt elemente ale identităţii noastre creştine. Protestantismul a ajuns la o foarte profundă criză a credinţei. Frank Schaeffer, renumitul protestant american, care, după o căutare personală cumplită şi de-a lungul a multor ani, s-a făcut ortodox, dă multe date interesante care dezvăluie căderea protestantismului de la Adevărul Bisericii celei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice în cartea sa Dans de unul singur. Căutarea credinţei ortodoxe în era falsei religii [traducerea în limba română, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2006].

Sincretismul interreligios

O continuare şi o consecinţă inevitabilă a sincretismului intercreştin o reprezintă sincretismul interreligios, care recunoaşte posibilitatea mântuirii celor care aparţin uneia dintre religiile monoteiste. Chiar un episcop ortodox a scris că „în fond, o biserică şi o moschee ţintesc la aceeaşi recunoaştere spirituală a omului”[3]. Sincretismul interreligios nu ezită să accepte că în toate religiile lumii există posibilitatea mântuirii[4]. În urmă cu câţiva ani, un profesor al Universităţii din Atena a scris că poate la fel de bine să aprindă o lumânare în faţa icoanei Maicii Domnului, ca şi în faţa statuii uneia dintre zeiţele hinduismului. Episcopi ortodocşi, clerici şi teologi au fost – din păcate – influenţaţi de această mentalitate sincretistă. Prin asemenea păreri teologice, pe care conducătorii şi intelectualii secularizaţi, de obicei, le aud şi le recunosc ca ortodoxe, contribuie ca această mentalitate să depăşească graniţele înguste ale concepţiilor lor personale şi să devină „linia generală” a scopurilor şi aspiraţiilor oamenilor. În această perspectivă, dragostea, fără referire la adevărul dogmatic, este consacrată drept criteriu al unităţii creştinilor, câtă vreme stăruinţa în poziţiile teologice ortodoxe tradiţionale este dezaprobată ca intoleranţă religioasă şi fundamentalism. În ce priveşte felul în care mentalitatea ecumenistă construieşte modelul unei aparente identităţi creştine a Europei, sunt semnificative „obligaţiile” reprezentanţilor bisericilor creştine care au semnat Charta Oecumenica pe 22 aprilie 2001[5].

Adevărata identitate

Însă, această identitate „creştină” a Europei este foarte departe de adevărata identitate creştină a popoarelor europene. Trebuie subliniat cu toată tăria că Europa este nedreptăţită când i se atribuie o identitate care nu este cu adevărat creştină, ci doar are înfăţişare creştină. Un creştinism nesănătos, falsificat, nu este creştinismul catacombelor Romei, al Sfântului Irineu al Lionului, al monahilor ortodocşi din Scoţia şi din Irlanda, în general, nu este creştinismul primului mileniu. Un creştinism falsificat nu poate să păzească Europa de invazia concepţiilor şi moravurilor necreştine din cadrul societăţilor ei. Este deja cunoscut că mulţi europeni au obosit de raţionalismul sec, au nostalgia misticii pierdute şi, de aceea, îmbrăţişează mahomedanismul, budismul sau hinduismul, se predau esoterismului sau aspiră la experienţe metafizice în cadrul mişcărilor new-age-iste. Aflăm că numai în Italia funcţionează deja în jur de 500 de moschei, iar în Franţa 5% din populaţie sunt musulmani. Biserica Ortodoxă deţine Adevărul. În centrul ei Îl are pe Hristos. În această Biserică toate sunt dumnezeiesc-omeneşti, pentru că toate cele oferite Domnului nostru Dumnezeu-Om se umplu de harul necreat al Duhului Sfânt. De aceea, poate să odihnească sufletele care îşi caută cu gând bun eliberarea din laţul sufocant al raţionalismului, al materialismului, al idealismului şi al tehnocraţiei. De aceea, Ortodoxia nu trebuie târâtă în creuzetul sincretist, pentru că nu trebuie să se piardă singura nădejde a întregii lumi. Ca păstori şi credincioşi ortodocşi avem datoria să păstrăm sfânta moştenire a credinţei noastre ortodoxe. Apostolul neamurilor, Pavel, porunceşte preoţilor din Efes şi păstorilor Bisericii până azi: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28). Şi tot el spune poporului credincios al Tesalonicului şi, în acelaşi timp, întregii Biserici: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat” (II Tesaloniceni 2, 25).

Ecumenismul sănătos

Vechiul Continent a eşuat în ce priveşte credinţa. New-Age-ul ameninţă deschis deja cu decreştinarea societăţile europene. Nu este nimic neobişnuit. Europa I-a întors spatele lui Hristos, cândva L-a alungat din mijlocul ei, după cum foarte inspirat observă Dostoievski în „Marele Inchizitor”[6], precum şi Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei[7]. Biserica Ortodoxă este datoare să îşi vădească harisma şi apostolatul, să propovăduiască popoarelor Europei că, dacă există ceva care poate salva Europa în această fază critică a istoriei ei, nu este decât Ortodoxia. Însă, nu trebuie să lipsim noi înşine Biserica Ortodoxă de capacitatea de a transmite popoarelor Europei acest mesaj mântuitor, echivalând credinţa ortodoxă cu erezia în perspectiva confuză şi în viziunea neclară a Ecumenismului sincretic. Putem să contribuim la un Ecumenism sănătos, întru totul ortodox, descoperind creştinilor eterodocşi Taina Dumnezeu-Omului şi a Bisericii Lui, şi mărturisind dimpreună cu fericitul şi mărturisitorul Părinte Iustin Popovici: „Ieşirea din toate impasurile, umaniste, ecumeniste, papistaşe, este Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi Omul, Care a trăit în istorie, precum şi creaţia Sa istorică dumnezeiesc-omenească, Biserica, căreia El îi este Cap veşnic şi care, la rândul ei, este Trupul Lui veşnic. Credinţa Ortodoxă Apostolică, Patristică, Tradiţională, Sinodală şi Sobornicească este leacul spre învierea noastră din toate ereziile, oricum s-ar numi acestea. În ultimă analiză, orice erezie este făcută de om şi «după măsura omului»; fiecare dintre erezii îl aşează pe om în locul Dumnezeu-Omului, Îl înlocuieşte pe Dumnezeu-Omul cu omul. În felul acesta este tăgăduită şi respinsă Biserica… Singura salvare din această situaţie este credinţa apostolică dumnezeiesc-omenească, adică întoarcerea deplină la calea dumnezeiesc-omenească a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Asta înseamnă întoarcere la credinţa ortodoxă neprihănită a acestora şi la Dumnezeu-Omul Hristos, la viaţa dumnezeiesc-omenească plină de har în Biserică prin Duhul Sfânt, la libertatea lor în Hristos… Altfel, fără calea apostolică şi patristică, fără urmarea apostolică şi patristică a singurului Dumnezeu adevărat în toate lumile, şi fără adorarea singurului Dumnezeu adevărat şi pururea-viu, a Mântuitorului Hristos, Dumnezeu şi Om, este neîndoielnic faptul că omul se va scufunda în marea moartă a idolatriei culturale europene şi, în locul Dumnezeului Viu şi Adevărat, va adora idolii mincinoşi ai acestui veac, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici îndumnezeire pentru această fiinţă îndurerată care se numeşte om[8].

---

[1] Αρχιμ. Γεωργίου Καψάνη, Καθηγουμένου Ιεράς Μονής Οσίου Γρηγορίου Αγίου Όρους, «Η Εκκλησιολογική Αυτοσυνειδησία των Ορθοδόξων από της Αλώσεως μέχρι των αρχών του 20ου αιώνος», în volumul colectiv «ΕΙΚΟΣΙΠΕΝΤΑΕΤΗΡΙΚΟΝ» (dedicat Mitropolitului de Neapoli şi Stavropoli, kir Dionisios), Θεσσαλονίκη 1999, p. 124. Vezi şi Αθανασίου Γιέφτιτς, επισκόπου Βανάτου (νυν πρώην Ζαχουμίου και Ερζεγοβίνης), «Η Ουνία εναντίον της Σερβικής Ορθοδοξίας», în volumul colectic «Η ΟΥΝΙΑ ΧΘΕΣ ΚΑΙ ΣΗΜΕΡΑ», ed. Αρμός, Αθήναι, 1992. Despre acţiunea Uniaţiei în Transilvania, vezi «30 Βίοι Ρουμάνων Αγίων», ed. Ορθοδόξου Κυψέλης, Θεσ/νίκη, 1992, p. 123.

[2] Dumitru Stăniloae, «Για έναν Ορθόδοξο Οικουμενισμό», ed. Άθως, Πειραιεύς, 1976, pp. 19-20.

[3] «Ορθοδοξία και Ισλάμ», ed. Ιεράς Μονής Οσίου Γρηγορίου 1997, p. 16.

[4] Idem, pp. 9-11.

[5] Vezi periodicul «Απόστολος Βαρνάβας», Λευκωσία Κύπρου, vol.10/2001, pp. 411-423.

[6] Φ. Ντοστογιέφσκυ, «Αδελφοί Καραμαζώφ», ed. Γκοβόστη, Αθήναι, pp. 99-121.

[7] Αρχιμ. Ιουστίνου Πόποβιτς, «Ορθόδοξος Εκκλησία και Οικουμενισμός», ed. Ορθόδοξος Κυψέλη, Θεσ/νίκη 1974, pp. 238 şi 251-252.

[8] Ibidem.

– See more at: http://www.pemptousia.ro/2012/10/ortodoxia-nadejdea-popoarelor-europei/#sthash.eBejTwKK.dpuf

 

Arhiepiscopul Teofan de Poltava – Oricine tine la Adevăr trebuie să urmărească semnele vremurilor!

Preacinsite prieten!

Ai observat ce se petrece astăzi în lume? Conducătorii guvernelor lumii fac toti acelaşi lucru: vorbesc cu totii despre pacea lumii. Conducătorii Frantei şi ai statelor aliate cu ea stăruiesc să vorbească şi despre căile de asigurare a stabilitătii, ca şi cum aceasta ar fi conditia esentială pentru această ’’pace’’. Nu putem să nu ne amintim cuvintele Apostolului Pavel din epistola sa către Tesaloniceni: ’’Ziua Domnului ca furul noaptea, aşa vine. Căci când vor zice pace şi aşezare (stabilitate), atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea (asupra celor ce nu le pasă de adevăr, cf. II Tesaloniceni, 2, 10), ca durerea celei ce are în pântece; şi nu vor scăpa’’ (I Tes. 5 , 3). Toti cei ce iubesc Adevărul trebuie nu numai să urmărească semnele vremurilor, ci să şi tragă urmarea logică din ceea ce văd.

În ce priveşte treburile Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului, unul din cele mai uimitoare lucruri care se vor petrece în zilele din urmă este că atunci ’’stelele vor cădea din cer’’ (Matei 24, 29). După tâlcuirea Mântuitorului Însuşi, aceste ’’stele’’ sunt Îngerii Bisericilor, cu alte cuvinte, Episcopii (Apoc., 1, 20). Decăderea religioasă şi morală a episcopilor este, aşadar, unul din cele mai caracteristice semne ale zilelor din urmă. Căderea episcopilor este înspăimântătoare îndeosebi atunci când ei se depărtează de învătăturile de credintă sau, aşa cum zice Apostolul, când ’’voiesc să strămute Evanghelia lui Hristos’’ (Galateni 1, 7). Apostolul porunceşte ca astfel de oameni să fie ’’anatema’’. El zice: ’’Oricine vă va binevesti în afară de ceea ce ati luat, anatema să fie’’ (Gal., 1, 9). Şi nu trebuie să zăbovim în a face aceasta, căci, continuă el, ’’pe omul eretic, după una şi a doua mustrare, leapădă-l, ştiind că s-a îndărătnicit unul ca acesta şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit’’ (Tit, 3, 10-11). Mai mult, vei fi judecat de Dumnezeu dacă vei rămâne nepăsător fată de abaterea de la adevăr: ’’Aşa, căci încropit eşti , şi nici fierbinte, nici rece, te voi vărsa din gura mea’’ (Apoc., 3, 1).

Nori grei întunecă zările lumii. Judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor săi şi asupra creştinilor fătarnici, începând cu ereticii şi ierarhii (n.n. şi creştinii) căldicei se apropie.

Arhiepiscopul Teofan

 

Nu va lepadati de Ortodoxie..

Doar Ortodoxia

“Este UN DOMN, O CREDINTA, UN BOTEZ.

Un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti.” (Efeseni 4:5-6)

Este o singura credinta, cea adevarata, credinta ORTODOXA, asa cum Adevarul este unul singur.

Hristos este Adevarul si capul Bisericii.
“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

Biserica Ortodoxa mai este numita si Biserica Ortodoxa Soborniceasca, Biserica Crestin Ortodoxa, Biserica cea UNA, sfanta, soborniceasca si apostoleasca (dupa cum spunem in Crez), Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica. Cuvantul ortodox inseamna dreapta invatatura – ortho doxie. Dogma crestina ortodoxa este adevarul de credinta revelat, cuprins in Scriptura si in Traditia Bisericii, aprobat si practicat de Biserica.

Biserica ortodoxa este singura care a pastrat adevarul de credinta propavatuit de Sfintii Apostoli nealterat. Spre deosebire de cultele care s-au desprins ulterior, si care au modificat dogma si adevarul revelat, fiind deviate si ratacite de la adevar si detinand doar franturi de adevar, insuficiente pentru mantuire, Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si marturisit prin Sfanta Traditie. Credinta adevarata – ortodoxa, este putere dumnezeiasca si o virtute crestina, care intareste toate virtutile si puterile sufletului, ne spune Sf. Apostol Pavel:

“Credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.

Si intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti, dar nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori,

Ci propovaduim intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci, spre slava noastra,

Pe care nici unul dintre stapanitorii acestui veac n-a cunoscut-o, caci, daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei;

Ci precum este scris: “Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.

Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu.

Caci cine dintre oameni stie ale omului, decat duhul omului, care este in el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decat Duhul lui Dumnezeu.

Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca sa cunoastem cele daruite noua de Dumnezeu;

Pe care le si graim, dar nu in cuvinte invatate din intelepciunea omeneasca, ci in cuvinte invatate de la Duhul Sfant, lamurind lucruri duhovnicesti oamenilor duhovnicesti.

Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste.”

(1 Corinteni 2:5-14)

 

Biserica Crestina Ortodoxa este Biserica intemeiata de Hristos, de la Cincizecime (la 50 de zile dupa Invierea Mantuitorului), atunci cand Duhul Sfant, in chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim., si cand au fost botezati “ca la trei mii de suflete”, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi (Faptele Apostolilor, cap. 2). Noua invatatura a Sfintilor Apostoli s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei, iar din deceniul al cincelea al veacului intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea misionara si in “lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la cer, de a invata si a boteza “toate neamurile” (Mat. 28, 19).

Biserica Crestina Ortodoxa este adevarata Biserica a lui Hristos si unica, cel mai clar argument in favoarea acestui fapt reiese din afirmatia Mantuitorul Iisus Hristos, la raspunsul lui Petru, Apostolul Sau (Matei 16:18):

“Si le-a zis: Dar voi cine ziceti ca sunt?

Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”

Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri.

Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui“

(Matei 16:15,18)

Piatra pe care avea Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa nu era persoana lui Petru, cum gresit au interpretat catolicii, pentru a justifica suprematia Bisericii catolice, ca si autoritatea papei (primatul papal), considerat succesor de drept a Sfantului Apostol Petru pentru scaunul de episcop, desi conform scrierilor istoricilor acelor timpuri, printre care Eusebiu de Cezareea, primii trei episcopi ai Romei au fost Linus, Anencletus si Clement. Acestea sunt confirmate si de Sfantul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune ca Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei si ca Petru n-a venit la Roma decat ca sa moara aici, in timpul episcopatului lui Cletus. Petru l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Niciunul din Parintii primelor secole nu si-a inchipuit ca Hristos si-a intemeiat Biserica pe Petru. Fericitul Augustin, un parinte foarte venerat in Biserica Occidentului, chiar o neaga in mod explicit cand spune ca Petru ar fi fost o piatra foarte nesigura (bien chancelante), din moment ce s-a lepadat de trei ori de Hristos. Sfantul Ambrozie si Fericitul Augustin demonstreaza ca Petrus nu e petra, si ca daca Hristos ar fi vrut sa spuna ca Si-a intemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: “Tu esti Petru, si pe tine imi intemeiez Biserica.” Traducerea corecta este “..pe aceasta stanca…”, din lb. greaca, “petra” = stanca si este substantiv feminin, fata de “petros” = piatra, astfel, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte in virtutea caruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon, in Petru. De altfel dupa ce a rostit aceste cuvinte, Iisus vorbind ucenicilor Lui despre cum va trebui sa patimeasca in Ierusalim, “Petru, luandu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicandu-I: Fie-Ti mila de Tine sa nu Ti se intample Tie aceasta. Iar El, intorcandu-se, a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala Imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” Cum se poate ca Biserica Lui Hristos sa fie zidita pe o persoana, fie ca e vorba de Sfantul Apostol Petru, care se bucura de o cinstire deosebita din partea Mantuitorului, din moment ce nu mult dupa aceea, Hristos i se adreseaza astfel. Putea oare Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa pe o astfel de temelie subreda? Piatra la care s-a referit Hristos, cea pe care se va zidi Biserica Lui, este de fapt marturisirea de credinta a lui Petru: si anume aceea ca Mantuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Biserica intemeiata pe Cuvantul Mantuitorului, pe jertfa Lui, este reprezentata de toti cei care s-au botezat, cred si marturisesc, ca si Petru, credinta in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Mesia cel profetit de proorocii Vechiului Testament. Urmatoarea afirmatie importanta din versetul citat, si care vine ca si principal argument in favoarea faptului ca Biserica intemeiata inca de la Cincizecime, de la Sfintii Apostoli, unica si adevarata, “sfanta, soborniceasca si apostoleasca” este cea Ortodoxa, este: “si portile iadului NU O VOR BIRUI“. Prin aceasta promisiune, Hristos adevereste continuitatea Bisericii, faptul ca Biserica Lui, instituita inca din timpul Sfintilor Apostoli, nu va cadea niciodata, pastrand Harul (desi multe erezii au cuprins de-a lungul timpului Biserica, niciodata insa in totalitate), nu cum in mod fals sustin cultele protestante si neo-protestante, afirmand ca in primele secole ale crestinismului Biserica ar fi cazut in apostazie. Aceste afirmatii contrazic cuvintele Mantuitorului (in versetul mai sus citat), care ne mai spune: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21:33). Biserica Romano-Catolica (sau universala), numita si Biserica Romei sau Biserica de Apus, in primele secole alcatuia impreuna cu Biserica Rasariteana aceeasi Biserica primara (ortodoxa), unitate care s-a mentinut in special in primele cinci secole, marturisind acelasi adevar propavaduit de Sfintii Apostoli si mai tarziu de Sfinti Parinti. Biserica Apusului a fost in primele secole parte din Biserica ortodoxa (prin aceeasi marturisire de credinta). Desi exista mai multe cauze care au dus la schisma Bisericii, principalele cauze raman cele politice si mai ales cele legate de dogma, datorita modificarilor pe care catolicii le-au adus Simbolului de credinta, ce a fost stabilit in primele doua Sinoade Ecumenice de catre Sfinti Parinti.

Singura care a pastrat adevarul Sfintei Scripturi si a Simbolului de Credinta, si care a ramas fidela invataturilor Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti purtatori de Dumnezeu si insuflati de Duhul Sfant din primele secole, este Biserica de Rasarit sau Ortodoxa, cea pe care “portile Iadului nu o vor birui”.
Despre Sfanta Traditie

Exceptand Sinodul Apostolic de la anul 50, Biserica, pana la anul 325, a existat fara ca vreo autoritate oarecare sa-i defineasca in mod explicit adevarurile de credinta. Ceea ce nu inseamna ca aceste adevaruri au lipsit, si nici ca ele ar fi fost mai putin lucratoare decat dupa ce au fost definite. Nu se poate spune nici ca ceva din esenta credintei a ramas necunoscut credinciosilor acelei epoci. Intregul corp de invataturi necesare mantuirii s-a aflat in Biserica, in intregime, din momentul in care, prin moartea ultimului apostol, s-a incheiat procesul descoperirii dumnezeiesti, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica. In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca invatatura descoperita si impartasita noua prin viu grai de Mintuitorul Iisus Hristos, sa fie prinsa in scris, ca astfel nimic sa nu se piarda din cele ce ne-a lasat El. Sfanta Traditie este viata Bisericii in Duhul Sfant, este suflul viu al vietii Bisericii. Intre Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie este o legatura atat de stransa, incat nici nu se poate face deosebire intre adevarul cuprins in una si in cealalta. Marturiile lor despre adevarul dumneizeiesc se sprijina unele pe altele. Ambele transmit adevarul dumnezeiesc incredintat Bisericii spre pastrare si propovaduire. Sfanta Scriptura este asezarea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul Iisus Hristos prin viu grai, iar cealalta parte ni se face cunoscuta in Sfanta Traditie. In timp, a fost mai intai Sfanta Traditie si apoi Sfanta Scriptura, fiindca Dumnezeu in intelepciunea Sa a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viul grai cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai, cum limpede ne graieste apostolul: «Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos» (Rom. X, 17).

Insusi Mantuitorul Iisus Hristos nu a impartasit invatatura Sa prin scris ; El nici n-a lasat nimic scris si nu a poruncit sfintilor apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai cele ce au auzit si au vazut traind. Trimitandu-i la propovaduire, le-a grait: ” Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” (Matei XXVIII, 19:20).

Iar de la Sf. Apostol Ioan Evanghelistul aflam aceeasi propavaduire prin viu grai: “Multe avand a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hirtie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin si sa va vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina” (2 Ioan I, 12). Multe din faptele si invataturile Mintuitorului Iisus Hristos nu ni s-au pastrat in scris, ci au fost insusite si duse mai departe pe cale orala, de catre Sfintii Apostoli si urmasii acestora, din veac in veac pana la noi. S-au pastrat si ni se fac cunoscute, in scopul mantuirii noastre, prin Sfanta Traditie sau Predania – a doua cale sau forma principala, cu nimic mai prejos decat Sfanta Scriptura, egala cu ea, prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiasca. Sfanta Scriptura este parte din Sfanta Traditie.”Cele ce ai auzit de la mine, cu multi martori de fata, acestea le incredinteaza la oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa invete si pe altii.” (2 Tim. II, 2), scrie sfantul apostol Pavel ucenicului sau Timotei. Prin viu grai, au invatat toti sfintii apostoli, indrumandu-i si pe ucenicii si pe urmasii lor sa pastreze cu sfintenie cele ce au auzit de la ei. Iar daca asa au facut, Sfantul Apostol Pavel ii fericeste, zicandu-le : «Va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat» (1 Cor. XI, 2). Ba le si porunceste, zicand iarasi: “Stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat,fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (2 Tesal. II, 15). Sfanta Traditie s-a fixat in parte inca de timpuriu si s-a pastrat fara schimbare pana azi, in hotararile si canoanele sinoadelor ecumenice si locale, in simbolurile de credinta, in scrierile sfintilor pariinti, in Sfanta Liturghie si in cartile de slujba ale Sfintei Biserici. Sfanta Traditie ne vine de la sfintii apostoli si, dupa ei, de la sfintii parinti; ea sta in cea mai stransa legatura cu Sfanta Scriptura si toti sfintii parinti ai Bisericii dau marturie de netagaduit despre adevarul cuprins si necesitatea ei in cele ale dreptei noastre credinte. Sfanta Traditie a fost si este pretuita in aceeasi masura ca si Sfanta Scriptura, de intreaga Biserica Ortodoxa, despre valoarea si insemnatatea ei dau marturie Sfintii Parinti si vechii scriitori bisericesti. Ereziile aparute ulterior, printre care cultele protestante si neoprotestante, neaga valoarea Sfintei Traditii pe care o resping, punand accentul doar pe Sfanta Scriptura, ca fiind singura sursa de adevar pentru Biserica crestina (Sola Scriptura). Deoarece sunt produsul Reformei sec.al 16-lea si nu au continuitate apostolica, aceste culte accepta doar Biblia, ca fiind veritabila din timpul Apostolilor, afirmand in mod cu totul fals si arbitrar ca Biserica a cazut chiar in primele secole in apostazie. In realitate insa, Biserica abia in sec. al IV-lea a stabilit care vor fi cartile Sfintei Scripturi. In baza traditiei sec. IV, Sfantul Atanasie le-a ales pe acelea care erau in acord cu Traditia Bisericii, inclusiv cartea Apocalipsei, care pana atunci nu era inclusa in Noul Testament. Cum, asadar, cineva poate sa accepte Apocalipsa si sa respinga textele mai vechi ale Bisericii considerandu-le necredibile? Sfanta Scriptura însasi nu descrie Biblia ca singura sursa de adevar pentru credinta crestina, si atunci protestantismul nu are nici o baza logica. În schimb, Sfanta Scriptura descrie Biserica în calitate de instrument prin care Dumnezeu daruieste si pastreaza adevarul, dupa cum Apostolul Pavel scrie foarte clar, in Epistola 1 Timotei 3:15: “Ca sa stii, daca zabovesc, cum trebuie sa petreci in casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului“. In conformitate cu aceste cuvinte, daca vrem sa aflam adevarul, baza credintei noastre nu este Biblia, ci Biserica. Sfanta si de Dumnezeu Inspirata Scriptura, nu s-a scris, pentru a ne sprijini pe ea dogmele noastre. Dogmele se bazeaza pe adevarul propavaduit de Biserica, iar Sfanta Scriptura reprezinta doar unul dintre modurile prin care se exprima Biserica. Bisericile protestante nu pot fi aceasta Biserica pe care “portile iadului nu o vor birui”, fiindca ea e una, in vreme ce ele s-au divizat intr-o multime de culte. Nu au fost intemeiate de Hristos, ci de oameni, la 16 secole dupa ce Mantuitorul nostru Iisus Hristos a intemeiat Biserica Lui prin Sfintii Apostoli, si deci nu poate fi vorba nici de continuitatea apostolica. Faptul ca fiecare interpreteaza textele Noului si Vechiului Testament dupa ratiunea lui, a avut ca rezultat aparitia de nenumarate culte si secte, fiecare sustinand propriul “adevar” dupa propria interpretare. Iar aceasta nu face decat sa arate ca, doar Sfanta Scriptura nu este suficienta. Avem nevoie de indrumarea Bisericii, care a scris si colectat cartile Sfintei Scripturi. Biserica, ca stalp si temelie a adevarului, a pastrat in toate aceste secole Evanghelia neschimbata.
Despre dogma

Deoarece in timp s-au ivit si invataturi gresite, erezii, mai ales din pricina ca unii dintre crestini au vrut sa patrunda numai cu mintea lor adevarul dumnezeiesc care covarseste toata mintea, neputindu-l intelege, ereticii au rastalmacit invatatura Mintuitorului, propovaduita de Sfintii Apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare in rataciri, Sfinta Biserica, prin Sinoadele Ecumenice, la care au luat parte toti episcopii sai, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credinta ortodoxa, in dogme si hotariri, sub asistenta Duhului Sfint. Biserica a fost pusa in situatia de a “defini”, in momentul in care ereticii au inceput sa altereze invataturile descoperite. Definitiile sunt asadar niste raspunsuri: cele mai autorizate raspunsuri. In masura in care cineva pune aceleasi intrebari, aceste raspunsuri sunt mereu valabile. Ele au capatat, in conformitate cu insusi cuvantul preferat de Apostoli, numele de “dogme”.
S-a statornicit in teologie a se numi cu termenul tehnic de dogma, numai adevarurile definite de Sfintele Sinoade Ecumenice (cuprins in Scriptura si in Traditie si aprobat si practicat de Biserica). Cele nedefinite, dar bineinteles existente in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, traite si crezute in Biserica, sunt numite adevaruri de credinta. Ele nu sunt in mod explicit dogme. Ele nu sunt insa cu nimic mai prejos, si nici mai importante, dar nu se numesc dogme in limbajul de lucru al teologiei, spre a le deosebi de cele care au constituit obiectul unei definitii. Dogma, ca definitie, are in vedere doua elemente: adevarul despre care vorbeste, sa fie acela descoperit de Dumnezeu (noi intelegem prin aceasta Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie), si sa fie formulat de Biserica printr-un Sinod Ecumenic. Note esentiale: neschimbabilitatea dogmei si caracterul ei de obligativitate in vederea mantuirii. Ortodoxia crede prin urmare ca, o dogma odata definita, nu mai poate fi schimbata, anulata, ignorata sau inlocuita, de asemenea ca ea este conditie sine qua non pentru dobandirea mantuirii. Daca cineva nu crede intr-o dogma, el cade din ortodoxia credintei; unul ca acela se exclude din comuniunea credintei celei adevarate, si fara aceasta nu este mantuire. [2]
Despre Sinoadele Ecumenice

Sinoadele Ecumenice sunt sinoade episcopale extraordinare care iau decizii in primul rand in privinta formularilor dogmatice, in special atunci cand Biserica se confrunta cu erezii. In al doilea rand, in stabilirea de norme canonice care reglementeaza modul de administrare al Bisericii. Din Sinoadele Ecumenice au facut parte Sfintii Parinti, prin care a lucrat Duhul Sfant, asa cum s-au facut si consemnarile, avand drept marturie minunile care au avut loc in timpul acestora. Un Sinod poate fi considerat ecumenic si infailibil in masura in care acesta marturiseste Adevarul asa cum ne-a fost lasat, prin Sfanta Traditie, de catre Sfintii Parinti ai Bisericii. In cadrul primelor doua Sfinte Sinoade Ecumenice s-a stabilit invatatura de credinta ortodoxa, care se cuprinde pe scurt in “Simbolul credintei” – Crezul, la Sinodul I Ecumenic, s-au stabilit cele 7 puncte din Crez, ca Iisus Hristos este Dumnezeu Nascut, nu facut, si la Sinodul al II – lea Ecumenic, unde s-a completat Crezul cu inca 5 articole, in total 12.

Biserica in totalitatea ei, in multitudine iidelium, a fost inzestrata cu darul certitudinii in definirea adevarurilor de credinta, iar ca organ al acestei certitudini, au fost de la inceput unanim acceptateSinoadele Ecumenice.

Biserica in totalitatea ei este infailibila, in multitudine iidelium, fiind inzestrata cu darul certitudinii in definirea adevarurilor de credinta. Ortodoxia a pastrat de-a lungul istoriei sale acest adevar. N-a admis nici infailibilitatea Sinoadelor Ecume­nice, decat dupa ce au fost “receptionate” de Biserica infailibila, n-a ad­mis nici infailibilitatea vreunei persoane. Situatia este aceeasi pana in ziua de azi, pentru simplul motiv ca am putea asista la hotarari cu ti­tlul de “infailibile”, ale unei persoane, hotarari care n-ar fi receptionate de Biserica, sau la respingerea de catre o persoana, pretinsa infailibila, a unor adevaruri comune Bisericii, ceea ce ar duce la relativizare in ma­terie de credinta, si la o “casa care se dezbina intru sine”. Biserica a fost pusa in situatia de a “defini”, in momentul in care ereticii au inceput sa altereze invataturile descoperite. Definitiile sunt asadar niste raspunsuri : cele mai autorizate raspunsuri. In masura in care cineva pune aceleasi intrebari, aceste raspunsuri sunt mereu vala­bile. Ele au capatat, in conformitate cu insusi cuvantul preferat de apos­toli, numele de “dogme”. Intelegem dintr-o scriere a Sf. Ilarie, ca Sfin­tii Parinti n-au purces cu bucurie la prinderea in concepte umane a unor adevaruri inefabile, pe care credinciosii evlaviosi le traiau in taina si respect, dar pe care ereticii le-au voit dupa categoriile mintii omenesti. Si daca Biserica nu intervenea, ei le-ar fi deformat, numai ca sa incapa in mintea lor. [3] A crede fara nici o indoiala, intr-un Dumnezeu simplu si nedespartit, dar Dumnezeu in Trei persoane; Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiu si Dumnezeu Duhul Sfant, trei dupa ipostas, dar unul dupa fiinta si dupa fire,si iarasi a crede in unul Domn Iisus Hristos, Dumnezeu si Om in acelasi timp, indoit in fire dar unul dupa ipostas, a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si pururea Fecioara Maria. Acestea sunt dogme (adevaruri de credinta, descoperite prin Revelatie) pe care mintea noastra nu poate sa le cuprinda si sa le inteleaga.
Sfintii Parinti despre Biserica:

• Sfantul Ciprian al Cartaginei: “In afara Bisericii nu exista mintuire: casa lui Dumnezeu este una singura si este cu neputinta sa se mantuiasca cineva in alta parte decat in Biserica (…) oricine se departeaza de Biserica devine strain de testamentul Bisericii. Cel care strica pacea si unitatea in Hristos lucreaza impotriva lui Hristos.”

“Episcopia este unitatea in care toti si fiecare in parte slujesc, la fel si Biserica este una.” “Biserica soborniceasca este una singura si nedespartita; de aici unitatea ierarhior.”

• Sfantul Irineu de Lungdunum (Lyon): “Cei care se departeaza de la Biserica (…) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai despre ei spune Sfantul Apostol Pavel ca dupa prima si a doua mustrare, indeparteaza-te de la ei.” “Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfant. De aceea cei care nu au partasie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvoraste apa vietii.”

• Fericitul Teodorit: “Unul singur este trupul plamadit din mai multe madulare. Trupul unic al Bisericii dupa spusa Apostolului este al lui Hristos intrucat capul acestui trup este Hristos insusi.”

• Sfantul Chiril al Ierusalimului: “Marturisirea credintei ne invata despre una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica pentru ca sa te pazesti de stricaciunea adunarilor eretice si sa fii totdeauna in sfanta soborniceasca Biserica.”

• Cuviosul Teodor Studitul: “Din timpurile apostolice si pana acum in Biserica au patruns mai multe erezii (…). Dar Biserica a ramas neimpartita si neclintita si asa va ramane in vecii vecilor desi facatorii de stricaciune s-au smuls din ea.”

“Marturisesc in fata lui Dumnezeu si a norodului: ei [ereticii] singuri s-au rupt de trupul lui Hristos, Biserica – ale carei chei sunt credinta, si pe care n-au inghitit-o pana acum si nici nu o vor face in veci portile iadului, adica gurile ereticilor.”
Scurt istoric despre introducerea “Filioque” si caderea Bisericii in Apus

Modificarea Simbolului de Credinta, asa cum a fost el stabilit la primele Sinoade Ecumenice, prin adaugarea Filioque (purcederea Duhului Sfant si de la Fiul) marcheaza inceputul introducerii ereziei in crestinismul apusean, ceea ce a dus treptat la separarea de Biserica (rasariteana), culminand cu marea schisma din 1054.

Prima documentare istorica a adausului Filioque o avem la conciliul local din 589, Toledo, Spania, care a incercat sa combata Arianismul scotand mai pregnant in evidenta egalitatea Fiului cu Tatal (aceeasi greseala exprimata si in teologia Fericitului Augustin). Astfel, este adaugat Crezului initial marturisit de Sinoadele ecumenice de la Niceea si Constantinopol expresia Filioque (si din Fiul). Din cartea „Mistificarea fatala, un studiu ortodox asupra doctrinei Filioque” (1982) a istoricului grec Kyriakos Lampryllos, aflam ca adausul Filioque a fost introdus in Spania din cauza regilor vizigoti proaspat trecuti de la arianism la ortodoxie. Pentru a supraexprima Dumnezeirea Fiului, in fata unor oameni care o negasera inainte de convertire, crezul original este mistificat de episcopii locali, prin afirmarea dublei purcederi, prezentandu-l ca original. Desi scopul initial poate fi considerat oarecum justificat pe plan local, prin propagarea acestei erori dogmatice majore in Vest, s-a adus un deserviciu major Bisericii sobornicesti. De la sfarsitul sec. IV, pana in sec. VI, diferite rase germane barbare (francii, gotii, longobarzii, vandalii s.a.) au cucerit eparhiile Imperiului Roman de Apus. Acesti colonisti, francii in special, au adoptat Crestinismul insa l-au amestecat cu elemente idolatre si au indepartat treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasca, numind proprii episcopi. Sfantul Bonifatie, in Epistola sa catre papa Zaharia, in 741 descrie situatia din Galia Romana, unde predominau episcopii franci:

“Credinta este calcata in picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat in sinod si nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participa la incursiuni militare imbracati cu echipament militar complet, ucigand cu mainile lor fara deosebire crestini si idolatri”

In 754 papa Stefan II a acceptat autonomia politica a Bisericii Romei oferita de regele francilor, Pepin cel Scurt, intemeind primul stat papal. Mai tarziu, Nicolae II (858-867), primul papa roman francofil, a concentrat in persoana sa cea mai inalta stapanire bisericeasca si politica, considerandu-se pe sine «imparatul intregii lumi». In secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneste cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene si se ambitioneaza sa formeze o noua imparatie. Pentru a accentua particularitatea culturala a noii imparatii, dintr-o ambitie personala, elcreeaza un crestinism diferit de cel rasaritean, lepadand credinta ortodoxa. Bazandu-se pe formularile teologice ale fericitului Augustin, schimba practicile bisericesti:
botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la impartasirea din Potir, barbieritul clericilor si altele.
In cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, in 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotararile Sinodului VII ecumenic (787) pentru inchinarea acordata icoanelor, iar in 809 (Conciliul de la Aachen), adauga Filioque la Sfantul Simbol al Credintei . Aceste doua evenimente constituie prima etapa a schismei dintre francii cuceritori si ortodocsii romani.

In 816, papa Leon III a lepadat adaosul eretic Filioque, opunandu-se cu tarie modificarii hotararilor Sinoadelor Ecumenice, si pentru a pastra Simbolul Credintei neatins de falsificarile introduse de franci, a gravat Crezul in limbile latina si greaca, fara adaus, pe doua tablii de argint masiv, pe care le-a expus deasupra mormantului Sf. Ap. Pavel, in Biserica Sf. Petru din Roma, cu inscriptia:

“Pe acestea, eu, Leon, le-am asezat din dragoste si pentru pastrarea Credintei Ortodoxe.”

Mai tarziu, reprezentantii papei Ioan VIII au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al Optulea Sinod Ecumenic, si in care, sub presedintia Sfantului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane si la Filioque.

Crezul cu Filioque nu a fost acceptat la Roma, ramasa ortodoxa, pana in 1014. In aceasta perioada, temandu-se de o revolta generala a tuturor romanilor aserviti din Occident impotriva franco-germanilor feudalizati, acestia din urma n-au indraznit sa se atinga direct de scaunul Romei celei Vechi. Dar cand Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papa ortodox, Ioan XVIII (1003 – 1009) a fost deportat intr-o manastire din Italia de Sud, iar Sergiu IV (1009 – 1012), care-si datora tronul regelui german Henric II (1002 – 1024) incoronat imparat in 1014, l-a marturisit pe “Filioque” in scrisoarea de intronizare adresata patriarhului Constantinopolului Sergios II. Printr-o hotarare sinodala, acesta din urma a sters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici unde n-a mai fost niciodata restabilit. La Roma, “Filioque” a fost oficial introdus de papa Benedict VIII (1012 – 1024), nepotul imparatului german Henric al II-lea, sub presiunea germana, in anul 1014, cu prilejul incoronarii imparatului Henric al II-lea, acceptand conditia pusa de imparat, ritul germanic al slujbei, care cuprindea purcederea diadica a Sfantului Duh. Asadar, singurul motiv pentru care Roma a acceptat adausul Filioque a fost unul temporar si lumesc, si nu unul eminamente dogmatic. Inca odata, clerul si poporul au reactionat, dar de data aceasta au trebuit sa se inchine inaintea lui Benedict VIII, caci Crezul, cuprinzand Filioque, a fost cântat pentru prima data la missa incoronarii ca imparat a lui Henric II. Drept urmare, folosirea liturgica a Crezului cu Filioque a fost considerata, Biserica Latina, ca avand aprobare papala. Uzurparea scaunului ortodox al Romei celei Vechi se incheiase, iar poporul roman al Occidentului, lipsit de aparare si de conducator spiritual, a suferit persecutiile si reprimarile impuse de marii papi ai feudalitatii, ca de pilda Grigore VII (1073 – 1085).

La 16 iulie 1054 conducatorul reprezentantei papale, cardinalul Humbert a asezat pe Sfanta Masa a Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol afurisirea Crestinatatii rasaritene. Prin aceasta fapta, Crestinatatea franca a definitivat separarea de Biserica Ortodoxa. Acesta nu a fost inceputul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine planuita cu 260 de ani mai inainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care «nu s-a facut intre romeii (romanii) apuseni si rasariteni» (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Din momentul in care Patriarhia cu scaun de intaietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt avand drept consecinta descompunerea treptata a ei.

Sfantul Nectarie al Pentapolei (Nectarie Taumaturgul, al Eghinei) consemneaza:

“Biserica Apuseana a pierdut libertatea ei duhovniceasca, si-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile ei, s-a lipsit de bogatia Harului Sfantului Duh, de prezenta lui Hristos. In cele din urma a ajuns un trup mut, fara duh si suflet.”

De aceea, in secolele urmatoare aluneca pe un povarnis denaturant, strain, fara nici o nadejde de intoarcere, conducandu-l pe omul Apusului la deznadejde, la vid existential si la impas. La numai cativa ani dupa Schisma, in 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate in evidenta – in renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretentiile scaunului papal pentru stapanirea absoluta a lumii:

“Biserica Romana a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu. Papa este stapanul absolut al Bisericii Universale. Randuieste si cateriseste episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentatii lui sunt mai presus decat episcopii. Numai el foloseste insemne imparatesti. Principii sunt datori sa-i sarute picioarele. El are dreptul sa-i destituie pe imparati. Fara aprobarea lui nici o carte nu este valabila. Hotararile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotararile tuturor celorlalti. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfintenia lui este asigurata datorita virtutilor Sfantului Petru. Biserica Romana nu greseste niciodata si nici nu va gresi vreodata.”
(Patrologia Latina de J. P. Migne, Paris, 1844-1890, vol. 148, p. 107.)

Cu aceste pozitii ale papei Grigorie al VII-lea incep luptele dure ale «Bisericii» Romei pentru impunerea religioasa, politica si sociala a ei asupra popoarelor Occidentului (cearta pentru investitura), care dureaza vreo 200 de ani. In cele din urma, papa concentreaza in mainile sale orice stapanire – spirituala, politica, legislativa, juridica. Este prima aparitie a totalitarismului in Europa. [1]

Odata cu marea schisma din anul 1054, Biserica Apuseana se separa de cea de Rasarit, nu doar administrativ ci si dogmatic. Evolutia secularista a statului papal dupa intemeierea lui in anul 754-755, impunerea primatului papal, implicarea politica a papei si pretentia acestuia de a-si extinde stapanirea peste intreaga Biserica, invocand suprematia asupra celorlalti episcopi, si asupra Sinoadelor Ecumenice, a jucat un rol deosebit de important in evolutia relatiilor dintre cele doua Biserici autocefale, de Rasarit si Apus, ducand in final, dupa o serie de discordii si conflicte, la o ruptura definitiva.

Prin modificarile pe care le-a adus dogmei, Biserica de Apus nu a pastrat continuitatea dogmatica primita de la Sfintii Apostoli, stabilita ulterior prin Sinoadele Ecumenice. Si mai mult, adaugarea Filioque in Crez (purcederea si din Fiul) contrazice in mod evident si fara de tagada vorbele Mantuitorului scrise in Sfanta Evanghelie:

“Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine.” (Ioan 15:26).

Asadar, cum poate cultul catolic sa se considere Biserica urmatoare lui Hristos (singura adevarata), cand pe de-o parte contrazice invatatura de credinta a Sfintilor Parinti statornicita in primele secole in cadrul Sfintelor Sinoade, pe de alta parte contrazice si pe proprii ei papi, caci Roma pana la 1014 sustinea acelasi Crez stabilit de Sfintele Sinoade, si mai ales, si mai presus de toate, contrazice chiar pe Hristos care a spus ca Duhul Sfant de la Tatal purcede (nu si de la Fiul)? Sfantul Fotie cel Mare, Patriarul Constantinopolului spunea: “Şi voi, care aduceţi în faţă pe Părinţi ca să contraziceţi dogmele Stăpânului, să contraziceţi învăţătura a căror mesageri au fost Αpostolii, să contraziceţi toate Sinoadele Ecumenice, să contraziceţi dumnezeiasca învăţătură propovăduită în întreaga lume, nu vă cutremuraţi, nici nu vă e teamă şi nici nu vă sfiiţi sub ameninţarea anatemei?”

Papa Leon al III-lea si papa Ioan al VIII-lea au anatemizat pe cei care vor modifica Crezul, asadar catolicii nu se gasesc doar sub anatema adresata celor ce modifica Crezul si incalca Canoanele Sinoadelor Ecumenice, dar chiar si sub anatema propriilor papi.

Nu doar erezia Filique este cea care ii desparte pe catolici de ortodocsi, ci si alte conceptii eretice, cel putin la fel de grave, introduse de-a lungul timpului, intre care cele mai grave sunt primatul papal si infailibilitatea papei, impreuna cu alte inovatii si abateri liturgice:

 

Catolicismul are urmatoarele puncte doctrinare total diferite de ortodoxie:

a) FILIOQUE – cel mai important – conform caruia Duhul Sfant ar purcede si din Fiul, nu numai din Tatal. Aceasta invatatura catolica este contrara Sfintelor Sinoade si nu are nici un temei scripturistic.

Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului,Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine.” (Ioan 15:26)

b) PURGATORIUL – intre Rai si Iad ar fi un loc curatitor numit “purgatoriu”, in care merg sufletele celor ce nu si-au ispasit pe pamant anumite pacate, si apoi se duc in Rai. Dar in Sfanta Scriptura nu se scrie nicaieri despre purgatoriu. In timp ce ortodocsii cred ca sunt doar doua alternative ale sufletului dupa moarte, adica Rai si Iad. Si nici in Sfanta Traditie nu regasim aceasta conceptie.

c) SUPREMATIA PAPALA – papa se considera capul suprem al Bisericii crestine, mai mare peste toti oamenii si peste intreaga Biserica. Papa este loctiitor al lui Hristos (Vicarius Christi), tinand locul Sau, desi Hristos ne-a spus: “iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.”(Matei 28, 20) si stim de la Sfantul Apostol Pavel ca Hristos este capul Bisericii. (Efeseni 5:23).
Autoritatea papei este pretinsa si asupra Bisericilor Orientale Catolice, ele fiind “supuse in egala masura carmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotararea divina, este urmasul Sfantului Petru in primatul asupra Bisericii Universale… Catolicii au recunoscut pe papa drept cap al Bisericii, l-au ridicat pe tron in locul lui Hristos, facandu-si dumnezeu din el.

Suprematia papala este in deplina contradictie cu invataturile Mantuitorului:

(…) ca unul este Invatatorul vostru: Hristos, iar voi toti sunteti frati.
Si tata al vostru sa nu numiti pe pamant, ca Tatal vostru unul este, Cel din ceruri.
Nici invatatori sa nu va numiti, ca Invatatorul vostru este unul: Hristos.
Si care este mai mare intre voi sa fie slujitorul vostru.
Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta.

(Matei 23:8-12)

d) INFAILIBILITATEA PAPALA – (de parca nu ar fi fost de ajuns primatul papei si numirea sa ca inlocuitor sau vicar al lui Hristos) Conciliul Vatican I, in 1870 recunoaste ca papa nu poate gresi ca om in materie de credinta, cand predica, facandu-l infailibil, egal cu Dumnezeu (?!) si astfel, substituindu-se Bisericii sau proclamandu-se pe sine a fi insasi Biserica. Doar Biserica, in sobornicitatea ei, este infailibila, deoarece este trupul lui Hristos, care este infailibil. Daca Papa este infailibil, asa cum pretind catolicii, atunci înseamnă ca nu poate gresi, insa singurul care nu poate gresi este numai Dumnezeu. Aceasta pretinsa infailibilitatea a Papei este o erezie totala impotriva lui Hristos si a Bisericii Sale, ce a fost ridicata la rang de dogma, reprezintand uzurparea locului lui Dumnezeu-omul Hristos si o revolta fara precedent impotriva Lui. Prin proclamarea infailibilitatii papei, se proclama de fapt infailibiltatea omului, promovata mai tarziu de curentul umanist, prin care Dumnezeu este inlocuit de om. Dogma infailibilitatii papale a fost combatuta cu multa indarjire de unii teologi mari catolici ca: Friedrich, Dollinger, Hefele si altii, chiar in Sinodul de la Vatican si imediat dupa aceea, o parte din catolici s-au rupt de Roma, grupandu-se sub numele de “vechii catolici”.

Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. (…)

Toate umanismele europene, de la cel primitiv, până la cel mai subtil, de la fetişism până la papism, se bazează pe credinţa în om, aşa cum este el în starea lui psihofizică empirică şi în istoricitatea lui dată. Într-adevăr, întreaga substanţă a oricărui umanism este omul – homo. Rezumat la esenţa lui, orice umanism nu este altceva decât hominism. Omul este valoarea cea mai înaltă, valoarea totală; omul este criteriul cel mai înalt, criteriul total: omul este măsura tuturor lucrurilor Acesta este in nuce orice umanism, orice hominism; de aceea în ultimă analiză toate umanismele, toate hominismele sunt de origine idolatră, politeistă. Toate umanismele europene, de la cele dinainte de Renaştere, la cele ale Renaşterii şi aşa mai departe – cele protestante, filozofice, religioase, ştiinţifice, civilizatorice şi politice – au urmărit şi urmăresc neîncetat, cu buna ştiinţă sau în neştiinţă, un singur lucru: acela de a opune credinţei în Dumnezeul-Om credinţa în om, de a opune Evangheliei Dumnezeului-Om evanghelia după om, filozofiei după Dumnezeul-Om filozofia după om, culturii după Dumnezeul-Om cultura după om; într-un cuvânt, de a opune vieţii după Dumnezeul-Om viaţa după om. Şi aceste lucruri s-au întâmplat timp de veacuri, până când, în secolul trecut, la 1870, la Conciliul Vatican I, toate acestea s-au recapitulat în dogma infailibilităţii papale. De atunci această dogmă a devenit dogma generală a papismului. De aceea, în zilele noastre, a Conciliului Vatican II, dogma aceasta a fost discutată în mod strălucitor şi abil, susţinându-se intangibilitatea şi neschimbabilitatea ei. Dogma aceasta are o semnificaţie istorică mondială pentru întreg destinul Europei, mai ales pentru timpurile apocaliptice în care aceasta a intrat deja. Prin dogma aceasta şi-au dobândit idealul şi idolul toate umanismele europene; omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate universală. Panteonul umanist european şi-a dobândit în fine Jupiterul său. (…) Sinceritatea este limba Adevărului; dogma despre infailibilitatea papală din veacul al XIX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi a politeismului. Renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar trebuie spus şi aceasta: prin dogma privitoare la infailibilitatea papală a fost erijat ca dogmă umanismul idolatru şi în primul rând cel elin antic. S-a promovat ca dogmă valoarea universală şi criteriul universal al culturii eline, al civilizaţiei, al poeziei, filozofiei, artei, politicii, ştiinţei eline: „Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). Ce sunt toate acestea? Ridicarea la rang de dogmă a idolatriei, în acest fel a ajuns să devină dogmă suficienţa omului european, pe care au cultivat-o timp de veacuri cu nostalgie umanismele europene. Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divino-umană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui Cap veşnic este Adevărul- Atoateadevărul: cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. În realitate prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost declarat Biserică, şi papa-om a luat locul Dumnezeului-Om. Acesta este triumful final al umanismului, dar în acelaşi timp şi moartea a doua (Apocalipsa 20:14; 21:8 ) a papismului, iar prin intermediul lui şi împreună cu el, şi a oricărui umanism. Însă, după Adevărata Biserică a lui Hristos, care, de la arătarea Dumnezeului-Om Hristos, există în lumea noastră pământească ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papală este nu numai o erezie oarecare, ci o pan-erezie. Pentru că nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de complet împotriva Dumnezeului- Om Hristos şi a Bisericii Lui, cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea papei-om. Nu există nici o îndoială: dogma aceasta este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeului-Om Hristos. [4]

e) IMACULATA CONCEPTIE – ei spun ca Maica Domnului este nascuta de la Duhul Sfant, fara pacat stramosesc (cel mostenit de la Adam). Aceasta invatatura catolica pare, la prima vedere, sa sporeasca cinstea Maicii Domnului, dar in realitate ii neaga toate virtutile. Ce vrednicie i s-ar cuveni ei, daca, asa cum spun catolicii, a fost ferita de pacat? Insa “virtutea este efortul de a face binele” (Parintele Dumitru Staniloae). Ori Maica Domnului si-a dovedit aceasta virtute, iar ca dovada/rasplata, Dumnezeu a binecuvantat-o si a ales-o pentru a rascumpara neamul omenesc. Din dialogul cu Arhanghelul Gavriil, care bine-vesteste Fecioarei: “Nu te teme Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu”, adica Dumnezeu pretuieste dragostea, ravna si curatia Ei. De ce ar fi spus ingerul ca ea a aflat har, mila la Dumnezeu? Mila lui Dumnezeu, cuprinde notiunea iertarii pe care o afla cel ce are trebuinta de ea, cel care o cauta. Cunoastem din Sfanta Traditie ca Maica Domnului la varsta de 3 ani a fost dusa la Templu si asezata de catre Sfantul Prooroc Zaharia in Sfinta Sfintelor, acolo unde numai arhiereul intra, o data pe an si numai ca sa aduca jertfe. Toti s-au minunat de aceasta, dar Sfantul Prooroc Zaharia, cunoscand de la Duhul Sfant cine este acea prunca a asezat-o acolo, dand slava lui Dumnezeu. La Templu, Maica Domnului a stat pana la varsta de 12 ani, vietuind asemenea monahilor de astazi: priveghind de seara pana dimineata. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea (9 dimineata) pana la al noualea (3 dupa amiaza), cand incepea lucrul mainilor, dar si atunci era cu rugaciunea pe buze. Seara, la ora sase, primea hrana ingereasca de la Arhanghelul Gavriil. (Par. Nicolae Velimirovici)

f) AZIMILE – catolicii savarsesc Sfanta Euharistie nu cu paine dospita, ci cu azima, ca evreii. Dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, intrebuintarea painii dospite este singura practica indreptatita si pastrata de la intemeietorul ei. Caci instituirea Sfintei Euharistii s-a facut cu paine dospita si cu acest fel de paine s-a savarsit dumnezeiasca Euharistie in toata Biserica in primele veacuri, asa cum se practica si astazi in toata Biserica Ortodoxa. Temeiul doctrinar al practicii ortodoxe cu paine dospita il constituie insusi modul serbarii Pastilor de catre Hristos, cand a instituit, la Cina cea de Taina, Sfanta Euharistie. Romano-catolicii sustin ca Mantuitorul a mancat Pastile iudaic in care timp nu se manca decat azima si deci, pretind ei, painea euharistica, binecuvantata si impartita apostolilor, a fost azima. Daca Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu si Luca) spun ca Mantuitorul a trimis pe Petru si Ioan “sa pregateasca Pastile” (Marcu, 14, 13-16; Luca, 22, 8-13), nu inseamna ca s-ar fi junghiat mielul pascal, adica s-ar fi serbat Pastile iudaic, caci evanghelistii ar fi notat in mod sigur daca ar fi avut loc jertfirea mielului pascal. Mantuitorul n-a serbat insa Pastile iudaic, care incepea in seara de 14 Nisan, caci inca nu venise vremea; era, de fapt, in seara zilei de 13 Nisan, si deci nu se putea manca azima, ci un Paste deosebit. Iuda Iscarioteanul intinde in blid, de unde rezulta ca la masa era si mancare lichida, ceea ce nu era ingaduit la Pasti. In plus, Daca Mantuitorul ar fi serbat la Cina cea de Taina Pastile iudaic, masa ar fi trebuit sa fie numita Pasti, dar ea este numita Cina, iar painea eurharistica este paine dospita, nu azima. Vinerea Patimilor si mortii Mantuitorului a fost zi de lucru, si deci ajun de Pasti. Practica Bisericii primare a fost cu paine dospita. Faptele Apostolilor (2, 42-46; 20, 7) si sfantul apostol Pavel (I Cor., 11, 21) vorbind despre Euharistie sau Cuminecatura, numesc painea euharistica artos, adica paine dospita, si nu azima. Sfintii parinti si scriitori bisericesti ne ofera bogate marturii despre folosirea painii dospite si a vinului curat de struguri la pregatirea materiei pentru Jertfa euharistica.

Dupa invatatura ortodoxa practica de a folosi azima in loc de paine dospita este o inovatie fara temei scripturistic si nici traditional. Ea s-a introdus tarziu in Apus, si anume, in veacul al VII-lea in Spania, in veacul al VIII-lea in Anglia, iar in veacul al IX-lea in Germania, generali-zandu-se in tot Apusul abia in secolul al XI-lea. In veacul al IX-lea, patriarhul Fotie al Constantinopolului nu stia de ea, caci ar fi enumerat-o si pe aceasta intre abaterile papale care au dus la Marea schisma a Bisericii din 1054.

g) TRANS-SUBSTANTIEREA – la sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum se face la ortodocsi, la Sfînta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cînd se zice: “Luati mancati…”. Nu au rugaciunea de pogorire a Duhului Sfant peste Daruri.

h) CELIBATUL PREOTILOR – preotii catolici nu se casatoresc – aceasta impotriva hotararii Sinoadelor ecumenice ce au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie. Iar “hirotoniile” lor nu se fac prin punerea mainilor, asa cum au lasat Sfintii Apostoli – ci prin ungere – ca in Lumea Veche. Din cauza celibatului clerului, moralitatea publica sufera.

i) INDULGENTELE PAPALE – prin cumpararea unor bilete date de papa, se iarta pacatele. Ei afirma ca Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor. (?!)

j) MIRUNGEREA – catolicii miruiesc copiii la 7-8 ani dupa botez si numai arhiereii au acest drept.
Alte diferente fata de ortodocsi cu care gresesc catolicii

• impartasania pruncilor nu o dau indata dupa botez, ci o amana pina ajung la 7-8 ani, din care cauza multi dintre copii mor neimpartasiti

• impartasirea credinciosilor fara ca sa fie spovediti

• impartasirea laicilor numai cu Trupul (painea), nu si cu Sangele Domnului, doar preotii au voie sa se impartaseasca cu vin, adica Sangele Domnului – o noutate, in contradictie cu Traditia Bisericii, cu spusele Mantuitorului Hristos:

Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el. (Ioan 6:56)

• administrarea Botezului prin turnare si stropire cu apa, nu prin afundare;

• ingaduinta de a se minca lapte, oua si brinza in Postul Mare si carne de animale sugrumate. Romano-catolicii se abtin de la carne in zilele de vineri de peste an si mananca doar o data pe zi in la inceputul Postului Mare si in Vinerea Mare.

• dezlegarea miercurii si a vinerii si a primelor doua zile ale Postului Mare;

• nerespectarea pravilei si a traditiei bisericesti cu privire la gradele de rudenie la savirsirea casatoriilor;

• savirsesc mai multe liturghii intr-o zi la acelasi altar;

• preotii si diaconii lor nu se impartasesc din acelasi potir cu credinciosii ca la noi;

• se impartasesc unii pentru altii;

• cinul calugaresc care dupa pravile este unul, ei l-au divizat intr-o serie de ordine si congregatii;

• lipsa proscomidiei

• statuile, muzica instrumentala

• adorarea inimii Domnului nostru lisus Hristos

• limba latina ca unica limba de cult s.a.m.d.

Ca si cult, ea a introdus unele inovatii care o departeaza mult de Biserica primelor veacuri .

Asadar, datorita acestor abateri dogmatice, canonice, liturgice si traditionale, noi ortodocsii ii numim pe catolici schismatici si nu putem sa ne unim cu ei atata vreme cat propovaduiesc aceste erezii.

Daca un catolic trece la ortodocsi, nu i se poate face botezul. In cadrul unei slujbe speciale, el marturiseste in fata preotului, in biserica, lepadarea de ereziile si de greselile catolice si faptul ca accepta marturisirea de credinta ortodoxa. Apoi e miruit cu Sfantul si Marele Mir si i se citeste dezlegarea randuita. [5]

De ce Ortodoxia nu are un papa al ei ?

Ortodoxia are un papă al ei, cel mai vechi dintre papii şi patriarhii lumii, îl are de la facerea lumii, îl are de la începutul vremilor. Acesta este adevăratul papă, recunoscut de toţi apostolii lui Hristos. Duhul înţelegerii, Duhul luminii, Duhul cugetării, Duhul Mângâietor şi Puterea lui Dumnezeu – El este adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până-n veac, neschimbat şi neclintit, neîndoielnic şi nepărtinitor, neavând
predecesor şi urmaş. Iar despre faptul că apostolii îl recunoşteau pe Duhul Sfânt drept supremul lor cârmuitor şi papă, aflăm cu certitudine din documentul scris de mâinile apostolilor. La primul lor sobor de la Ierusalim, apostolii au întipărit aceste cuvinte vestite: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Fapte 15, 28) […] Inainte de orice lucrare de zi cu zi ei se rugau Lui, îl chemau pe El, lui I se supuneau.
[…]
In limba greacă papa înseamnă părinte. Prin urmare, în sens moral, istoric şi primar Duhul Sfânt este Părintele nostru, Papa al nostru.

Oare Biserica Ortodoxă mai are nevoie de încă un părinte sau papă? Oare nu pe cei ce-şi tocmesc papi pământeşti îi preîntâmpină însuşi Domnul Iisus Hristos? Cu 19 secole în urmă El ne-a lăsat poruncă:„Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri”(Matei 13, 9). [6]

 

Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos

(…) Singura Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Noi avem pana azi crestinismul asa cum l-au avut Sfintii Parinti din sec. II-V. Toti teologii catolici, anglicani, protestanti recunosc aceasta, unii facand se intelege, chiar din aceasta o vina a Bisericii noastre, declarand-o falsificata, pietrificata in idei si forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul crestin dupa cerintele fiecarui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti, n-a purces la zadarnicirea supremei actiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevar.

Cine a purces pe calea schimbarilor dupa principiul adaptarii in spiritul timpului, trebuie sa schimbe continuu, o data ce si timpul se schimba fara incetare. Unde se poate ajunge, in felul acesta, ne-o arata protestantismul, care in multi din reprezentantii lui a ajuns pana dincolo de orice invatatura crestina fundamentala. Daca toate aceste schimbari sunt omenesti, se intelege ca greu se va gasi una care sa poata pretinde cu succes o polarizare a intregului crestinism in jurul ei. Unitatea crestinismului diversificat in atatea forme amestecate cu adausurile ratiunii umane, in dezvoltarea ei istorica, nu se va putea realiza decat prin concentrarea tuturor in jurul adevarului divin nefalsificat de oameni, asa cum il aflam in primele veacuri crestine si cum e marturisit pana azi de Biserica ortodoxa. E punctul de vedere care s-a impus mai mult in constiinta teologica si crestina din toate tarile, pentru ca e cel mai just, cel mai rezonabil. intre oamenii care se cearta, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depaseste: lui Dumnezeu. Interesant este de altfel ca pasiunea aceasta pentru adevar, adica pentru Revelatiunea divina, in orice dezbatere cu privire la refacerea unitatii crestine, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa. Dintre toate ramurile crestine, ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar. Se prezinta si azi ca si in trecut din partea altor confesiuni crestine fel de fel de considerente si de atractii prin care ar vrea sa se faca pe ele centre de polarizare a crestinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridica in slavi persoane omenesti si scaune din care ar izvori binefaceri coplesitoare peste lume. De adevarul lui Hristos si de Hristos insusi nu vorbeste insa nici o alta ramura crestina. Cel putin in fata ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindca se jeneaza. Singura Biserica “dreptei credinte”, a “dreptului adevar”, vorbeste numai de adevarul lui Hristos, numai de adevarul revelat, pentru ca numai ea il are, numai ea a ramas pe langa el, respingand ispitele lumesti si primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia sta singura pe langa scaunul lui Hristos, pana la plinirea vremii, cand adevarul ei va trebui sa castige toata omenirea ce e dornica sa faca mai intai pana la capat experienta “creatiilor” sale.

In al doilea rand faptul ca ortodoxia reprezinta adevarul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativa a ei cu oricare alta ramura crestina. Formele crestinismului apusean sunt treptele unei continue diluari a adevarului integral al Revelatiei. S-au tot facut acolo concesii patimilor omenesti, pana ce crestinismul a slabit atat de mult in autoritatea si densitatea lui de factor supraomenesc, incat le-a fost usor acestor patimi sa-l inlature aproape cu totul. Ortodoxia singura a ramas sa infrunte de pe pozitia deplinei intransigente aceste patimi, sa zugraveasca omului un ideal [ne]relativizat, sa sustina in sufletul acestuia constiinta ca ortodoxia e ceva intr-adevar de dincolo de lume si chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemultumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credintei rasaritene nu e un ins care stie doar sa-si ascunda sub aparente de civilizatie prea exageratele porniri patimase. Acesta e propriu Apusului.Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii (…)

Crestinismul apusean trebuie sa restabileasca pe Hristos in centrul constiintelor, inlaturand domnia omului...“ [7]

---

 

Biserica Ortodoxa este Biserica lui Hristos

Faptul ca Biserica Ortodoxa este singura adevarata o arata chiar minunile care se petrec in interiorul Bisericii (spre deosebire de alte culte/religii). Printre cele mai evidente sunt urmatoarele:

a) Lumina Sfanta de la Ierusalim care vine in fiecare Pasti doar la ortodocsi. (De cele mai multe ori, Pastile catolic si cel ortodox nu coincid).

b) Sfintele Moaste – trupurile neputrezite ale sfintilor ortodocsi, care emana o mireasma placuta, unele dintre acestea, cum sunt moastele Sfantului Nicolae si ale Sfantului Mare Mucenic Dimitire cel Nou izvorand mir. Si catolicii au avut sfinti, prin urmare si sfinte moaste pana in 1054, cand s-au despartit de noi si au adaugat invataturi eretice.

c) Minunile Sfintilor crestin ortodocsi atat in viata lor cat si dupa moarte.

d) Sfanta Agheasma Mare, cea facuta la Boboteaza, care nu se strica, nu isi strica gustul, asa cum nu se intampla in cazul apei sfintite de catre catolici.

e) Apa Iordanului isi schimba cursul (se intoarce inapoi) in fiecare an pe 6 ianuarie, de Boboteaza, ca in anul botezului Mantuitorului, acesta fiind un semn de la Dumnezeu. Apele acestea se misca in sens invers cateva minute cand crucile crestinilor ortodocsi sunt aruncate in apa.

***

Ortodoxia este Cina cea de Taina la care sunt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) sa se impartaseasca cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Insusi Trupul si Sangele Lui. Toti participa la aceeasi rugaciune, impartind fiecare dupa harul si darul sau. Aici este familia cea mare unde cu toti ne suntem frati prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tata. [8]

Ortodoxia propune si a propus inca de la intemeierea ei, din vremea Sfintilor Apostoli, un alt fel de viata, o viata traita in comuniune cu Dumnezeu. Cu toata teologia si practica ei liturgica reprezinta o relatie mistica, o relatie in care omul si Dumnezeu isi vorbesc reciproc, in care omul devine liber si protejat de Dumnezeu.

Marturisim despre Biserica in Crez ca fiind: “Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca”. Precum un singur crez este, tot asa este doar o singura Biserica al carei cap este Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Numai Biserica Ortodoxa a biruit veacurile neatinsa, nepatata si neintinata, daruind lumii sfinti, sfintenie si sfinte moaste.

Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent in ea (Matei 28, 20) pentru a o ocroti si a o hrani cu Trupul si Sangele Sau.

“In afara de Biserica Ortodoxa nu este adevar. Ea este singura pastratoare credincioasa a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfintii Apostoli si este, ca atare, adevarata Biserica Apostolica” (Sfantul Teofan Zavoratul)

Biserica Ortodoxa este oaza din mijlocul desertului acestei lumi, unde toti cei care alearga se vor mantui de arsita disperarii si nesigurantei; unde toti se vor racori si hrani cu bunurile dumnezeiesti. Este soarele cel mare care lumineaza cu puterea si cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreste revenirea la casa parinteasca. (Luca 15, 11-32)

Ortodoxia este izvorul nesecat si datator de viata care izvoraste din coasta Mantuitorului Hristos si care racoreste prin aceasta “apa vie” (Ioan 4, 10) pe tot omul care alearga la ea.

***

“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.” (Ioan 8:32)

“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pre voi.”(Matei 11, 28).

 

Apa cea Vie

---

Bibliografie

[1] “Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu” – Sf. Man. Paraklitu (Ed. Schitu Lacu, Sf. Munte Athos, 2010)

[2], [3] I.P.S. Antonie Plamadeala – “Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice”

[4] Arhimandrit Ilie Cleopa – “Ne vorbeste Părintele Cleopa”, voL 9, Episcopia Romanului, 1999, p. 127-128

[5] Nicolae Velimirovici – “Eparhiiski observer” (din lucrarea “Biserica si statul” de Iustin Popovici)

[6] Iustin Popovici – “Biserica si Statul”

[7] Parintele Dumitru Staniloaie – “Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos”

[8] Pr. M.A. Costa de Beauregard si Parintele Dumitru Staniloae – Mica Dogmatica vorbita, Editura Deisis, Sibiu 1995, pag. 61

---

Lecturi recomandate:

• Sfantul Iustin Popovici despre erezia infailibilitatii papale si umanismele anti-umane

• Dumitru Staniloaie – Diferenta dogmatica si liturgica intre Liturghia ortodoxa, catolica, protestanta si neoprotestanta

• “Convertirea mea la ortodoxie – marturia unui calugar franciscan” de P.S Pavel de Ballester

• Iustin Popovici – Credinta ortodoxa si viata in Hristos

• Dumitru Staniloaie – Teologia si dogmatica ortodoxa vol. 1, vol. 2

 

Ieri a izvorat MIR abundent CRANIUL unui NOU MUCENIC de la Aiud la biserica Palatului Mogosoaia

Dupa cum se vede, a curs circa jumătate de litru de Sfânt Mir. Martorii susţin că dimineață brobonea cu putere, după ce mai înainte fusese uscat. Noi am ajuns după câteva ore, când doar transpirau cu Sfânt Mir. Minunea ne aduce aminte de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir – pe care îl vom prăznui sâmbătă. Harul lui Dumnezeu lucrează și astăzi, ca și în vechime, în Biserică. Sfinții de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos de cei din vechime. Totul este să ne hotărâm să le urmăm calea. Mare parte dintre sfinții închisorilor comuniste au fost mireni – asemenea Marilor Mucenici Dimitrie și Gheorghe.

 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, moaştele vor zăbovi la această biserică până Duminică.

Iată câteva poze şi o filmare (voi reveni cu noi filmări şi date relevante). Am fost la faţa locului şi depun mărturie. Craniul îl ştiu de ani de zile. Mirosea extraordinar şi a fost cinstit nu o dată la conferinţele dedicate noilor mucenici şi mărturisitori. Aseară fusese o conferinţă unde fusese venerat la Târgovişte. Din câte ştiu, aceste moaşte ajută mult împotriva patimilor grele. În filmare se aude la un moment dat cum se chinuie cineva din cauza demonului la apropierea de Sfintele Moaște. Desigur, cu aceste lucruri trebuie să fim discreți. Și totuși, nu pot să nu remarc faptul că în Duminica aceasta s-a citit tocmai pericopa evanghelică despre demonizatul izbăvit de Hristos.

Veniţi să ne veselim de Domnul şi să strigăm Lui cu glas de bucurie!
Marian Maricaru via http://dogmaticaempirica.wordpress.com

Craniu de Nou Mucenic de la Aiud izvorand mir la biserica Palatului Mogoșoaiav

Craniu de Nou Mucenic de la Aiud izvorand mir la biserica Palatului Mogoșoaia

 

Craniu de Nou Mucenic de la Aiud izvorand mir la biserica Palatului Mogoșoaia

 

MĂRTURIA UNEI PUSTNICE CE TRĂIEŞTE NEVĂZUT ÎN MUNŢII NEAMŢULUI DESPRE CEI CE PLÂNG ŞI SE ROAGĂ PENTRU LUME

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh![1]

Îmi cer iertare, Preacuvioase Părinte Ioanichie[2], că aşa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, aşa cum m-aţi sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire anumite vorbe sau cuvinte. Deoarece am scris repede şi grăbit, şi fiind presat de timp, inevitabil am scris şi mai urât şi greu de înţeles, aşa că m-am gândit să scriu mai clar şi mai citeţ şi să vă trimit scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală şi, pe de altă parte, din lipsa de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară, după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care l-am cunoscut personal, mişcat profund de această viaţă înşelătoare şi pătruns de această tainică filosofie a morţii, pentru cei împăcaţi cu Dumnezeu şi cu aproapele – bucurie, iar pentru cei roşi de viermele conştiinţei şi neîmpăcaţi cu cei din jur – groază şi cutremur; cuprins deci de aceste sentimente, ignorând oboseala şi celelalte neputinţe ale mele, m-am hotărât să vă scriu cele ce urmează: În seara zilei de 14 august 1999, fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie şi nu dădea de bănuit că este o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era cu totul absorbită de o altă lume şi plângea domol şi liniştit, rugându-se cu un şirag de metanii, retrasă lângă un colţ al bisericii. Deoarece toţi părinţii erau la masă, înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitaţie, spunându-mi: Părinte, nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la care cuvinte am renunţat şi am plecat la ale mele treburi, în biserică. Trebuie să menţionez starea de permanentă umilinţă şi plângere în care se afla chiar şi când vorbea cu mine, neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat cu sfială de locul unde eram şi m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aş ruga ceva, că eu sunt străină şi aici nu cunosc pe nimeni, aşa că am îndrăznit la Sfinţia Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putinţă, v-aş ajuta. Şi întrebând-o de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (Bucureşti). Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la poştă, însă n-am prin cine să-l trimit. Şi la sugestia mea de a-l pune singură la poştă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, şi au rânduiala de sine neîntemeiată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în faţa ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul şi trufaşul, o dispreţuisem la prima vedere.

Am întrebat-o dacă nu se teme de fiare, la care ea mi-a răspuns:

Părinte, eu de mică am fost obişnuită cu pădurea, cu muntele şi singurătatea, căci satul unde am copilărit era situat în astfel de locuri şi nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni. La care am început să-i spun de pericolul înşelării zugrăvit în Filocalie şi mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:

Părinte, vai de noi, că nu ştim ce ne aşteaptă în ceasul morţii, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!

După aceea am întrebat-o de scrisoare şi mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost uceniţă, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar nici până în ziua de astăzi n-a mai venit şi nici colet sau răspuns n-am primit de la maica Timoteia din Pasărea. După aceasta i-am răspuns (intenţionat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi spună mai multe lucruri despre pustie. A început privegherea, iar ea a stat într-un colţ întunecat în pridvor. După Slujbă, am aşteptat să plece toţi părinţii la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care mi-a spus că a stat mai întâi în munţii Rarăului, dar era o zonă foarte rece şi aspră, iar pustnici foarte puţini, iar de câtva timp stă în munţii Neamţului, unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulţi, iar din locul unde stă ea cea mai aproape mănăstire e Sihla şi i-a luat cinci ore de mers până aici.

M-a întrebat de numele meu ca să mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie[3] cu obştea, căci intru şi eu acolo. Iar ea mi-a zis:

Părinte, acolo, în acea zonă unde stau, sunt mai mulţi Părinţi şi doar două maici de care m-am folosit numai privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deşi ei petrec în eremitism total, neieşind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo) sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele Pahomie cu obştea, precum şi pe Părintele Victorin[4] cu soborul, de aceea v-am întrebat de numele personal. Aceşti Părinţi se întâlnesc noaptea de câteva ori pe an la Peştera Sfintei Teodora şi se roagă împreună. După care am întrebat-o: Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinţi? La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câţiva ani şi chinuindu-mă, fără să ştiu că mai există cineva împrejur; de abia într-un târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe cineva, ci poţi umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul, într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru şi despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus. În sfârşit, am luat plicul, iar ea a plecat spre peştera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peşteră, iar dimineaţa va pleca. M-am dus la chilie şi, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înşele, scoţându-te din obşte înainte de vreme la pustie? (căci atunci aveam dorinţa puternică de a merge la pustie, iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peşteră şi te încredinţează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peşterii fără să pot rosti un cuvânt, deşi voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simţit, căci am mers uşor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colţ al peşterii şi plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora, ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută mă ţinea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate şi atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuţi „care nu şi-au plecat genunchii lui Baal”. După un timp, am putut să o chem pe nume şi i-am spus să stea în faţa icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine, păcătoasa. Amin. Să-şi facă cruce şi să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie şi umilinţă, încredinţându-mă din mărturiile Sfinţilor Părinţi că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-şi descopere din tainele Sale prin plăcuţii Săi). Deci, după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoşată, spunându-mi:Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani şi am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire, am citit şi am râvnit Vieţile Sfinţilor, dar nu le-am urmat şi în fapte, ci mi-am petrecut viaţa în lenevire şi nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte şi mult am pătimit în acea suferinţă cumplită prin spitale. Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital şi mi-a spus: „Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, că şi el a fost chinuit tot de aceeaşi boală şi tot în acest spital a pătimit”. După ce a plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu mai puteam răbda. Şi mi s-a întâmplat un lucru înfricoşător(zicând aceste cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur şi simplu mi-am văzut sufletul uşor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd şi scârnav. S-a oprit apoi puţin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi a spus:Părinte, fac această mărturisire fraţilor mei în Hristos care doresc mântuirea, ca să ştie ce ne aşteaptă pe fiecare din noi la moarte. Şi a continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în iad – şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoşată. Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neştiind ce ne aşteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi, arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut şi am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locaşurile drepţilor şi, mergând, am văzut multe frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului. Şi, zicând aceste cuvinte, începuse a iradia faţa ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat şi-a strunit mintea, având o trezvie ascuţită, prihănindu-se pe sine şi zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o aşteaptă pentru răutăţile săvârşite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toţi, visează la Rai! Şi a izbucnit iarăşi în plâns. Şi atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minţii şi de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă eşti în pace şi linişte, atunci mai mult smereşte-te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău şi, lăudându-ne, să fim daţi la război”. Iar ea a continuat: Ajungând la porţile Împărăţiei Cerurilor, s-a auzit un glas ca de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu şi mi-a zis: „Suflete, să ştii că Dumnezeu ţi-a mai dăruit ani de viaţă ca tu să te pocăieşti, căci în viaţa ta ai râvnit sfinţilor, dar nu le-ai urmat şi în fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum petreci”. Şi, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurăţiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă şi înviasem, iar boala de care sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad, mă comportam ciudat şi după un timp toţi m-au luat de nebună, aşa încât nici duhovnicul meu nu mă înţelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînţeles că nici nu m-au mai ţinut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, şi m-au trimis în ţară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experienţa trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simţire exterioară[5], de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoşa că nu mai mişc deloc, ci doar ţip şi mă vaiet ca o persoană care doarme şi visează ceva urât şi înfricoşat.

Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aş vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos, discuţie relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuşi că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Şi încă un aspect al experienţei acestei maici îl voi relata la sfârşitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteţi da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc şi de câte ori nu m-au bătut şi chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic şi înfricoşător, unde n-a călcat picior de om vreodată şi am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob şi revărsat peste lucrurile şi locurile pe unde a umblat. Şi atunci strigau turbaţi: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece” – aşa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de această mărturisire şi am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi şi să facă pe povăţuitoarea (caracteristic celor căzuţi în părere de sine şi în înşelare), ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăşi o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-aţi cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună şi părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuşi l-a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?

După aceasta, eu am plecat, lăsând-o la peşteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni, când urma să-şi ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit şi nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Nişte taine ce numai Dumnezeu le ştie.

În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos „Viaţa după moarte”, nişte lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morţile clinice, citând cartea unui doctor protestant american ce dă multe mărturii de morţi clinice cu revenire la viaţă a unor pacienţi trataţi de el. Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor părinţi contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morţi clinice sunt rodul înşelărilor demonice şi al halucinaţiilor unor minţi bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt şi unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu Ostaşul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de la Pecerska şi altele care sunt scrise în Vieţile Sfinţilor. Dar o condiţie şi un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective îşi trăiesc restul zilelor. Dacă ele îşi petrec restul zilelor în adâncă pocăinţă şi profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre mântuire; şi dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experienţă de dincolo de moarte, dar când şi-a revenit plângea mereu şi spunea: Aş vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan şi să spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în cazurile de înşelare enumerate de doctorul american, toţi care au avut aceste halucinaţii şi-au continuat firul vieţii în nepăsare şi în nepocăinţă, reluându-şi viaţa păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experienţa autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăinţă şi sfinţenie.

ANEXĂ

După un an de la această întâlnire, am avut o discuţie cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria, care actualmente este plecat la pustie, şi am aflat încă un amănunt despre maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a venit speriată la Părintele Firmilian şi i-a spus că maica Teodora, în timp ce dormea, a început a vorbi în somn, înfricoşată parcă de un vis urât; i-a zis Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat că ea este în cu totul altă lume şi trăieşte o adevărată tragedie, dar în acelaşi timp se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceştia nu se roagă aşa cum face ea. Şi îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare nemişcată o zi şi o noapte, fără să-şi revină deloc în acest timp; şi l-a chemat şi pe Părintele Dometian, care a văzut şi el acelaşi lucru.

_____________________________________ 

[1]  Această scrisoare a fost găsită în chilia unui monah de la Schitul Sihla – Neamţ, după plecarea acestuia în Sfântul Munte.

[2]  Din scrisoare reiese că ar fi vorba de Părintele Ioanichie Bălan.

[3]  Egumenul de atunci al Schitului Sihla.

[4]  Stareţul Mănăstirii Sihăstria.

[5]  „Un alt oarecare, locuind aici, în aşa zisa Thola, din pricina acestui gând al morţii, îşi ieşea de multe ori din sine. Şi aflat de fraţi de parcă era leşinat sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără suflare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VI, Despre pomenirea morţii).

sursa: familiaortodoxa.ro

 

Criza din Grecia: Creditorii vor să “reprofileze” bisericile ortodoxe

Ciudățenia ajutorului financiar oferit Greciei este că datoria acestei țări nu doar nu scade, ci ajunge la dimensiuni şi mai impresionante. Potrivit datelotr unui ziar cu autoritate “To Vima” la sfârșitul primului semestru din 2013 datoriile publice ale Greciei au ajuns la 321 miliarde de euro.

Astfel, numai în 2013, datoria externă a țării a crescut cu 16 miliarde de euro. Potrivit expertului financiar Patrick Yanga, Grecia nu va putea să supraviețuiască, atâta timp cât i se va oferi asistență financiară. “Turnându-i vodcă unui alcoolic, doar veţi agrava boala. Aceasta nu îl va ajuta și nu îi va îmbunătăți starea. Grecia de la început a trebuit să renunțe la euro și să declare faliment. Aceasta este singura cale reală de a schimba situația “, – a spus economistul. “Aceea spre ce este forțată Grecia este munca lui Sizif. Grecii împing în deal un bolovan mare, care inevitabil se rostogoleşte înapoi tot timpul. Mai devreme sau mai târziu, este este necesar de a opri aceasta nebunie “. Autoritățile elene au început să pregătească pe scară largă vânzarea proprietăților imobiliare deținute de stat. În special, au fost scoase în vanzare active, estimate la 20 de miliarde de euro. La cererea Uniunii Europene, aceste active vor fi primite de holdingul din Luxemburg, controlat de experții străini. Conform programului de privatizare desfăşurat, Grecia trebuie să scape de 80.000 de obiecte, care sunt deținute de către stat. Printre acestea sunt fostele întreprinderi de stat şi obiecte turistice. Cu toate acestea, în noul număr (din 1. 09. 2013), al ziarului popular grec «Πρώτο Θέμα” (“Tema principala”) sunt publicate dokumente, potrivit cărora în lista obiectelor care vor fi scoase la licitaţie sau care îşi vor “schimba profilul de activitate” au fost incluse biserici ortodoxe, spitale, închisori și terenuri agricole. Ziariştii “Temei principale” afirmă că toate aceste obiecte, au fost incluse în lista pentru vânzare sau “reprofilare” la insistența creditorilor europeni. Creditorii vor să transforme o parte din proprietățile menționate mai sus în case de vacanță, saloane-spa, terenuri de golf și centre de frumuseţe. În instituțiile medicale VIP, care vor oferi servicii pentru străini, se preconizează transformarea o parte din spitalele publice gratuite.

traducere pentru ortodox.md

sursa pravoslavie.ru

 

Preacinstirea Maicii Domnului in Ortodoxie

Biserica Ortodoxa invata ca numai lui Dumnezeu in Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, I se cuvine adorare sau inchinare, dar ca Maicii Domnului, sfintilor ingeri, sfintilor, sfintelor moaste, sfintelor icoane si Sfintei Cruci se cuvine sa dam cinstirea potrivita. Intrucit Maica Domnului este cea dintii dintre sfinti, ei I se acorda <<prea cinstire>> (iperdoulie), supravenerare. Sfintilor li se acorda numai <<cinstire>> (doulia) sau venerarea. In Noul Testament Maica Domnului a fost prea cinstita de Elisabeta, mama Sfantului Ioan Botezatorul, care <<s-a umplut de Duhul Sfant>> si a zis: <<Binecuvintata esti tu intre femei si binecuvintat este rodul pintecelui tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?>> (Luca 1, 41-42). Apoi, dupa salutarea Elisabetei, insasi Prea Sfanta Fecioara a marturisit, ca intr-o profetie, ca pe ea <<o vor ferici toate neamurile>> (Luca 1, 48). Insa cel mai substantial argument pentru prea cinstirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa il constituie respectul dat de Insusi Mantuitorul propriei Mame in timpul copilariei si adolescentei, apoi in decursul lucrarii Sale publice cind, la rugamintea ei, a facut minunea din Cana Galileii, sau cind a incredintat-o ucenicului prea iubit in ultimele clipe ale vietii Sale pamantesti, zicind: <<Femeie, iata fiul tau! Apoi cind a zis ucenicului: <<Iata mama ta!>> (Ioan 19, 26). Si, ne spune Sfanta Scriptura, <<din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine>> (Ioan 19, 27). De aici, din faptul ca abia inainte de a-si sfirsi viata pamanteasca pe Cruce, Mantuitorul a incredintat pe Sfanta Fecioara ucenicului in care avea cea mai mare incredere si care-L insotise pina in ultima clipa fara ezitare, desprindem concluzia fireasca si clara, ca Maica Domnului s-a aflat pina in acel moment in grija deosebita a Fiului. Caci daca Iisus ar fi avut alti frati – cum gresit interpreteaza unii credinciosi anumite pasaje din Noul Testament – ce rost ar fi avut ca Mantuitorul sa incredinteze pe Mama lui, <<cu limba de moarte>> sau ca un legamint de neschimbat, ucenicului prea iubit, iar acesta din urma sa se ingrijeasca de ea ca la propria mama? Caci se spune fara echivoc, chiar de Sfantul Evanghelist Ioan, caruia I se face aceasta incredintare, ca <<din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine>> (Ioan 19, 27). Iar aceasta marturie, aparent simpla este covirsitoare! Sfintii Apostoli au cinstit in chip deosebit pe Maica Domnului. La fel au facut si urmasii lor, episcopii, preotii si diaconii de totdeauna ai Bisericii Ortodoxe, fiind pilda centru credinciosii lor. Iar cind, prin formule eretice subtile s-a incercat sa se altereze doctirna ortodoxa despre Intruparea Fiului lui Dumnezeu si despre adevarata prea cinstire ce se cuvine Maicii Domnului, episcopii Sinodului Ecumenic de la Efes (431) au definit atit dogma hristologica imptriva lui Nestorie cit si atributul de <<Nascatore de Dumnezeu>> pentru Maica Domnului. De al mijlocul secolului al IV-lea inainte, in Biserica Ortodoxa, asadar, s-a mentinut neschimbata invatatura ca Maica Domnului a nascut cu trup omenesc real pe Fiul lui Dumnezeu cel nascut din Tatal inainte de toti vecii, cum se stabilise deja in sedintele Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325) si cum se marturisea in Simbolul de credinta. Sinodul de la Efes a intarit si el cu detalii, invatatura ortodoxa despre Nascatorea de Dumnezeu sau, in greceste Theotokos. Mai tirziu, Sindoul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787) a reafirmat aceasta invatatura, impreuna cu invatatura ortodoxa despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaste si semnului Sfintei Cruci, neabatindu-se de la aceeasi invatatura apostolica neintrerupta, Prea cinstirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face in diverse chipuri, pe care le vom arata de aici inainte, si anume: a) invocare ei in rugaciune, zugravirea chipului ei in icoane murale sau pe lemn etc., c) tinerea sarbatorilor rinduite de Sfanta Biserica in cinstea Maicii Domnului, d) atribuirea numelui Maicii Domnului, Maria, nou-nascutelor din familiile crestine ortodoxe.

a. Invocarea Maicii Domnului in rugaciune se face atit in cadrul cultului public: cele sapte laude, Sfintele Taine, ierurgii si acatiste, cit si in spatiul mai limitat al rugaciunii personale sau particulare. La cultul public, in ectenii se gaseste intotdeauna o cerere speciala pentru invocarea Maicii Domnului, la care poporul (cintaretul) raspunde: <<Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi!>>. Se cere, astfel, ca Maica Domnului sa se milostiveasca de credinciosi si sa mijloceasca pe linga Fiul ei si Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru dobindirea a tot ce este necesar pentru mantuire. Toate rugaciunile: de sfintire a apei, a roadelor pamantului si prinoaselor, de binecuvintare a firii inconjuratoare, din cultul Bisericii Ortodoxe, contin parti speciale adresate Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu. In mod special, Biserica Ortodoxa a utilizat si utilizeaza in cult stihiri si tropare, canoane si acatiste dedicate Maicii Domnului. De exemplu, la Vecernii, stihira cunoscuta sub numele de <<Dogmatica>> se refera la taina intruparii, slavind pe Nascatoarea de Dumnezeu. De asemenea, la Litii se aude intotdeauna frumosul tropar <<Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara>>, cintat indeobste de credinciosi. In canoanele de la Ultrenii se afla un numar de stihiri speciale in cinstea Maicii Domnului, cunoscute sub denumirea <<Ale Nascatorei>>. Iarasi, intr-un tropar din rinduiala <<Rugaciuni care se rostesc de catre credincios inainte de a primi Sfanta Impartasanie>>, aflam o admirabila expresie a prea cinstirii Maicii Domnului, pe care o reproducem aici: <<Mare este multimea pacatelor mele, Nascatoare de Dumnezeu, curata, la Tine alerg, avind trebuinta de mantuire. Cerceteaza neputinciosul meu suflet si te roaga Fiului Tau si Dumnezeului nostru, sa-mi daruiasca iertare de relele ce am facut, ceea ce esti una binecuvintata>> (Carte de rugaciuni, tiparita cu binecuvintarea si purtarea de grija a Prea Sfintitului Iosif, episcopul Rimnicului si Argesului, Rimnicul Vilcea, 1977p. 116). Iar la Sfanta Liturghie se cinta intotdeauna Axionul, cintarea de dupa sfintirea Darurilor, in cinstea Prea Curatei Fecioare Maria, Maica Domnului. In fine, Acatistul Bunei Vestiri este atit de mult indragit de credinciosii ortodocsi incit multi il pot spune pe de rost. El face uneori legatura intre cultul public si rugaciunea particulara, in care Maica Domnului este invocata pentru ajutor si folos sufletesc individual. Maica Domnului este invocata in rugaciunea particulara a credinciosului ortodox fie in rugaciuni mai lungi, fie in formule de pietate si inchinare cum sint cele descrise la inceputul acestei prezentari. Aici credinciosul poate sa recurga la rugaciunile binecunoscute din cultul public al Bisericii Ortodoxe sau sa improvizeze dupa trebuintele sale, dar punind mai presus de toate cele catre mantuire. Uneori ca o rugaciune dar si ca o lauda adusa Nascatoarei de Dumnezeu, credinciosii canta <<Aparatoarei Doamna>>, pe care ei il invata de la Sfanta Liturghie, aceasta cantare fiind intonata in multe biserici parohiale in timpul vohodului mic.

b. Zugravirea chipului Maicii Domnului este foarte frecventa in Biserica Ortodoxa. Dar aceasta zugravire are ceva specific, deosebitor de toate reprezentarile din alte Biserici, in special cele romano-catolice si, in ultima vreme, cele din unele locasuri de cult ale protestantilor. Astfel zugravirea chipului Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa pastreaza cu sfintenie limitele bidimensionalitatii: lungime si latime, dar nu adincime. Virsta Sfintei Fecioare in icoane este virsta maturitatii materne. In brate, Maica Domnului tine pe Pruncul-Dumnezeu, in gloria de Domn al creatiei. De regula, in icoanele imparatesti, Maica Domnului apare numai in aceasta imagine, de <<Imparateasa-Maica>>. Celebre sint, dupa cum se stie, infatisarile cunoscute sub denumirile de <<Odighitria>> (Calauzitoarea), <<Glikofilousa>> (Dulce-alinatatoarea) etc., exprimind cele mai curate sentimente materne, apropiate de simtirea crestina ortodoxa de totdeauna. Spre deosebire de aceasta modalitate de reprezentare a chipului Maicii Domnului din Biserica Ortodoxa, in Biserica romano-catolica de multa vreme, iar in unele lacasuri de cult protestante in ultimele citeva decenii, Maica Domnului este reprezentata indeobste prin statui, introducindu-se astfel tridimensionalitatea, de care se fereste Biserica Ortodoxa. Biserica Ortodoxa tine cu strictete regulile erminiilor bizantine, introducindu-se doar ici si colo unele detalii de vestimentatie locale sau nationale. Chiar si atunci cind nu este reprezentata pictural cu Pruncul in brate, Maica Domnului este intotdeauna aproape de Mantuitorul Hristos, ca in icoanele reprezentind nunta din Cana Galileii, diverse alte ocazii din istoria sfanta, Rastignirea, Punerea in Mormint, Inaltarea la Cer, Deisis etc. astfel, Maica Domnului inspira pietate si curatie. Ca raspuns, ea primeste prea cinstirea credinciosilor care o privesc.

c. Tinerea sarbatorilor rinduite in cinstea Maicii Domnului constituie una din formele prin care credinciosii Bisericii Ortodoxe au aratat devotiunea lor speciala fata de Mama Domnului nostru Iisus Hristos. Cele trei mari sarbatori, Nasterea Maicii Domnului (8/21 septembrie), Buna Vestire (la 25 martie/7 aprilie) si Adormirea Maicii Domnului (la 15/28 august), sint tinute prin participarea la Sfanta Liturghie si prin fapte crestinesti, cea din urma prilejuind chiar pelerinaje la unele din marile minsatiri in Biserica Ortodoxa Romana.

d. Atribuirea numelui de Maria, numele <Maicii Domnului, fiicelor din familiile credinciosilor ortodocsi este atit de frecventa incit, probabil, acest nume este cel mai des intilnit la credincioasele ortodoxe. Astfel, insasi onomastica ortodoxa devine un mijloc de prea cinstirea a Maicii Domnului, devine o forma concreta si in acelasi timp atenta, respectuoasa, de supravenerare a celei dintai dintre sfintii Bisericii Ortodoxe.

Concluzii. Prea cinstirea Maicii Domnului constituie in Biserica Ortodoxa un act cult. Ea nu inseamna adorare – care se aduce numai lui Dumnezeu – ci o deosebita apropiere a credinciosului de Maica Domnului, prin rugaciune, pentru a dobindi de la Mantuitorul Hristos binefaceri in viata pamanteasca si petrecerea cu alesii lui Dumnezeu in viata viitoare. In Sfanta Scriptura a Vechiului Testament gasim tipuri ale Maicii Domnului, prefigurari ale sfinteniei vietii ei, dar si profetii cu privire la nasterea Mantuitorului din Prea Curatul ei Trup. Iar la Noul Testament se descriu acele momente din viata pamanteasca a Sfintei Fecioare Maria care au avut o insemnatate deosebita pentru mantuirea lumii. De aceea s-au si subliniat astfel de momente, care au ramas apoi in memoria Bisericii crestine si au perpetuat prea cinstirea Maicii Domnului din timpurile apostolice si pina astazi. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxa nu a introdus o inovatie in cultul ei atunci cind, sub diverse forme, a recomandat credinciosilor ei sa roage pe Maica Domnului sa mijloceasca la Fiul ei si Dumnezeul nostru pentru izbavirea din primejdii, pentru indreptarea celor rataciti, pentru dobindirea a tot ce este necesar in viata pamanteasca, si a harului in vederea vietii viitoare. Cultul Bisericii Ortodoxe dovedeste cu prisosinta o intemeiata preocupare a imonologilor de a da expresie celor mai inaltatoare simtaminte pe care credinciosii orotodcsi le-au nutrit si le-au aratat fata de Maica Domnului. Aceste simtaminte au fost indreptatite de nenumaratele minuni si binefaceri pe care Maica Domnului le-a revarsat cu milostivire asupra poportului credincios: redobindirea pacii sufletesti si trupesti, vindecari minunate (vezi slujba din sarbatoarea Izvorului Tamaduirii etc.), izbinda asupra ispitirilor diavolesti. Prea cinstirea Maicii Domnului este in Ortodoxie o forma speciala de a lauda pe Dumnezeu prin sfintii Lui. Ea se mentine in limitele indicate de Sfanta Traditie si de Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe a Rasaritului, unde rugaciunea si transfigurarea sint mijloace de a ne apropia de Dumnezeu.

 

Asumarea crucii – ce înseamnă?

traducere şi adaptare: Mihai-Alex Olteanu

Este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.

 Iisus a spus apostolilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23). Ce înseamnă să-ți iei crucea în fiecare zi? Aceasta este o întrebare la care Sfântul Teofan Zăvorâtul a încercat să răspundă într-o serie de predici din 1885.

Să vedem în primul rând ce se înțelege prin Cruce. Sfântul Teofan spune următoarele:

„Domnul a împlinit mântuirea noastă prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce El a șters păcatele noastre; prin intermediul Crucii, El a revărsat peste noi daruri și binecuvântări cerești.”

Dar e mai mult decât cele spuse mai sus, și noi trebuie să ne luăm crucea personală.Sfântul Teofan spune:

„Când crucea personală a fiecăruia dintre noi e unită cu Crucea lui Hristos, puterea și efectul celei din urmă se transferă nouă și devine, un canal de legătură prin care «toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus» (Iacov  1, 17) este revărsat asupra noastră de la Crucea lui Hristos.”

Mesajul este clar, și anume că este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.

Dar ce e crucea noastră personală? Sfântul Teofan schițează trei tipuri: unul vizibil, altul lăuntric, și al treilea spiritual.

1. Crucea vizibilă implică încercările și necazurile din viața noastră. Sfântul Teofan le descrie, după cum urmează:

„Acestea sunt: necazurile, nenorocirile, pierderea celor dragi, eșecuri la locul de muncă, orice fel de lipsuri sau pierderi, probleme familiale, ispite venite din imprejurări exterioare, insulte, ofense, acuzații nedrepte, și, în general firea noastră pământească. Nici rangul, nici bogățiile, nici cinstea, nici orice fel de faimă pământească va mântui pe unul din ei.”

El scoate în evidență că noi trebuie să folosim toate aceste greutăți în viață, în conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.  Deci, de ce Dumnezeu ne îngăduie aceste greutăți în viață? Sfântul Teofan spune că El ni le-a dat nouă„astfel încât noi să trăim pe pământ, nu ca cineva în țara lui, ci ca un necunoscut și străin într-o țară străină.” Ca străini, noi trebuie să căutăm întoarcerea în Împărăția Sa. Pentru a înțelege aceasta trebuie să ne reamintim semnificația istorisirii despre Adam și Eva spusă în Geneză, și felul în care ei trăiau în Rai în comuniune cu Dumnezeu. Dar, nu l-au ascultat pe El și de aceea au suferit consecințele: moarte, durere și boală, și izgonirea din Rai. Aceasta e crucea noastră vizibilă, asumarea dificultăților vieții muritoare în afara Raiului. Și cum putem noi să le suportăm? Sfântul Teofan ne spune să„le îndurăm și să nu fim tulburați… să le acceptăm cu stăpânire de sine”.

Amintiți-vă că aceste greutăți întâmpinate în viață sunt aceleași pentru toți dintre noi. Suntem cu toții supuși necazurilor și durerii. Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Sfântul Teofan spune:

„Domnul vrea să ne curățe de păcate, sau să ne depărteze de o faptă păcătoasă, sau să ștergă urmele unei patimi printr-un necaz, sau să ne îngăduie un prilej pentru a ne demonstra răbdarea și credința în Dumnezeu, așa încât să preamărească cinstea dumnezeirii Sale în noi mai târziu… Dacă tu nu vezi clar ceea ce Dumnezeu a vrut să-ți dea prin intermediul necazului care te-a covârșit, înalță în inima ta și încrede-te că tot ce ne vine de la Dumnezeu este spre binele nostru, și mișcă-ți astfel sufletul tulburat: acest lucru îi este plăcut lui Dumnezeu. Rabdă! Cel pe care El îl pedepsște, Îi este ca un fiu.”

Răbdând necazurile tale cu credință înseamnă să-ți asumi crucea personală. Răbdând cu dragostea lui Dumnezeu, mulțumind pentru tot ceea ce El îți dă, îți asumi crucea într-un mod care îți aduce mântuirea. Sfântul Teofan spune:

„Trezește în tine recunoștința, smerește-te sub mâna puternică a lui Dumnezeu, căiește-te și îndreaptă viața ta.”

2. Al doilea tip de cruce este cel lăuntric (interior).

Aceasta este lupta împotriva patimilor. Sfântul Pavel spune: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.” (Gal. 5, 24). Sfântul Teofan spune:

„Există o cruce pe care aceste pofte și patimi sunt răstignite. Să răstignești patimile înseamnă să le slăbești, să le înăbuși, să le dezrădăcinezi… Când cineva luptă împotriva patimilor, uneori are impresia ca și cum mâinile sale ar fi pironite, ca și cum el poartă coroană de spini pe capul său, ca și cum inima îi este străpunsă. ”

Sfântul Teofan ne învață că vinovată pentru aceasta este iubirea de sine. El scrie:

„Accesul de furie arde, invidia usucă, pofta slăbește, zgârcenia nu lasă să mănânce sau să doarmă, iar mândria ucigătoare roade pe dinăuntru. Atâta vreme cât există iubire egoistă, toate acestea sunt patimi. Pentru că aceasta (iubirea egoistă) este mama tuturor patimilor.”

Deci ce este de făcut? Sfântul Teofan spune:

 „Pentru a lovi patimile din lăuntru, omul nu trebuie decât să lupte până la sânge, iar nu să-și satisfacă patimile, luptând împotriva lor și împotrivindu-se lor în toate. Trebuie să spui fiecărei persoane pătimașe: «Ești pe curucea trecătoare a patimilor. Distruge această cruce și înalță alta: crucea luptei împotriva patimilor. Și vei fi răstignit pe ea pentru mântuire!» Mergi cu îndrăzneală la crucea răstignirii sinelui, continuând răstignirea și dezrădăcinând patimile și poftele. Să ne îndepărtăm de autocompătimire, și să devenim cuprinși de stăruință în autoînvinuire. Crucea este pomul vieții.”

3. Cea de-a treia cruce este lăsarea în voia lui Dumnezeu.

Nu este de ajuns să-ți răstignești patimile. Acest lucru este numai pregătitor pentru această etapă care implică lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu. Acum suntem gata ca să ne oferim pe noi înșine ca jertfă lui Dumnezeu. Noi urmăm exemplul lui Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de răstignirea Sa. Hristos s-a rugat ca să fie cruțat, dar a fost neclintit în a spune: «Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu!» (Mc. 14, 36). Hristos, ca om deplin, a unit voința Sa cu cea a lui Dumnezeu. Așa cum spune Pavel: «M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.» (Gal. 2, 20). Sfântul Teofan spune că aceasta este „înălțimea desăvârșirii creștine… aceasta este începutul viitoarei condiții de după înviere, când Dumnezeu va fi «toate în toţi» (I Cor. 15, 28) Cei care sunt desăvârșiți, trăiesc și acționează numai după Dumnezeu.”

Sfântul Teofan mai adaugă:

„Mulți sunt de părere că trăirea creștină se face în același mod ca pentru orice fel de viață, dar nu este așa. Ea începe cu pocăința, se maturizează prin lupta continuă împotriva patimilor, și este desăvârșită atunci când sufletul este curățit, cufundat în Dumnezeu, este răstignit împreună cu Hristos… Dacă creștinii au plăceri ele sunt pur și simplu întâmplătoare. Caracteristicile cele mai distinctive ale ființei lor sunt suferințele și boala – lăuntrică sau externă,  intenționată sau neintenționată. Noi trebuie, prin intermediul multelor necazuri să intrăm în Împărăție, și în ceea ce este în interiorul ei. Dacă îți vrei binele, îndepărtează-te de plăceri și intră pe drumul crucii cu pocăință, răstignește-ți sinele, stăpânește-ți lacrimile de pocăință – și vei deveni aur, sau argint, sau o piatră prețioasă, iar la plinirea vremii vei fi luat de Împăratul Ceresc ca cea mai luminoasă podoabă pentru Palatul Său.”

 

Părintele Tadei de la Vitovniţa – Războiul împotriva Ortodoxiei

Părinte Arhimandrit, credeţi că ce ne apasă acum- cu tot iadul acesta din lume şi cu aceste crize economice – este în acelaşi timp şi lupta duhovnicească de care vorbea Sfântul Apostol Pavel, că noi, Creştinii, ne luptăm cu duhurile din văzduh?…

Părintele Tadei :

Organizaţia mondială secretă plănuieşte ca să se unească lumea. Ţelul e ca omul lor să ajungă în fruntea tuturor statelor şi să le conducă. Organizaţia secretă gândeşte şi lucrează neîncetat la acest plan. Eu m-am minunat cum Statele Unite, cu adevărat, slujesc satanei. Adică şi ei se roagă – au o întreagă rânduială – lui satan, şi slujesc lui. Satana are putere şi îşi dă silinţa ca lumea să se unească. Dar se plânge că nu poate îndeplini planul din pricina ortodocşilor! Asta e pricina pentru care sânt prigoniţi ortodocşii. Pravoslavnicii nu împiedică prin puterea fizică, ci prin mintea, gândurile şi duhovnicia lor. Chiar dacă ne-am îndepărtat de lucrarea binelui, cu toate acestea avem printre dreptslăvitori suflete smerite şi blânde, care se roagă Domnului neîncetat să oprească răul. De aceea duhurile de sub ceruri nu pot reuşi să facă lumea a se uni. Ele socotesc că, atunci când lumea se va uni, vor înscăuna pe domnul lor, de fapt pe antihrist. Înainte de război a existat Societatea Naţiunilor la Geneva, după al Doilea Război Mondial s-au mutat în America. Şi înainte de război, aici, în Geneva, şi după război, acolo în America, nu se alege un preşedinte al ONU, ci un secretar general. Locul preşedintelui e liber, ca să fie ales primul şi ultimul. El va fi ales când va veni vremea pentru a fi domn al întregii lumi. Pentru aceasta se întâmplă toate; de aceea e prigoană împotriva ortodocşilor şi Ortodoxiei. Sufletele drept slăvitoare smerite şi blânde se roagă neîncetat lui Dumnezeu să stăvilească răul. De aceea e prigonită Ortodoxia, iar noi nu sântem conştienţi de asta.

Din ’’ Pace şi bucurie ÎN DUHUL SFÂNT’’

 

Despre mântuirea tuturor păcătoşilor

Tu ai dori ca Dumnezeu să-i miluiască pe toți păcătoșii la înfricoșătoare Lui Judecată. Iarăși Îl ispitești pe Hristos, așa cum a făcut-o acel vrăjmaș, pe muntele Măslinilor?„Dacă ești Fiul lui Dumnezeu Cel Mult-milostiv, miluiește-l pe Iuda, și pe Cain, și pe toți marii păcătoși, și mă voi închina Ție!” Astfel se poate exprima prin cuvinte ispitirea lui Hristos venită din partea ta. Însă, la această întrebare Domnul ar putea să-ți răspundă: „Oare nu M-am arătat destul de milostiv, când M-am coborât din slava Mea veșnică în întunericul oamenilor, și M-am dat pe Mine ca jerftă pentru oameni? Cum să-i miluiesc pe cei care niciodată n-au cerut milă de la Mine care până la ultima răsuflare au disprețuit mila pe care le-am oferit-o, pe cei care au vărsat ca apa sângele credincioșilor Mei, care până în sfârșit au rămas robi credincioși satanei?” Cum este cu putință ca oamenii să fie comparați în milă cu Atotmilostivul Dumnezeu și să se prefacă mai milostivi decât Dumnezeu? Cercetează-te bine și vezi cât de limitată și infimă este mila oamenilor! Cercetează dacă tu ai ierta cu ușurință pe un prieten care ar jura de trei ori că nu te cunoaște, sau dacă l-ai ierta pe omul care, cu o sabie în mână le-ar prigoni pe rudeniile tale până la pieire, sau pe cel care ar lua în batjocură toate lucrurile care pentru tine sunt sfinte. Domnul Iisus Hristos însă l-a iertat pe Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, pe Saul care i-a prigonit pe ucenicii Săi, pe rudeniile Lui. L-a iertat și pe fericitul Augustin (acesta la început a fost adeptul maniheismului, o erezie din primele secole), care disprețuia lucrurile sfinte ale creștinilor, și pe toți cei care s-au pocăit cu inima și au schimbat dușmănia lor în râvnă pentru Dumnezeu și pentru lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. Acesta îi va ierta la Înfricoșătoarea Judecată pe toți păcătoșii care în ceasul morții s-au căit de fărădelegile lor, care L-au recunoscut pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu și au strigat la Acesta după mântuire. Îi va ierta și pe cei care în numele Lui au arătat în această viață milă, care au oferit un pahar cu apă rece unuia dintre cei mai mici ucenici ai Săi. Dar toate acestea nu le sunt de ajuns celor care Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nu sunt de ajuns celor care n-au gustat nici ce înseamnă să ierți, nici ce înseamnă să te pocăiești. Nu este de ajuns celor care nu știu că mila lui Dumnezeu depășește cugetul nostru, celor care nu cunosc cât de adânci sunt rănile lui Hristos primite de dragul neamului omenesc. Aceștia ar dori ca Dumnezeu să amestece Împărăția luminii veșnice cu întunericul, și astfel să apară un amestec de bine și rău în ceruri, așa cum există pe pământ. Cain și Iuda, și toți ucigașii de frați, idolatrii, vărăsătorii de sânge, desfrânații, batjocoritorii de cele sfinte, hulitorii de Dumnezeu, toți răufăcătorii nepocățiți ar dori să stea de-a dreapta lui Hristos, la Judecata cea din urmă, împreună cu Sfinții, cu martirii și cu drepții, iar în partea stângă să nu fie nici un om. Este aceasta dreptate? Este drept să se dea celor care nici seara n-au intrat în ogorul Stăpânului spre lucrare, aceeași plată cu cei care au lucrat toată ziua? Înseamnă aceasta milostivire? Să amestecăm lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, grâul cu neghina? Dar o, omule, cine ești tu care Îl înveți dreptatea pe Cel care a legiuit dreptul? Cum de amintești de milă celui Care, din milă pentru om s-a dat pe sine să fie răstignit pe cruce? Îngenuchează în fața drepății Lui sfinte, și în fața adâncului nevăzut al milostiviirii Lui, și strigă: Atotmilostive, Doamne, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine, păcătosul! Extras din Sfantul Nicolae Velimirovici Prima Lege a Lui Dumnezeu,  Editura Egumenița 2011

Sursa: MoldovaOrtodoxa.md

 

Musulmanii din Turcia cinstesc tot mai mult Ortodoxia

Turcii le spun vizitatorilor eleni: „pământul acesta este al vostru” Fanatismul islamiștilor din Turcia nu permite diferențierile mai ales în…materie de religie. Ceea ce nu s-a reușit prin „zeïmpekiko și cumetrii”, a reușit Ortodoxia, pentru că este evidentă pentru mulți turci esența ortodoxiei. Chiar dacă puținii selgiuicizi au schimbat caracterul etno-religios a milioane de eleni (din Asia Mică, Tracia, Pont etc.), care cu forța sau din interese proprii au fost islamizați chiar și numai în exterior, astăzi o religiozitate ortodoxă ascunsă este manifestată de urmașii lor. Cripto-creștinii constituie pentru Patriarhie o turmă ascunsă de victime tragice a unei conduceri samavolnice de secole. Trăiesc peste tot! Mai ales în Pont unde probabil sunt două milioane! Biserici părăsite funcționează și deodată se umplu de cripto-creștini care se împărtășesc în mod conștient, postesc chiar și de ulei în zilele rânduite din Postul Mare. Tinerii scriu pe pereți lozinci cu teclifuri: „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini!” Turcii le spun vizitatorilor eleni: „Pământul acesta este al vostru”. Hos geldiniz! Paznicii de monumente le spun elenilor să nu plătească bilet pentru că „acestea sunt ale voastre”. Consideră că nu au binecuvântare de la Dumnezeu pentru faptul că au nedreptățit pe greci, furându-i și persecutându-i, acesta fiind și motivul pentru care nu văd progresul! Înțeleg că trăiesc într-o țară în care toate sunt elinești! Istoria, monumentele, orașele, cultura și cel mai important este că majoritatea covârșitoare a acestora conștientizează că prin venele lor curge sânge grecesc! Retrospectiva turcească săptămânală a valorilor menționează: „Se întorc la rădăcinile lor religioase”! Atrage atenția că în 3 ani au fost distribuite 8 milioane de Evanghelii (incil) în limba turcă, în timp ce în mod vizibil se botează mulți descendenți musulmani creștini din neamurile elene islamizate care și-au descoperit rădăcinile creștine! Ziarul „Sabah” oferă un titlu: „Biserica Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor”! O numește „Ușa speranței”, loc de închinare și de rugăciune în problemele turcilor, unde, prin venirea lor masivă, la începutul fiecărei luni se creează îmbulzeală! Faima Maicii Domnului s-a răspândit pretutindeni, iar turcii – chiar și celebritățile – vin să aprindă lumânări, să sărute mâna preotului ortodox, mărturisind că acolo este casa lui Dumnezeu pentru că se fac minuni! În ultimii ani s-a permis la sărbătoarea Dumnezeieștii Arătări să fie aruncată crucea în Vosporo. Cel mai mult s-au bucurat pescarii turci, care credeau că peștii s-au împuținat, pentru că grecii nu mai aruncau de Bobotează crucea în mare! Ziarele turcești menționau că o tânără turcoaică s-a scufundat îmbrăcată în Keratio împreună cu creștinii pentru a prinde crucea, dând interviu că a dorit să cinstească sărbătoarea grecilor și că o va face iarăși pentru a lua binecuvântare! Ziarul turcesc „Hurryet” primul în circulație a publicat cu câțiva ani în urmă că primarul turc, candidat al partidului de guvernământ islamic a cerut binecuvântarea Patriarhului, participând la Sfânta Liturghie a Bunei Vestiri a Maicii Domnului pe 25 martie!, și a vorbit public jurnaliștilor turci despre sfințenia liderului ortodox, căruia i-a oferit un trandafir…”! Pe canalele turcești de televiziune se prezintă Meteora, Mystras, psalmodii, viețile sfinților etc. Se transmit emisiuni despre turci care pictează icoane și se relatează că în afara Ankarei, în catacomba istorică a vechilor creștini, vin în număr mare închinători cu credința că vor fi ajutați în viața lor, aprinzând lumânări acolo unde în vechime se adunau creștinii. În afara Adanei într-o catacombă unde s-au sfințit 7 tineri creștini vin închinători turci și tămâiază, considerând locurile sfinte pentru minunile mari care se fac, ceea ce islamul interzice. În Tars, Biserica Sfântului Apostol Pavel este loc de închinare, se aprind candele, se sărută icoane, se bea aghismă pentru sănătate și toate acestea sunt considerate sfinte. Pe 24 septembrie, în Prinkipo, îl cinstesc pe Sfântul Mucenic Gheorghe. Zeci de mii de închinători de la capătul Turciei îmbracați în costume tradiționale, chiar și cei mai în vârstă, merg desculți de pe țărmuri, urcând până în vârf unde se află biserica, la o serbare fără precedent. Fac făgăduințe, atârnă zdrențe în copaci, respectă o tradiție cu fire de ață, așteaptă la cozi interminabile timp de 5 ore pentru agheasmă și binecuvântarea preotului ortodox, aprind lumânări, ating icoane, cred în puterea crucii! Turcii scriu cărți literare: „Constantinopol a fost numele tău…cu poporul tău evlavios, Biserici, mănăstiri, izvoare sfințite, icoane, monahi și îngeri, ai fost capitala unui imperiu. Constantinopol, numele tău…” Să vadă acestea în țara noastră „puținii” care au făcut o modă din a război Biserica.

Citiți integral pe Graiul Ortodox | Ziarul «Democratul» din Lesvos, 25-12-2008, de Stratis Hristodulu Traducere: Oana Paraipan

Sursa: Musulmanii din Turcia cinstesc tot mai mult Ortodoxia

 

Unde a fost si ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani? De ce S-a botezat Hristos, desi era fara de pacat? De ce trebuie sa se boteze pruncii nevinovati? La aceste intrebari ne raspunde Mitropolitul Augustin de Florina

– O nedumerire este urmatoarea: Din Evanghelii cunoastem viata lui Hristos. Informatiile insa ajung pana acolo cand Hristos de doisprezece ani a mers la Ierusalim, s-a inchinat in Templul lui Solomon, a ramas acolo trei zile si i-a uimit pe inteleptii lui Israel cu intrebarile si raspunsurile Lui.Apoi, Evangheliile tac. Exista un gol. Unde a fost si ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani? Dusmanii credintei exploateaza acest gol. Si ce zic?! Ca in aceasta perioada (de 18 ani) a calatorit si S-a dus departe, in tari diferite si in special in spatiul misticismului empatic, in Indii, si acolo a invatat intelepciunea pe care apoi a propovaduit-o.

– Minciuna! Hristos nu S-a dus nicaieri. Cum se demonstreaza asta? O spune Evanghelia. Va explic lucrul acesta si printr-un exemplu. Eu, prin harul lui Dumnezeu, provin dintr-un mic sat din Ciclade. Daca mergeti acolo, in satul meu, va vor spune lucruri despre viata mea: ca eram mic, ca m-am dus la scoalaprimara, ca am mers la gimnaziu, ca am mers la universitate, si ca…, si ca… Toate le stiu. Pentru ca lucrurile acestea se discuta. Cunosc detaliile vietii fiecarui consatean. Intr-un sat mic a locuit si Hristos, in Nazaret; de aceea S-a numit Nazarinean. Asadar cand S-a facut mare, de 30 de ani, si a propovaduit in Nazaret, ce spuneau?

– Curios lucru! Asta la scoala nu s-a dus: “Cum de stie acesta carte fara sa fi invatat?”(Ioan 7, 15), ca stie atatea lucruri?!…

– Compatriotii lui, adica, marturisesc ca nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a facut? – in aceasta perioada de 18 ani era acolo primul muncitor.

Sa auda aceasta toti acei parinti ai muncii si falsi ocrotitori care profita de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bataturi in maini.Sarac, slujea in atelierul Sfantului Iosif ca sa se intretina pe El si pe Sfanta Lui Maica. Exista si o icoana, care-L prezinta in atelierul tamplaresc al parutului Sau tata, tinand in maini un ferastrau si o tesla si muncind.

Iata asadar unde a fost Hristos de la 12 pana la 30 de ani. Daca ar fi fost in alte tari, ar fi cunoscut-o compatriotii Sai, dar ei marturisesc ca nu S-a dus. De aceea sunt uimiti, nu pricep cum cunoaste “carte, fara sa fi invatat“.

– O alta nedumerire este urmatoarea: Cunoastem ca fiecare om este pacatos. Unul singur a fost fara de pacat – Hristos. Insa atunci se naste intrebarea: Daca este fara de pacat, de ce s-a botezat?

– Iisus S-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Pana in clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoastea nimeni. Cine ar fi presupus ca sub acel muncitor cu fierastraie si ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel asteptat? Si chiar Inainte-Mergatorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.

Iisus S-a botezat si pentru a se arata Taina Sfintei Treimi. In clipa Botezului S-a aratat adevaratul Dumnezeu, care era necunoscut in toata perioada antica. Stramosii nostri atenieni in “vestita cetate” ridicasera un altar “Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Asadar, la repejunile Iordanului S-a aratat adevaratul Dumnezeu. Cum S-a aratat? Drept Sfanta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. O taina de necuprins! Ce exemplu sa aduc? Iata ceva ce n-am stiut: cand are loc diviziunea atomului, se spune ca are loc emiterea a trei particule; unul este atomul si emite trei particule. Cele trei devin noua si asa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este si aceasta o imagine asemanatoare, dar orice am spune nu putem sa explicam taina cea mare. De altfel, putem oare sa explicam macar tainele cele maimici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: “Inotam in oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logica si de cele cinci simturi, este nevoie de “al saselea simt”, adica de credinta. Prin credinta ne apropiem de marea taina, iar viermii de noi, fiinte mici si lipsite de importanta, ne plecam grumazul si zicem: Sfanta Treime, Parinte si Fiule si Duhule Sfinte, miluieste lumea.

Aratarea Sfintei Treimi astazi – Tatal, Fiul si Sfantul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. “Iordanul s-a intors inapoi” (Psalmul 113, 3). S-a aratat un porumbel, simbol al puritatii si al curatiei. Si s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Hristos S-a botezat si pentru a Se face pilda crestinilor. El Insusi nu avea nevoie de otez; noi avem nevoie de curatia pe care o daruieste taina. Apa cristelnitei nu este apa comuna – daca crezi, desigur – daca nu crezi, e dreptul tau. Din clipa in care preotul isi pune epitrahilul si binecuvinteaza, din ceasul acela apa primeste deja o putere facatoare de minuni, vazuta prin credinta; in cristelnita se ingroapa Adam cel vechi cu toate pacatele lui, iar omul iese mai alb chiar decat zapada. Aceasta este credinta noastra. Asadar botezul lui Hristos s-a facut pilda pentru noi.

– In sfarsit, inca o intrebare. Se boteaza omul matur, pentru ca este pacatos; dar pruncii nevinovati de ce sa se boteze?

– Pentru ca poarta pacatul stramosesc. Unii vor rade, auzind acestea; dar azi vine stiinta, psihologia sa confirme ca acest lucru este adevarat. Doar ca o spune cu alte cuvinte. Pe scurt, zic doar ca omul, chiar nascut, poarta in el samanta stricaciunii, samanta pacatului. Lucrul acesta in limbaj stiintific inseamna “ereditate” si este acceptat de toti. Daca insa ii zici “pacat stramosesc” sunt deranjati. Asadar, copilul are si el o oarecare vina; si, de aceea, are loc Botezul, ca sa se stearga vina, care provine din pacatul stramosesc.

***

Iubitii mei, am dezlegat cateva nedumeriri. Ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani. De ce Hristos, daca este fara de pacat, S-a botezat in Iordan. De ce se boteaza si copiii mici.

– Noi ne-am botezat si trebuia in continuare sa pastram neintinata haina, sa nu savarsim vreun pacat dupa Botez. Dar, din nefericire, si dupa Sfanta Taina am cazut iarasi si suntem cufundati in pacate. Trebuie deci sa deznadajduim?

– Nu, nu! De mii de ori daca pacatuiesti si cazi, sa nu deznadajduiesti. Ridica-te din nou, deoarece exista si un alt botez, cum spun Parintii Bisericii: este lacrima de pocainta si de marturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii pacatoase, lacrimile miilor care s-au pocait.

Multe sunt lacrimile in lume. Exista vreun om care sa nu fi plans? “Valea plangerii” se numeste pamantul (Psalm 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi desarte, nefolositoare. Pentru ca oricat ai plange, de pilda, pentru un mort, nu poti sa-l inviezi. Exista si alte lacrimi pretioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocainta. Dati-mi, dati-mi, pacatosilor, o astfel de lacrima! Aceasta lacrima pe care o versi aici pentru pacatele tale, are aceeasi putere ca Iordanul. Aceasta lacrima se preface in raul Iordan, devine ocean in care se spala pacatele lumii, ale tuturor generatiilor. Si atunci Hristos este laudat si slavit intru toti vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, parintele Augustus Kantiotis

in Sfanta Biserica a Sfantului Pantelimon, Florina)

(traducere din elina: monahul Leontie)

 

Ne vorbeşte Stareţul Dionisie Athonitul

MĂRTURIE ATHONITĂ

Credem că fiecare creştin o să recunoască cât de adevărate sunt cele spuse în următoarele rânduri:

Stareţul Dionisie de la Sfântul Munte Athos-pentru creştinii de azi

1. Mai multă grijă are Dumnezeu de mântuirea noastră decât noi-înşine.
2. Duşmanii Ortodoxiei vor să distrugă orice urmă de credinţă. Ce nu reuşesc să facă cu propaganda, fac cu banii şi împrumuturile (nota redacţiei: creditele), numai să facă pe toată lumea să spună ca ei, că răul e bine şi binele e rău.
3. Se vor schimba multe în scurt timp cu ecumenismul, se vor schimba multe în Biserică. Dar ce va fi mai rău-se vor face partide în Ortodoxie. Unii cu ecumenismul, cu papa, cu schimbări, alţii împotrivă. Schimbări mari vor fi în Ortodoxie şi duşmanii ei vor spori.
4. Drepturile omului sunt sataniceşti, pentru că sunt drepturile omului după trup, ca să-şi satisfacă omul toate patimile sale. Nu sunt drepturile acelui om care vrea să trăiască după Dumnezeu. Auzi tu, să fie homosexualitatea impusă şi apărată prin lege! Asta nu e curat lucrare satanicească?
5. Conducătorii lumii de azi nu au frica lui Dumnezeu. Nu-L au pe Dumnezeu cu ei.
6. Dumnezeu a dat mare har dumnezeiesc omului-libertatea de a alege. Dumnezeu nu-l forţează să se mântuiască, nu i-a luat libertatea. Din această cauză, noi, folosind libertatea de a alege spre patimi, alungăm harul lui Dumnezeu de la noi, asta mai ales prin egoism şi mândrie.
7. Cum văd eu lucrurile, astăzi omenirea s-a schimbat. Înainte era foarte greu de trăit, osteneală multă, nevoie, sărăcie, dar multă bucurie duhovnicească, simplitate, prostime sfântă. Astăzi sunt multe înlesniri, dar pentru că nu ştim să le folosim după Dumnezeu, ne depărtează de El. E multă tulburare sufletească şi nu mai este bucuria aceea simplă. Nu ştiu, dar aşa văd eu lucrurile, s-a slăbănogit omenirea.
8. ’’Stinsu-s-a iscodind iscodiri’’. Adică a pierit toată credinţa, toată simplitatea atunci când iscodeşti toate şi toate pricinile.
9. Înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu. Adică dacă nu crezi că Dumnezeu ne-a dat toate descoperirile şi înlesnirile lumii moderne, te depărtezi de El. Crezi că toate sunt de la om, cu puterea omului.
10. Ăştia, occidentalii, sunt mai răi decât comuniştii. Ei au spus: ’’drepturile omului’’. Dar pentru că omul este plecat din tinereţile lui spre cele rele, el spune: ’’Am dreptul să fac fărădelege pentru că aşa vreau eu!’’. Adică dă libertate la patimi. Ăştia vin cu vicleşug şi caută să te câştige încet-încet, nu te luptă pe faţă.
11. Drepturile omului sunt o cursă pentru a legaliza păcatul. Adică să nu poţi să spui nimic împotriva celo ce păcătuiesc, pentru că sunt apăraţi de lege.
12. Toate canoanele Sfintei Biserici sunt făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Vrei să le respecţi? Eşti cu Dumnezeu. Dacă vrei să faci pe ale tale, de-acuma aluneci la erezii, la fel de fel de mişelii. Şi n-ai nici o pace sufletească.
13. Lui Dumnezeu să mulţumim cu toţii şi să ne rugăm bunului Părinte Ceresc să ne lumineze mintea, că omul zace în cel rău din tinereţile lui. Numai harul Sfântului Duh să ne lumineze şi să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu, că Dumnezeu niciodată nu se depărtează de noi. Noi ne depărtăm de Dumnezeu.
14. Răbdarea este cea mai mare forţă, iar răbdătorul este cel mai puternic om.
15. Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.

(Din ’’Prima sută de capete a Stareţului Dionisie’’, Duhovnicul de la Munele Athos)

 

Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea

 “Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” – grăieşte proorocul (Psalm 61, 10). Mare nebunie este să-ţi alipeşti inima de mlaştină şi să ai nădejde întru pierzătoarea agonisire de argint. Aşadar, nu-ţi pune nădejdea în bogăţia stricăcioasă şi nu umbla după aur – căci acela care iubeşte aurul nu se va îndreptăţi -, ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu Cel Viu, Care este pururi, Care toate le-a zidit; iar comoara de aur şi argint este lucrare a mîinilor omeneşti – aceasta piere mai curînd decît a fost adunată. Cela ce eşti legat cu iubirea de argint, nu fi zgîrcit la a da celor în nevoie – ca să nu te stăpînească necredinţa. Atunci cînd faci un bine, nu te teme că ţi se va împuţina ceva în această lume. De cîtă vreme este această lume şi încă nimic întru ea nu s-a împuţinat! Nici soarele nu s-a schimbat, nici rîurile nu au încetat să curgă, nici pămîntul nu a încetat să dea cele de trebuinţă – şi aur şi argint dăruieşte şi niciodată nu încetează să dea; cîtă vreme mai stă această lume unele merg în pămînt, altele ies din pămînt; asemenea aurului şi argintului, tot astfel sunt şi cele trebuincioase vieţii. Nu te teme că vei sărăci întru ceva. Nu ai avut pînă acum nimic, iar acum ai, iar dacă încă nu ai, atunci vei avea. Căci, Cel Care a zidit toate nu a sărăcit şi nu va sărăci niciodată. Crede întru aceasta cu tărie. Cel Care a adus toate dintru nefiinţă întru fiinţă, Cel Care dă hrană celor flămînzi şi satură orice vietate, nu a sărăcit şi este mult prea îndestulat cu de toate. Nu fi zgîrcit în a da celor care cer şi nu te întoarce de la Cel în numele Căruia cer; dă toate Celui Care îţi dă – şi vei primi de la El însutit. Nu te lăcomi la bunuri străine, căci şi ale tale curînd le vei părăsi. Nu rîvni la agoniseala deşartă a oarecăror lucruri, căci atunci cînd vei pleca de aici, nu vei lua nimic cu tine. Gol în lume ai venit – gol dintru acestea vei şi pleca. Mulţi au avut îndestul, dar, lăsînd toate, au plecat dintru această lume cu mîinile deşarte şi cu sufletul pustiit. Nu dori şi nu nădăjdui întru multa agoniseală – ca să nu te asemeni bogatului, care a stricat jitniţa mai mică, pentru ca să facă una mai mare, şi care zicea: “Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea şi veseleşte-te!” (Luca 12, 19), dar care a auzit: “Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Nu alerga după multe şi fii mulţumitor pentru puţine. Căci mulţi aleargă după multe, mulţi caută multe, se grijesc de toate, dar, lăsînd şi cele puţine, nimic nu pot să ia cu sine de aici. Mai bine să ai aici puţine cu mulţumire, decît să alergi fără de minte după mult: “mai bun este puţinul celui drept, decît bogăţia multă a păcătoşilor” (Psalm 36, 16). Căci tot ce vei agonisi şi dobîndi aici, va rămîne pe pămînt, iar tu, lăsînd toate, te vei aşeza în mormînt cu şi sufletul deşert vei pleca dincolo. Nu-ţi alipi inima ta de aur şi argint şi de toată agoniseala pămîntească, pentru ca nu cumva, însuţi să cobori întru cele mai de jos ale pămîntului, “căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei , 21). Nu te lăsa legat de iubirea de argint – ca să nu se întoarcă de la tine dragostea lui Dumnezeu. Nu te zgîrci în a da celor nevoiaşi – ca să nu te lipseşti şi tu de toate ale tale. Nu-ţi închide mîna de la a face milostivire – ca să nu-ţi încui ţie uşile milostivirii lui Dumnezeu, ca să nu te afli în afara locaşurilor lui Hristos. “Fericit cel ce caută la sărman şi la sărac; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” (Psalm 40, 1). Şi “fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” – a grăit Domnul (Matei 5, 7). Nu te lăsa robit de iubirea de argint, ca să nu fii numărat la Dumnezeu cu închinătorii la idoli, căci iubirea de argint este “închinare la idoli” – grăieşte Apostolul (Coloseni 3, 5). Cel ce boleşte cu iubirea de argint şi cu lăcomie, se aseamănă iadului fără de saţ: iubeşte să ia de la toţi şi nu iubeşte să dea nimănui. Dacă ar fi agonisit bogăţia întregii lumi, nu s-ar fi săturat; ochii lui sunt mai adînci decît orice prăpastie care niciodată nu poate fi umplută şi săturată. Chiar de are multe omul, însă şi mai multe îşi doreşte. Chiar de ar aduna şi bogăţie nemăsurată, nici atunci nu se mulţumeşte şi niciodată nu va înceta să-şi dorească mai mult, pînă ce nu va fi acoperit cu pămînt. Fii darnic şi milostiv – ca să dobîndeşti de la Domnul milostivire pentru sufletul tău în ziua Judecăţii. De ce să te zgîrceşti zadarnic, cînd nimic nu vei duce cu tine, ci vei pleca de aici gol?! Mulţi, multe şi nenumărate bogăţii şi comori au adunat, dar nimic nu au luat cu ei – toate comorile lor, toată bogăţia lor au lăsat-o altora pe pămînt: au plecat de aici cu mîinile goale şi cu sufletele ruşinate – şi au putrezit în morminte şi bogăţia lor a pierit fără de veste, iar pomenirea lor s-a stins cu sunet.  “Deşi ca o umbră se trece omul, dar în zadar se tulbură. Strînge comori şi nu ştie cui le adună pe ele” – spune Proorocul (Psalm 38, 9-10). Cu adevărat, în deşert se tulbură tot cel ce adună comori pe pămînt, căci nu ştie cui le lasă, nu ştie cine are să le moştenească. Fericit este omul care, toată comoara sa, toată bogăţia sa, toată nădejdea sa o pune în Dumnezeu! Unul ca acesta “adună comori în Cer, unde nici viermele, nici molia nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” – grăieşte Domnul (Matei 6, 20-21). Aşadar, nu te lăcomi la multa agoniseală de aur şi argint – aceste drojdii ale pămîntului -, căci toate aici vor rămîne, iar tu însuţi te vei face pămînt, dintru care ai fost luat. Nu te înşela cu lucrurile trecătoare, căci nici tu însuţi nu eşti veşnic. Nu alerga foarte după cele ce le vei părăsi fără de voie. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum, căci ele degrab vor pleca de la tine. Urăşte toate cele pămînteşti şi te vei îmbogăţi cu cele cereşti. Urăşte cele trecătoare şi vei dobîndi cele nepieritoare şi te vei învrednici de bunurile veşnice întru Iisus Hristos, Domnul nostru.

Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

Muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu

 

       Când citești cuvintele proorocului Isaia care grăiește despre așezarea puterii lui Dumnezeu peste lume – „Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! ” (Isaia 66,1), te întrebi cu fascinație în ce fel a putut fi descoperirea lui Dumnezeu către Moise în Muntele cel Sfânt și ce sălaș ar fi putut găsi Dumnezeu acolo ?! Dacă cerurile nu-L pot încăpea după cuviință, dacă ostroavele Îl văd şi sunt cuprinse de spaimă și dacă în fața Lui marginile pământului tremură(Isaia 41,5), cum vom pricepe mărirea Lui și slava Lui cum o vom cuprinde ?!
  Scriptura zice că s-a suit Moise în Muntele Sinai ca să primească legea, acolo unde Se pogorâse Dumnezeu cu foc, iar muntele fumega tot; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieșirea 19, 18). Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el (Ieșirea 34, 29). Ce mare minune și câtă luminare a firii la vederea lui Dumnezeu ?! De la această priveliște poporul întreg era oprit, ca nu cumva văzând cutremurătoarea slavă să fie lovit de moarte.

 

 Astfel înfățișează Sfânta Scriptură arătarea lui Dumnezeu către oameni într-o vreme în care idolatria și necunoașterea voii Sale îl țintuia pe om în ferecăturile morții. Peste timp, la plinirea vremii, S-a arătat însă slava lui Dumnezeu într-un alt chip: cu blândețe, cu gingășie și dragoste, într-o apropiere tainică, profundă, intimă – o apropiere a Duhului care pe toate le ține în ființă și de la care se revarsă râuri de viață.  Psalmistul avea să cugete la această mare minune zicând:Văzut-am, Dumnezeule, intrarea Ta, văzut-am intrarea Dumnezeului şi Împăratului meu în locaşul cel sfânt ! (Ps. 67, 25) și odată cu aceasta aveam a pricepe că Dumnezeu a binevoit să aleagă un alt munte, cu totul sfânt, ca să locuiască în el (Ps 67, 17).

            Acest al doilea munte al sălășluirii lui Dumnezeu la noi rămâne pentru omenire o taină negrăită, o comoară ascunsă în inimile credincioșilor, o bucurie de nespus. Se poate înțelege că vorbesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inimă ! Se poate crede că tainica arătare a lui Dumnezeu la noi nu-i altceva decât fiorul prezenței lui Dumnezeu, știința Lui, bunătatea Lui, cunoașterea Lui, puterea Lui, adunate mănunchi și puse la temeiul noii zidiri în Iisus Hristos.
            Adevărat, însă cu mult mai mult acest munte, care freamătă în cutremurarea de Dumnezeu, în dragostea și ascultarea de El, este o făptură minunată pe care Dumnezeu și-a ales-o ca Templu pământesc al sălășluirii Sale: un suflet nobil, pur, o copilă abia ieșită din rosturile sfinte ale jocurilor copilăriei, care se vede așezată în fața rosturilor sfinte ale purtării celei mai mari minuni în sine: nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu.
        Ce fel de om putea fi această aleasă făptură, numai Dumnezeu știe. De ce a ales-o pe ea, e taina Lui ! Și precum oarecând Moise își scotea, la porunca lui Dumnezeu, încălțămintea pentru că locul pe care ședea era sfânt (Ieșirea 3, 5), și noi cei ce voim a pricepe această taină vom fi chemați a lepăda de la noi chipul slăbănogit al necredinței și al necuviinței.
          Sfântul Maxim Mărturisitorul cugetă asupra acestei taine în aceste cuvinte: “Multe femei au avut putere, dar tu le-ai întrecut pe toate prin fire și, prin cunoaștere, ai sporit mai mult decât toate în harul dumnezeiesc printr-o naștere mai presus de fire…”; și mai departe, “să ne întoarcem la întâiul scop al cuvântului, căci așa cum din toate părțile ea [cea care a născut mai presus de fire] este mai cu adevărat arătată și mai slăvită decât toți oamenii, tot așa și rânduiala și purtarea de grijă dumnezeiască a vieții sale e neasemănată. În văzul tuturor ea s-a arătat toată a fi plină de har, înțelegătoare prin privire și cuvânt, având înăuntrul firii ei descoperire dumnezeiască, cu totul străină de tulburare, mânie și grăire deșartă, frumoasă la suflet și la trup, și potrivită la înălțimea staturii, plină de toate podoabele și de toate faptele bune. Or, prin fire era atât de sfântă și cu adevărat fecioară, încât nu era câtuși de puțin atinsă atunci când dorința vreunei patimi venea să tulbure sfințenia ei duhovnicească.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul – Viața Maicii Domnului, în Prolog, 11, Ediția a II-a, traducere după Michel-Jean van Esbroeck de diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.12)
            Mult, prea mult timp i-a trebuit Stâpânului să descopere inima aceasta plină de har și de sfințenie. În negura veacurilor întunecate, sângeroase, tulburate de toate răutățile și nedreptățile, în lumea aceasta întinată de rele, să găsești acest vas ales, scump, neîntinat, e-o mare minune. Cu dor, Dumnezeu pune în suflarea de cântec a psalmistului această înfrigurare a căutării: Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob (Ps. 131, 4-5). Și această căutare încununată de bucuria îngerului binevestitor, avea să pună în treapta cea mai de sus a descoperirilor voii lui Dumnezeu bunăvoința altei sălășluiri – sălășluirea Cuvântului în sângiuirile cele curate ale unei fecioare. Pântecele Fecioarei, numit și chivot al sfințirii pentru odihna Domnului (Ps. 131, 8), este precum odinioară Sionul pe care Domnul și L-a ales sălaș (Ps. 131, 13); este toiagul împărătesc cel înflorit, masa pâinii, sfeșnicul de aur care ține în sine lumina cea pururi fiitoare.
          Acest munte al întrupării Cuvântului are chipul nou al Taborului luminii dumnezeiești. Așezați în rațiunile lui, Moise și Ilie vor înțelege mai adevărat arătarea bunăvoinței lui Dumnezeu care îi înfășa în lumină, având mărturia pogorâtă de Sus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit !”(Matei 17,5).
           Rugăciunile noastre îndreptate cu evlavie și dragoste către Maica lui Dumnezeu poartă cu ele conștiința cinstirii acestei mari minuni a descoperii lui Dumnezeu la noi. Maica Domnului este rugul aprins care arde de dragoste pentru Dumnezeu și nu se mistuie, este scara pe care a văzut-o în vis Iacov și pe care s-a coborât la noi Domnul, este vasul sfânt cu mana cea dumnezeiască din care ne hrănim noi, credincioșii, spre viață veșnică, este însă, mai presus de toate, Taborul cel sfânt al dragostei și al luminii celei fără de apus.
                                                                                                                                                                                                                                               pr. Lucian Grigore

 

DECAPITARILE CRESTINILOR CONTINUA IN SIRIA ! RÂNDUIALA RUGĂCIUNII lepădării de la credinţa diavoleasca a musulmanilor

NU VA UITATI LA FILMARE DACA SUNTETI SENSIBILI LA ASTFEL DE ACTE DE CRUZIME !

RÂNDUIALA RUGĂCIUNII lepădării de la credinţa cea necurată a musulmanilor

“Preotul îl întreabă, zicând:

Întrebare: Mai întâi te întreb pe tine, te lepezi de toată credinţa mahomedană cea potrivnică lui Dumnezeu şi de toate ale lor spurcate socoteli, şi le afuriseşti pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toată credinţa mahomedană cea potrivnică lui Dumnezeu şi de toate ale lor spurcate socoteli, şi le afurisesc pe ele.

Întrebare: Te lepezi de Mahomed, pe care turcii îl cinstesc ca pe un apostol şi prooroc al lui Dumnezeu, şi-l blestemi pe el, ca pe o slugă a diavolului şi nu a lui Dumnezeu, şi ca pe un prooroc mincinos?

Răspuns: Mă lepăd de Mahomed ca de o slugă diavolească şi ca de un prooroc mincinos, şi-l afurisesc pe el.

Întrebare: Te lepezi de Resull, şi de Alie, ţinerile lui Mahomed şi de Hasan şi de Gusein, fiii lui şi de Abubechir şi de Urne, şi de Talhan şi de Abupacrin şi de Saduchin şi de Maieu şi de Zupir şi de Adellean şi de Zent şi de Izit şi de Sait şi de Udman şi de ceilalţi cei împreună tăinuitori şi împreună lucrători şi de urmaşii lui Mahomed? Şi-i blestemi pe ei, ca pe nişte mincinoşi dascăli şi slugi diavoleşti şi potrivnici lui Dumnezeu?

Răspuns: Mă lepăd de toţi aceşti dascăli turceşti, hulitori asupra lui Dumnezeu şi mincinoşi şi-i afurisesc pe ei, ca pe nişte diavoleşti slujitori.

Întrebare: Te lepezi de Zadize şi de Anse şi de Zennep şi de Imchelfima, de cele mai întâi şi mai spurcate din femeile lui Mahomed şi de Fatmana, fiica lui? Şi le blestemi pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toate acestea şi le blestem pe ele, ca pe nişte lucrătoare de spurcăciune şi potrivnice lui Dumnezeu.

Întrebare: Te lepezi de cartea cea hulitoare asupra lui Dumnezeu, a blestematului Mahomed, care se numeşte Coran, şi de toate învăţăturile şi pravilele şi obiceiurile şi de hulele lui, şi le blestemi pe ele, ca pe nişte potrivnice lui Dumnezeu şi stricătoare de suflet?

Răspuns: Mă lepăd de Coran şi de toate cărţile şi învăţăturile blestematului Mahomed, şi le blestem pe ele, ca pe cele ce sânt potrivnice lui Dumnezeu şi hulitoare şi pierzătoare de suflet.

Întrebare: Te lepezi de toţi dascălii turceşti cei înşelători şi hulitori, şi de toate hulitoarele asupra lui Dumnezeu şi mincinoasele scorniri ale lui Mahomed şi a tuturor urmaşilor lui, precum pentru oarecare dumnezeu, cel cu totul ferecat pentru rai şi pentru cea dobitocească viaţă a lor într-însul după înviere, şi de toate spurcatele porunci şi aşezăminte ale lui Mahomed şi a urmaşilor lui cele pentru nunţi şi pentru dezlegările nunţilor, şi cele pentru femeile şi necuratele ţiitoare şi pentru cele asemenea cu acestea, ca pe unele ce sânt urâte lui Dumnezeu, şi le blestemi pe ele?

Răspuns: De toate acestea mă lepăd, ca pe unele ce sânt urâte lui Dumnezeu, şi le blestem pe ele.

Întrebare: Te lepezi de toate ale lui Mahomed, hulitoarele minciuni zise pentru Hristos Domnul nostru şi pentru Preacurata Maica Lui şi pentru creştini, şi le blestemi pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toate acestea şi le blestem pe ele.

Întrebare: Te lepezi de toate spurcatele aşezări ale lui Mahomed cele pentru rugăciuni? Şi de închinăciunile cele ce se fac către Mecca? Şi de casa de rugăciune ce este în Mecca? Şi de însuşi locul acela ce se numeşte Mecca?

Şi de tot cuprinsul lui şi de toate adunările şi de obiceiurile turceşti cele pentru rugăciuni, şi le blestemi pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toate acestea şi le blestem pe ele. 

Întrebare: Lepădatu-te-ai de spurcata şi de potrivnica lui Dumnezeu, credinţa turcească şi de hulitorul asupra lui Dumnezeu, dascălul lor Mahomed şi de toţi urmaşii lui şi de toată învăţătura lor cea hulitoare, şi-i blestemi pe ei şi-i lepezi?

Răspuns: M-am lepădat de spurcata şi potrivnica lui Dumnezeu, credinţă turcească şi de hulitorul asupra lui Dumnezeu, dascălul lor Mahomed şi de toţi urmaşii lui şi de toată învăţătura lor cea hulitoare, şi-i blestem pe ei şi-i lepăd.

Întrebare: Doreşti a te împreuna cu adevărat, fără de nici o îndoială şi făţărnicie, din tot sufletul tău şi din toată inima ta, cu Unul adevăratul Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, şi crezi într-Însul ca întru Cel ce cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu celui viu?

Răspuns: Doresc a mă împreuna cu adevărat, fără de nici o îndoială şi făţărnicie, din toată inima şi din tot sufletul meu, cu unul adevăratul Domnul şi Dumnezeul Iisus Hristos şi cred într-Însul, ca întru Cel ce cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu celui viu.

Şi după această lepădare, se citesc lepădările de la botez şi apoi se botează cel venit din credinţa musulmană.”

 

Evghenie Rodionov – soldatul mucenic pentru Hristos (1977 – 1996)

Evghenie Rodionov s-a născut în satul Satino-Russkoye, în apropiere de Moscova.Când avea 11 ani, Evgheni a primit de la bunica lui o cruciuliţă de argint. A vrut să o poarte la şcoală, dar mama lui, atee convinsă, i-a interzis, mai ales că putea avea probleme din cauza autorităţilor comuniste. Totuşi, Evgheni a purtat cruciuliţa şi nu a dat-o jos niciodată. Când a crescut, s-a înrolat ca soldat în armata rusă. Avea 19 ani când a fost luat ostatec de rebelii ceceni. Aceştia l-au ţinut legat de mâini într-o pivniţă, l-au lăsat să sufere de foame şi de sete timp de peste trei luni şi l-au bătut cumplit. Musulmanii i-au ordonat lui Evgheni şi camarazilor lui să-şi nege credinţa şi să se convertească la islam. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi prizonieri, Evgheni a refuzat să se lepede de Hristos şi a fost decapitat în data de 23 mai 1996. După ce a plătit 4.000 de dolari americani torţionarilor, mama lui Evgheni a reuşit să recupereze trupul fiului ei. L-a găsit într-o groapă comună, unde zăcea alături de camarazii lui. Deşi decapitat, avea încă la gât cruciuliţa de argint.Ucigaşul, Ruslan Khaikhoroyev, i-a spus femeii: „Fiul tău ar fi putut rămâne în viaţă, dar a refuzat să-şi scoată crucea de la gât”. Capul băiatului a fost recuperat mai târziu. Pentru tatăl lui, durerea de a-şi înmormânta copilul a fost prea mare şi a murit câteva zile mai târziu. Mama lui Evgheni, Lyubov, care nu pusese niciodată piciorul într-o biserică, a devenit o femeie credincioasă.(…)Oamenii vin din cele mai îndepărtate părţi ale Rusiei pentru a se ruga la mormântul acestui martir, unde se întâmplă minuni. Unii veterani şi-au pus medaliile pe mormânt, în semn de omagiu, iar credincioşii au pus mici bileţele în care cer intervenţia sfântului. Într-o biserică de lângă St. Petersburg, imaginea sa în mărime naturală este pictată în altar lângă cele ale Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihail, Iisus Hristos şi Nicolae al II-lea, ultimul ţar, canonizat în urmă cu trei ani. Mama lui Evgheni şi alţi credincioşi afirmă că, uneori, icoanele lui Evgheni răspândesc o mireasmă placută și chiar izvorăsc mir, un semn, spun ei, al sfinţeniei celui reprezentat acolo. Aleksandr Makeyev, un ofiţer de trupe de desant care conduce o fundaţie pentru ajutorarea soldaţilor, afirmă că a văzut militari îngenunchind în faţa icoanei lui Evgheni Rodionov. “Copiii din Cecenia se simt abandonaţi de către stat şi de conducătorii lor. Nu ştiu cui să ceară ajutor, însă ştiu că Zenia (porecla lui Evgheni) e unul de-al lor”, a declarat Makeyev pentru cotidianul Moskovsky Komsomolets. În Hankala, lângă Groznîi, s-a construit o biserică cu numele Noul Martir Evgheni Soldatul, singura biserică ortodoxă din Cecenia. Peste 26 de biserici, de la graniţa cu Ucraina până în Siberia, au icoane care îl înfăţişează în uniformă militară.Trădat de stat, care l-a uitat, de comandanţii lui, care l-au declarat dezertor, Evgheni Rodionov atrage admiraţia oamenilor chiar şi prin simplul fapt că el nu a trădat pe nimeni.

Mucenicul Tău, Doamne, Evghenie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

SINGUR ORTODOXIA !!!

Vrăjitoria în Kongo – Mărturii din Misiunea Ortodoxă în Africa

Într-o după amiază, pe când părintele Meletios (actualmente episcop) se întorcea de la fermă, s-a oprit în satul Mapendo pentru că se auzeau ţipete şi o agitaţie generală. Şeful satului şi doctorul vrăjitor au adunat toată lumea la o întrunire. Părintele Meletios a ieşit din maşină şi a început să se apropie de acea congregaţie demonică, ţinând un crucifix în mână. Vraciul a ţipat la el:
’’Nu te apropia. Îmi vei strica munca. Pleacă repede…’’
’’Dar nu voi întrerupe. Vin spre tine doar ca să te felicit.’’
’’Nu, nu…Voi preoţii ortodocşi sunteţi vraci foarte puternici. Eşti stânjenitor numai prin prezenţă !’’
Lipsindu-le plinătatea Adevărului, celorlalte ’’biserici’’ le lipseşte de asemenea acel har sfinţitor. De aceea mulţi oameni se reped plini de speranţă la preoţii noştri ortodocşi.
Când un anume preot catolic a încercat să citească Exorcismul pentru o persoană posedată de demon, demonul a râs de el sarcastic şi desigur nu s-a îndepărtat. Un alt preot catolic – după cum mi-a spus părintele Kosmas – a început exorcizarea unui posedat de demon de unul singur şi rezultatul a fost îngrozitor – preotul însuşi a ajuns posedat.
Astfel, după cum putem vedea, singura arcă de salvare oriunde şi oricând, pentru fiecare persoană de oriunde din lume este Biserica noastră Ortodoxă cu episcopii şi preoţii noştri, care sunt în succesiune apostolică canonică, purtând adevăratul har deplin al preoţiei. Biserica Ortodoxă este zidul de apărare care poate rezista tuturor curentelor demonice de vrăjitorie şi idolatrie !!!