Cititi cu mare atentie cutremuratoarea proorocire a staretului Lavrentie.

” Fratii mei si onorati parinti, voi un lucru nu-l pricepeti si nu-l stiti. Eu nu spun doar pentru Rusia noastra, ci pentru întreaga lume. Cuvintele mele sunt adevarate, iar mie mi le-a aratat pe toate Duhul Sfânt, prim milostivirea Bunului Dumnezeu asupra mea.”

Parintele deseori  îsi arata dorinta sa discute cu ucenicii sai, („cu copiii sai iubiti”), despre vremurile de apoi, ca sa-i învete cum sa se fereasca de cararile gresite si sa fie veghetori.

– Acum, când noi îi votam pe conducatorii nostri, suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu asta e amarul, caci va veni o vreme când vor impune lumii sa-si aleaga un singur împarat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împarat, sa stii ca acela „el e” – antihristul – si sa te fereasca sfântul de vei vota. Apoi adauga:

– Va fi un asemenea razboi mare încât atât de multi se vor pierde ca vor ramâne foarte putini care vor supravietui, dar cei ce vor ramâne nu vor putea scapa decât daca se vor adaposti prin crapaturile pamântului, prin pesteri.Spunea ca în acest razboi se vor distruge atâtea state încât pâna la urma vor mai ramâne doar doua sau trei. Atunci ei se vor hotarî sa-si aleaga un singur împarat peste tot pamântul. În ultimele timpuri, la sfârsit, va începe prigoana împotriva adevaratilor crestini, care vor trebui sa scape fugind, (evadând), iar cei neputinciosi si batrâni macar de remorcile lor sa se prinda si sa fuga.Deseori staretul repeta cu tristete în discutiile despre antihrist urmatoarele cuvinte:

– „Vor veni asa vremuri când vor umbla din casa în casa ca lumea sa semneze pentru acel «singur împarat» pe pamânt si se va face un recensamânt al populatiei foarte drastic. Vor intra în casa omului iar acolo sunt sotul, sotia si copiii, si sotia îl va ruga pe sot sa semneze caci altfel nu va putea cumpara nimic pentru copii: «hai, sotule, sa ne înscriem si noi caci avem copii si daca nu ne înscriem nu vom putea face nimic», iar sotul îi va raspunde: «iubita mea sotie, tu fa cum vrei eu însa sunt pregatit sa mor mai bine pentru Hristos, decât sa semnez ceva pentru antihrist». Asa de tragic viitor va asteapta.Vine timpul, si nu e departe, povestea staretul,când foarte multe biserici  si manastiri se vor deschide în slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru ci si pe dinafara. Vor auri si acoperisurile atât ale bisericilor, cât si ale clopotnitelor, dar preotimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la caramizile lui Faraon.

Preotul nu va mai face si misiune. Când vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de slujbe duhovnicesti  în ele ca va veni vremea împaratiei lui antihrist si el va fi pus împarat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp ca sa ne putem întari în credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la toate cele ce va spun caci totul se pregateste cu foarte mare viclenie (perfidie). Toate bisericile si manastirile vor fi într-o bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar sa nu mergeti în ele. Antihrist va fi încununat ca împarat în marea biserica din Ierusalim cu participarea clerului si a Patriarhului. Intrarea si iesirea din Ierusalim va fi libera pentru orice om, dar atunci sa va straduiti sa nu va duceti, caci totul va fi spre a va lingusi pe voi, ca sa va atraga în ispita. Antihrist va proveni dintr-o femeie curva, o evreica dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânati. Deja de la adolescenta se va deosebi de semenii sai prin capacitatile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales dupa vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care iesind din bezna (din adâncul iadului) va intra în el. Baiatul se va cutremura de spaima dar satana îi va spune: „nu te teme si nu te înspaimânta, eu te voi înalta pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toti cu inteligenta sa.Si asa, din el va încolti si se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credintei – Crezul –, dar el nu va permite ca acesta sa fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „si întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepada de acestea  si se va recunoaste doar pe sine.La încoronare, antihristul va avea manusi pe mâini, iar când le va da jos ca sa-si faca Sfânta Cruce, Patriarhul va observa ca el în loc de unghii are gheare si aceasta îi va întari banuiala sa ca acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama:„Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fiomorât. Din cer se vor coborî proorocii Enoh si Ilie care de asemeni vor explica lumii si vor striga: „Acesta este antihristul! Sa nu-l credeti!”. Iar el îi va omorî pe ei, însa dupa 3 zile, cu puterea lui Dumnezeu, vor învia si se vor înalta la ceruri. Antihrist va fi foarte învatat si va cunoaste toate vicleniile satanicesti si va face multe minuni false si semne amagitoare. Pe el îl vor vedea toti si îl va auzi lumea întreaga (prin televiziune, radio, etc.). Pe oamenii  el îi va stampila cu semnul sau. Însa pe adevaratii crestini, care i se vor opune, are sa-I urasca cu ura mare. Atunci va începe ultima si cea mai mare prigoana  a crestinilor care vor refuza stampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndata de pe pamântul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul si se va varsa ultima picatura de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, multi veti ajunge la aceste vremuri îngrozitoare. Stampila lui satana (666) va fi de asa naturs încât toti vor vedea daca  a primit omul sau nu semnul satanicesc.Crestinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici sa vânda  si nici sa cumpere nimic. Dar nu v_ pierdeti nadejdea  si  nu va descurajati, ca Dumnezeu nu-si  va parasi turma Sa.Sa  nu va  fie frica, nu cumva sa va deznadajduiti! Bisericile vor fi deschise, dar crestinul orthodox (traitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele sa se roage, caci în ele nu se va mai aduce jertfa  de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toata „adunarea satanica” si iata ca, pentru aceste faradelegi, pamântul nu-si va mai da roada sa si va fi o seceta asa de mare, încât pamântul va face aaa niste crapaturi ca va putea sa cada omul într-însele. Crestinii  vor fi omorâti sau izgoniti în locuri pustii, dar Dumnezeu are sa-I  îngrijeasca  turma Sa, dându-le de mâncare si apa de baut celor ce urmeaza Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Multi evrei care au trait cu adevarat dupa  legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în asteptare, urmarindu-i toate activitatile lui. Ei stiu ca stramosii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, caci ochii lor se vor deschide si ei nu vor primi stampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoa_te pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la Ortodoxie, iar pentru credinta lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinta, va merge dupa  satana. Iar când pamântul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va raspunde: „daca pamântul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile si lacurile, si nu va mai fi nici apa în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani si jumatate, dar pentru alesii Sai Dumnezeu va scurta aceste zile.În aceste grele vremuri  înca vor fi luptatori puternici, adevarati stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugaciunii lui Iisus (rugaciunea inimii) si Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Sau cel sfânt si binefacerea Sa cea atotputernia si ei nu vor vedea acele minuni si semne false care vor fi pregatite de antihrist pentru toti oamenii si pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile crestinilor, înca o data  va repet sa nu mergeti  si în aceste biserici, caci Hristos si binefacerea Lui nu vor fi acolo”.

Una din surori, ascultând aceasta discutie, a întrebat: – Ce sa fac, Parinte? Tare n-as  vrea sa ajung vremurile acelea!

– Tu esti  înca tânara, s-ar putea sa ajungi, i-a r_spuns Parintele. Atunci sora, îngrozita, a cazut la picioarele Parintelui, exclamând:

– Parinte, mi-e frica, ce sa fac?

– Pai, tu alege una din doua, sau cele ceresti sau cele pamânte_ti. Va fi razboi, continu_

Parintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor disparea si oamenii si toate vietuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi si ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însa  vor disparea. Cel de-al treilea razboi mondial nu va fi pentru pocainta, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

O sora l-a întrebat pe Parintele:

– Asta înseamna  ca vom pieri cu totii?

– Nu, a raspuns Parintele. Cei credinciosi îsi vor  varsa sângele pentru credinta si atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredinciosi vor merge direct în iad. Pâna când nu se vor complete rândurile îngerilor cazuti, Dumnezeu nu va veni la judecata. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu  si pe cei vii înscrisi în cartea vietii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile. Restaurarea bisericilor se va face pâna la venirea antihristului si în toate va fi o buna stare materiala nemaipomenita. Iar voi, cu reparatiile în biserica noastra  sa mai îngaduiti, fiti modesti si cu masura în aspectul ei exterior, ci mai bine sa  va ruga si mai mult si sa umblati la biserica  atâta timp cât înca se mai poate, si mai ales sa  veniti la Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fara  de sânge a Mântuitorului pentru pacatele întregii lumi. Sa  va  spovediti cât mai des si sa  va  împartasiti cu trupul  si sângele lui Hristos, si Dumnezeu va  va întari.Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui si pe evreii care vor refuza sa primeasca  stampila lui antihrist si vor exclama: asta e amagire si minciuna, ca acesta este necuratul si nu Mesia nostru, si nu-l vor recunoaste de mesia.Parintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi si varsând lacrimi amare, spunea:

– Multi duhovnici  si slujitori ai Bisericii îsi vor pierde sufletul în vremea antihristului!

Ierodiaconul Gheorghe întreba:

– Parinte, spune si-mi, eu cum sa  fac sa  nu pier, sunt doar diacon. La care el i-a raspuns ca nu stie.

Atunci  ierodiaconul Gheorghe a început sa plânga  cazând la picioarele staretului si-l ruga pe Parintele Lavrentie sa se roage bunului Dumnezeu pentru el ca sa nu ajunga în iad. Parintele Lavrentie s-a ridicat si a înaltat o rugaciune la Ceruri, apoi i-a spus:

– Se mai întâmpla si asa, ca omul se îmbolnaveste, moare si ajunge în împaratia Cerurilor. Aceasta  proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoastem pe acest diacon de la Lavra din Kiev. Era un calugar foarte râvnitor si facea multa milostenie.S-a îmbolnavit asa, dintr-o data, si la scurt timp a murit. De fiecare data când Parintele se ruga sau când povestea despre via_a de dincolo plângea amarnic. Surorile îl linisteau, dar el le raspundea varsând si mai multe lacrimi:

– Cum sa nu plâng, când întunericul cel vesnic (bezna-iadul) este plin de suflete omenesti! Parintele Lavrentie a avut o dragoste duhovniceasca  puternica  catre toti si Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul rug_ciunii inimii si cel al înainte-vederii.

În ultimul timp, Parintele, stând pe lâna coristi, ne povestea foarte despre timpurile de apoi si  despre sfârsitul lumii acesteia.

În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toti vor fi pe pamânt si în oameni. Va fi o mare calamitate atunci pe pamânt, nici macar apa nu va mai fi, apoi va fi razboiul mondial (al treilea). Vor fi  niste  bombe atât de puternice, încât si fierul si pietrele se vor topi. Focul si fumul se vor ridica pâna la cer si pamântul va arde, vor ramâne foarte putini oameni, si atunci ei vor striga: „Terminati cu razboiul si sa ne alegem un singur împarat pe tot globul!”.Si vor alege de împarat pe unul ce va fi nascut dintr-o desfrânata  evreica  din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânati, din neamul  împaratesc, si va fi „el” frumos pentru cei necredinciosi, iar cei drept-credinciosi îi vor vedea fata lui adevarat_: urâta  si înspaimântatoare.

/deveghepatriei blog/

 

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin” de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin” de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Iustin Simonopetritul

Icoana și istoria ei

În Biserica străveche Protaton, în Sfântul Altar, se află așezată într-o strană, în locul Tronului de sus, cinstita și făcătoarea de minuni Icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care se numește „Axion estin”. Se numește astfel, pentru că înaintea acestei Icoane s-a cântat pentru prima dată de către Arhanghelul Gavriil această cunoscută cântare. „Această venerabilă și sfântă Icoană din vremuri străvechi a constituit fala Kareilor, slava Protaton-ului, acoperământul și ocrotitoarea Chiliilor din jur”, dar și slava, lauda și ocrotitoarea întregului Sfânt Munte.

Părintele Iustin Simonopetritul, 2005

Istoria Icoanei a scris-o, în 1548, Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Serafim, care se distingea prin virtute, înțelepciune, cultură și neagoniseală. Ca Protos conducea Sfântul Munte cu dreptate și înțelepciune evanghelică. A fost starețul Sfântului Dionisie din Olimp, în perioada când acela trăia în Karyes, și era legat printr-o prietenie strânsă cu Cuviosul Teofil, Izvorâtorul de Mir, care în acea vreme se nevoia în Kapsala vecină. A ajutat cu bani la înnoirea Chiliei Sfântului Teofil și a zidit din temelie pridvorul Protaton-ului. Această istorie a fost publicată pentru prima dată în Noul Martirologhion al Sfântului Nicodim Aghioritul, de unde s-a republicat de mai multe ori. Însemnătatea textului, acrivia lui în privința istorisirii și eleganța lui ne silesc s-o publicăm așa cum este acolo.

„A lui Serafim Protosul, memoriul despre minunea care s-a săvârșit de Arhanghelul Gavriil în Sfântul Munte al Athonului; adică despre cântarea îngerească AXION ESTIN.

Lângă Schitul Protaton-ului, care se află în Karyes, acolo aproape, pe moșia Sfintei Mănăstiri Pantocrator, este o vale mare, care are diferite chilii. În una din aceste chilii, închinată Adormirii Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, locuiește un ieromonah bătrân și virtuos împreună cu un ucenic. Deoarece nu era obiceiul ca în fiecare Duminică să se facă priveghere în mai sus-amintitul Schit al Protaton-ului, într-o Sâmbătă seara, voind bătrânul să meargă la o priveghere, îi spune ucenicului său:

–     Fiule, eu voi merge la priveghere, după obicei, iar tu rămâi la chilie și citește-ți după putere pravila ta.

Și astfel a plecat. Dar încă nu se înserase că, iată, bate cineva la ușa chiliei. Atunci fratele a mers în grabă și, deschizând ușa, vede un monah străin care, intrând, a rămas în chilie în acea noapte.

La vremea Utreniei sculându-se, au cântat amândoi Slujba. Când au ajuns la Ceea ce ești mai cinstită, monahul chiliei a cântat numai «Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…» până la sfârșit, adică obișnuita și vechea cântare a Sfântului Cosma, făcătorul de canoane. Însă acel monah străin, făcând un alt început al cântării, a cântat astfel: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și preanevinovată și Maica Dumnezeului nostru». Apoi a cântat și Ceea ce ești mai cinstită până la sfârșit. Auzind acestea monahul gazdă, s-a minunat și a spus părutului străin:

–     Noi cântăm numai «Ceea ce ești mai cinstită», iar de «Cuvine-se cu adevărat» niciodată nu am auzit, nici noi, nici cei de dinaintea noastră. Dar te rog, fă dragoste, și scrie-mi și mie această cântare, ca să o cânt și eu Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu!

–     Adu-mi cerneală și hârtie, ca s-o scriu, i-a spus monahul străin.

–     Dar nu am nici cerneală, nici hârtie, i-a răspuns cel de casă.

–     Atunci, adu-mi o lespede de piatră, i-a spus părutul străin.

Monahul alergând a aflat o lespede de piatră și i-a adus-o. Străinul luând-o, a scris pe ea cu degetul său cântarea mai sus-zisă: «Cuvine-se cu adevărat». Și, – o, minune! – atât de adânc s-au întipărit literele în lespedea cea tare, de parcă ar fi fost scrise pe lut moale. Apoi îi spune fratelui:

–     De astăzi înainte astfel să cântați și voi, și toți ortodocșii.

Și spunând acestea, s-a făcut nevăzut. Acela a fost Îngerul Domnului, trimis ca să ne descopere această cântare îngerească și Maicii lui Dumnezeu cuviincioasă. Dar, mai degrabă, a fost Arhanghelul Gavriil, așa cum s-a spus la început. După ce starețul a venit de la priveghere și a intrat în chilie, ucenicul său a început să cânteCuvine-se cu adevărat, așa cum îi poruncise Îngerul, după care i-a arătat starețului și lespedea de piatră cu versurile cântării încrustate în ea de către Înger. Starețul, auzind și văzând acestea, a rămas uimit de acest lucru minunat. Și luând amândoi acea lespede de piatră scrisă de Înger, au mers la Protaton și au arătat-o Protosului Sfântului Munte și celorlalți bătrâni ai Sinaxei obștești, povestindu-le toate cele întâmplate. Aceștia slăvind într-un glas pe Dumnezeu și mulțumind Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, pentru acest lucru minunat, au trimis degrab piatra la Constantinopol, la Patriarh și la împărat, înștiințându-i prin scrisoare despre toată istoria acestui fapt minunat.

Biserica Protaton, Turnul clopotniţei şi clădirea sfintei Chinotite. Foto via Monastiriaka

De atunci această cântare îngerească s-a răspândit în toată lumea, pentru a fi cântată Maicii lui Dumnezeu de către toți ortodocșii. Iar sfânta Icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care se afla în biserica acelei Chilii, unde a avut loc minunea, a fost adusă de către Părinții Sfântului Munte în Biserica Protaton-ului. Și în ea se află până astăzi, așezată deasupra Tronului de sus, înlăuntrul Sfântului Altar, deoarece înaintea acestei icoane s-a cântat mai întâi de către Înger această cântare. Iar acea Chilie a primit numele de Axion estin. Și valea, în care se află acea Chilie, se numește de către toți până astăzi «Adin» (așa a se cânta), pentru că aici s-a cântat mai întâi această cântare îngerească și Maicii lui Dumnezeu cuviincioasă.” Sfântul Nicodim Aghioritul continuă: „Că această minune este foarte veche și că Îngerul care s-a arătat a fost Arhanghelul Gavriil, se arată și în Mineiele tipărite, în unsprezece zile ale lunii Iunie, astfel: „În această zi Soborul Arhanghelului Gavriil din Adin”. Datorită faptului că în unsprezece zile ale lui Iunie s-a săvârșit acest lucru minunat, părinții de atunci săvârșeau sobor și Liturghie în fiecare an, în valea mai sus-zisă, supranumită Adin, în amintirea minunii, cinstind și slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care, de la început până la sfârșit, a fost dumnezeiescul lăudător al Născătoarei de Dumnezeu, precum și hrănitorul, slujitorul și bine-vestitorul ei cel aducător de bucurie. Astfel el a slujit și la descoperirea acestei cântări închinate Maicii lui Dumnezeu, ca singurul întru toate potrivit acestei slujiri. Și precum demult Dumnezeu, Stăpânul tuturor, a dat cele zece porunci evreilor scrise cu degetul Său pe două lespezi de piatră, tot astfel și acum mai-marele Îngerilor lui Dumnezeu a dat tuturor ortodocșilor cea mai dulce și mai iubită cântare a Maicii lui Dumnezeu, scrisă pe lespede de piatră cu degetul său îngeresc. „Vezi și cum s-a împlinit proorocia dumnezeiescului Gavriil, despre care a spus, că această cântare o vor cânta toți ortodocșii. Și atât de dorită s-a făcut tuturor ortodocșilor această cântare alcătuită de Înger, încât chiar și copii cei mici ai creștinilor, o știu și o cântă astăzi cu mare glas, cu mare bucurie a inimilor lor, spre slava Născătoarei de Dumnezeu, pentru ale cărei mijlociri să ne învrednicim de Împărăția Cerurilor”. Amin.

Timpul exact al arătării Îngerului

Pentru determinarea timpului acestei arătări îngerești suntem călăuziți de două elemente importante:

a)   În Slujba tipărită a Icoanei „Axion estin” se spune: „Prezenta minune s-a săvârșit în timpul împărăției lui Vasilie și Constantin, frați buni, numiți Porfirogeniți, fiii lui Romano cel Nou, în anul 980, patriarh fiind Nicolae IV Hrisovergos, în anul de la facerea lumii 6490. Însă anul acesta corespunde cu  anul mântuirii 982, iar nu cu 980. Împărații care sunt pomeniți sunt Vasilie II Bulgaroctonul (976-1025) și Constantin VIII (1025-1028).

b)  În memoriul de mai sus se spune că minunea a avut loc într-o zi de Duminică și că în Mineiele vechi Soborul Arhanghelului Gavriil din Adin este consemnat la 11 Iunie. Deoarece, așa cum se vede, la 11 Iunie s-a săvârșit această minune, atunci trebuie căutat la anul 982, când 11 Iunie a căzut într-o zi de Duminică.

Compunerea cântării și întrebuințarea ei liturgică

Biserica Protaton, Karyes, Foto Laurenţiu Dumitru

Cântarea închinată Maicii lui Dumnezeu „Cuvine-se cu adevărat” este compusă din două cântări deosebite. Din pre-cântarea arătată de Înger: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru” și din irmosul Cântării 9 a Canonului din Vinerea Mare: „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”, cântare alcătuită de Sfântul Cosma, făcătorul de Canoane (sec. VIII). Începând cu sfârșitul secolului X, cântarea a intrat în cultul liturgic și se cânta la Liturghia Dumnezeiescului Ioan Gură de Aur, în orice zi se săvârșește ea, după ecfonisul „Mai ales pentru Preasfânta, Curata…”, de către strana de rând, pe glasul pe care s-a cântat Heruvicul. Desigur sunt cazuri când ea „se lasă” și se cântă altceva în locul ei. Cântarea se cântă, de asemenea, la Utrenie și la cele două Paraclise ale Născătoarei de Dumnezeu și se rostește la Rugăciunile mesei și la Pavecernița Mică.

Potrivit cu tradiția athonită locală, Arhanghelul Gavriil a cântat această cântare pe glasul II.

Slujba Icoanei „Axion estin”

Slujba completă a Icoanei „Axion estin” a fost alcătuită de învățatul ierodiacon Benedict de la Mănăstirea rusească, „din evlavie pentru Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu, la cererea Eclesiarhilor Protaton-ului, în anul 1838”.

A fost tipărită de patru ori în Atena (1854, 1857, 1890, 1971) și  o dată în Karyes, Sfântul Munte Athos (1924). Traducerea în slavonă a fost tipărită de două ori, o dată în Constantinopol (1861) și o dată în Tesalonic (1910).

Canonul este alcătuit pe glasul IV: „Deschide-voi gura mea”. În locul sinaxarului este pus memoriul Protosului Serafim. Slavele care au fost puse pe note „au fost copiate cu mâna de către Monahul Averchie, reprezentantul Sfintei Mănăstiri Xenofont, în anul 1923”.

Procesiunea cu Sfânta Icoană

A doua zi de Paști, la Biserica Protaton, se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie praznicală, după care urmează măreața procesiune cu Icoana făcătoare de minuni în hotarele Schitului Kareilor, „cu prapuri și dumnezeiești icoane, cu preoți și diaconi ce poartă lumânări aprinse, cu sfeșnice și cu toată mulțimea de monahi, cântând troparele izvorâtoare de miere și vesele ale strălucitului Paraclis, ce se cântă de obicei în aceste locuri”. Procesiunea cu Icoana se face „pentru dragostea noastră, adică pentru a ni se sfinți casele noastre, de a ni se binecuvânta roadele noastre, pentru a alunga orice insectă vătămătoare din grădinile, viile și copacii noștri, și, în sfârșit, pentru a curăța aerul de orice substanțe vătămătoare și astfel să-l facă potrivit pentru sănătatea trupurilor noastre”.

Procesiune cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin”, 1913

La procesiune participă arhiereul, Sfânta Epistasie, autoritățile politice și mulțime de lume, care vine din diferite părți ale Muntelui, de la mănăstiri, schituri și mai ales de la chiliile din jurul Karyesului, arătând prin aceasta fierbintea evlavie și respectul față de Ocrotitoarea de obște, străjuitoarea și păzitoarea acestui loc sfânt, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. Înainte de război, numărul oamenilor care participau la procesiune trecea de două mii. Traseul procesiunii este stabilit încă din cele mai vechi timpuri, iar în Tipicul ei este descrisă cu lux de amănunte. În diferitele opriri ale procesiunii se rostesc diferite ecfonise și rugăciuni pentru îndepărtarea bolilor și epidemiilor care se apropie de oameni, de plante și de copaci, precum și animale. Tipicul este scris pe trei manuscrise, care se păstrează în biblioteca Protaton-ului. Primul a fost scris în 1908. În acesta se arată că procesiunea începe de la Biserica Protaton-ului și urmează traseul: conacul iviritic, Turnul lui Makri, Mănăstirea Cutloumusiu – unde o primește egumenul și preoții îmbrăcați în veșminte -, Turnul lui Ravduh, Mănăstirea lui Alipie, Crucea lui Hrisostom, Crucea Sfântului Ștefan, Crucea de mai sus a duhovnicului Sava, Crucea lui Karpoulis și a lui Psaras, Crucea Sfântului Antonie cel Mare și a Sfântului Vasilie, Crucea Zografului, Mănăstirea Sfântului Sava la turn, conacul Xiropotamului și iarăși în marea biserică a Protaton-ului.

Al doilea a fost scris în anul 1851 de către cunoscutul pictor și eclesiarh al Protaton-ului, ierom. Macarie Galatsianos.

Al treilea a fost scris în 1913 și este realitate o copie a celui de mai înainte.

În ultimele două Tipice au fost adăugate încă câteva opriri ale procesiunii cu respectivele ecfonise: conacul Pantocratorului, Crucea Schitului Sfântului Panteleimon, conacul Mănăstirii Sfântului Pavel, conacul Rusikonului și „sediul de obște al Epistaților”. (Procesiunea) nu trece însă pe la Turnul lui Makri, iar Crucea lui Kaproulis este pomenită drept Crucea Chioșcului. Toți monahii doresc ca Icoana izvorâtoare de Har să treacă pe lângă Chiliile lor, care să fie binecuvântate cu trecerea ei. La fiecare Chilie se citește Evanghelia corespunzătoare și se cântă troparul Sfântului Chiliei respective. Procesiunea continuă să se săvârșească neîntrerupt până astăzi, în ciuda drumului de multe ceasuri pe care îl fac monahii și mirenii cinstind Harul ei și cerând binecuvântarea ei. În anii de demult, după ce se întorceau de la procesiune, după săvârșirea Vecerniei, mergeau cu toții „sus la Catehumene (locul unde în vechime stăteau catehumenii) și acolo, fiind pregătită masa, se ospătau toți frații care participau la procesiune, făcându-se bucurie și mângâiere mare”.

Minunile Icoanei în timpul procesiunii

În Tipicele de mai sus sunt pomenite și următoarele semne minunate pe care le-a arătat Dumnezeu: În anul 1508 monahii de la Chilia Sfântului Ștefan a Mănăstirii Dionisiu, în vremea procesiunii au părăsit chilia, s-au ascuns și nu au vrut să primească Icoana Născătoarei de Dumnezeu; nici pe monahii ce participaseră la procesiune nu i-au băgat în seamă. Însă în aceeași noapte o ploaie puternică cu grindină a stricat cu totul viile, copacii și grădina lor, în timp ce ale vecinilor lor au rămas „întregi și nevătămate”. Monahii, conștientizând păcatul lor, au alergat la Mănăstirea Dionisiu și au vestit întâmplarea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, care se afla atunci acolo. Acela i-a pedepsit după cum se cuvenea, iar în al doilea an au primit cu cinste Icoana și i-au tratat cum se cuvine pe monahi. Apoi căzând la pământ și-au cerut iertare pentru purtarea lor din anul trecut. Și monahii Mănăstirii Cutlumuș de două ori nu au luat parte la procesiune, spunând că „noi avem mănăstire mare și se cuvine să facem procesiune separată, precum fac și celelalte mănăstiri; și nu vom ține această tradiție veche a Părinților”. Și „îndată mânia lui Dumnezeu a venit peste ei”. Prima oară, cei de alt neam le-au ars corabia mănăstirii și portul, iar Axia două oară, trapeză de curând zidită a mănăstirii împreună cu alte zidiri au căzut „deodată ca zidurile Ierihonului”.

Icoana și neamul grecesc

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin” la Tesalonic, cu ocazia serbării centenarului eliberării orașului de sub jugul otoman, octombrie 2012 La 3 Octombrie 1913 monahii athoniți, după ce au săvârșit rugăciune cu priveghere de toată noaptea, au întocmit Rezoluția monumentală „a veșnicei și nedespărțitei uniri cu Mama Grecia”, care a fost semnată de egumenii și proestoșii mănăstirilor, după ce mai întâi au făcut câte trei metanii înaintea „celei mai renumite” icoane din Sfântul Munte și sărutând cu profundă emoție și lacrimi pe Preacurata Stăpână și ocrotitoarea Athonului. Acest document a fost transcris și ștampilat de Chinotită și de mănăstiri, după care un exemplar a fost trimis regelui Constantin, „urmașul pururea fericiților Împărați, întemeietorii Sfintelor Mănăstiri”, iar alte exemplare la Marea Biserică a lui Hristos (Constantinopol), la toate guvernele statelor ortodoxe și la membrii „Conferinței Ambasadorilor din Londra”. Icoana „Axion estin” a fost tipărită și pe declarațiile oficiale ale împrumutului athonit din 1931, în urma neprețuitului prinos oferit de mănăstiri, prin donarea celei mai mari părți ale metoacelor lor pentru reabilitarea celor săraci și a celor refugiați în urma catastrofei din Asia Mică. În 1963, cu pretextul sărbătorii oficiale al mileniului Sfântului Munte, cinstita Icoană, în urma hotărârii Sfintei Chinotite și însoțită de mai mulți mitropoliți, politicieni și oficialități militare, a reprezentanților mănăstirilor, a slujitorilor Protaton-ului etc., a fost dusă la Atena, unde a fost primită cu onoruri deosebite, cu profundă evlavie și emoție. Mulțime de credincioși din capitală au avut astfel ocazia să se închine la cinstita și străvechea Icoană, care pentru prima oară ieșea din sfântul ei leagăn. În Biserica Protaton se săvârșesc zi și noapte slujbe și se continuă neîntrerupt paraclisele și rugăciunile monahilor către Icoana Născătoarei de Dumnezeu din Karyies. Evlavioșii creștini din Grecia și din străinătate trimit numele lor pentru a fi pomenite la Liturghii. Marele număr de închinători, care zilnic vin în Karyes, primesc binecuvântarea Icoanei de la Protaton. Multe editări ale memoriului și ale slujbei, mulțimea reproducerilor și, mai ales, minunata răspândire a cântării „Axion estin” predată de Înger, au făcut ca Icoana să fie cunoscută în întreaga lume.

Sursa: Ieromonahul Iustin Simonopetritul, „Axion estin” – Icoana făcătoare de minuni de la Protaton via marturieathonita.ro
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Chilia Bunavestire – Schitul românesc Lacu

Vezi şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion Estin” din Karyes, Sfântul Munte Athos, a ajuns la Tesalonic cu ocazia serbării centenarului eliberării orașului de sub jugul otoman

Ascultă şi Slujba Paraclisului la Icoana Axion Estin (Παρακλητικὸς Κανὼν τῆς Εἰκόνος «Ἄξιον Ἐστιν»):

 

Publicat de Laurentu Dumitru

/sfantulmunteathos blog/

 

Plânsul călugărilor. Suspinul unui părinte după Sfântul Munte [integral]

Plânsul călugărilor. Suspinul unui părinte după Sfântul Munte

De ce suspini nemângâiat, iubitul meu Părinte?
De ce eşti trist şi’ndurerat şi plângi fără cuvinte?
De ce’ţi curg lacrimi pe obraz şi plângi în multe rânduri?
De ce nu’ţi spui al tău necaz şi stai mereu pe gânduri?
De ce asculţi până târziu cum bate vântul afară?
Şi plângi cu el şi eşti pustiu în fiecare seară…
Te văd mereu că stai ş’asculţi un cântec plin de jale
Văd lacrimile care’ţi curg udând ale tale haine
De ce asculţi până târziu cântări şi rugi greceşti?
Plângând amar şi eşti pustiu şi nu te linişteşti
De ce iubeşti în nopţi de taină imagini preaiubite?
Din Athosul, grădina dragă, plângând cu lacrimi nesfârşite
De ce te rogi de’atâtea ori părintelui iubirii?
Şi stai ş’aştepţi de’atâtea ori în poarta mănăstirii
Mă’ntreb de ce-s aşa tăcut şi care este al meu necaz?
De ce privesc mereu pierdut, de ce’mi curg lacrimi pe obraz
La ce visez cu ochi deschişi la ce gândesc în ceas târziu
La ce mă rog în ascunziş, de ce mi-e sufletul pustiu
Gândesc la Athosul iubit cu nopţi întregi de priveghere
Şi’n inimă mi-a încolţit peste iubire mare durere
Căci am plecat cu hotărâre să nu mă mai întorc nicicând
Cu suflet plin de fericire, cu inima mereu cântând
Mi’am dăruit viaţa toată Măicuţei sfântă şi de vină
Şi’am vrut cu dragoste înfocată să slujesc în a sa grădină.
Şi’mi amintesc ce fericire în Vatopedi eu am găsit
Când m’au primit cu-aşa iubire bătrânii pustnici de la Schit
Cum am trăit noi împreună atâta vreme în unire
Cum mă’nvăţau cu vorbă bună şi inimi pline de iubire
Cu ce sfială am intrat în lavra sfântă şi măreaţă
Şi ce mult eu m’am rugat acolo să mă sting din viaţă
Şi cum cântam la priveghere întreaga noapte, fără tihnă
Nu mai ştiam nici de durere sau de mâncare şi odihnă
Cum mă afundam în rugăciune, lâng’o icoană minunată
Uitând de mine şi de lume lângă Măicuţa preacurată
Şi lacrimi pline de iubire se prelingeau încet pe obraz
Cuprins de sfântă fericire cădeam adesea în extaz
Şi când ieşeam de dimineaţă cu inimi vesele şi pline
Ne mângâia uşor pe faţă un vântecel ca o lumină
Priveam cum soarele răsare şi întunericul despică
Şi cum apare el din mare şi’ncet spre ceruri se ridică
Priveam spre marea cea albastră ce se-ntinde până-n zare
Spre pescăruşii zburând pe coastă, spre navele din depărtare.
Spre florile de dimineaţă ce’ncet corolele’şi deschid
Spre fortăreaţa cea măreaţă a vechiului meu Vatoped
Şi când suna de ascultare ieşeam cu toţii’n pas grăbit
Eu eram pus de cel mai mare ca să mă duc la pescuit…

 

/sfantulmunteathosblog/

 

UN SALUT SATANIST:“Mâna cu coarne” sau “Mano Cornuto”

Bine-cunoscutul simbol satanic – “capra”(coarnele satanei)“Mâna cu coarne” sau “Mano Cornuto”.

Acest gest este un salut satanic, un semn de recunoaştere a membrilor aparţinând sectelor satanice sau altor grupuri necredincioase.

Semnul cu mâna “El Diablo”, este adesea confundat cu semnul surdo-muţilor, “Te iubesc.”
Deşi la prima vedere pare o asemănare accidentală, știm că persoana care a descoperit sau creat acest semn pentru surdo-muţi, nu este altcineva decât Helen Keller, o teosofistă adeptă a ocultismului şi o adoratoare a satanei.
Astfel, ea a spus la un moment dat: “Lucifer reprezintă… Viaţa… Gândirea… Progresul… Civilizaţia… Libertatea… Independenţa… Lucifer reprezintă Cuvântul, şarpele, mântuitorul.”
Oare neintenţionat Keller a creat semnul “te iubesc” pentru surdo-muţi care imită clasicul semn al Satanei? Dorea oare Keller să ne spună “Te iubesc, diavole”?

Semnul satanic apare unde nu te astepti…A fost plantat  pana si in mijlocul unui sobor de preoti ,la o procesiune crestina in orasul Tver,in pravoslavnica Rusie.

Un sobor de preacucernici preoti ortodocsi din Tver (Rusia) și…”mano cornuto” .

 Acesta este si un semn de recunoaştere între cei care sunt membri ai unor organizatii  oculte.

Dar asta nu mai conteaza,acest semn a ajuns  foarte popular si  chiar președintii americani Clinton,Bush jr.si Obama l-au folosit in public,ca sa nu mai spun ca o puzderie de formații si cantareți pop-rock iși “saluta”astfel adepții.

Lucifer nu doarme! Rock on sau….Semnul satanei ?

LOIALI  LUI satan, SAU O SIMPLĂ COINCIDENȚĂ?

Barack şi Michelle Obama

Vice-candidatul republican la preşedinţie ,guvernatorul Alaskai Sarah Palin, cu fiica ei Willow

Bill Clinton

George W. Bush, la inaugurarea din 2005

, blasfemie el. Mandy Moore stele bătai

Aceasta este o coperta albumului  trupei rock Dio .

WOW! – Regele Abdullah

Franţa Preşedintele Sarcozy

Vicepreşedintele american Dick Cheney

Elizabeth Taylor

 Silvio Berlusconi ,Paul McCartney , Bill Clinton 

Courtney Love cu fiica sa

Rock Band Metallica.

ROCK

             

Simboluri oculte satanice la Washington D.C.

 

Maria ( Kennedy ) Shriver la căsătoria ei cu Arnold Schwarzenegger

Tom Ridge , fostul director pentru Securitatea Internă si fostul guvernator de Pennsylvania

Senatorul  american John Edwards

Yasser Arafat

Prim-ministrul italian Silvio Berlusconi

Amy Grant

Sus : Anton Lavey , fondatorul Bisericii lui Satan şi autor al Bibliei Satanice ,pozeaza cu semnul “mano cornuto” cu mana stanga  pe coperta Bibliei satanice.

Se pare ca inceputul l-a facut  în 1955, Harley Clark (in fotografie}. Sa fie astăzi  o simpla coincidenta ca fiecare satanist din lume foloseşte acest salut?

Dan Quayle fostul Vicepresedinte al S.U.A.

              

John Lennon cu semnul satanic pe afisul filmului “Yellow Submarine “

John Lennon ( dreapta jos)

         

Kid Rock ( sus şi jos)

/cersipamantromanesc blog/

 

 

 

 

Despre Rai

 Acum am să vă spun ceva despre Rai într-o istorioară care urmează de aici înainte. V-am spus că marele Apostol Petru pe Tabor ar fi voit veşnic să rămână acolo împreună cu Hristos, învăţătorul său, cu Ilie şi cu Moise, pentru că a gustat câteva clipe din slava raiului şi din slava dumnezeirii lui Iisus Hristos. Şi iată ce am a vă spune.

 A fost în Constantinopol un împărat roman pe la anul 814 şi a avut un frate al său după trup.Acesta nu s-a mai însurat. A fost un om foarte evlavios, foarte credincios şi văzând cum trece viaţa aceasta ca fumul şi ca visul, ca floarea şi ca umbra, s-a gândit să se ducă la o mânăstire să se facă călugăr. Şi s-a dus la o mânăstire din munţii Constantinopolului, la apa Şangarului. Şi-a împărţit toată averea lui şi a dat-o la săraci şi s-a îmbrăcat în rasa călugărească, primind numele de Cozma. Iar călugării ştiindu-l că învăţase carte cu împăratul şi văzând ascultarea şi smerenia lui, l-au pus stareţ; şi a stăreţit timp de 10-12 ani. Apoi a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut mai mulţi ani, iar în una din zile şi-a dat duhul. Şi s-au adunat călugării care erau aproape trei sute, şi au început a plânge după păstorul lor cel iubit care murise, cu numele Cozma căci aşa îl chema. Şi stăteau uimiţi şi plângeau că un stareţ ca acela nu avusese mânăstirea de la începutul ei.

Dar a murit fericitul Cozma, iar a doua zi, cu voia lui Dumnezeu a înviat.

Când a înviat privea cu ochii, cum stătea culcat cu faţa în sus pe laiţă, în podul casei. Şi cum stătea cu ochii aţintiţi în podul casei, şoptea cu buzele sale încet nişte cuvinte neîncheiate şi neînţelese de nimeni. Şi a stat aşa timp de aproape o zi întreagă. După aceasta a deschis ochii şi când a văzut pe călugări în jurul lui, a început a căuta în sân. Şi căutând în sân, îi întreba pe călugări: „Unde sunt cele două bucăţi de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?” Şi mai trecea oleacă şi iar căuta în sân şi întreba: „Unde sunt cele două bucăţi de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?” Atunci călugării au văzut că el a avut mare descoperire şi au început a plânge, zicând:

– Părinte sfinte, dar cum de vorbeşti sfinţia ta acum? Ştii c-ai murit?
– Ştiu.
– Ştii că de ieri, pe vremea aceasta ai fost mort? Spune-ne nouă, dacă poţi, te rugăm cu lacrimi, unde ai fost 24 de ore, cât ai fost mort? Şi ce pâine ceri de la noi? Ce bucăţi de pâine cauţi în sân? Două bucăţi de păine uscată. Atunci şi-a dat el seama că a fost răpit în cealaltă lume şi a zis ucenicilor săi:

– Dragii mei, adunaţi-vă aici că am să vă spun câte am văzut şi câte am auzit pe unde am fost şi câte mi-a ajutat Dumnezeu să ţin minte. Apoi a început să le spună aşa:
„Ştiu că ieri pe vremea aceasta, am murit. Şi când am murit, au venit în jurul meu o mulţime de diavoli, care de care mai urâţi. Unii boncăluiau ca taurii, alţii nechezau ca şi caii, alţii croncăneau ca şi corbii, alţii şuierau ca şerpii şi toţi se repezeau la mine să mă ia. Şi spuneau: „N-ai făcut pocăinţă destul! Ai fost frate de împărat, ai trăit în palate şi încă nu ţi-ai ispăşit păcatele prin pocăinţă la mânăstire. Eşti al nostru!” Şi zicea stareţul Cozma: „Eu cât am trăit, aveam în chilia mea icoana celor doi apostoli, Andrei şi Ioan Evanghelistul. Şi m-au luat dracii, unii mă împingeau din urmă, alţii mă trăgeau înainte, alţii mă împungeau, alţii mă muşcau şi mă duceau. Iar eu strigam la Maica Domnului şi la cei doi sfinţi apostoli, Andrei şi Ioan Evanghelistul, să vină, să nu mă lase. Şi m-au dus diavolii şi deodată am ajuns la o prăpastie, o râpă, care nu era mai largă decât cât ar arunca un om voinic o piatră, ca o azvârlitură de piatră, dar adâncimea ei era până la iad. Şi se auzeau în acea râpă, în acea prăpastie mari ţipete, mari vaiete, mari tânguiri. Şi peste toţi care erau acolo înăuntru mergea un rând de foc şi ei strigau: „Vai de noi şi de noi şi de cei ce ne-au născut pe noi”. Şi dracii voiau să mă dea în prăpastia aceea. Deodată s-a făcut o punte mică peste prăpastie, numai de două degete, dar fără bară. Şi ziceau dracii: „Din două una ai să faci: ori te dăm aici în prăpastia aceasta, ori treci puntea”. Şi spunea Sfântul Cozma: „Îmi era foarte greu şi una şi alta. De cad în prăpastie, mi s-a spus că aceea este gura iadului şi mă înghite şi nu mai ies. Ca să mă sui pe punte era de asemenea imposibil că toţi cădeau. Atunci când ei mă târau să mă arunce în flăcări, am strigat: Maica Domnului, nu mă lăsa! Şi deodată a apărut o femeie îmbrăcată în alb, ca fulgerul, şi doi apostoli. Erau Andrei şi Ioan Evanghelistul. Şi a zis Maica Domnului către Apostoli: „Ioane şi Andrei, luaţi sufletul acesta din mâinile dracilor şi-l duceţi până la Raiul desfătării”. Şi atunci dracii au fugit toţi, şi m-au luat cei doi apostoli, iar Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Şi a zis apostolul: „Nu te teme, frate Cozma, de acum mergi cu noi. Sai pe punte!” Şi-au sărit ei pe puntea aceea numai de două degete. Şi un apostol mă ducea de mână înainte şi unul mergea în urmă şi mă ţinea. Şi-am trecut acea mare prăpastie pe puntea cea îngustă, dar la capătul punţii, era un arap care se părea că ajunge până la nori şi limba lui de zeci de metri afară de focşi ochi de flăcări şi acest arap stătea cu o mână deasupra prăpastiei şi mâna aceea care stătea deasupra prăpastiei era umflată ca un stâlp, iar cealaltă era zbârcită şi lungă. Acela când ne-a văzut pe noi cu greu s-a dat în lături şi scrâşnea cu dinţii la mine: „Mi-ai scăpat de data aceasta, dar ai să mai vii odată pe aici”. Şi eu, după ce am trecut de arapul acela, am întrebat pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:

– Sfinţii ai lui Dumnezeu Apostoli, cine este arapul acela care stă la capătul punţii aceleia pe unde am trecut?
– Acela este satana. Ai auzit ce spune Apostolul Petru? Domnul puterii văzduhului.
– Dar de ce are mâna aceea umflată, care o întinde deasupra prăpastiei aceleia?
– De-atâtea suflete câte ia de pe punte, şi-i aruncă mereu în gura iadului. Că veşnic, veşnic vin de pe faţa pământului şi i s-a umflat mâna cât ia de pa punte şi aruncă în iad!
– Dar eu, am întrebat, am să scăp de el?
– Tu ai să scapi, fiindcă ai avut pe Maica Domnului ocrotitoare şi pe noi. Deci nu te teme de el, căci mergem până la Raiul desfătării. Şi am mers după ce am trecut de arapul acela şi am dat de nişte câmpii verzi cu milioana de milioane de flori de multe feluri de culori şi era o mireasmă de flori cum nu este pe faţa pâmăntului şi cum nu poate să-şi închipuie nimeni. Şi florile acelea le bătea un vântişor aşa cald, iar deasupra florilor erau cete, cete de copii cu aripi strălucitoare, care mergeau şi zburau deasupra florilor şi cântau aşa: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”. Mergând noi printre milioanele acelea de grupuri de copii, care zburau pe deasupra florilor, în mijlocul acelei câmpii am zăzut un bătrân cu barbă albă, frumoasă, veşmintele lui străluceau ca soarele şi am mers acolo. Şi când am mers noi cu apostolii, cu Andrei şi cu Ioan, bătrânul acela a binecuvântat pe apostoli şi i-a sărutat pe frunte, iar ei i-au sărutat mâna. Atunci am întrebat eu pe apostoli:

– Domnii mei, cine este bătrânul acesta aşa de frumos şi de ce sunt atâtea milioane de copii care zboară pe aici?
– A auzit de „Sânul lui Avraam”?
– Am auzit în Evanghelie.
– Ei, acesta este Avraam Patriarhul, iar milioanele de copii care cântă aici şi zboară pe deasupra florilor sunt sufletele drepţilor care au intrat în „Sânul lui Avraam” şi care au fost drepţi şi milostivi ca el.

După aceea ne-am luat rămas bun, de la acela care zicea că este Avraam şi am pleact zburând; mergeam prin văzduh cu iuţeală mare şi am ajuns în altă parte şi acolo odată s-au făcut nişte ziduri de aur şi de pietre scumpe şi nişte porţi în forma fulgerului, iar nişte tineri foarte frumoşi, încinşi cu curcubee de aur, stăteau la porţi şi aveau săbii de foc; la poartă şi pe poartă era, ca şi cum ar răsări soarele, lumină ca fulgerul. Şi au întrebat acei de la poartă pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:
– Unde duceţi sufletul acesta?
Şi a zis Apostolul Andrei:
– Avem poruncă de la Maica domnului şi de la Domnul nostru Iisus Hristos să-l ducem până la Raiul desfătării.

Atunci s-au deschis porţile singure şi am intrat după acele ziduri. Acolo am văzut nenumărate biserici şi palate ale cerului. Nimeni nu putea să numere atâtea biseric, şi atâtea minuni se vedeau, încât limbă de om nu poate povesti. Erau pomi care numai pe o singură ramură rodeau 60-70 feluri de roade. Florile şi frunzele pomilor cântau slavoslovia lui Dumnezeu. Şi fiecare pom avea un cort; dar nici pomii nu semănau unii cu alţii şi nici corturile. Şi în cort era o masă şi un scaun de aur şi bucate şi băututri scumpe pe masă. Dar bucatele nu semănau, iar la fiecare cort, la fiecare masă stătea o persoană foarte frumoasă, ca de treizeci de ani. Toţi erau de această vârstă, căci la judecată toţi vor învia cu vârsta de treizeci de ani, după cum arată Sfinţii Părinţi. Şi acolo cântau păsări, milioane şi milioane, dar nici păsările dintr-un pom nu semănau cu cele din alţi pomi. Culoarea aripilor păsărilor numai Dumnezeu o ştia şi păsările acelea unele erau albastre, altele roşii, altele vişinii, altele gri, altele albe, altele trandafirii, şi cântau negrăită frumuseţe, psalmi şi rugăciuni. La unul pomul era de mărgăritar, la altul de onix, la altul era de rubin, la altul era de safir, la altul era de ametist, şi aşa mai departe. Şi mesele, la unul era de marmură, la altuş de aur, la altul de argint, şi nici scaunele nu semănau. Şi era atîta frumuseţe şi atâta cântare acolo, iar mulţimea pomilor şi a corturilor şi felurimea aceea atât de frumoasă nu mai avea margini. Şi mergând noi pe acolo, eram uimiţi de atâta frumuseţe şi cântare. Atunci am întrebat pe Apostolul Andrei:

– Domnii mei, aici este Raiul desfătării?
– Nu frate, de abia am ajuns la pământul celor blânzi.

Vezi ce spune în fericirea a treia din Evanghelie: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Să nu credeţi că este vorba de pământul acesta stricăcios. Auzi ce pământ îi aşteaptă pe cei blânzi! Şi de-abia am ajuns la pământ şi am întrebat:
– Dar de ce corturile sunt altfel şi bucatele şi băuturile altfel şi pomii altfel şi scaunele altfel şi păsările cântă altfel dintr-un copac în altul?

Atunci mi-a spus Apostolul Andrei:
– N-ai auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie? În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Deci aici, frate Cozma, să ştii că şi cortul şi masa şi pomul şi poamele şi păsările toate sunt după mărimea faptelor bune ale fiecărui om. Cum şi-a împodobit cineva pomul pe faţa pământului cu post, cu facere de bine, aşa îl găseşte dincolo şi se va veseli în vecii vecilor, că aici nu mai este bătrâneţe, nu mai este boală, nu mai este moarte, nu mai este durere. De aceea este depărtare şi deosebire de la un pom la altul, pentru că este după măsura faptelor bune ale fiecărui suflet care a ajuns aici. Şi a mers sufletul dreptului aceluia zburând ca gândul, că aşa merge sufletul ca razele soarelui de repede. Şi a mers cam cât ar merge un om cinci sute de ani pe jos. Noi am mers deci în câteva minute, pentru că mergeam ca gândul. Şi am dat de alte zidiri de milioane de ori mai frumoase ca cele dintâi. Şi la alte porţi în forma fulgerului şi la ele nu mai erau tineri, ci erau serafimi cu şase aripi care păzeau. Şi am întrebat:

– Domnii mei, ce ziduri, ce cetate este aici?
Şi au zis:
– Acum, frate, ne apropiem de Palatul Noului Sion al lui Hristos, care-l va da celor doisprezece Apostoli după Judecata de Apoi.

Şi îndată porţile cele în chipul fulgerului s-au deschis şi serafimii aceia au întrebat:
– Unde duceţi sufletul acesta?
Şi a zis Apostolul Ioan Evanghelistul:
– Poruncă avem de la Mântuitorul şi de la Maica Domnului să-l ducem până la Raiul desfătării.

Atunci ne-au dat drumul şi am intrat.

Când am intrat dincolo de aceste ziduri, am văzut munţi de aur şi am văzut un palat, care avea douăsprezece temelii, cum spune la Apocalipsă, cu douăsprezece pietre scumpe şi douăsprezece uşi în douăsprezece părţi şi acoperit cu aur curat şi lumina ca ziua şi era o lumină acolo care strălucea de milioane de ori ca soarele, iar soarele nu se vedea acolo. Şi palatul acesta avea douăsprezece uşi şi n-am văzut acolo nici pasăre, nici om, nici fiară, nici îngeri, nici oameni. Şi am întrebat pe Apostolii care mă conduceau:

– Domnii mei, ce este palatul acesta şi câtă mărime are?
Şi a zis Apostolul Andrei:
– Acest palat este atât de mare, cât ar merge un om o mie de ani pe jos şi nu-l înconjură. Acesta este palatul celor doisprezece Apostoli, care se cheamă Noul Sion şi care-l vor lua Apostolii după Judecata de Apoi pentru osteneala lor, că au predicat Evanghelia în lume şi au murit martiri şi li s-au tăiat capetele pentru dragostea şi credinţa în Iisus Hristos.

Şi am trecut şi de acel palat şi zburam peste munţii cei de aur şi era o mare de cristal, cu apa ca cristalul de limpede şi avea o mireasmă de trandafiri care nu se poate spune pe faţa pământului. Şi am trecut pe deasupra acelei mări şi am ajuns la un râu care curgea ca cristalul şi erau ierburi şi flori multe şi nişte copaci înalţi şi foarte frumoşi, cum nu am mai văzut pe faţa pământului şi erau flori până sus şi nişte păsări mari cântau acolo şi ziceau aşa:
Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Şi am întrebat pe Apostolul Andrei:
– Domnul meu, ce zic păsările acestea, căci cântă din psalmi?
– Ai auzit ce zic? Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Păsările acestea, fiule, nu mai mor în veacul veacului. Ele sunt pline de Duhul Sfânt şi proorocesc şi arată că aici în frumuseţea aceasta nu are să poată intra nimeni decât acela căruia i se vor ierta păcatele şi i se vor acoperi fărădelegile.

Atunci am întrebat:
– Dar care păcate se iartă la om şi care se acoperă?
Şi a zis:
– Păcatele pe care le-a cunoscut omul că sunt păcate şi le-a mărturisit la duhovnic şi i-a părut rău şi a făcut canon pentru ele, se iartă. Iar acelea pe care omul nu le-a ştiut că sunt păcate sau le-a uitat, nu din rea voinţă, ci din neputinţă, acelea se acopăr din mila lui Dumnezeu, că altfel nici un suflet nu ar fi ajuns aici. Pentru că, auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerurilor. Mergând noi aşa, s-a făcut un tunel, un munte de aur şi un tunel mare, dar tunelul acela lumina ca soarele şi acolo era o masă mare, căreia nu i se vedea marginea. Şi stăteau oamenii la mese şi îngerii slujeau la mese şi puneau băuturi cereşti şi mâncăruri cereşti şi era mare veselie. Şi erau mii şi mii care se veseleau şi cântau şi stăteau la mese.

Şi spune Sfântul Cozma:
– Când m-am uitat la masă, am început a cunoaşte oameni de la noi din oraş, din Constantinopol şi din sat şi călugări de-ai noştri şi neamuri care au mers la bine şi foarte mă bucuram că am dat acolo peste oameni cunoscuţi. Dar ce folos, că am stat acolo numai câteva minute şi numai am auzit un glas: „Luaţi pe stareţul acesta de aici, şi-l duceţi înapoi, iar în locul lui aduceţi pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Trăian!” Că era mânăstirea de la Alfa apropiată de mânăstirea Trăian cum este mânăstirea noastră, Sihăstria, aproape de mânăstirea Secu, aproape. Şi îndată a venit îngerul Domnului, zicând:
– Frate Cozma, iată n-am ajuns la Raiul desfătării.
– Dar unde suntem?
– Dacă treceam tunelul acesta ajungeam în Raiul desfătării, dar este porunca lui Hristos să te ducem înapoi în trup, căci plâng călugării după tine, că au rămas fără păstor. Şi avem poruncă să te ducem. Deci nu mai ajungem la Raiul desfătării. Deci, mi-am luat rămas bun de la aceia şi toţi îmi spuneau: „Nu te teme, frate Cozma, că tot aici ai să vii, când va fi sfârşitul tău!” Şi m-au luat pe altă cale şi am trecut şapte iezere de munci, şi m-au dus de am văzut muncile iadului şi am ajuns iarăşi în câmpia aceea unde era Avraam şi ne-am dus la el şi a întrebat Patriarhul Avraam:

– Dar l-aţi dus până la Raiul desfătării?
Iar ei au zis:
– Nu, ci până aproape de Raiul desfătării, căci a venit poruncă de la Dumnezeu să-l ducem în trup şi să învie, căci plâng după el fiii săi duhovniceşti!
Atunci Avraam a zis:
– Dacă se duce înapoi pe faţa pământului şi învie, am să-i dau şi eu ceva.

Şi mi-a dat un pahar de aur cu vin, şi trei bucăţi de pâine albă, curată. Şi-am băut din vinul acela puţin, şi atât era de bun şi dulce că a trecut în toate simţirile mele şi ştiu că am mâncat şi o bucată de pâine şi am zburat din grădinile acelea. Şi am ajuns iarăşi la arapul acela care se lăuda că am să mai trec şi am trecut iarăşi prăpastia aceea mare pe care o trecusem şi deodată m-am văzut în mânăstire şi acum, cum mă vedeţi. Ştiam că Patriarhul Avraam mi-a dat trei bucăţi de pâine, şi numia una am mâncat-o şi am băut vin acolo în „Sânul lui Avraam”. Însă două bucăţi de pâine au rămas şi ştiu că le-am pus în sân. Aceasta caut eu acum. Vă rog, daţi-mi cele două bucăţi de pâine pe care mi le-a dat Părintele Avraam, căci ştiam că le-am pus în sân. Şi dacă vreţi, duceţi-vă repede până la Mânăstirea Trăian şi vedeţi dacă monahul Atanasie nu cumva a murit! Când s-au dus fraţii, atunci îl scoteau pe năsălie din chilie. Şi a spus cuviosul Cozma: Ştiţi unde se duce Atanasie? Se duce în preajma Raiului desfătării, la acea masă, îngerească, căci am auzit că mi-a spus mie: „Luaţi-l pe acesta de aici, duceşi-l în trup, că plâng călugării după el şi aduceţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Traian”. Deci să ştiţi că monahul Atanasie s-a dus în locul meu şi se va bucura în vecii vecilor. Aşa a fost Sfântul Cozma în Rai şi a văzut acolo şi pământul celor blânzi şi lăcaşul drepţilor. Aduceţi-vă aminte de predica aceasta, de pământul celor blânzi că fiecare îşi împodobeşte acolo pomul şi masa şi bucatele şi poamele şi păsările, toate, după cum se va osteni în viaţa aceasta ca să facă voia lui Dumnezeu. Apostolul Pavel zice: Petrecerea noastră este în ceruri. Ferice de creştinul acela care trăieşte pe pământ, iar cu mintea lui trăieşte în cer; cu mintea lui se înalţă la Dumnezeu şi după puterea lui se osteneşte să facă fapte bune, ca să se ducă în Raiul desfătării. Acolo nu mai este moarte, nu mai este bătrâneţe, nu mai este durere, nu mai este boală, nu mai este frică. Ci veşnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, dreptate şi bucurie şi pace întru Duhul Sfânt.

Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să ne ajute la toţi să ajungem şi noi păcătoşii măcar cât de cât să moştenim „un colţişor de Rai”, cum spune bătrânul Părinte Paisie câteodată la molitfă, numai să nu fim afară de Raiul lui Dumnezeu, ca nu cumva, Doamne fereşte, să ne chinuim în veci.

Părintele CLEOPA

Extras din Ne vorbește părintele Cleopa 2, Editura Episcopiei Romanului, 2001, p. 98 – 111

 

De ce nu este bine să luăm „părticele” acasă?

 Unii preoți, dorind să se evidențieze prin practici „deosebite” dau părticele acasă credincioșilor,  pentru a fi consumate după o perioadă de post sau anumite canoane rânduite. Că oamenii sunt îndemnați la rugăciune nu este un lucru rău în sine, ci faptul că se încurajează practici fără fundament în rânduiala ortodoxă trebuie să ne îngrijoreze. De ce este important ca miridele, numite și părticele, să rămână pe sfântul disc?

            De mai multe ori  mi s-a solicitat de către unii credincioși să le dau  părticele ca să le ia acasă.  De fiecare dată am încercat să-i lămuresc că nu este corect și că nu există în rânduiala ortodoxă această practică. Cineva mi-a reproșat că nu am bunăvoință să le împlinesc doleanța zicându-mi: ,,dar, am fost la părintele  cutare, cutare, și mi-a dat. Sfinția ta de ce nu dai, ori nu știi ori  nu vrei să ne ajuți”.  Nădăjduiesc că după ce a primit lămuririle necesare să nu mai fi cerut și de la alt preot părticele. Deși în ultimul timp am observat că  cererile în acest sens sunt mai rare, obiceiul totuși persistă. Într-o atare situație se cere clarificată dilema  legată de părticelele scoase  la Proscomidie, ce sunt ele și care este rostul lor în cadrul Sfintei Liturghii.

Părticele sau miridele se scot de către preoții slujitori ai Sfintei Liturghii în prima parte a acesteia, numită Proscomidie. Miridele se scot și se așează în jurul bucății de presforă, numită Agneț, pregătită tot în cadrul aceleiași slujbe pentru a deveni trupul Mântuitorului Hristos. Prima miridă, este scoasă și așezată în dreapta Agnețului și o închipuie pe Maica Domnului, apoi, în  stânga, se așează într-o ordine stabilită de liturghier a nouă miride închipuind cele nouă cete de sfinți: îngeri, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici și mucenițe, cuvioși și cuvioase, doctori fără de arginți, sfântul proslăvit în ziua respectivă alături de sfinții Ioachim și Ana, iar a noua, în cinstea sfântului Ioan Gură de Aur, sau a Sfântului Vasile cel Mare, conform cu liturghia ce urmează a se săvârși. Slujba Proscomidiei continuă cu rânduirea  pe sfântul disc  a altor trei miride mai mari pentru ierarhi, cârmuirea țării și apoi pentru ctitorii bisericii respective. După acesta preotul, din  ultimele două prescuri – cinci se întrebuințează la Sfânta Proscomidie – folosind copia (un cuțit în formă de săgeată amintind de sulița cu care Hristos Domnul a fost străpuns în coastă), scoate firmituri mici, numite miride sau părticele și le așează în fața agnețului, de-a dreapta și de-a stânga, pentru vii și adormiți, pomenind acatistele sau pomelnice primite de la credincioși. Unii preoți, dorind să se evidențieze prin practici „deosebite”, din acele miride dau credincioșilor, pentru a fi consumate după o perioadă de post sau anumite canoane rânduite. Faptul că cei ce le primesc sunt îndemnați să se roage și să postească, nu este un lucru rău în sine. Greșit este că se încurajează practici fără fundament în rânduiala ortodoxă, referitoare la consumarea părticelelor.

Așadar, de ce nu este corect să primească acasă credincioșii părticele și de ce este important ca acestea să rămână pe sfântul disc?  Pentru că acestea ne închipuie pe noi, Biserica luptătoare, cei vii, precum și Biserica triumfătoare, cei adormiți. După momentul transformării  pâinii și vinului  în cadrul sfintei liturghii, în trup și sânge al Domnului, preotul, la sorocul rânduit, se împărtășește, apoi cheamă la potir  pe credincioși împărtășindu-i, după care pune în potir  toate  miridele ce au fost așezate în jurul sfântului agneț, rostind pentru fiecare o rugăciune. Ajungând la părticele scoase  pentru cei vii și adormiți rostește: „spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit și sfânt  sângele Tău pentru rugăciunile sfinților Tăi”. În acel moment preotul, cu grijă ia toate acele miride și le cufundă în Sfântul Sânge al Mântuitorului din potir. Este momentul când, potrivit  rugăciunii spuse, Dumnezeu Tatăl, se îndură prin jertfa Fiului Său de noi, care am fost acolo pomeniți, vii și adormiți ușurându-ne de povara păcatelor săvârșite. Astfel, simțim din plin bucuria, pacea și binecuvântarea milostivirii Domnului. Sufletele celor adormiți trăiesc aceeași bucurie a comuniunii și împărtășirii din iubirea Preasfintei Treimi. Or, dacă preotul ar înstrăina părticelele, atunci nu ar mai avea ce așeza în potir, pe de o parte, dar pe de cealaltă, rugăciunea credinciosului nu va cunoaște întâlnirea cu Hristos. Se mai vehiculează informația că doar anumiți slujitori ai sfintelor altare pot scoate părticele. Este un neadevăr căci toți preoții  săvârșind dumnezeiasca liturghie, potrivit rânduielii, scot miride  pomenind pe credincioșii pentru care se roagă.

Așadar, scoaterea miridelor are o semnificație bine statornicită de dumnezeieștii Părinți și de aceea nu trebuie să ne abatem de la respectivele rânduieli. Bunăoară, prin părticelele în cinstea sfinţilor, Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că prin ei „a moştenit aievea Împărăţia cerurilor” (Evrei12,23). Mântuitorul a zis că unde va fi El, acolo să fie şi cei ce-I slujesc (Ioan 12,26). Evident că există o deosebire între scopul pentru care se scot miridele pentru sfinţi şi scopul pentru care se scot celelalte, pentru vii și adormiți. Astfel, cele pentru sfinţi reprezintă o formă a cultului de veneraţie faţă de sfinţi, iar celelalte se scot spre „pomenirea şi iertarea păcatelor credincioşilor vii şi morţi.” Aşezarea  tuturor miridelor pe sfântul disc, în jurul Sfântului Agneţ, are un sens mistic şi eclesiologic în acelaşi timp. Astfel, ceea ce se află acum pe sfântul disc este imaginea Bisericii Universale, din toate timpurile şi locurile, atât cea luptătoare cât şi cea biruitoare, adunată în jurul Întemeietorului şi Domnului ei, Mântuitorul Iisus Hristos, ca o împlinire a cererii din rugăciunea arhierească, în care Domnul Hristos cere Tatălui ca unde este El, acolo să fie şi cei ce cred în El (Ioan 17,24). În acest sens Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „Am înţeles cum prin această dumnezeiască închipuire şi istorisire a Sfintei Proscomidii, vedem pe Însuşi Iisus şi întreagă Biserica Lui. Îl vedem în mijloc pe Hristos Însuşi, Lumina cea adevărată şi viaţa cea veşnică. El este în mijloc prin Agneţ, iar Maica Lui de-a dreapta prin miridă, sfinţii şi îngerii de-a stânga, iar dedesubt întreaga adunare a credincioşilor Lui dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni şi Dumnezeu în mijlocul celor îndumnezeiţi, care se îndumnezeiesc de la cel ce după fire este Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru dânşii. Aceasta este Împărăţia ce va să fie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu este cu noi, văzut şi împărtăşit.” În același timp imaginea sfântului disc reprezintă, în sens eshatologic, şi tronul Mântuitorului ca Împărat în mijlocul Bisericii Sale, precum şi scaunul Său la judecata de apoi.

Cunoscând toate acestea, vom înțelege și vom trăi mai intens taina dumnezeieștii Liturghii și nu vom mai  încuraja aceste practici străine de duhul Sfintei noastre Ortodoxii.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: http://www.doxologia.ro

 

Aşteptări de la Sfânta Împărtăşanie

Cel mai adesea, rodul împărtăşirii are un gust de pace dulce în inimă; uneori aduce luminarea gândului şi darul evlaviei către Domnul, alteori aproape nimic nu se vede…

 Când mergi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inimă, cu credinţa deplină că vei primi pe Domnul întru tine şi cu smerenie adâncă faţă de aceasta. Lasă în seama lui Dumnezeu însuşi starea de spirit care va fi după aceasta. Mulţi au anumite aşteptări de la Sfânta Împărtăşanie înainte de vreme, şi atunci, fără să vadă ceea ce au dorit, se simt tulburaţi, şi însăşi credinţa lor în puterea Tainei este zdruncinată. Slăbiciunea nu se află în Taină, ci în dorinţa uşuratică. Nu-ţi promit nimic. Lasă totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singură milostivire – să te întărească în tot felul de fapte bune ca să fii plăcută înaintea Lui. Cel mai adesea, rodul împărtăşirii are un gust de pace dulce în inimă; uneori aduce luminarea gândului şi darul evlaviei către Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar după aceea în problemele omului se observă o mare putere şi hotărâre în sârguinţa lui. Voi mai spune apoi că nu vedem roade clare din Sfânta Împărtăşanie pentru că luăm împărtăşania rareori. Fă-ţi o regulă din a lua împărtăşania cât de des posibil şi vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine. Mă rog tot timpul şi voi continua să mă rog ca Dumnezeu să te ajute să te apropii de cele două Taine într-o totală înnoire a duhului tău. Doresc binele sufletului tău în toate lucrurile. Dumnezeu să te ajute!

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, Editura Buna Vestire, Bacău, 1998, p. 188-191)

Sursa: http://www.doxologia.ro/

 

Stareţii de la Optina – sfaturi despre Împărtăşirea deasă

La sfârşitul scrisorii vă exprimaţi dorinţa de a vă împărtăşi mai des cu Sfintele Iui Hristos Taine, ca urmare a stării dumneavoastră bolnăvicioase, şi dorinţa aceasta este vrednică de laudă. Singur mi-aţi scris că după împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine vă este mai bine sufleteşte şi trupeşte. De aceea, să nu vă lăsaţi influenţat de boală şi chiar în chilie să vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine mai des. (Cuviosul losif, p. 74) Îmi scriaţi despre dorinţa frăţiei voastre de a vă împărtăşi des cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului nostru. Este bună, numai că trebuie să vă apropiaţi cu evlavia cuvenită şi cu pregătirea după rânduiala bisericească. (Cuviosul Anatolie, 9, p. 90). Domnul să-ţi ierte greşelile tale, numai să nu refuzi să te împărtăşeşti mai des cu Sfintele lui Hristos Taine, căci în acestea există mare ajutor şi mila lui Dumnezeu. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a l -a, pp. 70. Fiind bolnavă, te-ai împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în fiecare săptămână şi te întrebi dacă nu este prea des. Dacă eşti bolnavă grav, te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi mai des. Să nu te îndoieşti deloc de aceasta. (Cuv. Ambrozie, 23, Partea a lll- a, pp. 110)

Extrase din: Filocalia de la Optina vol.ll, Egumeniţa, 2010

Sursa:http://www.impantokratoros.gr/staretii-de-la_optina.ro.aspx

Publicat de Pr. Claudiu 

/redescoperireasfinteieuharestii blog/

 

Sfânta Euharistie între mit şi realitate

Răspunsuri la întrebări esenţiale

 1.     Întrebare: Ce este Sfânta Euharistie?

Răspuns: Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, ne împărtăşim în mod real cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos prezente prin prefacerea elementelor la Sfânta Liturghie. Sfânta Euharistie este ceea ce înţelegem în general prin ,,Sfintele Daruri”,,,Dumnezeieştile Taine” ,,Sfânta Cuminecătură”, ,,Sfânta Împărtăşanie” sau ,,Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos”. Cuvântul ,,Euharistie” vine din limba greacă şi înseamnă  ,,mulţumire”. Este cea mai importantă dintre Sfintele Taine, în sensul că, dacă prin celelalte Taine creştinul primeşte harul divin într-un sens limitat, prin Sfânta Împărtăşanie primeşte Însuşi Izvorul harului, care este Hristos.

     Sfânta Euharistie formează centrul vieţii noastre duhovniceşti. Fără de aceasta nu putem avea viaţa în Hristos, nu ne putem mântui. Căci aşa ne spune Mântuitorul: ,,De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi” (Ioan 6, 53). Hrănindu-ne cu Hristos prin Sfintele Taine creştem duhovniceşte şi putem astfel deveni una cu El. Aşadar, Sfânta Împărtăşanie este adevărată mâncare şi adevărată băutură pentru suflet, care ni se dă „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“. Aşa cum trupul nu poate trăi fără mâncare şi fără băutură, nici sufletul nu poate trăi cu adevărat fără Sfânta Împărtăşanie.

     Euharistia este cea mai mare taină: ,,Mai încolo de ea nu se poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva”, aflăm la Sfântul Nicolae Cabasila în cartea sa ,,Despre viaţa în Hristos”. Este Taina prin excelenţă a Bisericii, căci ,,Sfintele Taine sunt Trupul şi Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtăşire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele”.

      Prin Sfintele Taine, Hristos ne uneşte cu sine şi ne împarte darurile Sale cele bogate, după vrednicia şi după măsura curăţiei fiecăruia. Unirea sufletelor cu Hristos trebuie să fie necurmată (continuă) pentru a avea odihnă deplină, căci ,,după cum ochiul nu poate să vadă fără lumină, tot aşa nici sufletele nu pot vieţui şi nu pot avea pace adevărată fără Hristos”. Chiar după Botez, dacă cel ce s-a unit n-a rămas în unire cu El, ,,acela este tot vrăjmaş şi nepărtăş la bunurile cele dumnezeieşti”. Însă, tot aşa,,Dumnezeu Se îndură de orice om care poartă chipul Unuia-Născut şi care mănâncă Trupul Lui şi se face un duh cu El; fără de acestea, orice om rămâne tot omul cel vechi, cel urât de Dumnezeu şi neavând nimic în comun cu El”.

2.    Întrebare: Este deplină participarea noastră la Sfânta Liturghie dacă nu ne împărtăşim?

3.    Întrebare: Care sunt temeiurile ortodoxe pentru o împărtăşire continuă cu Sfintele Taine?

4.     Întrebare: Cum putem să ne împărtăşim cu vrednicie?

5.    Întrebare: Care este legătura dintre Spovedanie şi Euharistie? Este obligatoriu să ne spovedim de fiecare dată când ne împărtăşim?

6.    Întrebare: Cum trebuie să postim înainte de a ne împărtăşi? Care este postirea euharistică?

7.    Întrebare: Cum trebuie să se pregătească cei căsătoriţi pentru împărtăşire?

8.     Întrebare: Cum ne pregătim înainte de împărtăşire?

9.    Întrebare: Este datoare mama să-şi împărtăşească des copiii? Cum se pregătesc copiii pentru împărtăşire?

10.     Întrebare: Ce păcate ne opresc de la împărtăşirea cu Sfintele Taine? Cei stăpâniţi de patimi se pot împărtăşi?

11.    Întrebare: Care sunt consecinţele abţinerii de la Sfintele Taine?

12.     Întrebare: Cât de des trebuie să ne împărtăşim?

13.     Întrebare: Putem primi Sfânta Împărtăşanie dacă ne ştim păcătoşi?

14.     Întrebare: Putem să ne împărtăşim de Hristos şi în alte chipuri, altele decât prin Sfânta Euharistie?

15.     Întrebare: Se pot transmite boli prin Sfânta Euharistie?

16.     Întrebare: Există posibilitatea ca cei ce se împărtăşesc des să facă sminteală printre cei care se împărtăşesc rar sau la soroace (cele 4 posturi, la 40 de zile, o dată pe an)?

17.    Întrebare: Cei vii se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos prin scoaterea miridelor la Proscomidie? Dar cei adormiţi?

18.    Întrebare: Cum ne unim cu Hristos şi cu Biserica prin împărtăşirea cu Sfintele Taine?

19.    Întrebare: Ce facem dacă duhovnicul nu este de acord cu împărtăşirea continuă?

Vă aştept cu toată dragostea să răspundem împreună acestor întrebări (şi a altora propuse de dumneavoastră) pe linia împărtăşirii continue, având ca puncte de reper: texte patristice, studii, articole ortodoxe, exemple din viaţa personală… Îmi doresc, ca împreună, prin voia lui Dumnezeu şi lucrarea noastră să alcătuim un ghid/minicatehism care să răpundă nevoilor duhovniceşti a creştinilor dornici de o legătură continuă şi sănătoasă cu Hristos prin împărtăşirea sistematică cu Sfintele Taine.

17.07.2013

Pr. Claudiu/redescoperireasfinteieuharistii blog/

 

Prin Moldova bântuie o nălucă îmbrăcată în rasă şi cu cruce la gât. Îi place să se numească “ieromonahul Gavriil”

       Ca urmare a mai multor sesizări din partea unor clerici şi laici, am hotărât să aduc la cunoştinţă faptul că, în ultima vreme, prin mănăstirile (şi chiar parohiile) din România şi Republica Moldova, umblă un tânăr individ pe numele Găzdaru Marian, originar din Slobozia (jud. Ialomiţa, România), care se dă drept „ieromonahul Gavriil” şi care se cere/se oferă de a sluji, pozându-se pe lângă clerici şi personalităţi bisericeşti. În acelaşi timp, sute de oameni se plâng că au fost rugaţi să-l găzduiască, după care l-au văzut beat şi ademenind fete tinere. Un preot care l-a spovedit o perioadă şi cunoaşte rătăcirile lui Găzdaru Marian spune că acesta avea tendinţe schismatice şi chiar dereglări psihice. Cei care-l cunosc afirmă că el n-a fost niciodată călugărit şi hirotonit sau, cel mult, a fost „hirotonit” de pseudo-mitropolitul Ioan Preoteasa din aşa-zisa „Biserică secretă”, dar nu de PS Vincenţiu al Sloboziei, cum se prezenta el. În orice caz el nu este cleric al nici unei eparhii canonice din România sau Republica Moldova şi nu are preoţie valabilă.  După cum e caracteristic acestui fenomen, unii tineri aparent evlavioşi, fără pregătire teologică, dar cu multe închipuiri de sine şi plini de complexe şi frustrări, vor să ajungă preoţi (şi chiar episcopi) şi acceptă să fie „hirotoniţi” de oricine numai să-şi realizeze „visul”. Pe ambele maluri ale Prutului deja bântuie câţiva astfel de „(arhi)episcopi” şi mai mulţi „preoţi”, pe care lumea-i ia de buni. Mulţi dintre ei au convingerea că au de îndeplinit o misiune importantă (aproape profetică) şi fără ei Biserica s-ar pierde. Mai mult decât atât, lor le place să se dea drept schimonahi, stareţi, făcători de minuni, purtători de cruci şi veşminte scumpe, dar mai ales apărători ai unei „Ortodoxii curate”. Sub masca luptei cu ecumenismul ei se rup de Biserică şi trec în diferite grupări pseudo-eclesiastice, unde acced foarte repede în trepte bisericeşti pe care nimeni nu le recunoaşte. La fel de repede aceştia ajung la fapte imorale pe care nici nu vreau să le pomenesc. E un scenariu aproape general valabil pentru toţi carieriştii, mai ales din afara Bisericii Canonice.

       Iată câteva poze cu acest individ. Reţineţi-i chipul şi nu-l primiţi nici pe aproape de Biserică până nu-şi recunoaşte vina şi nu reintră în sânul unei Biserici Canonice (ca laic).  Iar dacă informaţiile despre „ieromonahul Gavriil” se dovedesc a fi neadevărate, eu sunt gata să-mi cer iertare, să public un material de dezminţire (cu poze de la hirotonia canonică) şi să-i sărut mâna! Până atunci „îmi este păgân şi vameş”…

Aici vedeta noastră vizitează mănăstirile din Moldova. La unele dintre ele a şi slujit…

Aici marele „ieromonah” slujeşte undeva în Arhiepiscopia Iaşilor (judecând după poza de pe perete)

Poză pentru efect. Lumea va zice: până şi părintele Savatie îi ascultă cu interes „predicile”

Culoarea roşie de sub rasă ne arată că marele nostru „monah” este purtător de schimă mare (de tip grecesc)

Aici flăcăul nostru se vede deja stareţ, iar mâine-poimâne ar putea apărea deja în haine arhiereşti

/ortodox blog/

 

Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire

                                                                                     Acasă

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamnii au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului. Dacă nu respecți valorile neamului, care sânt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în fața prezentului  și viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

 

Boala ca răsplată

Boala este o răscumpărare a păcatului și nu numai a unui individ ci a unui neam. De asta creștinul este sensibil la boala altuia. Suferința este cea care înnobilează și care ridică blestemul năzuinței pământești. Este o pildă în Pateric: Un bătrân deseori pătimea și se îmbolnăvea. Și s-a întâmplat într-un an să nu se mai îmbolnăvească și s-a întristat cumplit și plângea, zicând: „M-a părăsit Dumnezeu și nu m-a cercetat”…

Copiii noștri

Copiii noștri cunosc toți fotbaliștii pe de rost, dar nu știu numele sfântului pe care îl poartă, nici măcar viața acestuia nu o cunosc și, cu atât mai puțin, Crezul sau alte rugăciuni ale pravilei.

Moartea și viața de apoi

Înțelegerea morții e ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire. Sânt oameni care mor foarte liniștiți, calmi. Așa a murit, Dumnezeu să o ierte!, o maică de-a noastră, Tomaida. S-a ridicat din pat cu un zâmbet senin, în timp ce maica însoțitoare plângea, s-a uitat drept înainte și a zis: „Ia uite ce frumos…!”. Apoi s-a uitat cu tristețe în partea stângă și a zis: „Iată, au venit și ăștia ca să-mi vadă sufletul…!”. Apoi s-a întrebat: „Cât mai e până la ora trei?”. „Păi sântem la ora 11 și jumătate”, i-a spus maica din preajmă. S-a liniștit ca omul care se odihnește înainte de o mare călătorie. Apoi la ora 3 s-a stins cu un zâmbet liniștitor pe față. Maicile au dus-o la Iași, acolo de unde era. M-am dus și eu a doua zi, pe la patru și jumătate, maicile erau la priveghi, după obicei și am luat iconița să o sărut… Dar o maică îmi atrăgea atenția că  maica avea o picătură de sânge în loc de lacrimă și n-am mai fost în stare să o sărut. Suferința ei i-a adus desăvârșirea, lacrima de sânge era viața netrăită aici pe pământ, continuată cu viața de apoi…

Omul și lecția iubirii de Dumnezeu

Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești trebuie să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să te gândești că trebue să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-l iubești pe Dumnezeu.

Omul “adevărat”

Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spiritual în primul rând, ca să simplifice viața, să înțeleagă ceea ce trăiește. Omul vrea și trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentațiile sale. Omul care își face un scop în viață din a aduna averi și bani e un om slab, e câștigat de diavol. După ce dobândește averi capătă frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o esență de viață, el păzește comorile calpe ale diavolului, astfel se pune în slujba acestuia.

Omul sub vremi

Omul nostru e neîncrezător total în tot ce are în față. De ce? Pentru că s-a obișnuit să-i decidă altul soarta, nu să și-o decidp el singur, s-a obișnuit să-i spună alții ce să facă, cât să muncească, unde, omul nu mai are viața lui și intimitatea lui, nu mai are rugăciunea lui, s-a îndepărtat de tot ce ține de libertatea lui interioară.

Omul și nevoile sale

Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană și mijloace, frumuseșe și condiții de viață. Să-ți iei doar cât îți trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul sălbatic nu mănâmcă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decât trebuie, de exemplu, s-ar îngrășa peste măsură și l-ar mânca toate celelalte animale ale pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Așa și omul, dacă se împovărează cu mai mult decât îi trebuie, nu mai poate ține pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască demn, pentru că așa l-a lăsat Dumnezeu, și Dumnezeu i-a dat de toate pentru aceasta, i-a pus la îndemână fructele și tot ce este în grădina raiului.

Omul și îngerul

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Fragmente extrase din Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire-   Aforisme, pilde, sfaturi… alfabetar duhovnicesc, editura CONTA, Piatra-Neamț 2006.

 

Poate cel rău să ne stăpânească sufletele prin codurile de bare?

 

Există, cu siguranţă, forţe antihristice ce ar dori desacralizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un fel de partid politic care să-şi consume energiile în lupte sterile cu un fals antihrist, la ale cărui iluzii ar trebui să se raporteze. Întotdeauna şi la orice oră s-ar primi comandă. Pentru ele ar fi mult mai uşor aşa. Lupta pe orizontală este foarte simplu de câştigat de către acestea, când se face din Antihrist centrul vieţii noastre şi nu există o raportare la Hristos, cu care ar trebui să avem o relaţie vie. Mulţi creştini ortodocşi de astăzi nu-şi fac timp nici măcar pentru rugăciunile de dimineaţă ori de seară, însă discută asiduu teme de provenienţă neoprotestantă referitoare la codurile de bare, noile buletine electronice (un fel de noi carnete P.C.R., spun ei, aducătoare de avantaje materiale şi “pecetluire” în acelaşi timp), sfârşitul lumii (regia, scenariul) şi alte bazaconii, mai ceva ca în teoria drobului de sare. “Ce or să ne facă, ce vom păţi?”. Nu ştiţi cine? „Ei”(?) „masonii, oculta” etc. Îşi lucrează oare liniştit mântuirea creştinul care se teme mai mult de Antihrist decât de Hristos? Evident, nu. Un astfel de război este pierdut chiar din start dacă se luptă după strategia vrăjmaşului şi cu armele sale orizontale, iar nu cu cele duhovniceşti. De fapt, creştinul nu luptă împotriva cuiva, ci pentru a dobândi mântuirea. De ce nu lăsăm oare regia şi scenariul exterior pe seama lui Dumnezeu şi nu ne preocupăm de cele duhovniceşti? Nimeni dintre noi nu este izbit de faptul că parohia a devenit o iluzie. După liturghie nu alergăm nici la spitale către cei bolnavi, nici în temniţă, şi nu ne preocupă prea mult vreo poruncă a iubirii lui Hristos. Scrâşnim însă, temători de moartea trupească, împotriva unor antihrişti iluzorii.

Nu are nici o importanţă că un produs frumos împachetat a fost oferit celui rău, de la producător până la vânzător, de zeci de ori, sau că este contaminat şi nenatural, ci doar faptul că este marcat cu sistemul de bare „ce are inclus semnul Antihristului”. Că statul este înşelat mai puţin în acest mod în sistemul său de impozitare, ori că vânzarea produselor şi contabilizarea datelor devin mai uşoare, nici nu mai contează. Cât despre buletine, lamentările de genul: „Vor şti totul despre noi, nu ne vor mai angaja, vor şti că suntem ortodocşi” etc., aceasta sună mai degrabă a deznădejde necreştină.

Primirea buletinelor după unii ar însemna automat lepădarea de Hristos. Nu ne mai lepădăm de Hristos prin multele noastre păcate developate astăzi cu o gravitate enormă în societatea creştină românească, şi pentru care nu ne simţim deloc responsabili, ori prin faptul că tot mai mulţi ortodocşi botezaţi sunt indiferenţi la Sfintele Taine ori părăsesc Ortodoxia din vina noastră, a creştinilor simpli, ci am ajuns să credem, aşa cum spunea un părinte din Basarabia, că “dacă vom trimite portocale cu semnul Crucii în Turcia, îi transformăm pe toţi musulmanii de acolo în creştini. Am rezolvat problema.” Teoria că “suntem pecetluiţi prin codurile de bare” etc. s-a produs mai întâi în lumea protestantă. Sfinţii Părinţi au pus accentul pe viaţa duhovnicească trăită în Biserică. Pocăinţa trebuie să fie plină de bucurie şi de nădejde “că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Evenimentele exterioare, oricât ar fi de înspăimântătoare, dacă suntem pregătiţi duhovniceşte (pentru dragostea lui Hristos, nu pentru ele), sunt totuşi trecătoare. Dacă nu vom trăi după duh, fie că ne va afla moartea, fie că va veni peste noi ziua certării, vom fi pecetluiţi în viaţa noastră netrăită după Hristos.

Iar pentru că tot se alcătuiesc astăzi anumite broşuri, în care politicul şi-a ales ca şi câmp de bătălie Biserica, de ce nu ar fi dezbătută în paginile lor întreaga problematică a buletinelor electronice, 666, coduri de bare etc., din Bisericile respective (greacă şi rusă), de unde provin textele, ci doar părtinitor? Cei doi mari părinţi ai Greciei contemporane, părintele Porfirie şi părintele Paisie, de pildă, nu s-au pus de acord în această privinţă. Părintele Cleopa şi părintele Sofian s-au referit la trăirea duhovnicească autentică a creştinului ortodox, indiferent de vremurile apocaliptice, care vor urma negreşit, sub o formă sau alta, şi cărora nu le vor face faţă nicidecum dacă nu trăim creştineşte, ci devenim doar „savanţi în codurile de bare”. Iată, în încheiere, atitudinea părintelui Porfirie în această chestiune (scrierile sale au o mare influenţă în Grecia astăzi, fiind traduse şi în româneşte): „Unde e Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Să nu se teamă. Şi încă ceva: Dacă ar veni acum Antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. O să-mi răspunzi: „Bine, părinte, dar nu este acesta semnul lui?” Ba da, şi să mă însemneze şi cu încă 666 de raze laser, şi aş accepta. De exemplu, când ţi se însemnează paşaportul sau mâna în timpul unei călătorii cu simbolul acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta… Hristos nu este aşa îngust la minte cum suntem noi, oamenii, care vrem să ne apărăm „drepturile”. Asta să-i spui părintelui: Să nu se teamă nici de Antihrist, nici de 666”. Dacă „oculta” ar dori să transforme întreaga lume în „altceva”, prin implantarea de cipuri „pe mână sau pe frunte”, prin care să fie controlate senzaţiile, sentimentele şi gândurile omului, atunci aceasta ar deveni un imens spital psihiatric, în care omul nu ar mai răspunde pentru faptele sale, iar acest lucru nu se poate întâmpla. Satana doreşte, în primul rând, o lepădare de Hristos şi o tăgăduire a Lui de bunăvoie. Şi chiar dacă nu ne vom lepăda la început de bunăvoie, vom răspunde de lepădarea fratelui nostru, căci nu ne putem mântui decât împreună. La vremea prorocită însă, el va folosi toate mijloacele de constrângere (poate şi aceste cărţi de identitate, scanarea irisului ori alte mijloace tehnice la îndemână – asemenea cuţitului trecut din mâna bucătarului în mâna călăului) pentru a ne lepăda de Hristos şi Biserica Sa. Acestea, deşi nu existau, să zicem, pe vremea lui Stalin ori a lui Nero, nu i-au împiedicat deloc pe aceia să-i persecute pe creştini în modul cel mai barbar cu putinţă, pentru a se lepăda de Hristos. Să ne cercetăm fiecare dintre noi dacă nu cumva suntem deja lepădaţi prin erezii ori panerezii, prin păcatele noastre ori nelucrarea poruncilor lui Hristos, de Biserica Ortodoxă şi Mântuitorul nostru, şi să nu confundăm iluziile Antihristului cu lepădarea, ca nu cumva lepădarea noastră permanentă şi netrăirea întru Hristos să ne facă neputincioşi în a mărturisi, mai ales dacă ni se va cere aceasta vreodată.

Gheorghiţă CIOCIOI
Sursa: lumeacredintei.com

 

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!

Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?

Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei! Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos. Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]

În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?

Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?

De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?

Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?

Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!

Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!

Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa. Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3] Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut. Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]

Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.

Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.

Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă. La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc. Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine. Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată. Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?… Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor(Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

---

[1] Canonul 9 apostolic (vezi: http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )

[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.

[3]Idem.

[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

 

Ellen G.White, Matriarhul adventistilor

Ellen G. White,”profeteasa” adventista.

Erezia adventista a fost zamislita din obsesiile apocaliptice ale lui William Miller, dar a a fost ridicata pe culmi nebanuite de fantasmele dezaxatei mentalEllen G. White, care credea ca sta la taclale cu diversi ingeri de lumina, emisari ai lui Dumnezeu. Numele de adventist e extras din latinescul “adventus” (venire), sunt preocupati de a doua venire a Domnului, in sensul acesta tot incearca sa deduca prin diverse calcule data exacta a parusiei. In conformitate cu erezia “sola scriptura” atat de draga protestantilor si neoprotestantilor, William Miller a inceput sa studieze pe cont propriu Biblia, in special cartea profetului Daniel. A studiat si a inteles Biblia asa de bine incat a concluzionat ca sfarsitul lumii e aproape si ca Hristos vine in 1843. Prin anul 1831, Miller a inceput sa-si popularizeze ideea. Aceasta a prins asa de bine incat multi din adepti si-au vandut proprietatile si afacerile. Spre uimirea sectantilor anul 1843 a trecut fara ca Hristos sa apara la evenimentul programat.Dar nu s-au lasat pagubasi, probabil s-au gandit ca Hristos a avut alte treburi in 1843, asa ca spinosul calcul al parusiei a fost refacut de Samuel Snow. Acesta a sustinut ca “parusia” se intampla la data de 10 Octombrie 1844. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a gasit pe sectanti intr-o sala din Boston cu urechile ciulite ca nu cumva sa rateze auzul trambitei ingerului care avea sa vesteasca venirea Domnului. Spre dezamagirea tuturor noaptea a trecut, nu s-au auzit trambite si nici Hristos nu a venit. Dupa o alta parusie esuata, normal ca secta adventista s-a divizat in mai multe grupuri. Cea mai importanta grupare desprinsa e cea a sotilor James si Ellen Gould White (nascuta Harmon) si Joseph Bates. Acestia trei au pus bazele unei noi secte numita “biserica adventista de ziua a saptea”. Treptat, Ellen G White devine figura centrala a sectei, si se metamorfozeaza intr-o  veritabila “profetesa”. A scris si carti pretinse a fi “profetice”, cum ar fi : Tragedia veacurilor  sau Marea lupta intre Hristos si satan, Profeti si regi, Experiente si viziuni, Marturii (9 volume) etc. In urma unei strasnice viziuni a cucoanei Ellen G White adventistii de ziua a saptea au inceput sa se raporteze la legile din Vechiul Testament privind obligativitatea sambetei ca zi de odihna si prevederile evreieisti referitoare la hrana. Marea “profeteasa” a adventistilor era de fapt bolnava psihic. Boala s-a instaurat ca urmare a unei lovituri la cap ce i-a indus o stare de inconstienta timp de trei saptamani.  Chiar Ellen G White in cartea Marturii (vol 1, cap.1- copilaria mea) explica cat de mult a afectat-o lovitura primita : “Pe cand eram inca o copila, parintii mei s-au mutat din Gorham in Portland, Maine. Aici, la varsta de noua ani, s-a intamplat un accident care avea sa-mi afecteze intreaga viata. Impreuna cu sora mea geamana si cu una dintre colegele de scoala traversam o intersectie in orasul Portland, cand o fata de aproximativ treisprezece ani, infuriindu-se datorita unui lucru de nimic, a inceput sa ne urmareasca, amenintandu-ne ca ne loveste…Am intors capul sa vad cat de departe se afla in urma mea si, cand am facut acest lucru, ea a aruncat cu piatra si m-a lovit in nas. Am fost ametita de lovitura si am cazut la pamant, inconstienta. Nu-mi aduc aminte de nimic altceva pentru catva timp dupa accident. Mama mi-a spus ca eram absenta de la ceea ce se petrecea in jurul meu si caam zacut intr-o stare confuza timp de trei saptamani.” Aceasta fiinta cu sanatatea subreda, lipsita de educatie si usor impresionabila, la varsta de treisprezece ani a cazut sub influenta predicilor lui Miller, privind sfarsitul lumii. Chestiune decisiva in viitoarea cariera de “profetesa” si talcuitoare imbatabila a Bibliei. Lovitura la cap si starea de coma au fost elementele ce au deblocat capacitatile “profetice” ale cucoanei Ellen G White.Prin desele caderi in transa Ellen G White pretindea ca a fost “rapita la cer” si instruita special sa arate oamenilor doctrina adventista. Astazi, copii de suflet ai nebunei Ellen G White au napadit tarile ortodoxe pentru a raspandi o Scriptura falsa si pentru a inregimenta in secta adventista cat mai multi contribuabili la zeciuiala.Propagandistii acestei secte au mintea drogata de aburii “reformei” si de viziunile unei schizofrenice, singura lor menire e aceea de a impacheta erezia cat mai frumos. Adventismul, ca multe alte erezii, poarta stampila “made in U.S.A” si este o contrafacere ordinara a invataturilor crestine,in loc sa tot “calculeze” ar fi putut sa citeasca si ei Matei 24 ,36 : “Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

 

Despre binecuvântarea părinților

 

 Părinții sânt stăpâni peste copiii lor. Ei îți pot încredința copiii lu Dumnezeu sau satanei. M-am minunat când am înțeles câtă putere au părinții asupra copiilor lor, o putere nemaipomenită! Nu numai părinții au putere asupra copiilolor, dar și bărbatul asupra femeii. În 1943, pe când eram în Belgrad, a venit la mine o femeie credincioasă, a adus câteva lucruri pentru mănăstire și m-a rugat să mă rog pentru o familie. Această familie avea doi copii, o fată de nouă ani, paralizată, și un fiu care lucra ca negustor la o vestită familie belgrădeană. Când am început să mă rog pentru femeia aceea și pentru copiii ei, am fost încercat de multe ispite și necazuri. Nu am avut pace și liniște. Atunci am mers la duhovnicul meu să mă spovedesc și i-am spus că de câte ori mă rog pentru femeia aceasta îmi pierd pacea și liniștea. Atunci el mi-a spus: “Roagă-te, roagă-te pentru ei!” Iar eu am continuat să mă rog, dar iarăși nu aveam pace și liniște. a venit iarăși femeia aceea credincioasă la mănăstire, iar eu am rugat-o să-mi spună mai multe despre ea și copiii ei. Mi-a povestit că era căsătorită cu un evreu din Bitolia. A avut cu acesta un fiu pe care, după terminarea gimnaziului, l-au trimis să învețe negustoria la o familie bogată de negustori belgrădeni. Au socotit că va învăța mai bine negustoria la familia aceea. Fiul a primit, iar mama lui îl vizita des. După un timp s-a angajat și ea la același negustor, făcând curățenie în magazin. Când s-a întors acasă, femeia i-a spus bărbatului că s-a hotărât să-l părăsească și nu mai poate trăi cu el. Atunci ea nu știa că era însărcinată a doua oară cu soțul ei. Acesta a rugat-o să rămână, căci până atunci trăiseră în înțelegere și fără certuri. Ea era Creștină, își botezase primul copil și trebuia să-l boteze și pe al doilea. Tot ceea ce ea și bărbatul ei făcuseră de-a lungul vieții era pentru copii. Acum nu mai dorea nimic altceva decât să plece. Bărbatul ei, foarte mâhnit, înțelegând cât este de încăpățânată, a lăsat-o să plece. După aceea, ea s-a întors la Belgrad și a continuat să lucreze în magazin. Am fost la Belgrad, unde lucra ea, să-i împărtășesc al doilea copil. Fata nu este sănătoasă mintal și nu-și poate folosi mâinile și picioarele. Tot ceea ce-i spusese bărbatul ei s-a împlinit. După aceea, cugetam câtă putere are bărbatul aspra femeii și vedeam asta din cuvintele pe care Domnul i le grăiește Evei: “Pentru ce ai ascultat de șarpe, căci de acum spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta și el te va stăpâni”(Fac. 3:16). Atunci am înțeles că mamele noastre, când nu-I ascultă pe bărbați, pe soți, fac iad în casă. Vedeți ce face neascultarea? Părinții au mare putere asupra copiilor, dar și bărbatul asupra femeii, căci voia ei este supusă bărbatului. Iată, multe din cele pe care nu le-am știut ni le-a descoperit Dumnezeu, iar acum trebuie să ne străduim să fim mai buni.

Extras din

“Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața”- Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița, editura Predania, București, 2010, p.95-97

 

Semnul vădit al apropriatei naşteri a Antihristului

                                                   (I)

de Florin Stuparu

Antihrist va încerca să distrugă Biserica lui Hristos de pe faţa pământului . Persecuţia lui Antihrist contra Bisericii, va fi cea mai mare dintre toate persecuţiile. (din cartea ’’Profeţii despre Antihrist’’,p.31)

Semnul vădit al apropiatei naşteri a Anti­hristului celui mare este politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale, ecumenism care a ajuns „dogmă” (adică adevăr neschimbător) împotriva sfintelor dogme lăsate de Însuşi Hristos – Dumnezeu în vremea vieţii Lui şi apoi de Sfântul Duh-Dumnezeu, prin Sfin­ţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Să vedem ce spun despre acest rău pe  care îl trăim nemijlocit câţiva dintre Sfinţii Părinţi ai vremii noastre. De pildă, Cuvio­sul Iustin Popovici: „Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau slu­ţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime şi-L pun în locul Lui pe omul european. In această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune» . Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se înte­meiază pe credinţa că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos şi că struc­tura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creştine» (şi chiar pe cele necreştine) într-o unica Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» şi o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Şi, daca toate aceste «Biserici creştine» nu exista decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii «religioase». Şi iată cum ecumenismul «Creştin» nu va putea să sfârşească decât în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10 000 de persoane, reprezentanţi ai religiilor   hin­dusă,   budistă, musulmană, mozaică, pro­testantă, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvântări despre «fundamentarea religioasă» a noţiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinând tuturor denominaţiunilor.

2. În 1969, într-o declaraţie oficială a Bisericii Greceşti din America s-a afirmat: «Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar daca a luat naştere în sânul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna.»

3. The Temple of Understanding (Templul înţelegerii), o fundaţie americana iniţiată în 1960 ca un fel de «asociaţie a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ţinut până în prezent mai multe conferinţe «la vârf». (în Comitetul Internaţional al Templului era membru şi Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată Ia Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Suntem deja în unitate. Ceea ce  trebuie  să  redobândim  este  unitatea primordială.» La cea de a doua conferinţă (Geneva, 1970), s-au întâlnit 80 de reprezentanţi a zece religii, pentru a discuta probleme precum; «Proiectul de creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă religioasă supra-confesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar aşa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioşii tu­turor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru». Aşadar, «conferinţele la vârf» oferă delegaţilor Ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunităţi mon­diale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi,Switzer.

4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanţat Conferin­ţa de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduşi, Budişti, Creştini şi Musulmani, care a fost urmată de o conferinţă la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreştine. În 1979, la întâlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până şi pe Protestanţi, când i-a urgentat pe Creştini să «investigheze viaţa de autentică spiritualitatea a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sinul comunităţii religioase universale».

5. În februarie 1972, Biserica Ortodoxă Greacă din America a intrat într-un dialog «teologic» oficial cu reprezentanţii cultului mozaic. Atunci, «teologii» Greci au căzut de acord cu «revizuirea textelor lor liturgice referitoare la ludei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile»”.Şi lucrurile au urmat pe această cale. Să ne amintim – de pildă – de acel San’ Egido de acum câţiva ani de la Bucureşti, întâlnire al cărei slogan (născocit de Bill Clinton!) era: „Pacea este numele lui Dumnezeu!” Atunci, întru numele zeul „Pace” Ortodocşii s-au adunat şi s-au rugat împreuna cu toate ereziile, cu toţi păgânii, cu vrăjitorii Africani şi cu Iudeii, uitând că Hristos nu a venit să ă aducă pacea, ci sabia (II)

de Florin Stuparu

Căci la ce s-a ajuns, prin toate aceste întâlniri ecumeniste? La a spune ca toate„religiile”, adică înşelările drăceşti, sunt povă­ţuite de Duhul Sfânt, Care „suflă unde vrea El”! Încheierea e că toate eresurile şi înşe­lările sunt „adevărate” că „adevărul” este pes­te tot şi că vrăjmaşii lui Hristos sunt priete­nii lui Hristos! Iată nebunia ultimilor ani ai acestei lumi căzute, pe care doar Hristos însuşi o va putea curma, întru a doua Sa venire.

Altfel spus, s-a ajuns să se creadă de către toţi că Mântuitorul esteAntihristul, adică pierzătorul, pe care îl cerem cu toţii, de la Evrei şi până la Ortodocşi şi păgâni! Am vă­zut astfel cum, in Piaţa San Pietro din Va­tican, un cor de Evrei cânta„Eu cred în veni­rea lui Mesiah”, fiind ascultaţi de ceilalţi cu mare bucurie şi nădejde (Ce are Dalai Lama sau muftiul Turc cu „Mesiah” nu pot înţe­lege! Unde se vorbeşte în sutre-le budhiste sau înCoran de acest „mântuitor”?) De faţă erau şi ierarhi Ortodocşi, fireşte, ba chiar şi corul psaltic al Patriarhiei din Atena, care cânta şi el ceva din slujba Sfintei Liturghii. Să mai povestim de spectacolele cu muzică şi dansuri drăceşti (la Camberra) ale Abo­rigenilor din Australia (aproape goi şi vop­siţi precum diavolii), urmate de „rugăciuni­le creştine” ale Neoprotestanţilor Coreeni (!), în care e chemat „spiritul fratelui Jesus”, alături de„spiritele naturii”, întâi-stătătorul acelei întâlniri fiind un ierarh Ortodox? Iată dar că „noul Cristos” şi „noul Creştinism” – adică „Creştinismul” antihristic – au ajuns astăzi aproape de împlinirea lor, lumea fi­ind pregătită să-l primească pe „cel ce vine întru numele său”.

Ca să scurtez un cuvânt ce ar putea urma la nesfârşit, să mai vedem doar o singură do­vadă a ceea ce vreau să spun; în urmă cu puţini ani, fostul cardinal Joseph Ratzinger [actualul Papa Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congrega­ţiei pentru Doctrina Credinţei, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală -unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este ca cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcându-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele   „tablouri religi­oase”   sau din filmele cu Jesus Christ Super-star sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăj­maşi ai lui Hristos. O spune limpede An­drea Riccardi, fondatorul comunităţiiSan’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în„promovarea dialogului inter-teligios”: „în trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfârşitul lumii.” Se împlinesc astfel vorbele purtătorilor de Duh: „Antihrist nu-şi va arăta numaidecât chipul satanic cu care va stăpâni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ca, prin viclenie, sa ajungă stăpânitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepă­da de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpânirea lor (Apocalipsa 17:13)”.

„Mulţi monştri a născut iadul, în vremurile noastre, dar de mărimea ecumenismului, propovăduit chiar de unii ’’arhierei’’, ce se dau ei a fi ortodocşi, nu este nici unul!” Arhim. Serafim Alexiev

Despre dorinţa de pace şi păruta blândeţe a Antihristului a vorbit încă Sfântul Efrem Sirul, cu mai bine de 1600 de ani în urmă:”Ci în acest fel va veni ca sa-i înşele pe toţi: fiind smerit, liniştit, urând cele nedrepte, spre Iudei întorcându-se, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu osebire pe Evrei (căci ei aşteaptă venirea lui). Iar întru toate acestea se vor face semne, ară­tări şi înfricoşări cu multă stăpânire, şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit de mulţi. Şi daruri nu va lua, cu mânie nu va grăi, mâhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei rânduieli va amăgi lumea, până ce se va face împărat. Şi, după ce vor vedea multe popoare nişte fapte bune ca acestea, toţi împreună cu o socoteală se vor face, şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicând unii către  alţii:  «Au  doară  se mai află vreun om ca acesta bun şi drept?» Şi mai mult poporul cel ucigaş al Evreilor îl va cinsti şi se vor bucura de împărăţia lui. Pentru aceea, şi ca unul ce va cinsti mai mult locul şi biserica cea veche a Evreilor, va arata tuturor că are grijă de ei. Şi când va împăraţi balaurul pe pământ, cu mare sârguinţă toate popoarele îi vor veni în ajutor: Edom şi Moav, încă şi fui lui Amon, ca unui adevărat împărat i se vor închina Iui cu bucurie, şi ei se vor face cei dintâi apărători ai lui.”

„Hrana lui Antihrist este tulburarea oamenilor, căci, când se vor tulbura oamenii, atunci el se va bucura. Lumea se va tulbura prin uitarea credinţei şi lipsa fricii de Dumnezeu.” Sfântul Nil Athonitul

După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, parând a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale” până ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa nai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte la Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2,4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci sa se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni”

Pe ce se întemeiază această nebunie, care încalcă în picioare Scripturile,zicând totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvânt „gnoză” adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încât omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decât învirea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului.

 

Pr. Savatie Baştovoi – Puterea tămăduitoare a Iubirii

Va prezentam o conferinta video despre iubire si puterea ei tamaduitoare. Parintele Savatie Bastovoi ne prezinta frumos cum putem dobandi cea mai mare virtute crestina, dragostea! In partea a doua a conferintei parintele raspunde la intrebari pe aceeasi tema! Vizionare placuta!

 

IPS Teofan despre pasapoartele biometrice

 

Cine este Maica Domnului pentru mine?

Întrebarea este cum stau eu faţă de Maica Domnului, cât sunt eu de cinstitor faţă de Maica Domnului, ce înseamnă pentru mine Maica Domnului? Ştiu că pentru Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om înseamnă mama Lui, ştiu că pentru Dumnezeu Tatăl înseamnă aleasa lui Dumnezeu Tatăl, ştiu că pentru Dumnezeu Fiul înseamnă locaşul lui Dumnezeu Fiul, ştiu că pentru Duhul Sfânt înseamnă cea peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, ştiu că pentru Sfânta Elisabeta înseamnă Maica Domnului ei, ştiu că pentru femeia care a ridicat glas din popor înseamnă cea fericită, pentru mine, pentru mine personal ce înseamnă Maica Domnului, cât sunt eu de legat de Maica Domnului?

În privinţa aceasta există două extreme: unii care o cinstesc prea mult şi alţii care o cinstesc prea puţin. Care e de fapt locul Maicii Domnului în cinstirea Bisericii? Este după Domnul Hristos. Întâi e Domnul Hristos, întâi e Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt, e Prea Sfânta Treime apoi e Maica Domnului. Nu e înainte de Domnul Hristos, pentru că sunt unii care la Maica Domnului parcă se gândesc mai mult ca la Domnul Hristos. Nu e corect. Maica Domnului este după Domnul Hristos. Şi sunt alţii care nu cinstesc pe Maica Domnului, bineînţeles nu sunt ortodocşi aceia, şi aceia n-o cinstesc din motivele pe care le cred ei întemeiate pentru ei, dar care nu sunt întemeiate, pentru că iată, şi îngerul a cinstit-o, şi Sfânta Elisabeta a cinstit-o, şi femeia care a ridicat glas din popor a cinstit-o, şi Domnul Hristos a cinstit-o, şi Tatăl Cel Ceresc, şi Duhul Sfânt aşa încât pentru noi nu există nici o îndoială. De altfel noi nu căutăm nişte temeiuri pentru cinstirea Maicii Domnului, ci intrăm în practica Bisericii: aceasta e practica Bisericii noastre şi în măsura în care noi facem parte din Biserica noastră suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Fără aceasta nu se poate. Nu există Ortodoxie fără Maica Domnului. Aşa că întrebarea de căpetenie pentru fiecare dintre noi este, totuşi, eu personal cum mă raportez la Maica Domnului, cât mă gândesc eu la Maica Domnului, cum o am în vedere pe Maica Domnului? Sunt unii care folosesc formula „Dumnezeu şi Maica Domnului”, sunt alţii care spun: „Mi-a ajutat Maica Domnului”. Fără îndoială că Maica Domnului este mijlocitoare, dar noi nu ştim în ce măsură ajutorul îl primim de la Dumnezeu sau de la Maica Domnului sau, de fapt, îl primim de la Dumnezeu prin mijlocirea Maicii Domnului, aşa încât nu cred că e corect să spună cineva „Mi-a ajutat Maica Domnului”. Eventual poate spune: „Mi-a ajutat Dumnezeu”, „Cred că s-a rugat Maica Domnului pentru mine” sau „Mi-a ajutat Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Domnului” şi aşa mai departe. Nu e bine să folosim nişte formule care scot în evidenţă pe Maica Domnului mai mult decât o scoate în evidenţă Biserica. Biserica o socoteşte pe Maica Domnului totdeauna mijlocitoare la Dumnezeu, aşa cum a mijlocit pentru cei de la Cana Galileii când a zis către Domnul Hristos că nu au vin cei de la Cana Galileii, a mijlocit, I-a cerut Mântuitorului să îi ajute în împrejurarea respectivă. Aceasta este de fapt lucrarea Maicii Domnului. Aşa credem noi. Sunt unii credincioşi care spun: „Doamne Maica Domnului”. Nu e corect. De ce? Nicăieri, în toate cărţile de cult ale Bisericii noastre nu veţi găsi niciodată expresia „Doamne Maica Domnului”. Doamne se zice numai lui Dumnezeu, Doamne I se zice Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Doamne I se zice Duhului Sfânt, deci „Doamne miluieşte” zicem adresându-ne lui Dumnezeu Tatăl, „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” Îi zicem lui Dumnezeu Fiul. Dar „Doamne Maica Domnului” nu e corect. „Maica Domnului”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi” şi aşa mai departe, însă nici într-un caz „Doamne Maica Domnului”. I-am auzit pe mulţi, şi femei şi bărbaţi care zic aşa, însă nu e corect. Sunt apoi unii care, deşi fac parte din Biserica Ortodoxă, nu se raportează corect la Maica Domnului, în sensul că nu ştiu o rugăciune către Maica Domnului deşi sunt alţii care ştiu „Visul Maicii Domnului” şi alte rugăciuni care, de fapt, nu sunt rugăciuni ale Bisericii, ci sunt numai admise de Biserică, sunt nişte rugăciuni populare în legătură cu Maica Domnului şi care făgăduiesc cumva – cărţile respective – ajutor de la Maica Domnului pentru cei care fac acele rugăciuni. Bineînţeles că nu e o greşeală să le facă cineva, însă pe noi ne interesează rugăciunile oficiale ale Bisericii: Paraclisul Maicii Domnului, Acatistele Maicii Domnului, aşa ceva ne interesează în mod special. Cei care cred în Maica Domnului şi o pomenesc pe Maica Domnului, dar nu ştiu rugăciuni către Maica Domnului, iarăşi nu se raportează corect. De pildă eu obişnuiesc ca pe cei pe care îi spovedesc să îi pun – zic obişnuiesc, deoarece nu întotdeauna fac asta pentru că, câteodată, văd că nu ştiu şi nu mai insist – îi pun să spună „Cuvine-se cu adevărat”. De ce? În Molitfelnic scrie că după ce preotul dezleagă de păcate pe credinciosul care se spovedeşte, să zică el „Cuvine-se cu adevărat”. Dar un episcop, episcop vicar la Sibiu, care acum este arhiepiscop la Constanţa, Înalt Prea Sfinţitul Lucian, când m-a spovedit pentru prima dată, şi de altfel de câte ori m-a spovedit, totdeauna a zis să spun eu „Cuvine-se cu adevărat” şi atunci m-am obişnuit şi eu cu lucrul acesta şi ca să am o verificare despre felul cum se raportează credincioşii la Maica Domnului, îl întreb pe credincios: ştii să zici „Cuvine-se cu adevărat”? Unii ştiu şi spun, şi alţii zic „Da” şi când îi spun: zi, zice doar cuvintele „cuvine-se cu adevărat”. Nici nu ştie despre ce-i vorba. Aceştia nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, degeaba zic ei că sunt ortodocşi. Nu se poate să nu ştii o rugăciune către Maica Domnului. Unii nu ştiu şi zic: Nu ştiu „Cuvine-se cu adevărat” şi zic: dar ce rugăciune ştii către Maica Domnului? Şi zice „Născătoare de Dumnezeu” şi zic: spune-o, şi sunt bucuros că ştiu măcar aceasta, dar noi credincioşii ortodocşi e bine să ştim „Cuvine-se cu adevărat”, adică să ştim mai întâi ce este „Cuvine-se cu adevărat”. Dacă ne întreabă cineva: ştii „Cuvine-se cu adevărat” să nu zicem că „Ştiu” şi să ştim numai cuvintele „cuvine-se cu adevărat” pentru că nu e destul. Încă chiar zic: dar înseamnă că tu nici nu ştii despre ce-i vorba. Deci, am pe Maica Domnului ca stăpână? Îl am pe Dumnezeu şi o am şi pe Maica Domnului. E Maica Domnului pentru mine lumina mea, e lumină? Pentru că noi zicem că Maica Domnului e Maica Luminii: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cântări cinstind-o să o mărim”. Deci şi ea e lumină, Maica Domnului ca Maică a Luminii e lumină. Noi zicem: „Lumina mea, scăparea mea, bucuria mea, mângâierea mea, nădejdea mea”. Toate acestea înseamnă Maica Domnului pentru noi, trebuie să însemne, şi important este să ştim dacă asta şi înseamnă pentru noi. Deci o am eu pe Maica Domnului în simţirea mea, în conştiinţa mea, ca pe cea de care mă bucur şi o ştiu stăpâna gândurilor mele? O am pe Maica Domnului ca lumină a vieţii mele, ca lumină care aduce seninătate în sufletul meu? „Prea Sfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, care eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea – „Toată nădejdea mea spre tine o pun Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău” spunem într-o altă alcătuire – scăparea – adică un fel de refugiu, ne refugiem la Maica Domnului ca să primim ajutor, sprijin în împlinirea binelui – mângâierea – o avem pe Maica Domnului ca mângâietoare, ca mângâiere în viaţa noastră – acoperământul” – o avem pe Maica Domnului ca ocrotitoare, ca acoperământ. O avem pe Maica Domnului ca bucurie a noastră? Dacă se întâmplă aceasta în viaţa noastră înseamnă că Maica Domnului este la locul ei în existenţa noastră personală, în fiinţa noastră personală, în persoana noastră, este prezentă Maica Domnului în gândurile noastre. Bineînţeles, să ştiţi că Maica Domnului nu e prezentă cum e Domnul Hristos în sufletul nostru, pentru că Maica Domnului este într-un singur loc. Noi ne rugăm Maicii Domnului şi credem că rugăciunile noastre sunt duse de îngeri la Maica Domnului dar Maica Domnului nu este în mijlocul nostru, între noi, cum este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că Maica Domnului nu are fire dumnezeiască, ci are numai fire omenească iar firea omenească este mărginită, noi ştim lucrul acesta. Aşa învaţă şi Biserica, dar noi vorbim cu Maica Domnului ca şi când ar fi de faţă pentru că o avem de faţă în conştiinţa noastră, adică avem gândul că suntem în legătură cu Maica Domnului. Dar Maica Domnului e de fapt într-un singur loc şi e circumscrisă Maica Domnului, nu este cu lărgime de pretutindenitate, adică nu este pretutindeni. Însă Biserica noastră o consideră de faţă atunci când noi vorbim. Când zicem: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine” considerăm că e cumva aproape, şi e de fapt aproape de simţirea noastră, de iubirea noastră, însă totuşi nu este între noi şi în noi, cum este Domnul nostru Iisus Hristos care este şi Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi cu dumnezeirea Sa este pretutindeni, deci şi în viaţa noastră, iar cu firea omenească este într-un singur loc. Şi Domnul Hristos, după firea omenească, este într-un singur loc, pentru că firea omenească nu poate fi pretutindeni. Important este însă pentru noi să avem conştiinţa legăturii cu Maica Domnului şi să ne simţim angajaţi întru cinstirea Maicii Domnului ca să fim în cultul Bisericii noastre, să fim încadraţi în cultul Bisericii noastre, nu numai la sărbătorile Maicii Domnului, ci totdeauna când ne aducem aminte şi de Maica Domnului, şi să o ţinem în cinstirea care i se cuvine celeia ce este, după exprimarea Bisericii, „mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”, ca ceea ce este „mărirea a toată lumea”, ca ceea ce „din oameni a răsărit şi pe Stăpânul – pe Domnul Nostru Iisus Hristos – L-a născut”. Să avem conştiinţa aceasta a măreţiei Maicii Domnului şi să ne simţim sub acoperământul ei, în ocrotirea ei, în cuprinsul atenţiei ei şi pentru fiecare dintre noi. În cazul acesta suntem în rosturile pe care le vrea Biserica noastră şi pe care Biserica noastră ni le pune în atenţie. Cât priveşte pe cei care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, străini de ortodoxie, eterodocşii, să ne rugăm lui Dumnezeu să-i miluiască şi să ne pară rău că n-au bucuriile pe care le avem noi din cinstirea Maicii Domnului, că n-au ajutorul pe care-l avem noi din cinstirea Maicii Domnului. Cred că Maica Domnului va fi bună şi cu necinstitorii ei, sau în orice caz va fi bună cu cei care nu o cinstesc pur şi simplu, nu că au ceva împotriva Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului e bună şi o să-i înţeleagă şi pe cei care sunt cuprinşi de neputinţa aceasta a mândriei sau de păcate care nu-i lasă să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt, pentru că nu se lasă conduşi de Biserică. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că „în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă” aşa că Maica Domnului o să-nţeleagă pe cei care au avut minte strâmbă şi noi dorim ca oamenii să aibă măcar bucuria pe care o avem noi din faptul că suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Dumnezeu să ne ajute!

Arhimandrit Teofil Părăian

 

/luminaortodoxa.com/

 

PEDEAPSA PENTRU A CITI O BIBLIE ÎN ARABIA SAUDITĂ (FOTO)

A avut vreodată o reducere a degetul și-l doare ca un nebun? Ei bine …

* Aceasta este o nouă formă de pedeapsă într-una dintre națiunile saudite. Potrivit rapoartelor trimise la noi din Arabia, aceasta este o nouă pedeapsă folosit pe cel puțin o persoană a găsit de a avea o Biblie[imaginea arată un accident, dar este un exemplu a daunelor cauzate de acest tip de pedeapsă și instrumente utilizate] .

În afară de dreptul lor Sharia, pe baza doctrinei lor „profetul” Mohammed (dictator militar și pedofil), Arabia Saudită a fost scurt de cap elicoptere pentru lor execuții + 2.500 pe an PER călău și au fost de publicitate pentru a umple aceste poziții murdare pentru destul de cândva. Un călău este o treaba de „statut inferior” individ și este o poziție care este plătită pe executarea de către guvern în cadrul acordurilor de confidențialitate. Guvernul prevede, de asemenea sabia.Guvernul saudit a fost în considerare ardere echipe pentru a umple lipsa de călăi. Executorii au declarat că sunt „mândri de a face lucrarea lui Dumnezeu”. Dar este un zeu sau un om care pedeapsa aceste persoane, fără un proces echitabil, torturat în confesiuni? Și nu se mai bine în alte societăți musulmane. Guvernul iranian a anunțat noile instrumente de sancțiune legală sub Sharia: un ferăstrău electronic este acum folosit pentru a tăiat mâinile, degetele și picioarele [vezi imaginea de la anuntul guvernului de mai jos]. Și acum, un tip de Concasor este implementat în unele locuri pentru pedepse.

IRAN: Ea devine mai bine în alte părți ale lumii musulmane. Un om devine mâna tăiate. În ianuarie 2013, guvernul iranian a publicat fotografii cu un nou instrument pentru tăiere degetele și mâinile pe oameni. Mașina, care seamănă cu un ferăstrău, a fost folosit pentru amputare publică a degetelor unui adulter, miercuri. Imaginile au fost publicate de la agențiile de presă oficiale ale Iranului. Se pare că mașina a fost folosită înainte, dar nu este clar pentru cât timp. Mașina intenționează să înlocuiască tăierea manuală a membrelor cu ajutorul unui cuțit.

.

Manualele înmânate în Arabia școlile arabe învățăm pe copii cum să taie mâinile și picioarele un hoț conform legii Sharia – foto Daily Mail. Cărțile au fost publicate și înmânate la 9 și 10-elevii de clasa ciuda promisiunilor Arabiei Saudite de a curăța manuale din regat. Ali Al-Ahmed, director al Institutului pentru Afaceri din Golf, a declarat pentru Fox News: „Acesta este locul unde începe terorismul, în sistemul de învățământ. „Ele arată elevilor cum să taie () mână și picioarele de un hoț”, a said.The au fost tipărite manuale pentru anul universitar 2010-2011 și tradus din limba arabă de către Institutul. Într-unul, pentru a IX-a elevii de clasa, elevii sunt învățați anihilarea poporului evreu este imperativă. În plus față de asteptare pentru uciderea evreilor, textele relatărilor numesc femei „slab”, și învață că homosexualii sunt periculoase și ar trebui sa fie pedepsite.

 

 

Minunea Maicii Domnului

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie a anului 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” de la Bethlehem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria. Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul a observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii. Auzind acestea, şoferul le-a zis că acolo, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sinodoghia – care în arabă înseamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni. Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Saidnaya, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maica creştinilor le va împlini cererea. S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos. Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide cu scopul de a-i lua toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului. Plecând spre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios. Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo, şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”. Poliţia, luând pe cei trei, i-a dus la închisoare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului. Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Saidnaya şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet. Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

* Monah Pimen Vlad, „Povestiri duhovniceşti”, Editura Bunavestire, Bacău, 2006, p. 20

 

/cugetatorortodox blog/

 

Din ereziile catolicismului: credinţa în extratereştrii

Pe toate canalele de ştiri s-a lansat o ştire conform căreia Vaticanul (Biserica Catolică) crede în extratereştrii. Pe lângă alte erezii ca primatul papal, filogue, purgatoriul, celibatul preoţilor etc, această găselniţă de ultimă oră le încununează pe toate ! Vom expune în continuare doctrina Bisericii Ortodoxe faţă de OZN-uri şi extratereştrii. Iubiţi credincioşi, nu vă lăsaţi păcăliţi de cel viclean! Poate că niciodată de la începuturile Creştinismului încoace puterile demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare şi atât de pe faţă ca în zilele noastre. Teoria „vizitatorilor din spaţiul extraterestru” nu este decât una din multele măşti pe care le folosesc aceste puteri pentru a disemina şi acredita ideea existenţei unor „fiinţe superioare” care îşi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii. Atenţie mare fraţilor! Extratereştrii ca vieţuitori pe alte planete nu există. Există însă demoni care, prin false năluciri rup pe oameni de realitatea creată de Dumnezeu. OZN-urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de ultimă oră, prin care diavolul îşi câştigă aderenţi pentru sfera lui ocultă. Ele sunt un semn teribil al marii susceptibilităţi a omului contemporan la influenţele demonice, aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în era creştină. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesară participarea la şedinţe de spiritism pentru a intra în contact cu demonii, pe când astăzi privirea cerului este suficientă în acest scop (este adevărat, de preferinţă noaptea).

„Mesajul” adus de OZN-uri este de natură să pregătească lumea pentru apariţia lui Antihrist „mântuitorul” omenirii apostaziate care va sosi pentru a stăpâni lumea. Poate că va sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine a doua venire a Mântuitorului (Matei 24: 30; Fapte 1: 11). Sau poate „vizitatorii extratereştri” vor ateriza în locuri publice pentru a declanşa o închinare „cosmică” în faţa stăpânului lor. Sau poate că „focul pogorât din cer” (Apoc. 13: 13) nu va fi decât o parte a marelui spectacol demonic rezervat vremurilor de pe urmă. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor noastre acesta este „mântuirea aşteptaţi-o nu de la Adevărul creştinesc aflat prin Descoperire Dumnezeiască, nu de la credinţa în Dumnezeul Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spaţiu”.

Este unul din marile semne ale vremurilor de pe urmă acesta: …şi spaime şi semne mari din cer vor fi (Luca 21: 11). Nu  mai departe decât  acum o sută de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne şi minuni: „…cu câtă aviditate caută creştinii noştri să vadă minuni, sau să facă ei înşişi minuni!… această căutare nu vădeşte altceva decât înşelăciunea în sine, care se naşte din nălucirile propriei minţi care la rândul lor sunt rod al bunei păreri de sine, şi al slavei deşarte, care se sălăşluieşte în suflet şi pune stăpânire pe el.”

„Adevăraţii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii sunt mai setoşi de minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg deschisă pentru o mulţime de false minuni mari şi grozave, care să ducă la pierzare nenorocita înţelepciune cea după trup, care se va lăsa atrasă şi înşelată de ele.”

Sf. Simeon Noul Teolog ne spune: „cel care se nevoieşte cu rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci într-acolo se află sălaşul duhurilor rele, care lucrează mari şi felurite înşelăciuni”.

Sf. Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg, care a avut loc în zorii  epocii  noastre  marcate  de  necredinţă  şi  de revoluţii (1817): el văzu odată, în plină amiază, mulţime de diavoli în chip omenesc şezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcaţi în haine ciudate, cu tichii ascuţite, şi cântând acompaniaţi de instrumente parcă vrăjitoreşti, un cântec plin de groază: „Vremea noastră a sosit, facă-se voia noastră!”

Vaticanul are obsesia ’’fraternală’’: dacă pentru răposatul papă Ioan Paul II evrei erau ’’fraţii noştri mai mari’’, pentru iezuitul argentinian José Gabriel Funes, astronomul şi consilierul papei Benedict XVI, se poate vorbi despre ’’fratele nostru extraterestru’’

Creştinul Ortodox ştie că pentru persoana umană nu există nici un fel de „evoluţie” spre forme „superioare”, şi el nici nu are motive să creadă că există „fiinţe evoluate” pe alte planete; el în schimb ştie că există într-adevăr în univers şi alte „inteligenţe avansate” în afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngeri şi diavoli. Efortul său este acela de a fi în comuniune cu îngerii care îi slujesc lui Dumnezeu şi de a refuza orice contact cu duhurile rele (diavolii) care L-au respins pe Dumnezeu iar acum se luptă, din invidie şi răutate, să-l aducă şi pe om la pierzare.

/cugetatorortodox blog/

 

„Din mizeriile catolicismului”

Din ereziile catolicismului: Miss călugăriţa Italiei

de Pr. Pavel Munteanu

Biserica Catolică se ”îmbogăţeşte” pe zi ce trece cu noi erezii, care mai de care mai ciudate. După ce reprezentanţii ei au afirmat credinţa în extratereştrii, iată că acum un preot catolic din Italia a dorit să lanseze un concurs numit ”Miss călugăriţa Italiei”(a se vedea ziarul „Gândul” din 25 aug.2008, p.16). Preotul a vrut să organizeze concursul pe internet, unde călugăriţele participante trebuiau să-şi trimită pe site-ul părintelui imaginile lor, o scurtă povestire a vieţii lor, a cărui ordin îi aparţin, ce fel de personalitate au, etc. Iar apoi, cei interesaţi erau invitaţi să privească fotografiile şi să voteze pentru ceam mai frumoasă călugăriţă. Era aşteptată participarea a peste 1000 de călugăriţe. Părintele organizator menţionează: „Credeţi într-adevăr că toate călugăriţele sunt bătrâne, ridate şi triste? Azi nu mai e cazul, graţie sosirii în ţara noastră a unor călugăriţe tinere şi pline de vitalitate, în special din străinătate”. Tot el spune că „există călugăriţe din Africa şi America Latină care sunt într-adevăr foarte, foarte frumoase”. Părintele nădăjduia ca următoare ediţie să o poată organiza ca o defilare adevărată, dacă mai marii lui îi îngăduiau. În încheierea articolului, la întrebarea care este idealul său de frumuseţe, părintele catolic a spus că „o femeie frumoasă pe dinăuntru, desigur. „Dar, dacă e să fie frumoasă şi pe dinafară, atunci ei bine, aş zice că ar trebui să semene cu Sofia Loren”, a detaliat părintele. Toţi păcătuim. Nimeni nu este fără de păcate, fără numai Unul Dumnezeu. Fiecare om îşi are în al său spate sarcina de păcate. Deci, fiecare să ne îngrijim pentru a ne curăţa sufletul de păcate, a ne împăca, apropria şi a ne uni pentru totdeauna cu Dumnezeu Creatorul nostru. La fel şi catolicul, baptistul, evanghelistul,etc. poate să-şi lepede erezia şi să se mântuiască, revenind în Biserica Ortodoxă. Iată, iubiţi cititori, că şi de data asta ne uimesc găselniţele unor preoţi catolici şi se vede încă odată depărtarea Catolicismului de adevărata credinţă lăsată de Însuşi Hristos Domnul. Se observă  că Biserica Catolică „iubeşte” mai ales exteriorul, adică  trupul, şi nu ceea ce este mai important pentru mântuire, adică „sufletul”. Credinţa catolică este eretică, condusă de un eretic, adică papa, care nu salvează sufletele ci le duc spre pierzania veşnică. Pentru a vedea cât de gravă este această gafă făcută de catolici, vă prezentăm atitudinea unor Sfinţi Părinţi despre concursurile de miss, şi învăţăturile lor despre viaţa monahală plăcută lui Dumnezeu. O mamă scriindu-i Sfântului Nicolae Velimirovici că fata ei a participat la un concurs de miss, ea primeşte următorul răspuns: „Îmi aduce-ţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dvs. a fost aleasă miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.” Apoi Sfântul Părinte îi spune: „Concursurile moderne de miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multor miss din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei, „reginele frumuseţii”! Oare şi fiica dvs….” În încheiere Sfântul Nicolae le dă un cuvânt de învăţătură, la care ar trebui să ia aminte acele călugăriţe care ar fi vrut să participe la miss: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de Sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe sine. Dar va putea oare, să o biruie fiica dvs., care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea,Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc”.(Sf.Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol.I, Sophia, 2002, p. 226-227). Iată ce scrie Sfântul Vasile cel Mare către fecioara cea căzută, scrisoare care are darul să înţelepţească pe toate călugăriţele ce cad în păcate: „Aminteşte-ţi strălucita mărturisire făcută înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor […] Aminteşte-ţi de chipul îngerilor dimprejurul Domnului, şi de viaţa duhovnicească în trup, şi de vieţuirea cerească pe pământ. Adu-ţi aminte de zilele senine, de nopţile luminoase, de cântările duhovniceşti… . Unde-ţi este dar înfăţişarea cuviincioasă, unde-ţi e purtarea frumoasă şi îmbrăcămintea cea simplă, cuvenită fecioarei, unde este roşeaţa cea prea frumoasă, semn al ruşinării şi palidul frumos al feţei, înflorind din înfrânare şi veghere, care strălucea mai plăcut decât toată frumuseţea?” (Sf. Vasile cel Mare‚Rânduielile vieţii monahale, Sophia, 2005, p. 328-329). Unde sunt toate acestea, maicilor ce aţi vrut să participaţi la miss? Despre căderea catolicismului în îndepărtarea de Dumnezeu, Sfântul Ioan din Kronstadt ne spune: „Ca urmare a abaterilor de la adevărul evanghelic, papii şi catolicismul au devenit obiectul încinse dispute cu privire la adevăr; şi catolicii, apărându-şi nedreptatea, se mânie pe ortodocşi, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare şi defaimă însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. Dar să se lepede papii de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare şi să ajungă la conglăsuire cu ortodocşii pentru a se face dreptatea şi pacea? De unde! Se socotesc în drept să apere minciuna, să trâmbiţeze sus şi tare minciuna, spre pierzarea lor şi a catolicilor. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! V-au adus în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!” (Spicul viu, Sophia, 2002).

/cugetatorortodox blog/

 

Semnul vădit al apropriatei naşteri a Antihristului

Antihrist va încerca să distrugă Biserica lui Hristos de pe faţa pământului . Persecuţia lui Antihrist contra Bisericii, va fi cea mai mare dintre toate persecuţiile. (din cartea ’’Profeţii despre Antihrist’’,p.31) Semnul vădit al apropiatei naşteri a Anti­hristului celui mare este politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale, ecumenism care a ajuns „dogmă” (adică adevăr neschimbător) împotriva sfintelor dogme lăsate de Însuşi Hristos – Dumnezeu în vremea vieţii Lui şi apoi de Sfântul Duh-Dumnezeu, prin Sfin­ţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Să vedem ce spun despre acest rău pe  care îl trăim nemijlocit câţiva dintre Sfinţii Părinţi ai vremii noastre. De pildă, Cuvio­sul Iustin Popovici: „Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau slu­ţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime şi-L pun în locul Lui pe omul european. In această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune» . Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se înte­meiază pe credinţa că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos şi că struc­tura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creştine» (şi chiar pe cele necreştine) într-o unica Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» şi o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Şi, daca toate aceste «Biserici creştine» nu exista decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii «religioase». Şi iată cum ecumenismul «Creştin» nu va putea să sfârşească decât în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10 000 de persoane, reprezentanţi ai religiilor   hin­dusă,   budistă, musulmană, mozaică, pro­testantă, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvântări despre «fundamentarea religioasă» a noţiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinând tuturor denominaţiunilor.

2. În 1969, într-o declaraţie oficială a Bisericii Greceşti din America s-a afirmat: «Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar daca a luat naştere în sânul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna.»

3. The Temple of Understanding (Templul înţelegerii), o fundaţie americana iniţiată în 1960 ca un fel de «asociaţie a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ţinut până în prezent mai multe conferinţe «la vârf». (în Comitetul Internaţional al Templului era membru şi Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată Ia Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Suntem deja în unitate. Ceea ce  trebuie  să  redobândim  este  unitatea primordială.» La cea de a doua conferinţă (Geneva, 1970), s-au întâlnit 80 de reprezentanţi a zece religii, pentru a discuta probleme precum; «Proiectul de creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă religioasă supra-confesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar aşa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioşii tu­turor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru». Aşadar, «conferinţele la vârf» oferă delegaţilor Ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunităţi mon­diale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi,Switzer.

4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanţat Conferin­ţa de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduşi, Budişti, Creştini şi Musulmani, care a fost urmată de o conferinţă la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreştine. În 1979, la întâlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până şi pe Protestanţi, când i-a urgentat pe Creştini să «investigheze viaţa de autentică spiritualitatea a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sinul comunităţii religioase universale».

5. În februarie 1972, Biserica Ortodoxă Greacă din America a intrat într-un dialog «teologic» oficial cu reprezentanţii cultului mozaic. Atunci, «teologii» Greci au căzut de acord cu «revizuirea textelor lor liturgice referitoare la ludei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile»”.Şi lucrurile au urmat pe această cale. Să ne amintim – de pildă – de acel San’ Egido de acum câţiva ani de la Bucureşti, întâlnire al cărei slogan (născocit de Bill Clinton!) era: „Pacea este numele lui Dumnezeu!” Atunci, întru numele zeul „Pace” Ortodocşii s-au adunat şi s-au rugat împreuna cu toate ereziile, cu toţi păgânii, cu vrăjitorii Africani şi cu Iudeii, uitând că Hristos nu a venit să ă aducă pacea, ci sabia.(Matei 10,34).

                                                              (II)

Căci la ce s-a ajuns, prin toate aceste întâlniri ecumeniste? La a spune ca toate„religiile”, adică înşelările drăceşti, sunt povă­ţuite de Duhul Sfânt, Care „suflă unde vrea El”! Încheierea e că toate eresurile şi înşe­lările sunt „adevărate” că „adevărul” este pes­te tot şi că vrăjmaşii lui Hristos sunt priete­nii lui Hristos! Iată nebunia ultimilor ani ai acestei lumi căzute, pe care doar Hristos însuşi o va putea curma, întru a doua Sa venire. Altfel spus, s-a ajuns să se creadă de către toţi că Mântuitorul esteAntihristul, adică pierzătorul, pe care îl cerem cu toţii, de la Evrei şi până la Ortodocşi şi păgâni! Am vă­zut astfel cum, in Piaţa San Pietro din Va­tican, un cor de Evrei cânta„Eu cred în veni­rea lui Mesiah”, fiind ascultaţi de ceilalţi cu mare bucurie şi nădejde (Ce are Dalai Lama sau muftiul Turc cu „Mesiah” nu pot înţe­lege! Unde se vorbeşte în sutre-le budhiste sau înCoran de acest „mântuitor”?) De faţă erau şi ierarhi Ortodocşi, fireşte, ba chiar şi corul psaltic al Patriarhiei din Atena, care cânta şi el ceva din slujba Sfintei Liturghii. Să mai povestim de spectacolele cu muzică şi dansuri drăceşti (la Camberra) ale Abo­rigenilor din Australia (aproape goi şi vop­siţi precum diavolii), urmate de „rugăciuni­le creştine” ale Neoprotestanţilor Coreeni (!), în care e chemat „spiritul fratelui Jesus”, alături de„spiritele naturii”, întâi-stătătorul acelei întâlniri fiind un ierarh Ortodox? Iată dar că „noul Cristos” şi „noul Creştinism” – adică „Creştinismul” antihristic – au ajuns astăzi aproape de împlinirea lor, lumea fi­ind pregătită să-l primească pe „cel ce vine întru numele său”. Ca să scurtez un cuvânt ce ar putea urma la nesfârşit, să mai vedem doar o singură do­vadă a ceea ce vreau să spun; în urmă cu puţini ani, fostul cardinal Joseph Ratzinger [actualul Papa Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congrega­ţiei pentru Doctrina Credinţei, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală -unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este ca cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcându-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele   „tablouri religi­oase”   sau din filmele cu Jesus Christ Super-star sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăj­maşi ai lui Hristos. O spune limpede An­drea Riccardi, fondatorul comunităţiiSan’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în„promovarea dialogului inter-teligios”: „în trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfârşitul lumii.” Se împlinesc astfel vorbele purtătorilor de Duh: „Antihrist nu-şi va arăta numaidecât chipul satanic cu care va stăpâni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ca, prin viclenie, sa ajungă stăpânitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepă­da de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpânirea lor (Apocalipsa 17:13)”.

„Mulţi monştri a născut iadul, în vremurile noastre, dar de mărimea ecumenismului, propovăduit chiar de unii ’’arhierei’’, ce se dau ei a fi ortodocşi, nu este nici unul!” Arhim. Serafim Alexiev

Despre dorinţa de pace şi păruta blândeţe a Antihristului a vorbit încă Sfântul Efrem Sirul, cu mai bine de 1600 de ani în urmă:”Ci în acest fel va veni ca sa-i înşele pe toţi: fiind smerit, liniştit, urând cele nedrepte, spre Iudei întorcându-se, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu osebire pe Evrei (căci ei aşteaptă venirea lui). Iar întru toate acestea se vor face semne, ară­tări şi înfricoşări cu multă stăpânire, şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit de mulţi. Şi daruri nu va lua, cu mânie nu va grăi, mâhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei rânduieli va amăgi lumea, până ce se va face împărat. Şi, după ce vor vedea multe popoare nişte fapte bune ca acestea, toţi împreună cu o socoteală se vor face, şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicând unii către  alţii:  «Au  doară  se mai află vreun om ca acesta bun şi drept?» Şi mai mult poporul cel ucigaş al Evreilor îl va cinsti şi se vor bucura de împărăţia lui. Pentru aceea, şi ca unul ce va cinsti mai mult locul şi biserica cea veche a Evreilor, va arata tuturor că are grijă de ei. Şi când va împăraţi balaurul pe pământ, cu mare sârguinţă toate popoarele îi vor veni în ajutor: Edom şi Moav, încă şi fui lui Amon, ca unui adevărat împărat i se vor închina Iui cu bucurie, şi ei se vor face cei dintâi apărători ai lui.”

„Hrana lui Antihrist este tulburarea oamenilor, căci, când se vor tulbura oamenii, atunci el se va bucura. Lumea se va tulbura prin uitarea credinţei şi lipsa fricii de Dumnezeu.” Sfântul Nil Athonitul.

După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, parând a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale” până ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa nai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte la Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2,4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci sa se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni” Pe ce se întemeiază această nebunie, care încalcă în picioare Scripturile,zicând totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvânt „gnoză” adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încât omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decât învirea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului.

(III)

„Iar cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au gătit ca să trâmbiţeze. Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copac” (Apocalipsa 8, 6-7)

Sfântul Seraphim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în ce mai puternic apropierea «noii ere a Duhului Sfânt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega». Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Or­todoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavo­leşti” Trebuie să înţelegem bine că scopul de că­petenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credin­ţe într-una strâmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, când pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»” Încă din vea­cul al 19-lea, Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicând că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfârşitul hotărâtor. […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfântului Duh au secat pentru totdeauna pretutin­deni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Du­hului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelun­gească şi să fie amânat deznodământul  pentru cei rămaşi care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor sa se mântuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, căci timpul scurt este, iar trece­rea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi” . Un veac în urma Sfân­tului Ignatie (pe când ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpânite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunând că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvânt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie» Şi acest lucru nu este deloc uşor” . Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfântul Ignatie: „Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor în rânduielile Sfân­tului Duh. Din aceasta pricină, rânduielile cereşti s-au făcut pământeşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfân­tului Duh, în înlocuirea lor cu rânduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a că­derii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unica, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cu­getare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întâmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fieca­re oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atât li s-a îngreuiat auzul – glasul mântuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfânta lui Biserica, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept” . Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Ius­tin Popovici: „Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva ros­tului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. In felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mântuire! Este înfricoşător şi numai să gândească cineva la acest lucru, cu atât mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mântuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului”. 

Florin Stuparu

/cugetatorortodox blog/

 

Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc

Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc

„Fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi; dar şi asupra sa s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel:Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1,22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos, care umblă în veşmântul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate.”

„Ce este deci Europa? Papa şi Luther: saturarea la culme a poftelor omeneşti şi saturarea la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărârea încăpăţânată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpân al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc, şi cealaltă lăsarea omenirii în apă; iar amândouă împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă – tăgăduirea Bisericii lui Hristos. În felul acesta lucrează duhul cel rău, de atâtea veacuri, în trupul Europei.”

„Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea, desfătarea şi slava, imitând pe papa al Romei. […] Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobândeşte puterea. Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este calea prin care dobândeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a declarat război împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.”

„Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XlX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XlX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XlX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită. Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XlX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit Sfintele Odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof.” (Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, p.124) În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întru totul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă Dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngâmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvârşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. […] Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3,5).nFără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intecommunio” (împărtăşire în comun, n.n.). Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, şi, prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii, Sfântul Duh, şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.(“Biserica  şi ecumenismul”, 2002)

Sfântul Serafim Rose (†1982) canonizat la 2 septembrie 2008

„În cel mai bun caz, ecumenismul aşa-zis „creştin” poate să reprezinte greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante, prin care cultele protestante şi romano-catolicii nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi ele fiinţează în afara ei.”

„Orice erezie îşi revendică propria „spiritualitate” şi propria metodă de practicare a vieţii religioase. Romano-catolicismul, de exemplu, a avut până azi o notă a sa distinctivă concretizată prin «cultul inimii sacre», primatul papal, purgatoriul, indulgenţele, revelaţiile diferiţilor «mistici» şi alte asemenea elemente, în care observatorul creştin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.”

„În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti.” (Ortodoxia şi religia viitorului”, Chişinău, 1995)

Sfântul Serafim Rose a presupus că de-a lungul istoriei, diavolul încercase instrumente, mentalităţi culturale diferite, prin care să formeze apostazia. S-a întâmplat că mentalitatea romană a fost aceea care a lucrat: „Odată desprinsă de ortodoxie şi liberă să se dezvolte după propriile sale principii, ea a devenit sursa unei întregi filosofii noi care a avut puterea de a distruge întreaga lume definitiv în vremea noastră”.

 

/cugetatorortodox/

 

Pecetea 666

„La deschiderea brutăriei ruseşti din Sankt Petesburg s-au distribuit foi volante cu următorul conţinut: «viitorul dumneavoastră depinde de pâine noastră. Vă anunţăm deschiderea brutăriei koscher aflată sub controlul şef-rabinului oraşului nostru»’’. ’’Semnul fiarei”, ed. de Centrul de misiune Sf. Ier. Ioan Maximovici, 2003, p.38

– Părinte, peste cât timp se vor petrece aceste evenimente (sfârşitul lumii) ?

– Întârzie din pricina ta şi a mea, ca să dobândim o stare duhovnicească bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că de se vor întâmpla acum, ne vom pierde amândoi. Nu se spune nicăieri în învăţătura lui Hristos despre un anumit timp (Matei 24, 36), însă Scriptura spune că semnele vremurilor vor înştiinţa despre venirea Sa (Matei 24, 29 ş.u.; Marcu 13, 24 ş.u.; Luca 21, 25 ş.u.;). Să fim întotdeauna gata şi le vom vedea atunci când se va apropia timpul. Atunci vom fi mai siguri. „Timpul şi experienţa le vor descoperi celor treji” (Sfântul Andrei al Cezareii,Explicarea Apocalipsei Sfântului Ioan Evanghelistul, Cap. 38, PG. 106, 340C) – spune Sfântul Andrei al Cezareii.

***

Lucrurile înaintează în mod programat. În America câinii umblă fiind pecetluiţi cu un emiţător şi, pac!, îi găsesc. Aşa ştiu unde se află fiecare câine. Câinii care nu au marcaj şi sunt fără stăpân, îi omoară cu raze laser. După aceea vor începe să-i omoare şi pe oameni. Au pecetluit tone de peşte şi-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăşi a apărut o boală pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu şi, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. Câţi oameni nu sunt deja pecetluiţi acolo cu raze laser, unii pe frunte şi alţii pe mână. Mai târziu, cel care nu va fi pecetluit cu nr. 666 nu va putea nici vinde, nici cumpăra, sau să ia împrumut, să fii numit într-un post etc. Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea şi, dacă cineva nu este în sistem nu va putea lucra etc. fie el roşu, fie negru, fie alb, adică toţi. Va supraveghea astfel printr-un sistem economic care va controla economia mondială şi numai aceia care ai primit pecetea cu numărul 666 vor putea avea acces la schimburi comerciale. Dar ce vor păţi oamenii care se vor pecetlui!… Mi-a spus un specialişti că prin razele laser se pricinuiesc vătămări. Oamenii care se vor pecetlui vor atrage astfel razele soarelui şi vor fi atât de vătămaţi, încât îşi vor mânca limbile de durere (Apocalipsa 16, 10). Cei care nu se vor pecetlui vor petrece mai bine decât ceilalţi, pentru că Hristos îi va ajuta pe cei ce nu s-au pecetluit. Acesta nu este puţin lucru!

„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mână sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apocalipsa 13, 16-18)

– Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila?

–  „Politeţea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoşi pentru că vor fi… europeni. Vor arăta că sunt la înălţime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi, dacă nu are pecetea. Vor spune: „Fără pecete vă chinuiţi! Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de greu.” Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari, dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraş, să cultive grâu, cartofi. Să pună puţini măslini şi atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puţine găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că şi provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu ţin mult, ci se strică repede. Fireşte, greul va dura puţin, trei ani şi jumătate. Pentru cei aleşi se vor scurta zilele (vezi Matei 24, 22; Marcu 13, 20). Nu-şi vor da seama când au trecut. Dumnezeu nu va lăsa pe om neajutorat.

***

– Părinte, dar dacă cineva primeşte pecetea din neştiinţă?

– Aceasta se va putea întâmpla numai din nepăsare. Ce neştiinţă să fie, atunci când lucrurile sunt atât de clare? Chiar dacă nu ar şti cineva, trebuie să se intereseze şi să afle. Dacă spunem că n-am ştiut şi pentru asta am primit pecetea, Hristos ne va spune: „Făţarnicule, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, iar semnele vremilor nu puteţi!” (Matei 16, 3). Chiar de s-ar pecetlui cineva din neştiinţă, pierde harul dumnezeiesc şi primeşte lucrarea diavolească. Vezi, copilaşul, la Sfântul Botez, atunci când preotul îl afundă în apă primeşte pe Sfântul Duh, fără ca acela să-şi dea seama de asta şi după aceea sălăşluieşte în el harul dumnezeiesc.

***

– Părinte, unii spun: „Ceea ce este scris de la Dumnezeu, aceea se va face. Ce ne mai interesează altceva?”.

– Da, o spun, dar nu este aşa, bre copile! Şi eu aud pe unii spunând: ”Evreii nu sunt aşa de proşti să se trădeze cu 666, când Sfântul Ioan Evanghelistul o spune clar în Apocalipsă. Dacă ar fi fost aşa, ar fi făcut-o într-un mod mai inteligent, mai ascuns”. Ei bine, cărturarii şi fariseii nu ştiau Vechiul Testament? Anna şi Caiafa nu ştiau mai bine ca toţi că era scris că Hristos va fi trădat pentru „treizeci de arginţi”? De ce n-au dat 31 sau 29 de arginti şi au dat „treizeci”? Deci erau orbiţi. Ştia Dumnezeu că aşa se vor petrece lucrurile. Dumnezeu toate le cunoaşte de mai înainte, dar nu hotărăşte de mai înainte – numai turcii cred în ceea ce este scris, în Kişmet (în soartă, în destin – n.ed.). Dumnezeu ştie că un anumit lucru se va face aşa, însă omul îl face din lipsa lui de minte. Nu Dumnezeu a dat poruncă, ci vede până unde va ajunge răutatea oamenilor şi că părerea lor nu se va schimba. Nicidecum că aşa a rânduit Dumnezeu.

/cugetatorortodox blog/

 

INTAMPLARI MINUNATE

”Era in ajunul sarbatorii Bunei Vestiri, 24 martie 1942 în Drama, Grecia. Ocupația straina era bulgara. Lipsurile, bolile si foamea luasera proportii inspaimantatoare si moartea secerain fiecare zi mici si mari, dar, in special copii. Printre locuitorii Dramei se afla si ovaduva cu cinci copii. Pe sotul ei il ucisesera ocupantii cu sase luni inainte, in macelul din 29 septembrie 1941. De mancare nu aveau, decat putin ulei si un ciurel de malai. In acea dimineata femeia s-a gandit ca a doua zi, de Bunavestire, avea mancare mult mai putina pentru copii: 100 de grame de malai si un deget de ulei. Deodata, privirea ei s-a indreptat spre candela stinsa, care era agatata inaintea icoanei si atunci a incoltit in sufletul ei intrebarea: sa pastreze uleiul pentru copiii ei flamanzi sau pentru candela de la icoana? Hotarata, insa, si-a facut cruce si a zis catre Maica Domnului: ”Prea Curata Fecioara, eu iti voi aprinde candela caci mare este sarbatoarea de maine pentru credinta noastra, tu, insa, te rog ai grija de hrana copiilor mei!” A luat putin ulei si a aprins candela. Lumnia slaba a luminat casa saracacioasa, iar inima ei s-a umplut de pace. Aceasta a insotit-o la rugaciunea de seara si in somnul ei din acea noapte memorabila. A doua zi dupa Sfanta Liturghie, vaduva a deschis dulapul ca sa ia putinul malai si a ramas fara glas! Vasul in care se afla uleiul era plin ochi iar alaturi erau doi sacuti plini cu macaroane si malai. S-a inchinat femeia de mai multe ori, preamarind si multumind lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru aceasta minune pe care n-a spus-o nimaniu. Timp de doi ani de zile nici uleiul n-a scazut, nici malaiul nu s-a sfarsit, cu toate ca erau sase guri la masa, le schimbau cu alte alimente si faceau milostenie pe ascuns. Dar si candela a ramas de atunci aprinsa zi si noapte dand marturie cu lumina ei nestinsa despre credinta acestei femei binecuvantate”. (Explicarea Dumnezeiestii Liturghii – protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos).

Sa fie viata noastra luminata ca o candela aprinsa lui Dumnezeu si tuturor Sfintilor Lui!

/pelerinortodox blog/

 

Puiul – Costache Ioanid

 

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face…
“Ce-o fi asta?”
se gândi.
“Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?…
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
dupătoate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost…
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fărărost.

Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcurănişte ghiare…
lungi… cu vârfu-ncovoiat…
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?…”

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor săplângă
puiul
pentru-ntâia oară…

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară…
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine…
oare cine bate?…

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc…
unde poate săalerge
să se joace,
să se culce…
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă…
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino…
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!…
Ce frumoasă e lumina!…
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă…
Iar acolo?
E grădina…
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţărumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâzămică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e…
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui…

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră…

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimăumilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine dupăstele,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi dupăavere,
dupănume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fărănumăr,
tu,
să-ţi iei în taină Crucea
şi s-o duci umil pe umăr…
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară…
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă…
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu Cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face… aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
HRISTOS IISUS!

Costache Ioanid

 

Păcatul blestemului în casă

Există un obicei foarte rău la unii părinți de a-și blestema copiii atunci când îi supără. Este recomandat părinților ca atunci când copiii nu sunt cuminți, să-i bată mai bine, dar niciodată să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări grave și negative asupra lui.

Copilul care a fost blestemat de tatăl sau de mama lui i părinții respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte ușor este atins de blestem.

Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferințe, eșecuri în viață peste copiii respectivi.

Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite de părinți asupra copiilor, cât și invers, de copii asupra părinților. Mulți copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părinților. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii făcută atât de părinți, cât și de copii; după aceea un rol important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună, părinții cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare.

Foarte grav este când părinții mor fără să le fi citit în viață rugăciunea respectivă. Acele înjurături și blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viață părinții, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor.

Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare.

Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor noștri pentru a nu se repercuta asupra lor și a nu le produce mari necazuri în viață.

De asemenea, copiii niciodată să nu-și blesteme sau să-și înjure părinții care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung să-și lovească părinții, pe cei care i-au născut. Spun Sfinții Părinți că acelui copil care și-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezește. Este înfricoșător! Pentru orice cuvânt ieșit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecății, înaintea lui Dumnezeu.

(Arhim. Ioanichie Pârvulescu)

/pelerinotrodox blog/

 

VIDEO SOCANT: martirizarea unui mucenic. Un sfant contemporan cu noi – Sf. Noul Mucenic Evghenie Rusul

Sfantul Noul Mucenic Evghenie Rusul a fost martirizat in data de 23 mai 1996. El s-a nascut pe 23 mai 1977 in apropiere de Moscova, mai precis in satul Kurilovo, in regiunea orasului Podolska. Era unicul fiu al familiei, botezat din copilarie crestin ortodox. Urmariti mai jos un material video, nerecomandat persoanelor slabe de inima.

 

/pelerinortodox blog/