RSS

Arhive pe categorii: Muntele Athos

Papa si crimele din Sfantul Munte Athos

kareiaÎntre anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi. Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot. Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau. După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare. Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.
Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci. Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil, aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:
Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…
Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…
Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Traducere: Mihail Ilie

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/

Anunțuri
 

Experienţe ale harului lui Dumnezeu

gewrgios3damasceneScopul vieţii noastre, după cum ştim, este unirea noastră cu Dumnezeu. După cum spune Sfânta Scriptură, omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ca să se asemene cu Dumnezeu, adică să se unească cu El. Asemănarea omului cu Dumnezeu e numită de Sfinţii Părinţi îndumnezeire. Vedeţi cât e de înalt scopul vieţii omului? Nu doar să devină mai bun, mai moral, mai drept, ci dumnezeu după har. Fiindcă, unindu-se cu Dumnezeu, omul devine şi el dumnezeu după har. Dar atunci ce diferenţă este între Creatorul nostru şi omul îndumnezeit? Diferenţa constă în aceea că El este Dumnezeu prin fire, în timp ce noi devenim dumnezei prin har, rămânând oameni ca fire, îndumnezeindu-ne cu harul Lui.

Când omul se uneşte cu Dumnezeu prin har, el dobândeşte experienţa harului dumnezeiesc şi Îl simte pe Dumnezeu. Cum altfel, oare, ar fi posibilă unirea cu Dumnezeu dacă nu am simţi harul Lui?

Primii oameni zidiţi, în Paradis, înainte de a cădea, vorbeau cu Dumnezeu simţind harul Lui. Dumnezeu 1-a zidit pe om ca să fie preot, profet şi împărat. Preot, ca să primească existenţa sa în lume ca pe un dar al lui Dumnezeu şi ca să redea lumea şi pe sine lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L. Profet, ca să cunoască tainele lui Dumnezeu. Profeţii erau în Vechiul Testament cei ce vedeau şi vorbeau în numele lui Dumnezeu despre Tainele şi voia Lui. Împărat, ca să împărătească şi peste creaţia materială şi peste sine însuşi; ca să folosească natura nu ca un tiran, ci cu nobleţe. Să nu facă abuz de creaţie, ci s-o folosească cu mulţumire. Astăzi, omul nu mai foloseşte natura raţional, ci o exploatează în mod egoist şi iraţional; urmarea este distrugerea mediului şi, prin urmare, şi a omului însuşi. Dacă omul nu ar fi păcătuit şi dacă nu ar fi înlocuit iubirea şi ascultarea faţă de Dumnezeu cu egoismul, atunci nu s-ar fi separat de Dumnezeu, ar fi fost împărat, preot şi profet. Dar Dumnezeu suferă pentru creatura Sa şi vrea să-1 readucă pe om la starea de a putea fi din nou un adevărat preot, profet şi împărat. Să poată din nou să aibă experienţa lui Dumnezeu şi să se unească cu El. De aceea, în istoria Vechiului Testament, vedem cum Dumnezeu pregăteşte încet-încet mântuirea oamenilor prin venirea Fiului Lui Cel Unul-născut. Astfel, a dăruit doar câtorva drepţi ai Vechiului Testament harisme asemănătoare cu cele avute de om înainte de cădere, precum harisma profeţiei. Găsim în Vechiul Testament bărbaţi ca profetul Ilie, profetul Isaia, profetul Moise, care au primit harisma profeţiei şi au văzut slava lui Dumnezeu. Această harismă nu a fost lucrătoare în tot cursul vieţii lor, ci Dumnezeu le-a dat-o cu un anumit scop şi în anumite situaţii. Adică, ori de câte ori Dumnezeu a vrut ca aceşti bărbaţi sfinţi să vestească venirea lui Hristos în lume sau să-I facă cunoscută voia, le-a dat puterea de a primi unele descoperiri şi de a avea o anume experienţă.

Athos 29

Profetul Ioil a proorocit, însă, că va veni ziua în care harul Sfântului Duh va fi dat de Dumnezeu nu numai anumitor persoane, ci întregului popor. Iată ce zice profetul Ioil: „Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul”, voi da Duhul Meu peste tot omul, „iar fiii şi fiicele voastre vor prooroci, iar cei mai bătrâni ai voştri vise vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea” (Ioil 3, 1). Adică poporul Meu va vedea vedenii duhovniceşti, va vedea tainele lui Dumnezeu. Această revărsare a Duhului Sfânt s-a împlinit în ziua Cincizecimii. Atunci, harul Sfântului Duh a fost dat întregii Biserici, în perioada Vechiului Testament, harul nu a fost dat tuturor fiindcă Hristos încă nu Se întrupase. Prăpastia dintre Dumnezeu şi om era încă fără pod. Trebuia să se restabilească împărtăşirea omului de Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să dea harul Duhului Sfânt peste tot poporul. Această reunificare a împlinit-o Mântuitorul nostru Hristos prin Întrupare. Prima unire a lui Dumnezeu cu omul a avut loc în Paradis, dar n-a fost ipostatică, şi de aceea s-a distrus. Această a doua unire este ipostatică, adică personală. În ipostasul, în veşnic, firea umană cu firea dumnezeiască. Chiar dacă vor mai păcătui, oamenii nu mai pot separa firea omenească de Dumnezeu, fiindcă în Iisus Hristos, Dumnezeul-om, aceasta e unită pentru veşnicie cu firea dumnezeiască. Pentru ca omul să poată primi, deci, Sfântul Duh, să devină preot, împărat şi profet, să cunoască tainele lui Dumnezeu şi să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să devină mădular al Trupului lui Hristos, al Bisericii. Iisus Hristos este singurul, adevăratul, desăvârşitul Preot, împărat şi Profet. Ceea ce trebuiau să facă Adam şi Eva – dar nu au reuşit din cauza păcatului şi a egoismului – a făcut Hristos. Acum, noi toţi, uniţi cu Hristos, putem să luăm parte la demnităţile lui Hristos: la cea împărătească, profetică şi preoţească. În acest punct trebuie să notăm că, prin Sfântul Botez şi Mirungere, creştinul dobândeşte preoţia generală, şi nu pe cea specială, care se capătă prin hirotonie şi prin care slujitorii Bisericii au primit harul de a săvârşi Tainele şi slujbele Bisericii şi de a păstori turma credincioşilor. Laicul nu este doar cel nehirotonit, ci tot cel care, prin Sfântul Botez şi Mirungere, a primit vrednicia de a fi mădular al Trupului lui Hristos, al poporului lui Dumnezeu, şi de a avea părtăşie la cele trei slujiri ale lui Hristos. Cu cât creştinul este un mădular mai sănătos, mai conştient şi mai activ al poporului lui Dumnezeu şi al Trupului lui Hristos, cu atât mai mult se împărtăşeşte de vrednicia preoţească, profetică şi regească a lui Hristos, şi are o experienţă a harului mai înaltă, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor.

(I) Forme ale experienţei harului lui Dumnezeu

π Γεώργιος ΚαψάνηςCare sunt experienţele harului pe care poate să le aibă creştinul, astfel încât credinţa şi viaţa creştină să nu fie pentru el ceva pur intelectual sau exterior, ci să fie adevărate, simţire duhovnicească a lui Dumnezeu, comuniune cu Dumnezeu, locuire a lui Dumnezeu, de care poate să se împărtăşească fiecare om?

Mai întâi de toate este o încunoştiinţare lăuntrică, interioară, că prin credinţa în Dumnezeu omul îşi găseşte adevăratul sens al vieţii. Simte că credinţa lui în Hristos este o credinţă care-l odihneşte lăuntric, care-i dă sens vieţii şi-l îndrumă, care este o lumină puternică ce-l luminează. Când simte astfel credinţa creştină înlăuntrul său înseamnă că omul a început să trăiască harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este pentru el ceva exterior. Altă experienţă a harului lui Dumnezeu o are omul când aude în inima sa chemarea lui Dumnezeu la pocăinţa pentru faptele lui întunecoase şi păcătoase, chemare la întoarcerea spre o viaţă creştină, spre spovedanie, spre calea lui Dumnezeu. Acest glas al lui Dumnezeu pe care-l aude înlăuntrul lui este o primă experienţă a harului lui Dumnezeu. Atâţia ani cât a trăit departe de Dumnezeu nu a înţeles nimic. Începe să se pocăiască. Se spovedeşte pentru prima oară în viaţa lui la duhovnic. După spovedanie simte o pace adâncă şi bucurie, lucruri pe care niciodată nu le-a mai simţit în viaţa sa. Şi atunci îşi zice: ,,M-am alinat”. Această alinare, acest sentiment de uşurare este o cercetare a harului dumnezeiesc în sufletul care s-a pocăit, iar Dumnezeu vrea să-l mângâie. Lacrimile creştinului care se pocăieşte atunci când se roagă şi cere iertare de la Dumnezeu sau când se spovedeşte sunt lacrimi cie pocăinţă. Aceste lacrimi sunt foarte alinătoare. Aduc multă pace în sufletul omului. Iar omul simte atunci că ele sunt dar dumnezeiesc şi gustare a harului. Cu cât se pocăieşte mai adânc şi vine la mai multă iubire faţă de Dumnezeu şi se roagă străpuns de dragoste dumnezeiască, cu atât aceste lacrimi de pocăinţă devin lacrimi de bucurie, lacrimi de dragoste şi de iubire dumnezeiască. Aceste lacrimi care sunt mai sus decât lacrimile pocăinţei reprezintă o cercetare şi o experienţă a harului mai intensă.

DSC_0257Ne rugăm pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos pocăiţi, spovediţi, cu post şi cu pregătire duhovnicească. După Sfânta Împărtăşanie ce se întâmplă? O adâncă bucurie şi pace vin în sufletul nostru. Şi acestea sunt experienţe ale harului lui Dumnezeu. Alteori iarăşi, în timpul rugăciunii sau al Sfintelor Slujbe sau al Dumnezeieştii Liturghii, simţim o bucurie negrăită. Şi aceasta este o experienţă a harului şi o simţire a lui Dumnezeu. Există însă şi alte forme ale experierii prezentei lui Dumnezeu, mult mai înalte. Dintre ele, cea mai înaltă este vederea luminii necreate. Această lumină au văzut-o ucenicii Domnului pe muntele Schimbării la Faţă. Atunci, ei L-au văzut pe Hristos strălucind ca soarele într-o lumină cerească şi dumnezeiască, necreată, nezidită, aşa cum strălucesc soarele sau alţi luminători. Era o lumină necreată, adică lumina lui Dumnezeu, lumina Sfintei Treimi. Cei care se curăţesc desăvârşit de patimi şi de păcate şi se roagă cu o rugăciune adevărată şi curată se învrednicesc de această mare experienţă, aceea de a vedea lumina lui Dumnezeu, încă din această viaţă. Această lumină este cea care va străluci în viaţa cea veşnică. Aceştia nu numai că o văd încă de acum, ci şi văd în această lumină tainele lui Dumnezeu. Noi nu o vedem, însă cei curaţi cu inima şi sfinţii o văd. Aureola care se pictează în jurul capetelor sfinţilor este lumina Sfintei Treimi care i-a luminat şi i-a sfinţit.

În viaţa Sfântului Vasile cel Mare citim că, atunci când se ruga în chilia sa, putea fi văzut strălucind în întregime de lumina nccreată care îl înconjura. De asemenea, în numeroase vieţi ale sfinţilor întâlnim acelaşi lucru. Dar a se învrednici cineva de vederea luminii nccreate reprezintă cea mai înaltă experienţă a lui Dumnezeu, care nu se dă tuturor. După Sfântul Isaac Sirul, în fiecare generaţie doar un singur om ajunge să vadă lumina cea necreată. Există însă şi astăzi creştini sfinţi care se învrednicesc de această experienţă unică a lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să spunem că nu oricine vede o lumină oarecare în timpul rugăciunii a şi văzut lumina necreată. Diavolul îi înşeală pe oameni şi le arată alte lumini, demonice sau psihologice, pentru a-i face să creadă că aceea este lumina necreată. De aceea, fiecare creştin care vede ceva sau aude o voce sau are o oarecare experienţă nu trebuie să le accepte ca fiind de la Dumnezeu, deoarece poate fi înşelat de diavol; trebuie să se spovedească la duhovnicul său, iar acesta îi va spune dacă este de la Dumnezeu sau dacă este o rătăcire a demonilor.

(II) Premisele experienţei autentice a harului lui Dumnezeu

georgios kVom analiza acum premisele care ne asigură că diferitele experienţe pe care le avem sunt autentice şi nu false.

Prima premisă este să fim oameni ai pocăinţei. Dacă nu ne pocăim de păcatele noastre şi nu ne curăţim de patimi, nu putem să-L vedem pe Dumnezeu, după cum spune Domnul nostru în Predica de pe Munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Cu cât omul se curăţă mai mult de patimi, se pocăieşte, se întoarce la Dumnezeu, cu atât mai mult Îl va simţi. Faptul de a căuta cu tot dinadinsul experienţe spirituale care se vor duhovniceşti prin metode şi tehnici asemănătoare celor din diferitele erezii (mai ales de tip hindus sau yoga) este o mare greşeală. Aceste experienţe nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt provocate prin metode psihologice. Sfinţii Părinţi spun: ,,Dă sânge şi ia Duh”. Adică: dacă nu-ţi dai sângele prin pocăinţă, prin rugăciune, prin post, prin asceză, nu vei putea să iei harul Sfântului Duh. Adevăratele experienţe se dau celor care au smerenie şi nu caută experienţe duhovniceşti de senzaţie, ci cer de la Dumnezeu pocăinţă şi mântuire, celor care sunt smeriţi şi zic: „Dumnezeul meu, nu sunt vrednic să am trăiri, nu sunt vrednic să primesc harisme duhovniceşti, nu sunt vrednic să primesc cercetarea harului tău, mângâieri cereşti şi dumnezeieşti şi plăceri duhovniceşti”. Cei care, însă, plini de mândrie, cer lui Dumnezeu să le dea experienţe, nu vor avea experienţe adevărate şi autentice, ci, dimpotrivă, se va apropia ispititorul şi le va da experienţe rătăcite şi diavoleşti din cauza mândriei lor. Aşadar, a doua premisă este smerenia.

DSC_0262A treia premisă pentru a avea adevărate experienţe duhovniceşti este să fim în trupul Bisericii; nu în afara Bisericii, deoarece în afara ei diavolul ne va rătăci. Dacă oaia se rătăceşte de turmă, lupul o înşfacă. Doar în turmă există siguranţă. Creştinul în sânul Bisericii se află şi el la adăpost. Dacă părăseşte, însă. Biserica, este expus la rătăcirile proprii, ale altor oameni şi ale demonilor. Avem exemplele a numeroşi oameni care, neascultând de Biserică şi de duhovnic, au căzut în mari rătăciri. Crezând că-L văd pe Dumnezeu sau că El îi vizitează se aflau, în realitate, în ghearele demonului. Desigur, ne ajută foarte mult a avea o rugăciune curată şi fierbinte. Adevărul este că cele mai multe experienţe duhovniceşti sunt date de Dumnezeu în ceasul rugăciunii, şi de aceea toţi câţi se roagă cu râvnă, cu răbdare, primesc darurile Sfântului Duh şi simţirea harului. După cum se ştie, în Sfântul Munte se practică o rugăciune pe care poate să o spună, de fapt, orice creştin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune – care mai este numită a minţii, a inimii, neîncetată – aduce în inima omului simţirea harului dumnezeiesc, atunci când este spusă cu smerenie, cu răbdare şi cu râvnă.

(III) False experienţe ale harului

4.gerontas-georgios-kapsanis2Astfel de experienţe au toţi cei care cred că prin ei înşişi, prin propriile lor puteri, împărtăşind diferite eresuri, făcând parte din diferite grupări sau adunări religioase din afara Bisericii, pot să ia harul Sfântului Duh. Întrunindu-se, unii ca aceştia au ca şi conducător un nou „profet”, şi cred că primesc harul Duhului Sfânt. În 1966 s-a întâmplat să mă găsesc în America la o adunare a penticostalilor. „Biserica” lor era ca o clasă de şcoală. Mai întâi a început o orgă electronică să cânte o muzică asemănătoare celei ţigăneşti, care, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai agitată, tot mai iritantă, astfel încât să producă exaltare. După ce s-a terminat muzica a început predicatorul. Şi acesta a început încet, şi pe măsură ce vorbea striga tot mai tare. La sfârşit a produs şi el o atmosferă de iritare. Iar atunci toţi cei de faţă au fost cuprinşi de o isterie colectivă începând să strige, să se scoale în picioare, să ridice mâinile şi să scoată strigăte nearticulate. Am simţit atunci că acolo nu sufla Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care e Duh al păcii şi nu al tulburării şi al exaltării. Duhul lui Dumnezeu nu vine prin mijloace psihologice, parapsihologice (meditaţie, concentrare pe ceakre, meditaţie pe culori etc.) sau prin vreo tehnică respiratorie oarecare (gen yoga). M-am întristat, desigur, pentru acei copii care erau acolo împreună cu părinţii lor, şi pentru psihoza colectivă care-i cuprinsese pe toţi. Astfel de situaţii în care anumite stări emotive sunt considerate ca „lucrări” ale harului şi ca o dovadă a prezenţei Duhului Sfânt pot fi numite, fără nici o ezitare, înşelăciuni diavoleşti. Un tânăr oarecare, actualmente un bun călugăr în Sfântul Munte, a experimentat înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu meditaţia hindusă de tip yoga (în Grecia există în prezent peste 500 de ramuri ale religiilor orientale). Acest tânăr mi-a explicat ce fel de experienţe urmăresc cei care practică acest gen de meditaţie. Atunci când doreau să vadă o lumină îşi frecau ochii cu putere astfel încât ajungeau să vadă anumite luminiţe. Când doreau să audă zgomote neobişnuite îşi apăsau urechile astfel încât să producă sunete. Nu dorim să mai amintim de aşa numitele elevaţii spirituale produse prin practici perverse sexuale, tehnici care sunt considerate accesibile doar elitei yoghine şi celor iniţiaţi. Iată cum desfrâul şi perversiunea sunt încununarea misticii orientale.

4.DSC_0269Astfel de experienţe psihologice produse prin diferite maşinaţiuni şi tehnici sunt considerate de către eretici ca roade ale Duhului Sfânt. Dar experienţele care apar în adunările ereticilor nu sunt doar psihologice, ci uneori ele sunt chiar demonice. Diavolul exploatează strădaniile şi căutarea unor astfel de experienţe de către diferiţi oameni şi le dă anumite semne care nu sunt de la Dumnezeu, ci ale lui, diabolice. Aceşti oameni însă nu pricep că se află în ghearele diavolului. Ei cred că semnele respective sunt cereşti şi de la Duhul Sfânt. Pe deasupra, diavolul le mai dă şi anumite profeţii, aşa cum o face în cazul mediumurilor (astfel de mediumuri sunt folosite în şedinţele de spiritism de către anumiţi fachiri-vraci, pentru a pune diagnostic şi tratament etc., situaţii în care, de fapt, mediumul este un vehicul prin care diavolul vorbeşte, înşelându-i pe creduli). Domnul însă ne-a avertizat dinainte că „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni” (Mt. 24, 24). Nu numai că vor face minuni, ci chiar minuni mari şi semne înfricoşătoare. Tot aşa şi antihristul, când va veni, nu va face lucruri rele. Va face binefaceri, vindecări miraculoase de bolnavi şi alte lucruri minunate pentru a subjuga conştiinţa oamenilor şi pentru a-i duce în rătăcire, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi, astfel încât să-l considere pe el drept mântuitor şi să-l urmeze. Din aceste motive trebuie să avem grijă. Nu oricine face semne sau profeţeşte este de la Dumnezeu. După cum iarăşi ne-a spus Domnul: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt. 7,22-23). Am cunoscut tineri care făcuseră parte din diferite grupări sectare de tip penticostal şi care, după întoarcerea lor la Biserica Ortodoxă, au mărturisit că diferitele experienţe pe care le-au avut atunci când făceau parte din aceste secte erau demonice. Un fost penticostal mărturisea, de exemplu, că la adunările lor, când profeţea un aşa zis profet, el simţea o tulburare demonică şi când încerca să zică rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, începea să lucreze harisma „glosolaliei” care-l împiedica să mai rostească rugăciunea. Ne putem da seama – aşa cum a facut-o şi fostul penticostal – că aceste „harisme” sunt expresia încuibării diavolului în fraţii penticostali. Dumnezeu să-i miluiască, ca să scape din rătăcirea aceasta. Deoarece diavolul se preschimbă în înger de lumină, trebuie să fim prudenţi în privinţa diferitelor experienţe pe care le putem avea. Sfântul Apostol Ioan ne sfătuieşte: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh” (l In. 4, 1). Aşadar, nu toate duhurile sunt de la Dumnezeu. Cei care au harisma deosebirii duhurilor, despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel (l Cor. 12, 10), pot să deosebească duhurile – dacă sunt de la Dumnezeu sau sunt ale diavolului. O astfel de harisma au duhovnicii Bisericii noastre celei Ortodoxe. De aceea, când avem o astfel de problemă, trebuie să ne mărturisim duhovnicului nostru şi el va deosebi grâul de neghină în cazul fiecăreia dintre experienţele noastre spirituale. Chiar şi monahii pot să rătăcească uneori în viaţa duhovnicească. Există destule cazuri în Sfântul Munte când unii monahi s-au rătăcit din cauza unor astfel de experienţe. De exemplu, unui călugăr i s-a înfăţişat diavolul sub chipul unui înger zicându-i: „Vino sus, pe vârful Athosului, ca să-ţi arăt nişte minuni”. L-a condus acolo şi puţin a lipsit ca să nu-l arunce de pe stânci în prăpastie, lucru care s-ar fi întâmplat dacă monahul nu şi-ar fi făcut, în virtutea obişnuinţei, semnul Sfintei Cruci. Iată, deci, un exemplu concret referitor la pericolele la care ne expune credulitatea faţă de diferitele vedenii pe care le putem avea. Monahii, în general, ştiu că trebuie să mărturisească şi să relateze orice vedenie pe care ar putea-o avea stareţului lor, iar acesta le va spune dacă vedenia este de la Dumnezeu sau de la demoni. Trebuie ştiut faptul că acolo unde există mândrie întotdeauna apare înşelarea.

(IV) Despre penticostali

gewrgios3damasceneExperienţele penticostalilor nu sunt de la Dumnezeu. De aceea, ele nu numai că nu-i ajută să intre în Biserică, ci, dimpotrivă, îi conduc în afara Bisericii. Un astfel de interes numai diavolul poate să aibă – acela de a-i îndepărta pe oameni de Biserică.

Această separaţie a diferitelor erezii şi grupări este o dovadă a faptului că ele nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Protestantismul se constituie din mii de grupări şi grupuleţe, schisme şi facţiuni. Una dintre acestea este şi secta penticostalilor. Numai în Statele Unite ale Americii există 39 de secte cu caracter penticostal. Multe dintre acestea nu au nici o legătură între ele. Este suficient să pomenim câteva dintre denumirile unora dintre acestea pentru a vedea cât de diferite sunt între ele: „Adunarea de pe munte a Bisericii lui Dumnezeu”, „Apostolia priveghindă”, „Biserica mamei Horn”, „Biserica mamei Robertson”, „Iisus şi apostolia neadormită”, „Rămăşiţa Bisericii lui Dumnezeu”, „Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu botezată în foc”, „Biserica celor patru Evanghelii”, „Templul unirii duhovniceşti naţionale şi davidice a Bisericii lui Dumnezeu” ş.a.

Dacă între aceste grupări ar fi existat Duhul lui Dumnezeu atunci ar fi existat şi unire. Ar fi existat o singură biserică, şi nu atâtea grupări opuse una alteia.

De asemenea, în adunările penticostalilor se petrec lucruri pe care orice minte sănătoasă le respinge şi care nu pot fi catalogate ca expresii ale prezenţei Duhului celui paşnic al lui Dumnezeu. Astfel, se pot vedea penticostali tremurând, căzând ca morţi la pământ, scoţând sunete nearticulate, spumegând, ţipând, trăgându-se de păr şi de haine, dându-şi palme şi pumni, bolborosind (lucru pe care alţii îl consideră profeţie). Fenomene asemănătoare au existat şi în vechile religii idolatre păgâne.

1.moni-osiou-grigoriou-agion-oros3Penticostalii, ca de altfel toţi sectarii – cum sunt baptiştii, iehoviştii, mormonii -, cultivă şi duhul mândriei, crezându-se posesori ai adevărului şi considerând că Biserica, în întregimea ei, se află în rătăcire de două mii de ani, câtă vreme ci au găsit adevărul după o mie nouă sute de ani. întemeietorul pcnticostalismului a fost un american, în Grecia, primul penticostal, Mihai Gunas, proclama: „După atâtea veacuri, Grecia este din nou cercetată de Dumnezeu, ca şi în ziua Cincizecimii”. Cu alte cuvinte, cu el a început Hristos să cerceteze Grecia. Atâtea veacuri, Hristos a lipsit de la noi şi doar acum a fost adus de către ei. Vedeţi cât egoism diabolic şi câtă mândrie? Dar despre harisma glosolaliei, atât de căutată de către ei, ce-am putea spune? Într-adevăr, în Noul Testament se face referire la glosolalie. în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli au vorbit „în alte limbi” (F.A. 2, 4), adică în limbile popoarelor care veniseră să se închine la Ierusalim, iar aceasta Apostolii o făceau pentru a le predica Evanghelia. Harisma glosolaliei este o harisma care a fost dată de Dumnezeu Apostolilor pentru un motiv special: să propovăduiască necreştinilor credinţa creştină. Sfinţii Apostoli, atunci când vorbeau, nu scoteau sunete nearticulate ca şi îndrăcitii, ci vorbeau limbi străine; nu orice limbi, ci limbile celor care veniseră la Ierusalim şi nu cunoşteau limba aramaică. Aşadar, zbieretele nearticulate nu au nici o legătură cu harisma glosolaliei, atât de preţuită şi căutată de penticostali.

Sursa: Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003.

– See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/08/experiente-ale-harului-lui-dumnezeu-4-despre-penticostali/#sthash.TTYFg6v6.dpuf

 

Athosul neamului meu

 (I) [proza]

Bruno Ştefan

Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

avva Dometie TriheneaBunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos.

Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

Şi nu ţi-a fost frică?

Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

carari athoniteŞi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: ”Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

Ţi-a vorbit chiar în limba română?

Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima.

Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

cuvine-seEl n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

Să dai copii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă. Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

Sub-acoperamantul-Tau-scapam-Stapana...Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.

(II)

Tataia venea uneori la noi cu câte un călugăr ce avea treabă prin Bucureşti şi tata îl întreba unde vrea să doarmă: pe pian sau sub pian, căci alte locuri potrivite pentru a întinde o saltea nu aveam. Unii dormeau în apartamentul lui Andrei şi eu eram invidios că el urma să afle noi taine din împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu toţi călugării erau vorbăreţi şi unii se temeau căci fuseseră de multe ori anchetaţi pe baza declaraţiilor unor oameni neobişnuiţi cu biserica. Atunci când aducea câte un călugăr ce fusese pe Athos pentru noi era o sărbătoare. Ajunsesem să-i cunoaştem pe cei care au fost acolo după privire, după gesturi, după harul pe care-l emanau, după bunătatea neobişnuită şi plăcerea de a povesti, după emoţia din voce atunci când vorbeau de Maica Domnului. Nu am cunoscut mai mult de zece călugări care au fost pe Athos până în 1989 la căderea comunismului, dar când îi cunoşteam ni se umpleau inimile de fericire. Tataia ştia că pe ei îi voiam – nu doar noi copiii, ci mai toţi vecinii – aşa că atunci când venea cu un athonit bătea puternic în lift şi striga să-l auzim toţi:

Athos_05Am adus un antrenor de sfinţi.

Zeci de vecini năvăleau în apartamentul nostru şi voiau să se apropie de el, să-i dea câteva pomelnice cu vii şi morţii neamului lor ca el să le citească la slujbă aşa cum se citesc pe Sfântul Munte, căci toţi ştiau că nici un athonit nu ia un pomelnic fără să întrebe câteva cuvinte despre fiecare nume scris acolo, ca la rugăciune să îi pomenească cu durere, cu lacrimi, cu patos sau cu frângerea inimii, în funcţie de problemele fiecăruia.

Pe vremea adolescenţei mele cei mai mulţi colegi mergeau pe stadion la Cenaclul Flacăra şi se întorceau entuziasmaţi. Am fost şi eu acolo o dată şi am văzut atmosfera pe care o crea Adrian Păunescu, dar pot să spun că ea era infimă prin comparaţie cu trăirile duhovniceşti pe care le aveau toţi vecinii când poposea la noi câte un călugăr athonit. Şi s-a întâmplat în trei rânduri să avem în ospeţie călugări veniţi de la schitul Prodromu din Sfântul Munte.

Aşa am aflat că numărul vieţuitorilor români din munte s-a împuţinat drastic după război, existând chiar pericolul ca Prodromu să fie preluat de greci după moartea stareţului. Atunci părintele Dometie Trihenea, prietenul bunicului meu, care ajunsese stareţ la mânăstirea Zografu, aflând că Nicolae Ceauşescu a sosit la Atena într-o vizită oficială legată de jocurile olimpice, s-a dus la el şi l-a rugat să trimită călugări români să repopuleze muntele. Impresionat că Athosul a fost vreme de sute de ani în administrarea domnilor români, în mintea lui Ceauşescu a încolţit ideea recuceririi lui, aşa că a trimis mai întâi ofiţeri de securitate în straie monahale. Dar ei s-au pustnicit de-adevăratelea şi n-au mai trimis rapoarte informative, iar Ceauşescu a trimis alţi ofiţeri care s-au călugărit şi ei, până când s-a săturat să-şi piardă trupele speciale şi a cedat Patriarhiei dreptul de a selecta şi de a trimite reprezentanţi pe Athos. Atunci au plecat călugări mai educaţi, trăitori în mânăstiri, foşti deţinuţi politici tunşi în monahism.

Dar nu toţi suportau clima, iar unii se întorceau şi în drumurile lor spre lăcaşurile din ţară poposeau şi la noi în bloc, căci ştiau că bunicul Gheorghe Dafinoiu ţinea flacăra credinţei aprinsă în toţi vecinii.

Călugării erau jenaţi de-atâta lume care năvălea peste ei. Obişnuiţi cu anii să fugă de lume pentru a-şi spori puterile duhovniceşti, vedeau dintr-o dată cum lumea dădea buzna spre ei, aşteptând un sfat, o vorbă de duh, un cuvânt care să le aline vieţile pline de greutăţi. Credeau că vin într-un loc în care să se odihnească, dar ajungeau undeva unde trebuiau să muncească, să depună efort. Fiecare voia să discute cu ei separat, să li se destăinuie şi atunci se retrăgeau în dormitor, ca într-o chilie, iar ceilalţi stăteau în celelalte încăperi vorbind în şoaptă, până când liniştea era întreruptă de-o vecină:

Oare ce i-o spune bărbatu-meu prea-cuviosului atâta timp? Sigur m-a înşelat cu Ioneasca. Mă duc pe balcon să trag cu urechea.

Şi se ridica încercând să-şi facă loc printre vecini, dar vocea autoritară a bunicului o oprea din mers:

Întoarce-te Florino, că faci păcate grele. Spovedania e o taină în care nu are voie nimeni să pătrundă.

spovedanieFiecare ieşea transfigurat după discuţia cu călugărul aghiorit:

Mi-a sărutat mâna – spunea emoţionat unul.

Mi-a îmbrăţişat picioarele – spunea altul la fel de emoţionat.

Comunismul o să cadă în curând – ne-a şoptit altul. Mi-a spus să fim pregătiţi pentru vremurile care vor veni.

Alţii nu spuneau nimic la ieşirea din dormitor, dar erau pătrunşi de discuţia cu călugărul. ”Are dreptate” – mormăia câte unul mai mult pentru el, deşi îl auzeam cu toţii. Noi, gazdele, vorbeam ultimii cu ei, după ce vecinii se retrăgeau în apartamentele lor. Ţin minte un călugăr foarte slab, cu mâini delicate, care a făcut o plecăciune până la brâu în faţa mea, apoi m-a sărutat pe frunte.

Tu ai să continui misiunea bunicului tău – mi-a spus odată el.

Ba nu, eu vreau să fiu călugăr – am protestat eu.

Nu se poate, că toate sunt rânduite din vreme pentru binele tău şi al celor din jur.

Atunci l-am privit cu răutate. Ce să-mi povestească el mie? Ce legende are să-mi spună dacă vrea să mă rupă de ceea ce-mi doresc? Cine e el? Un moşneag ca atâţia alţii, fără nume, fără personalitate, incapabil să vadă focul care mă mistuia de ani buni. Eram revoltat şi m-am dus la tata să mă descarc.

Chiar crezi că oamenii ăştia văd altceva decât ceea ce vezi tu, eu sau oricare de aici? Trezeşte-te fiule şi nu mai crede în basme, că ai crescut. Deschide-ţi mintea, sufletul şi inima ca să vezi că viaţa e frumoasă, nu cum spun ei, că important e să te pregăteşti pentru moarte, pentru lumea de dincolo, pentru că cea de aici e acaparată de draci.

Tata gândea altfel decât bunicul, dar îi era greu să-şi impună modul lui de a gândi în faţa autorităţii socrului lui, căci tataia provenea dintr-una din cele mai vechi familii creştine ale lumii. Am auzit de mai multe ori în casă legenda că Maica Domnului a ajuns prima oară pe Athos din întâmplare, vasul cu care călătorea împreună cu apostolul Ioan şi cu alţi apostoli în drum spre Cipru unde era episcop Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, eşuând într-un golf care era proprietatea unui ţăran ce-i vămuia pe toţi care ancorau acolo. Iar grecul acela, venind hotărât să taxeze călătorii, când a văzut-o pe Maica Domnului s-a culcat la pământ în faţa ei spunându-i: ”Tu eşti Împărăteasa lumii. Primeşte-mă pe mine ca rob al tău şi primeşte toate bunurile mele în dar.” Şi el a plimbat-o pe Fecioara Maria prin mai multe locuri ale muntelui, povestindu-i despre oamenii care locuiau acolo, despre peşterile numeroase şi despre liniştea muntelui, că ei i-a plăcut aşa de mult locul încât i-a cerut Fiului Ei să i-l dea în stăpânire ca să facă acolo o şcoală de sfinţi. Atunci toţi idolii din munte s-au prăbuşit la pământ sfărâmându-se în mii de bucăţi. Statuia lui Apolon, din vârful muntelui Athon, care era aurită şi se vedea în zilele senine de la Constantinopol, în faţa căreia se aduceau jertfe de către cei care se închinau zeilor păgâni, a început să răcnească groaznic: ”Ieşiţi să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos!”, după care a căzut din vârful muntelui împreună cu diavolul care locuia în ea, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în mare. Oamenii au venit cu mic, cu mare în port, să o vadă şi să o întrebe cum l-a născut pe cel nenăscut, cum l-a hrănit pe cel ce hrăneşte toate făpturile şi cum a ţinut în braţe pe cel ce ţine în braţe toată zidirea. Iar Ea a dezvăluit oamenilor din peninsulă tainele Fiului Său, învăţându-i să creadă şi să se boteze în numele Lui. Maica Domnului le-a spus că acel loc i-a fost dăruit de către Fiul şi Dumnezeul ei pentru a aduce bărbaţi din toată lumea care să vieţuiască în curăţenie, asemeni îngerilor. Iar ei nu vor mai rămâne mult acolo, fiind rugaţi să se mute pe celelalte braţe ale peninsulei Halkidiki. Primul localnic ce a recunoscut-o ca Împărăteasă a lumii a fost şi primul care s-a botezat întru Hristos. Când l-a botezat, Precurata Maria a rupt din dafinii ce erau împrejur o creangă şi a făcut o coroană pe care a pus-o pe capul lui spunându-i ”Tu Daphne te vei numi şi vei fi un fidel soldat al Meu şi al acestor locuri împreună cu tot neamul tău”. Lui Daphne i-a cerut să apere muntele de necredincioşi, iar el a fost atât de onorat că a fost luat în slujba Ei încât a început să alunge toate corăbiile păgânilor care veneau să acosteze în porturile Athosului, iar cea mai importantă poartă de intrare în Sfântul Munte a primit cu vremea numele lui. Fii şi nepoţii lui au continuat să-i alunge pe localnici, în câteva decenii pustiind tot muntele, pe el rămânând doar câţiva călugări în vreo 10 schituri şi mânăstiri.

Most Holy Theotokos, the Abbess of Mount Athos - icon painted by the fathers of the Cell BourazeriGreu s-au putut achita de misiunea dată lor de Maica lui Hristos, căci Athosul a fost deseori devastat de năvălitorii barbari. Neamul lui Daphne s-a retras şi el de pe Athos în localităţile învecinate, dar a trimis în fiecare generaţie câte un fiu sau doi care să apere muntele de necredincioşi. Unii s-au călugărit iar alţii s-au pustnicit, trăind în singurătatea muntelui, departe de lumea desfătărilor. Cei care au rămas în afara Athosului au fost comercianţi ori soldaţi, dar au păstrat vie legenda strămoşului lor şi au trimis în munte averi şi odoare scumpe pentru a le uşura viaţa călugărilor de acolo. Au trimis constructori care au ajutat la ridicarea mânăstirilor, şi-au transformat casele în adevărate popasuri pentru călugării care ieşeau din munte cu diverse misiuni tainice încredinţate lor de Împărăteasa lumii şi au continuat să întreţină credinţa în Hristos în rândul locuitorilor din toată Grecia. Unii daphnioţi au ajuns în apropierea unor împăraţi bizantini şi atât de mult i-au bătut la cap cu menirea neamului lor de apărare a ortodoxiei încât i-au convins să devină protectori ai Sfântului Munte, contribuind la construirea marilor mânăstiri imperiale. Faima neamului Daphne a crescut când un membru al lui, anahoret de pe lângă chilia Sfânta Ana Mică din sudul peninsulei aghiorite, a fost primit în rândul celor şapte mari pustnici care sunt sfetnicii de taină ai Maicii Domnului.

Vremurile de prigoană sosite odată cu cucerirea turcilor au adus neamului Daphne multe umilinţe, căci n-au putut apăra Athosul de jafurile şi umilinţele otomanilor şi catolicilor. Dar slăbiciunile daphnioţilor au sporit numărul sfinţilor ortodocşi, căci călugării şi pustnicii au preferat să-şi dea viaţa decât să renunţe la credinta lor. Când prigoana a devenit prea greu de suportat, unii din neam s-au retras în Ţările Române, convingându-i pe boierii şi domnii valahi şi moldoveni să sprijine vieţuirea călugărilor pe Athos. Alţii s-au dus până în Rusia, Georgia şi Ucraina, ori Bulgaria, Serbia şi Macedonia. Despre acest neam risipit în tot spaţiul est-european Sfântul Simion Noul Teolog a scris că ”ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.

Nu toţi din neam au vrut să urmeze calea impusă de primul Daphne, dar fire nevăzute şi tainice i-au întors pe mai toţi cu faţa spre Athos. Bunicul meu a fost un mare petrecăreţ în tinereţe şi îi plăcea să meargă cu lăutarii după el prin comună, făcând chefuri care durau trei zile şi trei nopţi. Pe mamaia a răpit-o de la părinţii ei, dispărând patru luni în locuri numai de ei ştiute şi revenind în sat când ea a rămas însărcinată. A ţinut o cârciumă la care multe dezmăţuri s-au organizat. Avea pământuri bogate şi întinse şi mereu se lăuda că cernoziomul Bărăganului e cel mai roditor din toată ţara. Călătoria pe Athos l-a schimbat radical. Nu mai voia să se întoarcă în ţară şi l-a rugat pe prietenul lui Dometie să-l tundă în monahism şi să-l accepte călugăr la chilia lui.

Tu nu înţelegi Gheorghe că aici sunt acceptaţi călugări doar cei care au făcut legământul fecioriei? Du-te în ţară aşa cum ţi-a spus Maica Domnului şi aprinde dragostea faţă de Hristos în inimile oamenilor.

Dar eu vreau să stau aici cu voi. În ţară urmează prăpădul comunist şi o să mă simt tare singur. Cum o să mai iau legătura cu voi, să mă întăriţi în credinţă pentru a-i putea întări la rândul meu pe alţii?

Oricât de închise vor fi graniţele şi corespondenţa noastră va fi interzisă, noi vom putea comunica oricând Gheorghe, la orice oră din zi şi din noapte. Ia aceste metanii şi foloseşte-le ca un telefon. Spui o rugăciune, mă chemi în gând şi mai dai o boabă cu degetul mare. Ca şi cum ai forma numărul unui telefon. Noi suntem spirite Gheorghe, nu doar trup şi putem comunica la distanţă. Cheamă-mă în rugăciune şi eu îţi voi răspunde oriunde te vei afla. Tu ai acum familie şi trebuie să ai grijă de ea. Oamenii se mântuiesc şi în familii, nu doar în mânăstiri. Şi pe Athos va urma prăpădul, nu doar în ţară. Mânăstirile vor sărăci, călugării nu vor avea cum să se aprovizioneze cu cele trebuincioase vieţii, pentru că puţini vor fi aceia care-i vor ajuta în acest imperiu al răului care acaparează acest colţ de Europă. Sărăcia şi foametea îi vor înrăi pe oameni şi îi vor îndepărta de credinţă. Tu oferă-le speranţe, căci fără speranţe sufletele mor, cad în plasa diavolului şi greu mai pot fi scoase de acolo. Toţi avem o menire pe lume – tu nu-ţi uita menirea dată ţie şi neamului tău de Precurata Maică a lui Hristos.

Cu inima grea a plecat tataia de pe Athos, dar a plecat cu câteva daruri care au constituit toată viaţa cele mai de preţ comori ale lui. Primul dar a fost icoana dată de Maica Domnului, despre care i-a spus că nu a fost pictată de mâna omenească. O icoană mică, din lemn, cu chipul Mântuitorului ţinând în braţe o carte groasă – Iisus Pantokrator. A purtat-o la piept până a murit şi mi-a spus că ea l-a protejat de rele întotdeauna.

Al doilea dar a fost şiragul de metanii primit de la părintele Dometie, pe care nu-l dădea jos de la mână decât foarte rar. Ţin minte că într-o zi l-a uitat la o mânăstire din Neamţ. Când a ajuns acasă şi-a dat seama că l-a uitat şi a fost atât de supărat încât a luat trenul înapoi spre Neamţ şi nu s-a liniştit până nu şi l-a pus din nou la mână.

Cum tataie, ai făcut atâta drum pentru o sfoară înnodată? – l-am întrebat eu într-o seară.

Păi fără metanii cum puteam să mai iau legătura cu sfinţii mei? – mi-a zis tataia.

metanier-athosÎntr-o zi i s-au rupt de atâta folosire şi a luat altă brăţară de la un magazin de obiecte bisericeşti, dar parcă noul şirag nu-l mulţumea. A încercat să-l repare pe cel vechi, dar n-a reuşit. Atunci a început să se roage şi îl invoca pe Dometie cerându-i alt şirag. A treia zi a venit la uşa noastră un călugăr care ne-a dat tuturor nişte metanii athonite. Eu şi Andrei am fost fericiţi că avem brăţară ca bunicul, încheiată cu o cruciuliţă pătrată pe care era încrustat chipul Maicii Domnului.

Dar cel mai important dar primit de bunicul meu pe Athos a constat în relaţiile pe care şi le-a făcut cu mai toţi vieţuitorii din Sfântul Munte. I-a cunoscut nu numai pe români, ci şi pe greci, pe ruşi, bulgari sau sârbi. A cunoscut sute de călugări şi pe toţi îi pomenea în rugăciunile lui, cu mai toţi intra în contact cu ajutorul metaniilor. Nu ştiu cum făcea, că eu n-am reuşit şi niciodată nu mi s-a arătat Vichentie sau Dometie, ori Petroniu sau Serapion. Dar el lua legătura cu toţi într-un mod atât de tainic, de supranatural, că noi rămâneam uimiţi când îl vedeam că se duce la întâlnire cu un călugăr cu care nu comunicase decât în gând.

După ce călugărul acela mi-a spus că nu voi urma calea monahală, ceva s-a rupt în mine, iar ruptura a fost mai gravă decât am vrut iniţial să recunosc. Deşi mă pregăteam în continuare să dau examenul de admitere la seminarul teologic împreună cu Andrei, simţeam cum lumea laică mă atrăgea tot mai mult, iar părerile tatălui meu începeau să crească în importanţă, minimalizându-le pe cele ale bunicului meu. Între timp el îmbătrânise şi devenise mai închis în el, mai puţin exuberant, mai tăcut şi meditativ, iar personalitatea tatălui meu devenea tot mai puternică şi mai seducătoare. Parohul bisericii în care am fost botezat nu mi-a dat la timp certificatul de botez şi nu am putut susţine examentul la seminarul teologic, aşa că am continuat liceul de filologie-istorie, apoi facultatea de filosofie şi pe urmă pe cea de sociologie.

Andrei a intrat la seminar primul pe listă, cu media 10 la examenul de admitere şi a urmat apoi institutul teologic. Relaţiile noastre s-au răcit, iar după ce m-am mutat din bloc nu l-am mai văzut decât o singură dată, când a venit la biroul meu de la Grupul pentru Dialog Social, cerându-mi să-l ajut să obţină o finanţare pentru analiza cu carbon 14 a manuscriselor de la Marea Moartă. Voia să stabilească odată pentru totdeauna autenticitatea manuscriselor, pentru a stinge controversele iscate în jurul lor.

A venit la Grupul pentru Dialog Social în toiul verii în straie negre monahale, când noi ne coceam în hainele uşoare, vaporoase, deschise la culoare. M-am simţit iniţial ruşinat cu el, căci părea îmbrăcat inadecvat anotimpului şi mediului în care lucram, dar colegii l-au înconjurat cu dragoste, cu curiozitate şi cu mai multă înţelegere decât mi-am închipuit, făcându-mă să mă ruşinez eu de abandonul acelui drum pe care el a păşit hotărât. Îi povesteam cu interes bătăliile politice pe care le-am dus cu comuniştii, eforturile uriaşe pe care le făceam pentru a-i convinge să accepte o cât de mică deschidere şi liberalizare a societăţii. Dar pe el lucrurile astea nu-l interesau.

Eu plec pe Athos – mi-a spus într-un târziu. Dar vreau să închei socotelile aici.

Am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere şi vechi amintiri să mă răscolească. Toate frumuseţile copilăriei şi adolescenţei mi-au revenit în minte şi am văzut cum pleacă definitiv din viaţa mea, lăsându-mi un prezent plin de bătălii, de jocuri politice şi ştiinţifice mărunte. Îl invidiam că păstra pe chip inocenţa şi farmecul copilăriei.

Ce mai trebuie să faci – l-am întrebat – că proiectul ăsta cu manuscrisele de la Marea Moartă se termină repede?

Vreau să mergem împreună la mormântul bunicului tău.

Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de drumul spre comuna Zăvoaia. Se stârnise o ploaie torenţială, cu tunete asurzitoare şi şerpi de foc pe cer. Norii negrii se lăsaseră greoi de-asupra noastră. Andrei conducea maşina părinţilor lui foarte încet, căci nu vedea în faţă mai mult de 5 metri, iar gropile din drum – adevărate cratere în care putea să-şi rupă maşina – erau umplute cu apă şi păreau înşelătoare. Eu nu eram şofer atunci şi eram înspăimântat de drum, dar Andrei era foarte calm şi sigur pe el. Pentru a-mi potoli spaima a început să rememoreze evenimentele din preajma morţii bunicului.

Îl mai ţii minte pe călugărul Arsenie de la Sinaia care a venit la voi şi i-a zis bunicului tău: ”Noi nu o să apucăm Gheorghe să vedem căderea comunismului”? Ai văzut că a avut dreptate?

Tataia era un om puternic şi nu credeam că o să moară în 1989. Se pregătea să taie porcul şi să vină la Bucureşti, ca-n fiecare an în postul Crăciunului, să ne aducă o bucată de carne pentru a avea de sărbători. Dar porcul i-a scăpat din strânsoare şi a început să alerge prin curte, iar tataia a fugit după el. A făcut aprindere la plămâni. Tata l-a adus la Bucureşti, dar doctorii n-au avut cum să-l salveze şi el a cerut să fie dus acasă să moară în patul lui. Am stat alături de el împreună cu Andrei care tăcea şi se ruga în gând. Pentru că tăcerea era prea stânjenitoare am început să-i spun de planurile mele, de activitatea mea la facultatea de filosofie, de materiile care-mi plăceau.

Rătăceşti nepoate, dar şi rătăcirea asta are savoarea ei, căci mai sfântă o să-ţi pară întoarcerea la drumul drept. Aş fi vrut să mergi pe drumul lui Andrei, dar poate că drumurile voastre se vor reuni odată. Poate c-aşa e scris, ca legătura voastră să fie ca a mea cu Dometie.

Mai spuneţi-mi ceva de avva Dometie – l-a rugat Andrei.

avva Dometie TriheneaEra atât de smerit şi avea atâta dragoste şi bunătate în el, cum nu credeam că pot încape într-un suflet de om. Vorbele lui vindecau sufletele tuturor pe care i-am cunoscut. Patriarhul Justinian Marina cu greu s-a putut despărţi de el când a fost pe Athos în 1963. Îţi dai seama cum a fost pentru mine în 1945 întâlnirea cu el, când era mai tânăr şi mai aprins de dragostea pentru Hristos? Până şi pe Ceauşescu l-a înmuiat cu forţa harului său. La el veneau toate marile spirite ale ortodoxiei lumii. I s-a propus să fie episcop al Bisericii Ortodoxe din diaspora, dar a refuzat. A fost duhovnicul mânăstirii greceşti Constamonitu, stareţul mânăstirii bulgăreşti Zografu şi a condus chilia Sfântul Ipatie vreme de patru decenii. A fost făclia românească ce a luminat cel mai puternic în Sfântul Munte în ultima jumătate de veac. După ce-a murit acum 4 ani s-a stins şi legătura mea cu Athosul, că ceilalţi călugări parcă nu radiază atâta lumină cu aşa forţă a credinţei. Când o să ajungeţi pe Athos să vă duceţi la mormântul lui şi să-i aprindeţi o lumânare din partea mea.

Văzând că Andrei aştepta să continue povestirile despre Dometie, tataia a vorbit mai departe:

Era din judeţul Sibiu şi părinţii lui, ciobani, l-au închinat încă de la naştere Maicii Domnului. Când avea 12 ani şi era cu oile pe munte s-a întâmplat să meargă în căutarea unui izvor unde să-şi adape animalele. Şi o femeie i-a spus să-l urmeze că-i arată calea către un alt izvor. Când l-a luat de mână a început să zboare, şi-a văzut corpul jos pe cărare şi a simţit cum duhul lui se ridică la cer însoţit de ea tocmai departe, dând ocol muntelui Athos, văzând toate mânăstirile, chiliile şi peşterile. S-a aşezat pe o stâncă de lângă chilia Sfântului Ipatie şi Maica Domnului – cea care l-a adus în duh acolo – i-a spus: ”Aici băiete găseşti izvor la care stingi setea întregului neam românesc. Să te întorci aici să slujeşti Fiului Meu şi neamurilor ortodoxe”. Când a ajuns acasă i-a spus bunică-sii că pleacă la Athos, dar ea l-a rugat să-i aştepte şi pe părinţi care erau plecaţi tocmai în Crimeea, aşa că a plecat anul următor după ce a primit binecuvântarea lor. Când a ajuns pe Athos mândru că lui i s-a arătat Maica Domnului a văzut că toţi călugării de-acolo erau chemaţi de Ea şi l-au primit ca un frate mai tânăr, aşa că a învăţat de la început smerenia şi dragostea faţă de semeni. Când am ajuns în port la Daphne el a fost primul călugăr care mi-a ieşit în cale şi m-a îmbrăţişat şi s-a purtat cu mine ca şi cum am fi fost vechi prieteni. Era atât de îndatoritor faţă de mine ca nici un om întâlnit până atunci. ”Ştiam că ai să vii Gheorghe – mi-a zis într-o zi – şi vreau să-ţi fac şederea aici cât mai plăcută, să n-o uiţi niciodată”. Şi-a lăsat treburile de la schit şi mi-a arătat tot muntele, toate moaştele sfinte şi icoanele făcătoare de minuni, m-a dus până sus, pe vârful Athonului şi în peşterile cele mai ascunse unde s-au nevoit sfinţi. Tot timpul mi-a vorbit cu însufleţire şi avea aşa de mare dragostea faţă de Maica Domnului că mi-a dat şi mie din ea de mi-a ajuns pentru toată viaţa. La câteva mânăstiri m-a dus la bibliotecă unde mi-a arătat documente vechi care scriau despre fapte ale strămoşilor mei daphnioţi din diverse timpuri. ”Să fii mândru de ei Gheorghe” – mi-a zis Dometie. Peste scurt timp o să mă întâlnesc cu toti cei adormiţi din neam, dar ştiu că nu i-am făcut de ruşine.

Când tataia a murit tot satul l-a condus pe ultimul drum. La cimitir îl aşteptau o mulţime de călugări şi pe unii i-am recunoscut că au trecut prin casa noastră. Prin tainicele lor moduri de comunicare au aflat de moartea bunicului şi s-au adunat la cimitir din toate colţurile ţării. Ce-au cântat atunci împreună cu Andrei n-a fost o simplă slujbă de înmormântare. Parcă cerul s-a deschis şi îngerii au început să cânte, căci slujba ne pătrundea până-n adâncul fiinţei noastre. A fost îngropat aşa cum şi-a dorit: cu icoana primită de la Maica Domnului pe piept şi cu metaniile de la Dometie în mână.

După cinci ani, când am ajuns din nou cu Andrei la mormântul lui, mă aşteptam să găsesc locul năpădit de buruieni, dar el era curat şi proaspăt îngrijit. Cuvintele lui au pătruns pesemne adânc în sufletul unui consătean, care venea să-i aprindă regulat lumânări şi să-i rupă iarba din jur. Andrei a ţinut în ploaie o slujbă pentru veşnica lui pomenire şi parcă şi-a luat încă o dată rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru rolul jucat în viaţa lui.

O să fiu ca Dometie. Promit – a murmurat el.

(III)

arsanaua-hilandarDe atunci nu l-am mai văzut pe Andrei. Am aflat că a plecat la scurt timp pe Athos, dar n-am ştiut la ce mânăstire sau schit s-a aşezat, ori dacă s-a pustnicit. Adevărul e că Andrei, ca şi Athosul, s-au şters treptat-treptat din mintea mea. Farmecul copilăriei a fost îndepărtat din viaţa de adult de greutăţile cotidiene. Proiectele în care m-am implicat, sutele de sondaje pe care le-am coordonat, miile de colaboratori şi studenţi cu care am lucrat, familia pe care mi-am constituit-o, noii prieteni pe care i-am dobândit mi-au solicitat atenţia şi m-au îndepărtat de visele athonite şi de prietenul meu din copilărie. A trebuit să muncesc mult pentru a-mi cumpăra o locuinţă, pentru a avansa în carieră, pentru a mă impune pe o piaţă saturată şi relativ ostilă datorită atitudinii mele tranşant anticomuniste. Dar m-am simţit tot timpul protejat şi într-un târziu dorinţele mele legate de carieră, de casă, de relaţii, putere şi avere s-au împlinit. După ce mi-am cumpărat casa pe care mi-o dorisem, am vrut să mulţumesc Maicii Domnului şi am hotărât că sosise momentul să plec pe Athos. Un prieten care se întorsese schimbat după călătoria athonită mi-a spus:

Să o chemi pe Maica lui Dumnezeu tot timpul. Ea e prezentă acolo şi trebuie să o întâlneşti.

Cum s-o chem? – l-am întrebat. O strig pe plajă sau pe poteci, în biserici sau în chilii?

Da, o chemi mereu. O să-ţi apară, ai să vezi.

Şi dacă-mi apare ce o întreb? Dacă vine la mine şi-mi zice: ”De ce m-ai chemat?” eu ce o să-i spun?

Îi mulţumeşti pentru ajutor şi îi spui că vrei s-o slujeşti de-acum înainte toată viaţa pe Ea.

Şi dacă nu sunt în stare şi mă fac de râs?

Nu-ţi mai fă atâtea complexe. Important e să-ţi vorbească şi toate se vor aşeza de la sine pe urmă.

Am plecat pe Athos în Săptămâna Mare din Postul Paştelui în anul 2010 împreună cu câteva rude, într-un grup de 12 pelerini. Prima debarcare a avut loc într-un port mic, unde trebuia să aşteptăm un microbuz care să ne ducă la mânăstirea sârbească Hilandar. Eu m-am urcat în microbuzul călugărilor şi am ajuns acolo primul din grup, cu 3 ore înaintea colegilor mei. M-am plimbat prin împrejurimi şi am început s-o strig pe Maica Domnului, aşa cum îmi spusese prietenul meu. Am pornit apoi pe jos spre Vatopedu – un drum de 3 ore prin munte, timp în care nu încetam s-o chem cu voce tare. Dar Ea nu se arăta. Începusem să mă îndoiesc că o voi vedea sau auzi vreodată.

paraclis-sfantul-pavelÎntr-una din zile am trecut muntele pe celălalt versant, cu intenţia de a vedea mânăstirile de-acolo, despre care auzisem şi citisem multe lucruri interesante. Când am ajuns la mânăstirea Sfântul Pavel, călugării ne-au cazat şi ne-au rugat să ne odihnim odată cu ei, pentru a participa împreună la slujbele de noapte. Neavând somn, am pornit la plimbare în jos, spre plajă, pe un drum abrupt. La jumătatea distanţei dintre biserică şi mare am dat peste un mic paraclis ridicat în amintirea unei mari minuni. Stă scris acolo că în urmă cu câteva sute de ani, pe vremea sultanului Mahomed Cuceritorul, mama acestuia fiind creştină a adunat aurul, smirna şi tămâia care i-au fost dăruite Maicii Domnului la naşterea Fiului Ei de către cei trei magi. Şi l-a rugat pe stareţul mânăstirii să îi permită să intre pe muntele Athos pentru a aduce aceste relicve de preţ ale creştinătăţii. Deşi ştia că femeile nu au voie să intre în Sfântul Munte, stareţul a făcut excepţie de la această regulă în cazul mamei sultanului care cucerise nu doar Constantinopolul, ci şi Athosul, mai ales că ea venea ca o persoană cucernică, aducând daruri de mare valoare. După ce a debarcat în portul mânăstirii şi a fost întâmpinată de un alai de călugări, sultana Maro a început să urce drumul abrupt spre biserică. La jumătatea drumului le-a apărut tuturor în faţă Maica Domnului în carne şi oase. ”Opreşte-te Maro – i-a spus sultanei. Să nu mergi mai departe! De aici începe altă împărăţie şi eu sunt Împărăteasa cerurilor, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul şi păzitoarea Sfântului Munte”. Împărăteasa Maro a lăsat sfintele daruri şi celelalte odoare în mâinile stareţului şi călugărilor şi s-a întors pe corabie. Apoi şi-a dăruit toată averea mânăstirii, iar spre sfârşitul vieţii s-a călugărit.

Impresionat de această întâmplare, dar şi de faptul că în acel loc abrupt, plin de bolovani şi pietriş simţeam că plutesc, m-am pomenit strigând în gura mare:

Maică Sfântă, Împărăteasa lumii, arată-mi mai multe din minunile petrecute pe acest munte şi voi scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii.

Nu ştiu nici acum ce m-a determinat să-i cer Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să mă facă scriitor, când meseria mea era cu totul alta, dar ştiu că m-am rugat în faţa icoanei Ei din acel mic paraclis cu atâta patos, cu atât de multă emoţie şi trăire religioasă cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată până atunci. Pe drumul de întoarcere spre mânăstire (de maximum un kilometru) simţeam cum inima îmi ia foc şi mă vedeam scriind poveşti după poveşti, cărţi după cărţi, arătând lumii marile taine şi minuni athonite.

Şi deodată, chiar în faţa foişorului dinaintea porţii de intrare în mânăstire am zărit o femeie care se uita fix la mine şi care mă chema spre ea numai cu privirea. Pe măsură ce m-apropiam o priveam tot mai curios. Era mică de înălţime – avea 1,62 metri, maximum 1,65 metri, foarte slabă, cu ochii mari, îmbrăcată într-o rochie lungă albastră cu alb cu cusături foarte frumos lucrate, peste care avea o pelerină vişinie, brodată cu fir auriu, elegantă, care-i făcea o ţinută maiestoasă. Deşi nu-i vedeam nici un rid pe faţă, după privirea-i hotărâtă, autoritară, părea să aibă mai mult de 45 ani. ”Oare cine-o fi femeia asta care se uită aşa de insistent la mine şi mă priveşte de sus?” – mă întrebam în gând în timp ce mă apropiam de ea.

– Eu sunt de acord să-ţi arăt ce minuni ale muntelui vrei, dar tu eşti pregătit să le scrii? – m-a întrebat ea, spunându-mi pe numele mic.

Uitându-mă la ochii ei negri, mari şi trişti, n-am reuşit să articulez nici un cuvânt. Parcă cineva îmi pecetluise gura, în timp ce în minte repetam obsesiv aceleaşi întrebări: ”Cine e femeia asta şi ce vrea de la mine? Cum au pătruns femeile pe Sfântul Munte? Unde sunt ceilalţi călugări, angajaţi şi pelerini s-o ia de mână şi s-o scoată afară?”

sf-pavel-xiropotamitulMi-a aruncat o privire tristă, apoi s-a întors şi a intrat pe poarta mânăstirii, în timp ce eu stăteam mut, repetându-mi în gând aceleaşi întrebări fără să înţeleg cine mi-a vorbit. Pe treptele bisericii m-a mai privit odată, şi-a ridicat gluga pelerinei pe cap şi a continuat să urce, auzindu-i foşnetul rochiei şi văzând cum o ridică uşor cu mâna dreaptă pentru a nu călca pe ea. Abia când a închis uşa bisericii cu mic zgomot m-am desprins din locul în care stăteam înţepenit şi am pornit după ea. Am intrat în fugă pe poarta mânăstirii, am sărit treptele bisericii şi am păşit înăuntru, hotărât s-o întreb cine este şi ce vrea de la mine. Dar în biserică nu era nimeni. M-am uitat în toate părţile, dar biserica era pustie. M-am uitat în altar, sub masa aflată acolo, am ridicat toate materialele textile care acopereau locurile unde preoţii îşi ţineau diverse obiecte de cult, dar nicăieri n-am văzut-o. Cum altă intrare în biserică nu exista, am continuat să caut posibile ascunzişuri. În faţa altarului erau două pupitre pe care erau aşezate icoanele, iar picioarele pupitrelor erau acoperite cu o ţesătură brodată, lungă de sus până-n podea. Am tras repede de broderia de sub icoana Sfântului Pavel Xeropotamitul, convins că acolo s-a ascuns femeia, dar locul de sub pupitru era gol. M-am îndreptat spre celălalt pupitru, pe care era aşezată icoana Maicii Domnului cu Iisus în braţe. M-am uitat în fugă la ea, pentru a o ţine să nu cadă când urma să ridic broderia şi am rămas ţintuit pe loc: femeia care tocmai îmi vorbise era Maica Domnului. Acelaşi chip trist, aceiaşi ochi mari şi negri, aceiaşi rochie albastră cu un pieptar alb şi cu cusături fine, aceiaşi pelerină vişinie cu model auriu pe margini. A fost un moment de iluminare şi mi-am adus aminte de vorbele prietenului meu care-mi spunea ”S-o chemi mereu pe Maica Domnului. Ai să vezi c-o să-ţi apară în faţă şi o să-ţi vorbească”. Am înţeles că Ea mi-a răspuns la rugămintea adresată cu câteva momente înainte acolo, jos, la paraclis, de a-mi arăta minunile Athosului pentru a scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii. Şi am căzut în genunchi în faţa icoanei, sărutând-o cu smerenie.

Acum sunt pregătit să le scriu, Maică Sfântă, Împărăteasa lumii. Arată-mi minunile creştineşti ale acestei lumi.

Stăteam cu fruntea aplecată asupra icoanei, neîndrăznind să mă uit la chipul Ei, ruşinat că n-am recunoscut-o. Am simţit cum mâna ei iese din icoană şi se aşează pe creştetul meu. M-a mângâiat pe păr aşa cum mă mângâia pe vremuri bunicul şi prietenul lui Arsenie.

Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. N-ai mai vrut să fii preot şi te-am ajutat să devii sociolog. Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat? Scrie despre minunile vieţii tale şi ale celor din jurul tău şi va fi suficient să înflăcărezi inimile celor care te vor citi şi să le îndrepţi sufletele cu smerenie către Fiul Meu.

Dar Maică Sfântă, cum să scriu despre mine, că toţi vor spune că mă laud, că exagerez, că poate totul e întâmplare sau destin trasat dinainte în care n-am nici un rol. Arată-mi câteva minuni de-aici ca, citindu-le, lumea să se trezească şi să-şi curăţească viaţa. Scoate-mi în cale nişte călugări cu o viaţă ieşită din comun dispuşi să-mi povestească miracolele pe care le-au trăit.

Nu ai nevoie să-ţi arăt nişte călugări anume. Intră în vorbă cu oricare dintre ei şi de tine depinde ca ei să-ţi vorbească aşa cum vrei. De tine depinde cum le scrii poveştile vieţii lor.

Dar o minune, Maică Sfântă, o minune cât de mică, nu îmi arăţi?

Ajunsesem să o rog aşa cum o rugam pe mama să mă ajute în copilărie, pentru că vedeam că îmi vorbeşte cu aceiaşi dragoste maternă. Nu simţeam faţă de Ea frică, ci o nevoie de ocrotire şi ajutor. Era părtaşa şi martora vieţii mele în cele mai ascunse unghere ale ei, de aceea nu aveam faţă de Ea gânduri ascunse, nu mă puteam preface că sunt altul decât cel care eram. Stăteam în genunchi în faţa Ei, dezvelit de personalitatea pe care mi-o construisem ca adult, în simplitatea şi neajutorarea copilărească pe care o aveam în faţa mamei mele naturale cu trei decenii şi jumătate în urmă, când o rugam să-mi mai spună o poveste înainte să adorm, alintându-mă şi cerându-i insistent să nu se oprească, să-mi mai spună una şi-apoi încă una şi încă una.

avva-petroniu-tanasa-6Iar Maica Domnului a început să-mi spună mai întâi povestea unor persoane cu care avusesem de-a face şi care au ajuns pe Athos, despre un vecin care mi-a spart apartamentul şi care ulterior s-a călugărit, despre un prieten care şi-a schimbat viaţa după întâlnirea cu stareţul Petroniu Tănase, despre un cunoscut afemeiat, ce a ajuns să ridice troiţe pentru iertarea păcatelor tuturor femeilor cu care s-a culcat, despre un politician corupt ce şi-a sfinţit viaţa după ce a dormit o noapte în chilia Sfântului Gherasim Kefalonitul, despre un avar om de afaceri ce a ajuns să reconstruiască unele mânăstiri athonite din temelii. Şi poveştile curgeau una câte una, iar eu eram în culmea încântării, căci nici o minune nu semăna cu alta şi pe măsură ce povestea situaţiile erau tot mai complicate şi mai fără de ieşire pentru nefericiţii păcătoşi care se trezeau cu ajutor divin atunci când îl meritau cel mai puţin. Dar parcă toate acele cazuri care puteau umple sute de pagini de pateric athonit nu puteau să producă o zguduire din temelii a minţilor atee, hotărâte să nu le creadă.

Spune-mi Măicuţă Sfântă povestea care să cutremure şi cele mai împietrite şi necredincioase suflete.

Şi-am simţit cum mâna Ei care era pe creştetul meu mă ridică de-odată până-n cupola bisericii. Mi-am văzut trupul în genunchi la icoană şi am înţeles că sufletul meu s-a ridicat. M-a scos prin acoperiş şi a zburat cu mine pe de-asupra vârfului Athon până în partea cealaltă a muntelui, cu o viteză uimitoare că am crezut că mă azvârle pe stânci sau în mare, dar s-a oprit în dreptul unei grote, a unei peşteri acoperită cu bolovani. Am intrat în ea şi acolo am văzut lungite pe nişte lespezi trupurile neputrezite şi urât mirositoare ale unor călugări care au greşit faţă de Maica Domnului şi pentru care au primit pedeapsa puroierii veşnice.

Scrie povestea lor – mi-a spus. Este despre cei care nu merită nicio iertare. Şi mi-a povestit cum ei au acceptat în timpul prigoanei catolice să renunţe la obiceiurile lor ortodoxe şi să ţină slujbe în rit apusean. Hristos s-a supărat şi a surpat zidurile bisericii peste ei, iar corpurile lor au rămas buhăite, supurând continuu de 730 de ani, emanând un miros de hoit. Toţi care le vedeau se îngrozeau şi înţelegeau ce mare păcat este trecerea la altă credinţă decât cea în care au fost botezaţi.

Am rămas cutremurat în faţa acelor hoituri din ochii cărora se prelingea un lichid alb-gălbui şi care îmi cereau parcă ajutor din lumea de dincolo. Aş fi rămas multă vreme nemişcat, mut în faţa acelor grozăvii dacă Ea nu m-ar fi ridicat şi nu m-ar fi adus înapoi în biserică, zburând de data asta pe ocolite, arătându-mi alte peşteri în care au vieţuit sfinţi, chilii în care trăiau în sărăcie şi virtute numeroşi călugări, schituri ce păreau asemeni unui stup populat cu harnice albine.

M-a aşezat la loc în corpul meu, dar n-am mai putut să scot nici un cuvânt. Ceea ce trăisem era mai mult decât puteam duce. Eram copleşit de situaţiile arătate, de miracolul petrecut cu mine în această călătorie de-asupra Athosului. Nici Ea n-a mai spus nimic. Stăteam pe mai departe în genunchi în faţa icoanei. ”Să nu uit nimic” – îmi spuneam în gând, încercând să-mi reamintesc fiecare cuvânt şi fiecare întâmplare.

Nu ştiu cât am stat aşa nemişcat – parcă timpul stătea în loc. Când m-am ridicat în picioare uşa bisericii s-a deschis şi mai mulţi călugări au păşit înăuntru. Mă băteau pe umeri zâmbind şi îmi spuneau ceva în limba greacă, dar nu înţelegeam nimic. Un călugăr cu o barbă mare, roşie şi creaţă mi-a vorbit pe româneşte.

Acum înţelegi de ce am renunţat la lume, la toate cele care-i ispitesc pe oamenii obişnuiţi? După ce ai cunoscut-O, cele lumeşti încep să-ţi pută iar parfumul athonit al Maicii Domnului se impregnează în tine pe vecie. Du mai departe în lume acest parfum şi întoarce-i pe oameni la credinţa adevărată. De-acum nu mai poţi fi cel dinainte.

Chiar e adevărat ce mi s-a întâmplat părinte? Oare nu e înşelare sau rodul imaginaţiei mele? Chiar mi s-a arătat Maica Domnului şi a vorbit cu mine?

Să nu te îndoieşti niciodată, că mult va lucra necuratul să te convingă că totul a fost o iluzie. Trebuie să lupţi împotriva ispitelor lui şi să ştii că cel mai bine e să aşterni pe hârtie repede totul aşa cum a fost. Altfel te vei măcina şi mintea ţi-o va lua pe arătură.

Seara şi noaptea mi-am petrecut-o în biserică în genunchi pe pardoseala veche, tocită de zecile de mii de oameni care au păşit pe ea, ori pe băncile uscate de pe care lacul şi vopseaua dispăruse de mulţi ani. Nu-mi luam ochii de la icoana Fecioarei Maria şi mi se părea că ea mă privea altfel, nu tot tristă, ci cu un zâmbet complice. La miezul nopţii, când candelabrul uriaş a început să fie învârtit încet iar călugării îşi pasau versetele de la unii la alţii, în lumina pală a lumânărilor şi în cântecul duios al corului, am simţit cum intru legănat într-o lume magică, formată din oameni a căror bucurie era să aducă slavă Maicii Domnului, pe care au cunoscut-o şi cu care stăteau uneori la sfat, mulţumindu-i că i-a adus în această universitate de sfinţi. N-am văzut până atunci atât de mulţi oameni care să se înţeleagă aşa de bine şi să-şi armonizeze activităţile atât de natural, fără sincope, fără supărări, fără individualităţi, sufletele tuturor contopindu-se într-unul singur, plin de evlavie, de smerenie şi de dragoste.

A doua zi le-am propus rudelor şi prietenilor cu care venisem pe Sfântul Munte să mergem spre locurile pe care le văzusem în călătoria miraculoasă pe care o făcusem, pentru a mă convinge că tot ceea ce trăisem era adevărat. Pe drumul spre schiturile româneşti Lacu şi Prodromu recunoşteam locurile văzute de sus. Miraţi au fost când i-am dus pe poteci abrupte la peştera celor veşnic osândiţi, spunându-le povestea acelor corpuri supurente, pe care unii călugări nu o cunoşteau atât de detaliat ca mine.

(IV)

La peştera Sfântului Atanasie – cel care a întemeiat prima mânăstire pe Athos – am întâlnit un pustnic român cu care am putut să vorbesc mai mult. Era tânăr – abia împlinise 32 ani – cu părul prins într-o coadă lungă, cu ochi mari, albaştri, foarte slab şi mic de statură. Începuse să cânte în faţa icoanei de la intrarea în peşteră cu atâta emoţie că toţi pelerinii au rămas muţi. Ochii îi lăcrimau în timp ce cânta, iar vocea tremurândă îi făcea cântarea gravă, dând multă solemnitate momentului. L-am îngânat şi noi când a început ”Cuvine-se cu adevărat” ca să aflăm ce l-a emoţionat atât.

Chilia Sf. Athanasie (1)Când văd o icoană a Maicii lui Hristos nu mă pot abţine să nu plâng şi să cânt. E atât de bună cu noi aici! Pe niciunul nu ne lasă să cădem şi ispite sunt aici cu duiumul.

Ce ispite aveţi aici, că femei nu-s, nici calculatoare, nici telefoane mobile, televizoare, bani, bunuri sau alte lucruri care fac cu ochiul omului de la oraş? – l-a întrebat un pelerin.

Astea-s mărunţişuri. Pe noi ne atacă dracii continuu pentru a nu ne împlini menirea. Bagă zâzanie-ntre noi, ne dau vedenii înşelătoare, ne întrerup în timpul rugăciunii, ne tulbură somnul, strică slujbele. Pentru un pustnic este şi mai greu, că nu are suportul celorlalţi călugări şi trebuie să lupte singur cu ei. Dacă nu are sprijinul Preacuratei nu poate rezista în pustie.

Îi plăcea să vorbească şi a început să ne întrebe pe fiecare dintre noi cu ce ne ocupăm şi ce probleme întâmpinăm. Aflând că suntem câţiva sociologi în grup, a început să ne vorbească despre teoriile lui Max Weber privind rolul protestantismului în naşterea capitalismului, contrapunându-i o teorie despre dezvoltarea statelor răsăritene pe baze ortodoxe. Făcea numeroase comentarii pe marginea ideilor sociologilor clasici (în special Emil Durkheim, Georg Simmel şi Vilfredo Pareto), dar era la curent şi cu cărţile unor sociologi recenţi. I se păreau lipsite de profunzime ideile lui Dan Clawson şi Michael Burawoy şi nu putea înţelege cum au ajuns ei în fruntea asociaţiilor americane şi internaţionale de sociologie. Se vedea că îi citise pe George Ritzer şi Raymond Boudon ori Robert Jackall, că îi admira pe Talcott Parsons şi Mary Douglas şi îi dispreţuia pe Amitai Etzioni şi Georges Friedmann. Auzind că sunt şi doi psihologi cu noi a trecut la reinterpretarea ideilor lui Sigmund Freud şi Jacques Lacan din perspectivă creştină, la deconstrucţia teoriilor lui Erich Fromm şi Serge Moscovici. Citise recent ”Inteligenta emoţională” a lui Daniel Goleman şi ”Capitalul intelectual” al lui Leif Edvinsson şi îi venise ideea să scrie ceva despre capitalul monahal sau inteligenţa credinţei. Am stat mai bine de 10 ore în discuţii despre sociologie, psihologie, filosofie şi teologie cu cel mai educat monah întâlnit vreodată. Dar mai presus de educaţia lui îi admiram trăirea duhovnicească. Pentru el cunoaşterea ştiinţifică trebuia să ajute la cunoaşterea lumii lui Dumnezeu, cunoştinţele teoretice trebuiau să lumineze perspectivele veşniciei. Mulţi dintre sociologii şi psihologii pe care-i citise îi păreau lipsiţi de orizont spiritual, erau asemeni croitorilor care se specializau într-atât în realizarea unei cusături încât nu mai ştiau altceva, nu mai ştiau să facă o haină în întregime, nu mai vedeau cum se aşează ea pe om şi nu mai vedeau cum se aşează ea printre hainele purtate de ceilalţi oameni în societate. Mai presus de inteligenţa unor teoreticieni, ce consta din suma unor adevăruri raţionale, acest pustnic preţuia înţelepciunea, adică înţelegerea mai profundă a lumii lui Dumnezeu şi trezirea unor conştiinţe.

Ne inviţi la chilia ta? – l-am întrebat într-un târziu.

Cu plăcere – mi-a răspuns, dar trebuie să plecăm în zori, căci avem multe ore de mers.

După ce a mers la culcare la schitul Prodromu, l-am întrebat pe un alt călugăr cine este acest pustnic atât de citit. Am aflat că este ucenicul celor şapte mari pustnici ai Sfântului Munte, ceea ce ne-a sporit admiraţia faţă de el. Dimineaţă am plecat spre vârful muntelui, pe poteci înguste. Chilia lui era o mică peşteră aflată la o altitudine de peste 1.700 metri, lărgită şi închisă cu câteva materiale improvizate (o tablă, câteva scânduri legate între ele cu sârmă). Dar în interior erau rafturi tixite cu cărţi – cred că avea peste 1.500 de cărţi, reviste, broşuri. Iar în lada care-i ţinea loc de pat erau zeci de caiete cu însemnări şi comentarii.

1 ASKITIS 1880Ce înseamnă să fii ucenicul celor şapte pustnici nevăzuţi? – l-am întrebat, arătându-i că ne-am informat despre el.

Asta presupune să duc mesajele lor acolo unde trebuie: la stareţi, la călugări sau pustnici ori chiar şi în afara muntelui. Şi să-i ţin la curent cu ideile pe care le vehiculează unii atei sau oameni de ştiinţă referitoare la credinţa în Hristos.

Chiar sunt nevăzuţi cei şapte pustnici? – l-a întrebat un cumnat.

Mai degrabă nu vor să fie văzuţi. Coboară foarte rar la poalele muntelui şi nu ţin legătura decât cu duhovnicii lor. Treburile cu lumea le rezolvă prin intermediul meu.

Putem să-i vedem şi noi dacă tot suntem în preajma lor?

N-ar fi deloc bucuroşi de oaspeţi. I-aţi sustrage de la treburile lor.

Am ieşit din peşteră, lăsându-i pe ceilalţi pelerini să discute cu pustnicul. De jur împrejur era pace şi multă linişte; în depărtare se vedea marea lină, de un albastru azuriu iar vârful muntelui părea la o aruncătură de băţ. Doar vântul se mai auzea uneori, când îşi schimba direcţia şi se ciocnea de stânci. Simţeam nevoia să fac ceva, să-mi exprim bucuria că am ajuns atât de sus. Am scos flautul şi am început să cânt un fragment din ”Sonata în sol minor” de Johann Sebastian Bach. Sunetul flautului spărgea liniştea muntelui. Notele ieşeau cu atâta acurateţe de parcă învăluiau crestele muntelui cu armonia lor, iar ecoul îngâna Sonata în surdină ca şi cum o orchestră mă acompania. La un moment dat am auzit alte sunete. Un pian mă acompania. Dar sunetele veneau de undeva departe, aduse de vânt. M-am oprit să ascult cu atenţie. Cineva continua Sonata lui Bach la pian şi pe măsură ce auzeam mai bine recunoşteam pianul, căci sunetul lui era diferit de pianele de cameră – mai puternic, mai grav, mai amplu, iar notele înalte aveau rezonanţă metalică. Era pianul meu de concert pe care-l vândusem vecinilor de la etajul 8 când ne mutasem din Drumul Taberei.

Andrei! – am ţipat şi am început să fug în direcţia de unde venea sunetul. Dar era undeva departe, iar când am cotit după câteva stânci l-am pierdut. Am început să cânt din nou pentru a-l provoca să-mi răspundă. Iar el a continuat să cânte cu mai multă putere. După câteva minute l-am localizat – venea dintr-o peşteră aflată deasupra mea la vreo 200 metri.

M-am căţărat cu greu pe stâncile aproape netede, negăsind poteca de acces. În faţa peşterii mă aştepta vechiul meu prieten din copilărie.

Andrei! – l-am strigat bucuros de revedere.

Antim acum – m-a corectat el. Ieroschimonahul Antim.

Emoţia revederii după 16 ani ne-a cuprins pe amândoi. Ca să ne stăpânim lacrimile am început să cântăm ca-n vremurile copilăriei şi adolescenţei. În timp ce cântam ne uitam unul la altul să vedem ce schimbări a făcut timpul cu noi. Eu mă îngrăşasem, iar el slăbise foarte mult. Eu chelisem iar părul lui era mai bogat ca în tinereţe, prins în coadă la spate. Ridurile îmi brăzdau faţa, pe când pielea lui era netedă în dreptul ochilor. O barbă deasă, albită pe alocuri îl făcea şi mai slab. Degetele mele deveniseră groase şi butucănoase, pe când ale lui erau slabe şi subţiri. Ochii mei erau opaci şi reci, pe când ai lui erau blânzi şi calzi.

Pustnicul cel tânăr şi educat a venit imediat vrând să se scuze că din cauza lui l-am deranjat şi am înţeles că Antim era maestrul lui.

Tu eşti unul din cei şapte? – l-am întrebat mirat. Cum ai ajuns la acest nivel?

A zâmbit jenat că am aflat cât de sus a urcat în ierarhia athonită şi a încercat să schimbe vorba, dar văzând insistenţa din privirea mea mi-a spus modest:

Am avut maeştri buni. Am stat lângă cei mai înduhovniciţi călugări de pe Sfântul Munte.

Povesteşte-mi cum a fost – l-am rugat. Ce te-a impresionat cel mai mult la cei lângă care ai stat?

P. Dionisie ColciuPrimii ani am stat lângă părintele Dionisie Ignat de la Colciu, de lângă Vatopedu. El m-a învăţat să lupt cu patimile trupeşti şi cu ispitele. Prima oară prin scoaterea din inimă şi din cap a ideii că sunt cineva, prin smulgerea egoismului din suflet. A doua oară prin smerita şi constanta rugăciune – să nu treacă prea multe clipe fără să mă rog. A treia oară prin spovedania sinceră şi deasă – duhovnicului trebuia să-i spun toate, să nu mă ruşinez şi să-i ascund păcatele ori ispitele care nu-mi dădeau pace, oricât de mici şi de neînsemnate mi se păreau. A patra oară să muncesc necontenit – să-mi ţin trupul şi mintea ocupate cu lucruri de folos. Dar eu voiam să mă înveţe cum să capăt harul vederii în duh, că mult m-am tulburat când am auzit că i-a spus prinţului Charles al Marii Britanii că va avea curând o mare tragedie în familie. La câteva zile după vizita prinţului la avva Dionisie a murit prinţesa Diana în accidentul de care-ai auzit. ”Cum ai aflat părinte ce urma să se întâmple? – îl întrebam deseori. ”Rugăciune multă fiule – îmi spunea. Dacă nu opreşti rugăciunea ajungi să capeţi harul vederii în duh”. Dar până a murit tot n-am reuşit să capăt acest har.

M-am mutat la Prodromu şi am stat lângă părinţii Petroniu Tănase şi Iulian Lazăr, călugări smeriţi şi plini de bunătate. Într-o zi l-am auzit pe părintele Iulian întrebându-l pe un pelerin de ce nu a mărturisit până atunci avortul pe care l-a făcut soţia lui la presiunile lui în iunie 1990. Am rămas cutremurat de această clarviziune la fel ca pelerinul care a fost întrebat şi am stat pe capul lui până m-a învăţat tainele. ”Uite fiule îţi spun pe limba ta, că te pricepi la internet şi calculatoare. Rugăciunea inimii face conexiunea la un altfel de internet decât ăsta de pe calculatoare. Dacă dai căutare pe internetul ăsta virtual n-o să găseşti nimic despre mine, despre tine sau despre cei de-aici, sau doar lucruri nesemnificative. Dar cu rugăciunea inimii faci conexiunea la internetul divin şi acolo găseşti despre noi toate păcatele şi faptele bune, toate cele făcute şi gândite şi ai să vezi şi cele ce vor urma. Trebuie să ai conexiunea bună şi pentru asta nu trebuie să slăbeşti rugăciunea nici când dormi, când mănânci sau când lucrezi. Cum ai slăbit rugăciunea cum nu mai vezi bine şi vin ispitele să te convingă că ce ai văzut mai înainte e înşelare ori închipuire”. Dar părintele Petroniu a fost cel care a stat lângă mine la fel ca un antrenor şi nu m-a lăsat până n-am ajuns la ”olimpiada duhovniciei” – aşa cum îi plăcea lui să spună. Apoi m-a trimis în pustnicie, de unde am fost luat ca ucenic al celor şapte mari pustnici şi apoi am ajuns unul din ei după ce s-a dus la Domnul cel mai vârstnic dintre ei.

Ştii a cui a fost peştera asta cu multe secole în urmă? – m-a întrebat după o scurtă pauză. A primului Daphne care a intrat în grupul celor şapte. Simte-te ca acasă. Uite icoana cu chipul lui, pictată de un ucenic de-al său. Vezi cât de mult semăna cu bunicul tău? Vreau să te duc undeva. Bănuiam că ai să vii odată şi-odată aici şi ţi-am pregătit o surpriză.

chilia-panaghiaAm pornit la vale după el. În jos se vedea schitul Panaghia – schitul aflat la cea mai mare înălţime de pe Athos. Am început să ocolim un vârf de munte pentru a ajunge pe celălalt versant al lui. O construcţie mică ridicată ca o prelungire a unei stânci m-a făcut să înţeleg că am ajuns unde trebuia. Antim a descuiat poarta şi am pătruns într-o clădire mai mare decât se vedea din exterior.

E muzeul neamului Daphne. Eu l-am făcut – mi-a spus mândru. Hai să-ţi spun despre fiecare lucru de-aici. Prea multe n-am reuşit să găsesc pentru că neamul tău a lăsat puţine urme materiale: două icoane – una cu întemeietorul neamului şi alta cu primul mare pustnic, trei poze cu bunicul tău – una făcută în 1945 cu cuviosul Dometie, alta tot cu el făcută în Bucureşti în 1975 şi alta cu cuviosul Arsenie tot de-atunci, o poză cu tatăl bunicului tău făcută în 1921, o frescă de la o biserică părăsită de trei veacuri cu un soldat care aduce mult a daphniot, un cufăr îmbrăcat în piele sculptată, pe alocuri scorojită, cu sertare de mesteacăm, ticsit cu manuscrise şi cărţi bisericeşti uzate, pe care se văd picăturile de ceară, cufăr ce a fost donat mânăstirii Filoteu de Nichifor Daphne la 1342 – se vede inscripţia pe pielea din interior, un vechi clopot ce chema călugării la trapeză la mânăstirea Hilandar, donat de Dragan Dafinovici la 1631 – cel mai probabil din ramura sârbească a neamului tău, corespondenţa purtată de Serghei Dafinov cu cuviosul Siluan Athonitul în anii 1898 – 1903 în limba rusă, scrisorile trimise de Iorgu Dafinou stareţului de la Zografu (în bulgară), copii după actele de danie făcute de diverşi daphnioţi greci, valahi, moldoveni, ruşi şi bulgari. Mobila asta grea, din chiliile de protocol de la Iviru a fost donată tot de un Dafinoiu la 1840. Cel mai mult îmi plac scrisorile bunicului tău către cuviosul Dometie. Auzi aici ce-i scria în 1957: ”Te plângi că vezi pe unii călugări că nu mai au bucuria credinţei şi îşi caută mângâiere nu la Maica lui Hristos ci la lumea din afara Sfântului Munte. Adu-le aminte ce le-a spus Mântuitorul apostolilor: în lume necazuri veţi avea. Convinge-i că lumea lor e mânăstirea, chilia şi că acolo lumea astălaltă nu intră să-i smintească. În inima lor şi la Preacurata Împărăteasă trebuie să caute bucurie, că Ea i-a ales să păstreze credinţa vie. Cum pot eu să ţin piept acestei lumi dacă şi ei se tem şi nu mai cred? Ei sunt lumina lumii noastre şi mireasma rugăciunilor lor se simte în orice colţişor de ţară. Adu-le aminte cum i-a apărat Preacurata Doamnă în războaiele astea mondiale şi au scăpat fără sacrificii. Mâna Ei i-a călăuzit, dragostea Ei i-a ocrotit şi au trăit secole fără să plătească nici un impozit, fără să fie robi. Aici rău ne-a lovit comunismul fiarei, dar răbdăm strângând din dinţi, iar gândul la raiul vostru ne luminează viaţa. Spune-le să-şi păstreze curăţenia feciorelnică, smerenia şi ascultarea, că altfel iadul de aici îi va cotropi şi pe ei, dar atunci nu vor avea o torţă să le mai lumineze viaţa dacă sting făclia athonită a credinţei în Hristos. Dumnezeu să te binecuvânteze să poţi să lupţi cu vrăjmaşii care le dau târcoale şi să-i întăreşti în părţile slabe!” Vezi tu, neamul Daphne n-a lăsat obiecte materiale prea multe, deşi a dat mereu odoare şi bani către mânăstiri, dar a lăsat altceva celorlalţi călugări: convingerea că nu sunt singuri, părăsiţi aici în pustie, că nevoinţa lor este cunoscută şi preţuită în afară, că ea le dă celorlalţi oameni forţa de a rezista încercărilor vitrege, de a-şi aşeza viaţa pe nişte valori perene. Seara, când stau singur în peşteră, la lumina slabă a unei lumânări şi citesc acatistele şi pomelnicele ştiu că rugăciunile mele lucrează şi apără sufletele celor de-acasă. Uneori simt cum intru în legătură cu ei şi le spun ce să facă şi legătura asta mă face să uit pustiul care mă-nconjoară şi frigul de-afară care le îngheaţă labele coioţilor din jur.

Ceva mai departe, Antim aranjase un osuar cu craniile daphnioţilor îngropaţi pe Athos. Erau zeci de cranii şi probabil mai există alte zeci nedescoperite. Toate erau la fel – nu găseam nici o diferenţă între ele, deşi el le etichetase pe fiecare cu numele şi perioada aproximativă în care au trăit. Privindu-le îmi dădeam seama că oamenii ăştia au trăit cu adevărat, au iubit, au muncit, au păcătuit şi l-au mărturisit pe Hristos cu o forţă a credinţei pe care noi nu o mai găsim la cei din jur. Mi-i închipuiam pe toţi Dafinoii de două mii de ani obsedaţi de menirea lor de apărători ai Athosului. Dar vremea lor îmi părea foarte îndepărtată. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, părintele Antim mi-a spus:

Nu-i aşa de greu să fii ca ei. E destul să te gândeşti că şi lor le-a vorbit Preasfânta Stăpână a Muntelui, că şi ei erau oameni cu slăbiciuni, cu frici şi păcate, dar nu şi-au abandonat datoria. Şi alţii, cărora Maica Domnului nu li s-a arătat au făcut fapte mai mari şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricine poate aprinde flacăra creştinismului în inima lui şi în inimile altor oameni. Trebuie doar să vrea.

19 septembrie 2013

/munteleathos blog/