Sfantul Nicodim Aghioritul
Neofit Kavsokalivitul
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mîncare şi Sîngele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu rămîne întru Mine şi Eu întru el”, a spus Domnul (loan 6,53-56).
Traducerea acestei cărţi s-a făcut de către părintele Petroniu (Tănase), Stareţul Schitului Românesc Prodromu din Sf. Munte Athos – Grecia.
* * *
Dedicăm această carte cinstitului cler şi părinţilor duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru ajutorarea lor în lucrarea de pregătire vrednică şi de chemare a fiilor lor duhovniceşti la Potirul Vieţii şi al Nemuririi, adică la Cinstitul Trup şi Prea Sfîntul Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
Editorul Stylianos Kementzetzidis – Editura Orthodoxos Kypseli (Stupul Ortodox), Thesalonik
CUVÂNT ÎNAINTE
Cu adevărat avea dreptate poporul lui Israil din vechime să se laude că s’a învrednicit să se hrănească cu mana cea dulce, pe care o ploua cerul cu preaslăvită minune. Si avea dreptate să se mândrească că s’a adăpat cu acea apă ca nectarul, pe care mai presus de fire o izvora piatra cea vârtoasă.
Dar cu mult mai multă dreptate trebue să se laude binecredinciosul popor al Harului celui nou, Pentru că s’a învrednicit să aibă ca hrană Preacuratul Trup al Dumnezeu-Omului Iisus. Si cu mult mai multă dreptate se poate mândri, având băutură, Sângele cel de viaţă făcător şi Preasfânt al lui Dumnezeu.
Si ce era acea mană faţă de Preasfântul Trup? Si ce era acea apă faţă de izvorîtorul de viaţă Sângele acesta? Acelea erau umbră, acestea sunt adevărul; acelea erau chip întunecos, acestea sunt însăşi lucrul; acelea icoane întunecoase, acestea prototipurile celor închipuite. In scurt, cei ce au mâncat şi au băut din acelea mai pe urmă au murit; dar din acestea cine mănâncă şi bea cu vrednicie, se face nestricăcios, se îndumnezeeşte, nu moare ci trăeşte în veac. „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit; dar de va mânca cineva din Pâinea aceasta valtrăi în veci” (Ioan 6,49).
Acesta este adevărul. Nici o asemănare nu este între cele vechi şi aceste noi. Deosebirea este aşa de mare, că nici nu se poate spune prin cuvânt. Dar între prototipuri şi închipuirile lor este deplină asemănare.
Deci, după cum atunci Dumnezeu a dat Israiltenilor mana ca să o mănânce adeseori şi apa ca să o bea de asemenea, tot aşa şi acum a dat creştinilor Trupul şi Sângele Său, ca să se împărtăşească cu ele adeseori.
Cu toate acestea, eu văd că acelea, aşa de mici, erau mult folosite de evrei, pe când acestea, aşa de mari, la creştini au puţină întrebuinţare. după ce s-au îzbăvit din robia Egiptului, evreii au început să mănânce mana şi să bea apa şi le-au folosit atât de des, în tot timpul celor patruzeci de ani, cât au petrecut în pustie, încât aproape nici o zi nu a trecut ca să nu le folosească, până când au intrat în hotarele Ierusalimului.
Pe când creştinii din vremea noastră, dimpotrivă, după ce s-au izbăvit de amara robie a Egiptului, adică a păcatului şi a gânditorului Faraon, a diavolului, şi au trecut prin marea cea duhovnicească a Sfântului Botez, foarte puţin se folosesc de Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului. Astfel, unul stăpânit de un rău obiceiu, altul de lenevire, unul făţărnicind o mincinoasă evlavie, unul găsind o pricină, altul alta, afară de puţini, aproape toţi se împărtăşesc cu Sfintele Taine numai de două sau de trei ori pe an, deşi nu sunt opriţi nici de Dumnezeu, deoarece El îi chiamă, nici de părintele lor duhovnicesc, neavând păcate care să-i oprească.
Mare păcat! Căci dacă pun alături darurile care au fost date evreilor: mana şi apa, cu darurile pe care Trupul şi Sângele Domnului le dau creştinilor, le găsesc aşa de slabe, cum este umbra faţă de lucru; şi dacă voi asemăna deasa întrebuinţare a acelora, pe care o practicau evreii, cu puţina întrebuinţare a acestora de cătră creştini, o găsesc aşa de vie, cum sunt lucrurile faţă de umbră.
Dar creştinii din vechime nu făceau aşa. Aceia foloseau Sfintele Taine tot aşa de des, cum foloseau evreii Mana. Fiindcă după ce se botezau, se împărtăşeau cu multă râvnă şi des, uneori de trei şi de patru ori pe săptămână, cum zice Marele Vasile, alteori în fiecare zi, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, şi toţi împreună, în tot timpul cât se aflau în nemernica pustie a acestei vieţi. Numai atunci conteneau când intrau în hotarele Ierusalimului, când, adică, după moarte, intrau în patria cea de obşte a cerescului Ierusalim, ca să se împărtăşească cu Pâinea pământului aceluia, fără mijlocire şi desăvârşit.
Noi creştinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulţumitori, care din pricina lăcomiei lor lăsau mana cea cerească şi doreau cărnurile şi celelalte mâncări ale Egiptului, Pentru că şi noi alegând mai mult dulceţile lumii şi plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca şi cereasca hrană a Sfintei împărtăşiri. Din pricina acestei nesocotinţe, lipseşte sfinţenia dela noi, s’a împuţinat virtutea, a crescut răutatea. De aceea s’a mâniat Dumnezeu şi ne pedepseşte cu feluri de nenorociri, precum: cutremure, boli, moarte şi cu alte mii de rele, aşa cum şi atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotinţa ce o arătase faţă de mană, cu moarte, cu ciumă şi cu alte plăgi.
De aceea, un iubitor de Hristos creştin, văzând această multă lenevire sau mai bine zis, nesocotire, pe care creştinii de acum o au faţă de Sfintele Taine şi deci şi folosul cel mare de care se păgubesc, cu râvnă din inimă şi cu creştinească dragoste, s’a nevoit cu multă osteneală şi a alcătuit această cărticică. Pe care, cu cheltuiala unor iubitori de credinţă creştini, o dă acum la lumina tiparului pentru prima dată, străduindu-se să reînoiască binecuvântatul obiceiu al vechilor creştini şi dovedind cu mărturiile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor şi ale Părinţilor cum că este de trebuinţă şi de suflet mântuitor, ca tot creştinul dreptcredincios să se împărtăşească adesea, dacă nu are piedici.
Primiţi-o deci cu bucurie, o iubitorilor de bună credinţă cititori şi hrănindu-vă mereu din cetirea ei, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei împărtăşanii să vă întăriţi în lupta impotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi ne-stricăcioşi prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase.
In scurt, ca şi aici, cu ajutorul făcătoarelor de viaţă Taine, să aveţi o viaţă paşnică, cu bucurie, împreunată cu toate bunătăţile, iar dincolo să vă învredniciţi de dumnezeeasca şi nesfârşita viaţă a veacului ce va să fie.
Aceste bunătăţi dobândindu-le, nu slăbiţi a ruga pe Domnul cel iubitor de oameni pentru mântuirea şi iertarea păcatelor mele, a ostenitorului şi a celor ce au cheltuit cu tipărirea.
PARTEA I
ÎMPĂRTĂŞIREA DEASA ESTE DE MARE FOLOS
CAPITOLUL 1
Binecredincioşii creştini trebue să se împărtăşească des cu Dumnezeescul Trup şi Sânge al Domnului.
Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi, 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri.
1. Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei împărtăşiri, a zis: „Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viaţa lumii” (Ioan 6,51). ceea ce însemnează că dumnezeeasca împărtăşire este pentru credincioşi absolut trebuitoare pentru viaţa duhovnicească în Hristos. Si pentru ca viaţa duhovnicească în Hristos nu trebue să se împuţineze nici să înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5,19), ci să fie neîntreruptă, pentruca cei vii, după acelaşi Apostol, să nu mai trăiască viaţa lor trupească, ci viaţa lui Hristos, Care a murit şi a înviat pentru ei, este de trebuinţă ca să fie deasă şi întrebuinţarea Sfintei împărtăşiri.
In altă parte, Domnul zice hotărît: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53). Din aceste cuvinte se vede limpede că Sfânta împărtăşanie este pentru creştin tot aşa de necesară ca şi Sfântul Botez. Fiindcă aceeaşi hotărîre pe care a dat-o pentru Botez,a dat-o şi pentru Sfânta Împărtăşanie. Despre Botez a zis: „Amin, amin zic vouă, de nu se va naşte omul din apă şi din Duh, nu poate intra întru împărăţia lui Dumnezeu’ (Ioan 3,5); iar despre Dumnezeeasca împărtăşanie a zis de asemenea: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă întru voi”. Aşa dar, după cum fără botez este cu neputinţă ca omul să trăiască viaţă duhovnicească şi să se mântuiască, tot aşa este cu neputinţă să trăiască fără Dumnezeeasca împărtăşire. Si fiindcă aceste două Taine au aceste însuşiri: Botezul se săvârşeşte o singură dată iar Taine Sfintei împărtăşiri se săvârşeşte des şi în fiecare zi, rezultă în chip firesc că este absolut necesar ca şi Dumnezeeasca împărtăşire să se facă des.
Apoi, când Domnul a predat această taină ucenicilor Său, nu a dat-o ca un sfat, ca adică să mănânce Trupul Meu cine vrea şi să bea Sângele Meu cine vrea, aşa cum a zis că „cine vrea să vină după Mine” şi „dacă vrei să fii desăvârşit”, ci a zis poruncitor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta Toţi, acesta este Sângele Meu”; adică neapărat trebue să mâncaţi Trupul Meu şi neapărat trebue să beţi Sângele Meu. Si iarăşi zice: „Acosta să o face întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). Adică, această taină pe care Ei v-o predau, să o săvârşiţi nu numai odată, de două sau de trei ori (precum tâlcueşte Sf. Ioan Gură de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele. A morţii şi a întregei Mele rânduieli.
Iată deci să şi aceste cuvinte ale Domnului recomandă limpede cele două lucruri necesare Sfintei împărtăşiri: neapărata ei săvârşire şi săvârşirea adeseori. Adică nu numai să ne împărtăşim, ci să ne împărtăşim şi des. De unde înţelegem că drept credinciosul, în orice stare socială s-ar afla, este îndatorat şi trebue negreşit să primească şi să păzească aceste porunci stăpâneşti.
2. Dumnezeeştii Apostoli urmând această hotărîtoare poruncă a Domnului nostru, la începutul propoveduirii, cu orice prilej adunau pe toţi credincioşii în loc ascuns de frica iudeilor, îi învăţau, se rugau împreună şi săvârşind Taina, se împărtăşeau şi ei şi toţi cei adunaţi, precum mărturiseşte Sf. Ap. Luca, în Faptele Apostolilor, zicând că cei trei mii, care crezuseră în Hristos la ziua Cincizecimii şi se botezaseră, erau împreună cu Apostolii, ca să audă învăţătura lor şi să se folosească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, pentru ca să se sfinţească şi să se întărească mai bine în credinţa lui Hristos. „Erau, zice, aşteptând învăţătura Apostolilor, în împărtăşire, în frângerea Pâinii şi în rugăciuni” (F. Ap. 2,42).
Si pentru ca să se păstreze această necesară Predanie a Domnului şi de cătră creştinii de după ei, să nu se uite adică, cu trecerea mulţimii anilor, ceea ce Apostolii au făcut atunci, au scris-o în al 8-lea şi al 9-lea din canoanele lor, poruncind, cu pedeapsa afuriseniei, ca să nu rămână nimeni neîmpărtăşit cu Dumnezeeştile Taine, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, „Dacă cineva nu se împărtăşeşte când se săvârşeşte Liturghia să spună pricina pentru care nu se împărtăşeşte şi de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă nu o va spune, să se afurisească (Can 8).
Iar în canonul al 9-lea zic: „Biserica trebue să afurisească pe toţi acei creştini, care merg la biserică, ascultă cetirea Sfintelor Scripturi şi nu stau nici la rugăciune, nici la Sfânta împărtăşire, ca unii care produc sminteală în Biserică”.
Pe acest canon tâlcuindu-l Valsamon zice: „Hotărîrea acestui canon este foarte aspră, căci afuriseşte pe cei ce mergând la biserică, nu stau până la sfârşit şi nici nu se împărtăşesc. In chip asemănător, şi alte canoane ale Sinoadelor poruncesc ca toţi să fie gata şi vrednici pentru Sfânta împărtăşire.
Sinodul din Antiohia, urmând Sfinţilor Apostoli, mai întâi întăreşte canonul de mai sus, apoi adaogă: „Se cuvine ca toţi cei care intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu stau să se roage cu celălalt popor şi se îndepărtează de Sfânta împărtăşanie, să fie afurisiţi până când se vor spovedi şi vor arăta roduri de pocăinţă şi se vor ruga şi atunci să fie iertaţi” (Can. 2).
Vedeţi fraţilor, că toţi creştinii sunt supuşi afuriseniei şi că trebue să se împărtăşească adesea? Că sunt îndatoraţi să facă aceasta la fiecare Liturghie, ca să nu fie afurisiţi de Sfinţii Apostoli şi de Sfintele Sinoade?
3. De vom lua aminte cu atenţie la Sfânta şi Dumnezeeasca Liturghie, vom vedea că dela început şi până la sfârşit un singur scop are: să ducă la împărtăşire pe credincioşii creştini adunaţi. Pentru că şi rugăciunile pe care preotul le citeşte în taină, şi ecfonisele şi în scurt toate sfintele rugăciuni, toate sfintele lucrări şi rânduielile care se săvarşesc aci, acest lucru arată.
La rugăciunea, care se numeşte a celor credincioşi, se spune: „Dă-le lor (adică credincioşilor) ca totdeauna să-Ti slujească cu frică şi cu dragoste şi fără de păcat şi neosândiţi să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine”. In rugăciunea care urmează după săvârşirea Sfintelor Taine zice: „Ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului şi spre iertarea păcatelor”, adică Sfintele acestea să se facă credincioşilor, care se împărtăşesc, spre curăţirea sufletului şi spre iertarea păcatelor. Rugăciunea dinaintea Sfintei împărtăşanii zice: „Si ne învredniceşte prin mâna Ta cea preacurată să ni se dea Preacuratul Tău Trup, şi Preacinstitul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul Tău”.
Iar la ecfonise de asemenea, când strigă cătră popor, ca din partea Domnului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu şi beţi din acesta toţi, acesta este Sângele Meu;” şi când, ţinând în mâini sfântul Potir cu deviată făcătorul Trup şi Sânge, iese în sfintele uşi şi arătându-l poporului îl chiamă la Sfânta Impărtăşanie strigând cu mare glas: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă” adică veniţi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă împărtăşiţi cu Dumnezeeştile Taine.
După Sfânta împărtăşire, preotul şi poporul mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest mare Har de care s’au învrednicit. Si poporul mulţumeşte: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, că ne-ai învrednicit a ne împărtăşi cu Sfintele, Nemuritoarele şi Preacuratele Tale Taine”. Iar preotul zice: „Drepţi, împărtăşindu-ne cu dumnezeeştile, Sfintele, Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”.
Dar şi cântarea Heruvicului, care se cântă de popor, dacă iei aminte, este o pregătire pentru împărtăşire, fiindcă zice: „Noi, care în chip tainic închipuim pe Heruvimii cei cu ochi mulţi şi cântăm cântarea cea întreit sfântă, să lepădăm dela mintea noastră toată grija acestei lumi, Pentru că să primim în sufletele noastre şi să ne împărtăşim cu împăratul tuturor, Cel ce este nevăzut înconjorat de cetele cereşti ale îngerilor.
Acelaşi lucru însemnează şi Rugăciunea Domnească, care se zice după prefacerea Sfintelor Taine. Căci prin aceasta creştinii cer dela Dumnezeu şi Tatăl să le dea Pâinea cea spre fiinţă, care este cu adevărat Sfânta împărtăşanie. însuşi numele cu care Sfânta Liturghie se numeşte în special: comuniune şi adunare, obligă la deasa împărtăşire. Deoarece comuniune şi adunare însemnează că prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, toţi credincioşii se adună, se împărtăşesc şi se unesc cu Hristos şi se fac un Trup şi un Duh cu El.
Deci din toată sfânta rânduială a Sfintei Liturghii, nu se vede oare că sunt îndatoraţi creştinii, care merg la Sfânta Liturghie să se împărtăşească adesea? Nu sunt oare îndatoraţi să facă acest lucru, ca să arate că împărtăşirea este adunare şi cină şi să nu fie călcători ale acelora pe care le cred şi le mărturisesc? Iar dacă nu se împărtăşesc precum o mărturisesc, mă tem, mă tem ca nu cumva să fie călcători. Ci şi preotul care îi chiamă şi celelalte cuvinte şi sfinţite lucrări şi rândueli, care se fac la Sfânta Liturghie, nu ştiu dacă îşi mai au adevărata lor rânduială şi cuvenitul lor rost. Fiindcă toţi, până la unul se leapădă şi nu se găseşte nici un creştin, care să le împlinească şi să asculte chiemarea preotului sau mai bine zis a lui Dumnezeu, ci se întorc acasă neîmpărtăşiţi cu cele Sfinte, fără să fi binevoit cineva să se apropie şi să se împărtăşească.
De aceea şi dumnezeescul Hrisostom, urmând Sfintelor canoane ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfântului Sinod pomenit mai înainte şi mai ales socotind că toate sfintele lucrări ale Sfintei Liturghii au în vedere împărtăşirea credincioşilor, socoteşte nevrednici chiar şi de intrarea în biserică, pe cei ce merg la Sfânta Liturghie şi nu se împărtăşesc.
„Văd, zice, că mulţi se împărtăşesc mai mult din obicei şi nu după dreapta judecată. Pentru că atunci când vine Postul Mare, toţi, în orice stare s’ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împărtăşesc. Tot aşa fac şi când vine ziua Bobotezei, chiar dacă acest timp nu este pentru împărtăşire.
Dar nici Bobotează şi nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăţia sufletului. Cu aceasta te poţi împărtăşi în fiecare zi. Căci zice Sfântul Apostol Pavel, că ori de câte ori vă împărtăşiţi vestiţi moartea şi patimile Domnului, adică faceţi pomenirea mântuirii voastre, adică a binefacerii pe care a-ţi primit-o.
Gândeşte-te bine câtă grijă aveau cei ce mâncau din jertfa Legii Vechi? Ce nu făceau? Cum se pregăteau? Necontenit se curăţeau. Iar tu care vrei să te împărtăşeşti din jertfa de care se cutremură şi îngerii, vrei să te curăţeşti numai în anumite timpuri? Cum te apropii de Altarul lui Hristos şi îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu cu mâinile şi buzele necurate şi întinate?
Văd că se face multă nerânduială la împărtăşire. In celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi; iar când vin Pastile, chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi şi vă împărtăşiţi. Vai de nepriceperea şi de răul vostru obiceiu!
Zadarnic să săvârşeşte Liturghia în fiecare zi, că nu vă împărtăşiţi. Zadarnic stăm în faţa Altarului, că nimeni nu vine să se împărtăşească. Acestea le spun, nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici.
Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu eşti vrednic să le auzi. Auzi pe diaconul care strigă: câţi sunteţi în stare de pocăinţă, rugaţi pe Dumnezeu să vă ierte; cei ce nu se împărtăşesc se află încă în stadiul de pocăinţă pentru păcatele lor.
Deci de ce stai? Dacă eşti dintre cei ce se pocăesc nu poţi să te împărtăşeşti. Pentru că cel ce nu se împărtăşeşte face parte dintre cei ce se pocăesc.
Din ce pricină strigă diaconul: ieşiţi cei ce nu puteţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? Si tu stai cu îndrăzneală şi cu obrăznicie! Iar dacă nu eşti dintre cei ce se pocăesc, ci din cei ce pot să se împărtăşească, cum de nu te grijeşti să te împărtăşeşti? Cum de nu socoteşti împărtăşirea ca un mare har, ci o dispreţueşti?
Gândeşte-te bine. Masa împărătească este pregătită. îngerii slujesc la masă; însuşi împăratul este de faţă şi tu stai căscând! îmbrăcămintea sufletului îşi este murdară şi ţie nu-ţi pasă? Sau este curată? Atunci stai la masă şi mănâncă din cină. La fiecare Liturghie, Hristos vine să vadă pe cei ce stau la masă şi spune şi acum fiecăruia, prin conştiinţa sa: Prietenilor, cum staţi aci în Biserică, fără să aveţi haină de nuntă? Nu a zis: De ce stai la masă? ci înainte de şedere îi zice că nu este vrednic nici să intre înlăuntru, deoarece nu i-a spus că de ce a intrat.
Pe toate acestea le strigă şi acum Hristos cătră noi toţi, Pentru că stăm neruşinaţi şi cu obrăznicie. Că cel ce nu se împărtăşeşte este neruşinat.
Din pricina aceasta, diaconul întâi îndepărtează pe cei ce se află în păcate. Căci precum când un stăpân vrea să meargă la masă, nu trebue să fie de faţă slugile care au greşit, ci sunt îndepărtate, tot aşa se întâmplă şi aici, când se săvârşeşte Liturghia şi se jertfeşte Mielul şi Oaia stăpânului.
Când auzi: să ne rugăm toţi împreună; când vezi că se deschid uşile altarului, să socoteşti că se deschide şi cerul şi coboară îngerii. Deci nu trebue să fie nici unul din cei nebotezaţi, dar nici unul botezat însă necurat sau spurcat.
Rogu-te să-mi spui dacă cineva invitat la o masă, merge, intră înlăuntru, se spală pe mâni şi se aşează dar apoi nu mânâncă, oare nu jigneşte pe împăratul, care l-a chiemat? Nu era mai bine să nu se fi dus deloc? Aşa şi tu, ai venit la masă, ai cântat cu ceilalţi, ai mărturisit că eşti vrednic, deoarece nu ai ieşit cu cei nevrednici, atunci de ce ai rămas, dacă nu se împărtăşeşti din masă?
Dar zici că eşti nevrednic! Atunci eşti nevrednic şi să asculţi sfintele rugăciuni, deoarece Duhul Sfânt coboară nu numai în Sfintele Taine, ci şi în cântările acelea. Nu vezi pe slugile stăpânului că în primul rând spală masa, curăţă casa şi pe urmă aşează farfuriile. Aşa se întâmplă şi cu rugăciunile; cu glasul diaconului, spălăm ca şi cu un burete Biserica, Pentru că tainele să se săvârşească în Biserica curată şi fără de pată. Ochii necuraţi sunt nevrednici de această privelişte. Urechile întinate nu sunt vrednice să audă aceste cântări, Pentru că aşa porunceşte Legea. Chiar dacă un animal se apropia de muntele Sinai, el era ucis cu pietre. Cu atât mai nevrednici au fost, că nici la poalele muntelui nu le-a îngăduit să stea, chiar dacă pe urmă s-au apropiat şi au văzut locul unde a stat Dumnezeu.
Aşa şi tu, creştine, dacă nu eşti vrednic să te apropii şi să vezi pe Dumnezeu la Sfânta Liturghie, pleacă împreună cu catehumenii, Pentru că cu nimic nu te deosebeşti de ei. Deoarece nu este acelaşi lucru ca omul să greşească înaintea lui Dumnezeu, înainte de botez sau după ce s-a botezat şi să se facă nevrednic de împărtăşire. Aş fi vrut să vă spun lucruri mai multe şi mai înfricoşate, dar ca să nu vă împovărez mintea, sunt deajuns acestea. Căci cei ce nu se înţelepţesc cu acestea, nici cu mai multe nu se pot îndrepta.
Spune-mi, te rog, dacă un împărat ar porunci: Cine va face cutare rău, acela să nu se apropie să mănânce la masa mea, oare nu ţi-ai fi dat toată silinţa să te păzeşti ca să nu pierzi această cinste? Preotul ne chiamă să mergem să ne împărtăşim şi noi ne lenevim, întârziem şi nu alergăm repede să primim acest dar? Oare ce altă nădejde de mântuire ne-a mai rămas? Nu putem spune că ne împiedică boala sau firea, ci neglijenţa ne face nevrednici (Omilia a treia la epist. cătră Efeseni).
Auzi, frate, ce spune acest mare dascăl as Bisericii, că nu sunt vrednici să se ducă la Liturghie, acei care fără motiv nu sunt pregătiţi să se împărtăşească.
Dar tu ce răspunzi? Apoi, dacă aşa stau lucrurile, nu mai merg deloc la Liturghie!
Nu, fratele meu, nici aceasta să nu o faci, căci cazi sub afurisenie, aşa cum hotărăşte şi sfântul Sinod ecumenic II Trulan, care zice: „Cel ce nu merge la biserică trei Duminici, dacă este preot să se caterisească, iar dacă este mirean să se afurisească”. Aşa hotărăste şi Sfântul Sinod local, din Sardica, în canonul 11.
Deci cazi sub afurisenie, iubite, dacă nu faci aceste două: adică să mergi la Sfânta Liturghie şi să te pregăteşti cât poţi ca să te împărtăşeşti, dacă nu eşti oprit. Nu trebue să nesocoteşti nici pe una, nici pe alta.
Făcând astfel, păzeşti toate sfintele lucrări ale Dumnezeestii Liturghii, asa cum am spus mai înainte, si nu calci Rânduiala pe care a primit-o Biserica dela însuşi Domnul nostru, de la Sfinţii Apostoli, dela Sinoade şi de la toţi sfinţii. Si Rânduia-la aceasta este: Să se sfărâme Sfânta Pâine la fiecare Liturghie şi credincioşii, care nu au oprire, să meargă să se împărtăşească.
Pentru că, precum spune Sfântul Simeon Tesaloniceanul „Dumnezeeasca Liturghie este o lucrare sfântă pentru pregătirea Preasfântului Trup si Sânge a lui Hristos, ca să fie dat spre împărtăşire tuturor credincioşilor. Acesta este întreg scopul şi rostul Liturghiei: împărtăşirea credincioşilor”.
Sfântul Nicolae Cabasila, episcopul Dirahiului, scrie: „Lucrul Dumnezeeştii Liturghii este să prefacă pâinea şi vinul în Trupul si Sângele lui Hristos, iar scopul ei este sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea cu ele” (Tâlcuirea Sfintei Liturghii, cap. 1).
Inţeleptul Iov (pe care îl pomeneşte Sfântul Fotie în Nomo-canonul său) zice despre Sfintele Taine asa: „Rostul întregii Liturghii este împărtăşirea cu Sfintele Taine, fiindcă scopul şi lucrarea ei acesta este: împărtăşirea credneioşilor cu deviată făcătoarele şi înfricoşatele Taine”.
Gavriil al Filadelfiei, în cartea sa despre Taine, scrie că Dumnezeeasca Liturghie se săvârşeşte pentru trei pricini: întâi, pentru slava şi lauda lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru şi pentru pomenirea morţii şi învierii Sale, precum însuşi a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”; al doilea, pentru odihna şi sfinţirea sufletelor binecredinciosilor creştini ortodocşi adormiţi; si al treilea, pentru cei vii. Astfel, când se săvârşeşte Dumnezeeasca Liturghie pentru slava şi lauda si pomenirea morţii şi învierii Domnului, fraţii noştri adormiţi în dreapta credinţă, primesc dela Dumnezeu odihnă si sfinţire, pe cât este cu putinţă. Insă credincioşii cei vii, care nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine la Liturghie, nu mă pricep cum pot să se sfinţească. Sfântul Cabasila zice că nu se sfinţesc. Ci să-l ascultăm iarăşi pe el:
„Dacă sufletele celor care se apropie sunt pregătite să se împărtăşească, iar Domnul totdeauna doreşte şi voeste să sfinţească şi să se dăruiască pe Sine fiecăruia, atunci ce lucru îi mai poate despărţi de împărtăşanie? Bine ‘nţeles că nici unul.
Dar ar putea întreba cineva: Dacă un creştin, având pregătire sufletească, dar nu vrea să se împărtăşească, oare poate şi el primi sfinţenie dela Sfintele Taine, aşa cum primesc cei adormiţi? Si răspunde că nu o poate primi decât numai acela, care nu se poate duce trupeşte să se împărtăşească, aşa cum sunt sufletele celor adormiţi.
Dacă cineva putând să meargă să se împărtăşească, nu se duce, acela nu poate deloc să se bucure de sfinţirea Sfintelor Taine, nu numai Pentru că nu s-a dus, ci şi Pentru că putând să se ducă, a nesocotit Sfintele Taine sau s’a lenevit şi nu a mers.
4. Dar nu numai cele spuse până acum, îndatorează pe tot creştinul, care nu are împedimente, să se împărtăşească des, ci şi însăşi Dumnezeeasca Taină şi împărtăşirea, dacă ne gândim bine, ne atrage să ne împărtăşim des Pentru că este un element esenţial al vieţii sufletului. Să vedem ce însemnează acest lucru.
Teologii scolastici spun să esenţial este acel element fără de care este cu neputinţă să se facă ceea ce se face. Pe pildă, element esenţial în viaţa omului este răsuflarea, Pentru că fără de ea omul nu poate să trăiască. Tot aşa este hrana pentru întreţinerea trupului. Deci, aşa cum este trebuitoare respiraţia neîncetată pentru a trăi, şi hrana pentru alcătuirea firii trupeşti, tot aşa şi deasa împărtăşire este necesară pentru viaţa sufletului şi pentru susţinerea fiinţei lui, sau ca să spun mai bine, este cu mult şi fără de asemănare mai necesară.
Să vină în mijlocul nostru Marele Vasilie, temelia dreptelor învăţături ale Bisericii şi să ne-o spună. „Ca să se învrednicească omul de viaţa veşnică, zice, trebue să se împărtăşească cu Trupul şi cu sângele lui Hristos. Si iarăşi: Este de trebuinţă celui ce s’a renăscut prin Botez să se hrănească cu împărtăşirea Sfintelor Taine. Deci toţi dreptcredincioşii creştini avem nevoie să ne hrănim cu hrana vieţii veşnice, pe care ne-a predat-o Fiul lui Dumnezeu celui viu. Si iarăşi, este bine şi de folos a se împărtăşi omul în fiecare zi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci însuşi Domnul o spune: Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică”. Fără îndoială, împărtăşindu-se omul des cu Viaţa, trăieşte mai deplin viaţa cu toate puterile şi simţirile sale trupeşti şi sufleteşti”.
Iar monahul Iov mărturisitorul zice: „Este drept şi cuviincios ca des şi de multe ori să se sfinţească Creştinul cu sfânta împărtăşire. Să dorească şi să alerge să se împărtăşească mai des decât respiraţia. Dacă este cu putinţă şi în fiecare zi, cei vrednici pot să se împărtăşească”.
Iar Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, foarte înţelept arată cât de trebuitoare este creştinilor Sfânta împărtăşanie, zicând:
„Sfânta împărtăşanie lucrează mare sporire a vieţii cei întru Hristos, celor ce se împărtăşesc. Fiindcă ceea ce lucrează în trup elementele cele din afară ale pâinii şi vinului, aceeaşi lucrează în chip tainic şi nevăzut Trupul Domnului la sufletul nematerial. Căci precum pâinea susţine şi hrăneşte trupul, tot aşa Trupul lui Hristos hrăneşte sufletul nostru. Si precum prin sfântul Botez luăm viaţa Harului în loc de viaţa păcatului pe care am avut-o, tot aşa hrănindu-ne cu Sfânta împărtăşanie creştem şi sporim în Harul lui Dumnezeu. Căci precum căldura cea firească a trupului ar putea usca umiditatea cea firească, dacă nu este ajutată de hrană (căci prin hrană şi băutură se menţine alcătuirea trupului şi se împlinesc acele lichide, care s’au consumat din cauza căldurii şi fără de care, viata omenească nu ar putea dura nici puţină vreme).
In acelaşi chip si căldura răutăţii, care roade sufletul pe dinlăuntru, Pentru că usucă puterea evlaviei, ar vrea s’o mistue cu totul, dacă sufletul nu s’ar împărtăşi cu o hrană duhovnicească, care se împotriveşte puterii distrugătoare a răului şi creşte în noi Harurile şi Darurile Sfântului Duh.
Iar Trupul lui Hristos, adică Sfânta împărtăşanie, fiindcă pe deoparte hrăneşte trupul, iar pe de alta este unită cu firea dumnezeească, curăţă şi sfinţeşte pe cei ce se împărtăşesc şi ne aduce multă hrană duhovnicească. Astfel, fiind bine hrăniţi cu această hrană, ne redobândim sănătatea duhovnicească şi curăţia, din care ne-a scos atunci din Rai, gustarea din pomul oprit.
Se cuvenea deci ca si noi, care cu mâncarea trupească am pierdut curăţia şi sănătatea cea dintâi, tot cu hrană trupească să o recăpătăm şi cele asemenea să fie vindecate cu cele asemenea, iar cele protivnice, cu cele protivnice. Adică: hrană trupească a fost aceea care ne-a scos din Rai, hrană trupească este si Sfînta împărtăşanie, care ne păzeşte acum. Si aceeaşi viaţă este aceea, care atunci s’a stricat, iar acum se păzeşte.
Totuşi din aceea Dumnezeu ne oprea să nu mâncăm, pe când Sfânta împărtăşanie El însuşi ne-o dă şi ne îndeamnă la ea. Hrănirea aceea ne-a învăţat-o diavolul cel viclean iar pentru Sfânta împărtăşanie, nu numai învăţător şi sfătuitor este Fiul lui Dumnezeu, ci El însuşi s’a făcut slujitor al ei şi ne-a dat-o. Pe aceea a luat-o Adam ca un fur, iar la Sfânta împărtăşanie ne îndeamnă Dumnezeu şi ne porunceşte în mod vădit să o gustăm. In aceea era ascunsă otrava neascultării, iar în Sfânta împărtăşanie se ascunde o comoară de nenumărate bunătăţi.
Deci fraţilor, de vreme ce împărtăşirea deasă este necesară tuturor creştinilor, precum am dovedit cu mărturiile pe care le-am adus până acum, este de mare nevoie ca si noi să ne împărtăşim des, ca să avem în voi Viaţa, care este Iisus Hristos şi ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Si deşi se arată că trupeşte trăiesc, sufleteşte însă sunt morţi, Pentru că s’au îndepărtat de viaţa cea duhovnicească şi adevărată, pe care o face Sfânta împărtăşanie.
Si aşa cum pruncul, când s-a născut, plânge şi cere cu multă stăruinţă hrana şi laptele lui, iar dacă nu suge şi n’are poftă este semn că este bolnav si în primejdie să moară, tot aşa şi noi trebue să stăruim ca să ne alăptăm din hrana cea duhovnicească, Sfînta împărtăşanie, ca să vieţuim, iar dacă nu o facem ne primejduim de moartea sufletească.
Zice si Sfântul Ioan Gură de Aur: „De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire si cinste de la Hristos, ca să ne împărtăşim cu Trupul si cu Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeţi pe copii cei mici cu câtă grabă apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele la sân? Cu aşa grabă ar trebui ca şi noi să ne apropiem de această Sfântă Masă si de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtăşim. Sau mai bine zis, cu mai mare grabă să ne alăptăm din Sfânta împărtăşanie, ca nişte prunci care se alăptează cu Harul Sfântului Duh, şi singura noastră mâhnire să fie neîmpărtăşirea cu aceasta hrană Deviată făcătoare” (Omil. 82, la cap. 26 de la Matei).
CAPITOLUL 2
Că deasa împărtăşire cu Sfintele Taine este de folos şi mântuitoare.
Si înainte de împărtăşire, şi când se împărtăşeşte şi după împărtăşire, Creştinul are mare folos de la Sfintele Taine, şi la suflet şi la trup.
Inainte de împărtăşire, omul trebue să facă cuvenita pregătire, adică se spovedeşte, îşi înfrânge inima, se îndreptează, se umileşte, este atent la sine, se păzeşte pe cât este cu putinţă de gândurile pătimaşe şi toată răutatea. Deasemenea, se înfrânează, se roagă, priveghează se face mai evlavios şi se strădueşte la toată fapta bună gândindu-se ce împărat înfricoşat are să primească întru sine. Si mai ales când se gândeşte că potrivit cu pregătirea pe care a făcut-o va primi şi Harul din Sfânta împărtăşire. Este limpede că cu cât cineva face această pregătire mai des, cu atâta capătă şi mai mare folos.
Iar când creştinul se împărtăşeşte, cine poate pricepe darurile şi harismele pe care le primeşte din Sfânta împărtăşire? Sau cum ar putea limba noastră cea slabă să le numere una câte una? De aceea să aducem iarăşi pe dumnezeeştii şi sfinţii Invăţători ai Bisericii să ni le spună una câte una cu gurile lor cele binegrăitoare şi însuflate de Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Teologul spune: „Sfântul şi Preacuratul Trup al Domnului nostru, când, este bine primit şi cu vrednicie, celor ce se luptă le este armă, celor ce se îndepărtează de Dumnezeu întoarcere, pe cei bolnavi îi întăreşte, pe cei sănătoşi îi bucură, boalele le vindecă, sănătatea o ocroteşte. Prin Sfânta împărtăşanie, mai lesne ne îndreptăm, suntem mai îndelung răbdători în dureri şi suferinţe, cu mai multă căldură în dragoste, mai pătrunzători în cunoaştere, mai grabnici la slujire, mai iuţi şi mai grabnici la lucrarea darurilor. Iar celor ce nu se împărtăşesc le urmează toate cele dimpotrivă. Fiindcă nu sunt pecetluiţi cu Preacinstitul Sânge al Domnului nostru, precum spune iarăşi Sfântul Grigorie: „De atunci mielul se junghie şi se pecetluesc cu preacinstitul său sânge fapta şi cunoştinţa, adică obişnuinţa şi lucrarea, care sunt ca nişte pervazuri ai uşilor noastre, adică ale mişcărilor minţii noastre care se deschid bine la cunoştinţă şi se închid iarăşi ca uşile, din cunoaşterea înaltelor şi neajunselor înţelesuri”.
Sfântul Efrem Şirul scrie: „Să ne îndeletnicim, fraţilor, cu liniştea, cu postul cu rugăciunea, cu lacrimile, la sfintele slujbe cu lucrul mâinilor, la convorbirea cu Sfinţii Părinţi, în ascultarea adevărului, în auzirea Sfintelor Scripturi, ca să nu se înţelenească mintea noastră şi să crească mărăcinii gândurilor rele, dar mai ales să ne facem pe noi înşine vrednici de împărtăşirea cu Preacuratele şi Dumnezeeştile Taine, ca să se cureţe sufletul de gândurile necredinţei şi ale necurăţiei şi ca să locuiască întru noi Domnul şi să ne izbăvească de vicleanul diavol”.
Iar dumnezeescul Chirii al Alexandriei zice că prin Dumnezeeasca împărtăşanie, nu pot furii cei de gând, diavolii, să intre prin simţuri în inima noastră.
„Uşi ale casei să înţelegi simţurile, prin care intră în inimile noastre închipuirile tuturor lucrurilor şi se varsă într’ însă mulţimea nenumărată a poftelor. Pe aceste simţuri, proorocul Ioil le numeşte ferestre zicând: „Au vrut să intre tâlharii prin ferestrele voastre Pentru că nu erau unse cu preacinstitul Sânge al lui Hristos”. Si iarăşi: „Porunceşte Legea evreilor ca după ce vor junghia mielul, să ungă cu sângele lui uşorii uşilor şi pragurile de sus şi de jos arătând prin aceasta că prin Preacinstitul Sânge al lui Hristos păzim cortul nostru cel pământesc, adică trupul nostru, iar prin primirea împărtăşirii celei de viaţă făcătoare, izgonim dela noi omorîrea neascultării celei vechi şi astfel izgonim de la noi şi pe pierzătorul, prin folosirea Sângelui lui Hristos.
Tot dumnezeescul Kiril zice în altă parte; că prin împărtăşanie ne curăţim de toată necurăţia sufletească şi căpătăm osârdie şi căldură pentru cele bune. Preacinstitul Sânge al lui Hristos nu numai că ne slobozeşte de toată stricăciunea, ci ne curăţeşte şi de toată necurăţia, care se ascunde în sufletul nostru şi nu ne lasă să ne răcim cu lenevirea, ci ne face calzi şi fierbinţi cu duhul.
Sfântul Teodor Studitul, în chip minunat, descrie folosul pe care îl câştigă omul prin deasa împărtăşire: „Mult pot lacrimile şi umilinţa, ci mult mai mult decât toate şi împreună cu toate, Sfânta împărtăşanie are mare putere şi folos. De aceea nu mă pricep şi mă minunez văzându-vă aşa de lenevoşi să vă grăbiţi spre dânsa, ci numai Duminica vă împărtăşiţi, iar în altă zi deşi este Liturghie nu vă cuminecaţi. Si deşi când eram în Mănăstire, fiecare putea să se împărtăşească în fiecare zi dacă voia, iar acum când mai rar se săvârşeşte Liturghie, tot nu vă împărtăşiţi.
Acestea vi le spun, nu că vreau să vă împărtăşiţi oricum şi la întâmplare, fără pregătire. Că scrie sfântul Apostol, să-şi cerceteze fiecare conştiinţa sa şi aşa să mănânce din Sfânta Pâine şi să bea din Sfântul Potir, că cine se împărtăşeşte cu nevrednicie, îi va fi spre osândă, Pentru că nesocoteşte să se apropie cu vrednicie de Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, Deci nu spun aceasta, Doamne fereşte, ci spun să ne împărtăşim des, ci să ne curăţim cât putem cu dorinţa şi iubirea pe care le avem pentru sfânta împărtăşanie şi aşa curaţi să ne împărtăşim.
Pentru că Sfânta Pâine, care s-a pogorît din Ceruri, adică Hristos, dăruieşte viaţă celor ce se împărtăşesc şi cine mânâncă din această Pâine, va trăi în veci.
Căci spune Domnul: „Pâinea pe care Eu o voi da, este Trupul meu, pe care Eu îi voi da pentru viaţa lumii întregi”. Si iarăşi zice: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu voi rămâne întru el”.
Vezi dar netâlcuit? Nu numai că a murit pentru noi, ci si pe sine însuşi s-a gătit pe Sfânta Masă ca să ne împărtăşim cu El. Ce alt semn al multei Sale dragoste faţă de noi poate fi mai arătat decât acesta? Si ce altceva poate fi mai folositor pentru suflet decât ca să se împărtăşească?
Trebue apoi să ne gândim şi la acest lucru că din masa, din mâncările şi băuturile obişnuite omul mănâncă în fiecare zi, iar dacă se întâmplă să nu mănânce se amărăşte mult şi îi pare rău. Iar noi dacă ne depărtăm şi nu ne împărtăşim din masa cea duhovnicească a Pâinii Vieţii şi a Paharului nemuririi, această lipsire ni se pare un lucru neînsemnat? Si că acest gând nu este necuviincios şi fără minte? Iar dacă până acum s-a întâmplat acest lucru, pentru viitor, vă rog, fiilor, să ne păzim bine. Si ştiind cât de mare putere şi har are Sfânta împărtăşire, să ne împărtăşim des.
Si dacă se întâmplă să fim la lucru, îndată ce auzim toaca să-l lăsăm şi să mergem să ne împărtăşim cu multă osârdie. Si această deasă împărtăşire într’ adevăr are să ne ajute, Pentru că ne păstrăm curaţi cu pregătirea pe care o facem. Iar dacă nu ne împărtăşim des, este cu neputinţă să nu ne robească patimile, pe când deasa Impărtăsire ne este este un bun însoţitor pentru viaţa de veci.
Aşadar, fraţilor, dacă facem aşa cum ne poruncesc Sfinţii Părinţi şi ne împărtăşim des, nu numai că vom avea împreună lucrător şi ajutor dumnezeescul Har în această scurtă viaţă, ci şi pe îngerii lui Dumnezeu îi vom avea ajutători şi pe însuşi Stăpânul îngerilor şi îi vom izgoni departe dela noi pe protivnicii draci, precum spune dumnezeescul Hrisostom: „Ca nişte lei, care suflă foc, aşa ne întoarcem dela acea dumnezeească masă a Tainelor şi ne facem înfricoşaţi diavolului, pentrucă avem cu noi pe Stăpânul nostru, pe Hristos şi dragostea pe care El ne-a arătaţ-o. Sângele acesta luminează icoana cea împărătească a sufletului nostru, adică mintea noastră, cuvântul şi duhul. Sângele acesta naşte bunătatea şi frumuseţea cea mai presus de fire; nu lasă să se vestejească bunul neam şi strălucirea sufletului, pe care îl adapă şi îl hrăneşte adesea. Sângele acesta când este primit cu vrednicie, izgoneşte pe draci şi îi depărtează de la noi şi chiamă la noi pe îngeri şi pe Stăpânul îngerilor.
Căci când văd Sângele cel stăpânesc, dracii fug, iar îngerii aleargă şi ne ajută. Acesta este mântuirea sufletelor noastre, cu acesta se bucură sufletul, cu acesta se Înfrumuseţează, cu acesta se încălzeşte. Sângele acesta face mintea noastră mai luminoasă decât focul, acesta face sufletul mai frumos decât aurul. Cei ce se împărtăşesc cu Trupul acesta stau împreună cu îngerii, cu Arhanghelii şi cu Puterile cele de sus, fiindcă sunt îmbrăcaţi cu acea haină împărătească şi au cu ei armele cele duhovniceşti. Dar încă n-am spus darul cel mai mare: Cei ce se împărtăşesc pe însuşi împăratul îl poartă.
Vezi, iubitul meu frate, ce minunate daruri primeşti dacă te împărtăşeşti des? Vezi cum cu deasa împărtăşire se luminează mintea, se străluceşte cugetarea, se curăţă toate puterile sufletului? Dacă vrei să omori şi patimile trupului, mergi adesea să te împărtăşesti şi o vei dobândi. Ne încredinţează de aceasta şi Sfântul Kiril al Alexandriei: „Impărtăşeşte-te cu Sfânta Cuminecătură crezând că ne eliberează nu numai de moarte, ci şi de toată boala pe care o avem. Fiindcă atunci când Hristos locueşte în noi, prin deasa împărtăşanie, adoarme şi vestejeşte războiul cel sălbatec al trupului şi aprinde evlavia cea cătră Dumnezeu, iar patimile le omoară. Aşa dar fără deasa împărtăşire nu ne putem elibera de patimi şi să ne suim la înălţimea nepătimirii. Aşa cum evreii, dacă nu ar fi mâncat Pasca în Egipt, nu s-ar fi putut elibera din robia lui.
Egipt însemnează viaţă împătimită. Si dacă nu ne împărtăşim des (dacă ar fi cu putinţă şi în fiecare zi) cu preacinstitul Trup şi Sânge al Domnului nostru, nu putem să ne eliberăm de faraonii cei de gând. Precum acelaşi dumnezeesc Kiril al Alexandriei zice: „In vremea când israiltenii erau robi la Egipteni, au junghiat mielul şi au mâncat Pasca. ceea ce era semn că sufletul omului nu poate în alt fel să se slobozească din tirania diavolului decât numai prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos. Pentru că El însuşi ne spune în Sf. Evanghelie că dacă Fiul vă va elibera, veţi fi liberi. Si iarăşi zice: „…Abia atunci s-au eliberat cel din Israil, după ce au jertfit mielul în chipul lui Hristos, fiindcă în alt chip nu puteau să se elibereze şi orice eliberare nu se poate face decât numai cu Hristos.
Deci, dacă vrem şi noi să fugim din Egipt, adică de posomorâtul şi prigonitorul păcat şi de faraon, adică de tiranul cel gânditor, precum zice Sfântul Grigorie Teologul şi să moştenim pământul inimii şi al făgăduinţei, trebue să avem şi noi, aşa cum aceia au avut comandant pe Iisus Navi, pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin împărtăşirea cea deasă, ca să biruim pe Ha-nanei şi pe cei de alt neam, adica patimile cele nestâmpărate ale trupului şi pe Ghibeoniţi, gândurile cele înşelătoare, ca să stăm în oraşul Ierusalim, care se tâlcueşte sfânta Pace, spre deosebire de pacea lumească, după cuvântul Domnului nostru: Pacea mea vă dau vouă, nu precum o dă lumea v-o dau Eu (Ioan 14, 27). Adică Pacea mea o dau vouă, o ucenici ai Mei, adică cea sfinţită şi sfântă, nu aşa cum este pacea lumii, care adesea tinde şi spre rău.
Deci rămânând în această pace sfântă, ne vom învrednici să luăm în inima noastră arvuna duhului, aşa cum şi apostolii, rămânând şi stând în Ierusalim, după porunca Domnului, au primit desăvârşirea şi Harul Duhului în ziua Cincizecimii. Fiindcă pacea este Harul care primeşte pe toate celelalte haruri dumnezeeşti şi în pace sălăşlueşte Domnul, precum zice proorocul llie că nici în vijelia cea mare şi năpraznică, nici în cutremur, nici în foc, ci în adierea de vânt uşoară şi paşnică, acolo era Domnul.
Dar pacea nu o poate dobândi cineva fără să aibă şi celelalte virtuţi; deasemenea virtutea nu se agoniseşte fără lucrarea poruncilor, iar porunca nu se săvârşeşte fără de dragoste şi nici dragostea nu se reînoieşte fără Sfânta împărtăşire. Astfel că fără Sfânta împărtăşire zadarnic ne ostenim.
Fiindcă mulţi dela sine găsesc multe virtuţi, socotind că se vor mântui cu acestea, fără deasa împărtăşire, lucru care este aproape cu neputinţă. Fiindcă nu voesc să se supună voei lui Dumnezeu, de a se împărtăşi deseori, după rânduiala Bisericii, când se adună la fiecare Sfântă Liturghie.
Acestora, le spune Dumnezeu prin proorocul Ieremia: „Pe Mine izvorul apei celei vii M-au părăsit şi şi-au săpat loruşi fântâni sparte, care nu ţin apă” (2,13). Adică m-au părăsit pe Mine Dumnezeul, care sunt izvorul apei celei dătătoare de viaţă, adică al virtuţii şi al Harurilor Sfântului Duh şi şi-au săpat în ei fântâni sparte în fund, care nu ţin apă. Si iarăşi zice prin proorocul Isaia: „In fiecare zi mă caută şi doresc să înveţe înţelepciunea Providenţei Mele, ca un popor drept, care a păzit poruncile lui Dumnezeu. Si spun: Pentru ce nu vezi, Doamne, când postim? Pentru ce nu vrei să ştii cât ne ticăloşim? Si răspunde Dumnezeu: Nu vă aud. Pentru că atunci când postiţi vă faceţi tot voile voastre cele rele. Un astfel de post Eu nu-l vreau, nici această ticăloşire. Ci chiar de-ţi vei încovoia gâtul ca un belciug şi de-ţi vei aşterne sub tine sac şi cenuşă, cu toate acestea un astfel de post nu primesc. Ci atunci sunt ostenelile primite şi faptele bune folositoare, când se fac după voia lui Dumnezeu. Si voia lui Dumnezeu este să facem aşa cum ne porunceşte Domnul nostru, Care ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6,54). Aceasta este nu numai poruncă, ci cap al tuturor poruncilor, Pentru că este săvârşitoare şi cuprinzătoare a tuturor poruncilor.
Astfel, iubitule, dacă doreşti să aprinzi în suflet dumezeescul dor şi să dobândeşti dragostea cea pentru Hristos şi cu aceasta să dobândeşti şi pe toate celelalte virtuţi, mergi des la Sfânta împărtăşanie şi ai să dobândeşti ceea ce doreşti. Pentru că este cu neputinţă ca să nu iubească cineva pe Hristos, când se împărtăşeşte adesea cu Sfântul Său Trup şi Sânge şi să nu fie iubit de Hristos. Deoarece lucrul acesta se face în chip firesc şi involuntar.
Unii se miră de ce părinţii îşi iubesc aşa de mult copiii şi de ce copiii iubesc pe părinţi? Si zicem că nimeni nu s-a urât vreodată pe sine şi nici trupul său. Aşa şi copiii, fiindcă trupurilor lor îşi au fiinţa din trupurile părinţilor şi mai mult, fiindcă se hrănesc cu sangele mamei lor (şi când sunt în pântece şi după aceea, când se nasc, Pentru că laptele, din fire, nu este altceva decât sângele care s-a înălbit), de aceea zic că este lege a firii să iubească pe părinţii lor şi părinţii să iubească pe copiii lor, care s-au zămislit din însăşi trupurile lor. In aceiaşi chip, cei ce se împărtăşesc adesea cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, în chip firesc îşi vor aprinde dorul şi dragostea faţă de El. Pe deoparte, Pentru că izvorîtorul şi făcătorul acela de viaţă Trup şi Sânge cu cât este împărtăşit mai des, cu atât aprinde spre dragoste pe cei ce se împărtăşesc, chiar de ar fi cei mai nemulţumitori şi învârtoşaţi cu inima; iar pe de altă parte, Pentru că cunoştinţa cea pentru dragostea de Dumnezeu, nu este un lucru străin de noi, ci în chip firesc este sămănată în inimile noastre, chiar când ne naştem trupeşte şi ne renaştem cu Duhul prin Sfântul Botez şi cu lesnire se aprind în flăcări acele puţine scântei fireşti, precum zice înţeleptul în cele dumnezeeşti Sfântul Vasile:
„împreună cu facerea omului, îndată se seamănă întru el o putere, care în chip firesc naşte dragostea cea cătră Dumnezeu. Pe această putere o lucrează săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu cu grijă, o hrăneşte cu ştiinţa şi o desăvârşeşte cu harul lui Dumnezeu. Acest lucru al dragostei de Dumnezeu este unul, dar lucrează şi cuprinde pe toate celelalte porunci.
Pe această putere firească a dragostei faţă de Dumnezeu o întăreşte, o creşte şi o desăvârşeşte deasa împărtăşire cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru. De aceea şi Sfântul Ciprian scrie că Mucenicii cind voiau să meargă la mărturisire, mai întâi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine şi astfel întăriţi cu Sfânta împărtăşire, se aprindeau cu dragostea de Dumnezeu şi alergau în stadion, ca oile spre junghiere. Si pentru Trupul şi Sângele lui Hristos pe care le primiseră îşi vărsau propriul lor sânge şi îşi predau trupurile lor la tot felul de chinuri.
Ce alt bine doreşti creştine să dobândeşti şi nu-l dobândeşti din împărtăşirea cea deasă? Doreşti să prăznueşti în fiecare zi? Doreşti să faci luminatul Paşti oricând voeşti şi să te bucuri cu o negrăită bucurie în această viaţă amărîtă? Aleargă des la Sfintele Taine şi împărtăşeşte-te cu cuviincioasă pregătire şi o vei dobândi. Fiindcă adevăratul Paşte şi adevărata sărbătoare a sufletului este Hristos, Cel ce se jertfeste în Sfintele Taine, precum zice Apostolul şi dumnezeescul Hrisostom: „Sfânta şi marea Patruzecime (Postul mare) este o singură dată pe an. Dar Pastile le facem, adică ne împărtăşim de trei şi de patru ori pe săptămână; şi ca să zic mai bine, ori de câte ori vrem. Fiind că nu postul face Pastile, ci comuniunea şi împărtăşire care se face la fiecare Liturghie. Si că lucrul acesta este adevărat, auzi pe Sf. Pavel, care zice: „Că Hristos este Pastile nostru, care s-a jertfit din dragoste pentru noi. Deci ori de câte ori te împărtăşeşti cu curată conştiinţă, faci Pastile cele luminate. Nu Pentru că ai postit Patruzecimea, ci Pentru că te-ai împărtăşit cu Dumnezeeştile Taine.
De aceea cel ce nu este încă botezat, catehumenul, niciodată nu face Pastele (chiar dacă posteşte Patruzecimea), fiincă nu se împărtăşeşte. Precum şi dimpotrivă, creştinul care nu posteşte, face pastele când se împărtăşeşte, fie azi, fie mâine şi în orice timp se va cumineca. Fiindcă pregătirea cea mai bună şi aleasă pentru împărtăşire nu se judecă după respectarea timpurilor, adică după trecerea celor opt sau cincisprezece sau patruzeci de zile, şi atunci să ne împărtăşim. Nu, ci se judecă după curăţia conştiinţei.
Deci cei ce nu se împărtăşesc postesc Pastele şi nu săvârşesc Pastile, precum zice acest dumnezeesc Părinte; şi nici nu pot să prăznuiască adevărat, nici duminicile, nici celelalte sărbători ale anului, toţi acei ce nu sunt pregătiţi în fiecare sărbătoare să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, Pentru că nu au cu ei pricina sărbătorii, care este Preadulcele Iisus Hristos şi acea bucurie duhovnicească, ce se naşte din Sfânta împărtăşanie.
Deci se înşeală cei ce socotesc Paşti şi sărbători bogatele artose, lumânările frumoase, tămâile înmirezmate, lucrurile de aur şi de argint cu care se împodobesc bisericile. Deoarece nu pe acestea le cera dela noi Dumnezeu ca prim şi principal scop, precum ne spune prin Proorocul Moisi: „Omule, ce cere dela tine Domnul şi Dumnezeul tău, decât numai aceasta: Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Să umbli în toate căile lui, să-L iubeşti şi să cinsteşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului Dumnezeului tău şi îndreptările Lui”.
Dar cuvântul nostru acum nu este să arătăm dacă sunt bune sau nu, cele ce se aduc la biserică din evlavie. Da, sunt bune şi acestea, dar împreună cu acestea trebue să aducem mai ales ascultarea de sfintele porunci ale Domnului şi pe aceasta să o cinstim mai mult decât pe toate. Precum zice proorocul şi împăratul David: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50,17).
Iar Apostolul Pavel, în epistola cătră Evrei, zice în alt chip: „Jertfă şi prinos n’ai voit, ci trup mi-ai întocmit” (10,5), ceea-ce însemnează: O, Doamne, pe toate celelalte jertfe şi daruri nu voeşti să ţi le aduc, ci doreşti să mă apropii de Sfintele Taine şi să mă împărtăşesc cu Preasfântul Trup al Fiului Tău, pe care mi l-ai pregătit la Sfânta Masă, Pentru că aceasta este voia Ta. Dea-ceea voind să arate că este gata spre ascultare zice: „Iată, vin ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, şi Legea Ta înlăuntrul inimii mele am voit”. Adică, iată Doamne, vin să fac voia ta cu multă râvnă şi să împlinesc legea Ta cu toată inima mea.
De aceea, dacă iubim mântuirea noastră, trebue să facem cu bucurie şi cu dragoste voia lui Dumnezeu, ca fiii şi nu ca robii, cu frică. Fiindcă frica păzeşte poruncile cele vechi, iar dragostea păzeşte pe cele evanghelice. Adică cei ai Legii păzeau poruncile şi hotărîrile Legii de frică, ca să nu fie pedepsiţi şi chinuiţi; pe când noi, creştinii, Pentru că nu mai suntem sub stăpânirea Legii, trebue să împlinim poruncile Evangheliei nu de frică, ci din dragoste şi ca fii trebue să facem voia lui Dumnezeu.
Iar voia lui Dumnezeu şi Tatălui, după bunăvoire şi înainte povăţuire a fost să facă trup Unuia născut Fiului Său şi Domnului nostru Iisus Hristos şi să-şi verse Sângele Său pentru mântuirea lumii, iar noi toţi creştinii să ne împărtăşim adesea cu Trupul şi cu Sângele Lui, Pentru că prin deasa împărtăşire, în această viaţă să fim păziţi de cursele şi vicleşugurile diavolului, iar când va ieşi sufletul nostru să zboare ca o pasăre în libertate şi bucurie la ceruri, fără nici o împiedicare din partea duhurilor celor din văzduh.
Aceasta o adevereşte şi dumnezeescul Hrisostom zicând: „Si altcineva (mai înainte spusese că-i povestire cineva o altă vedenie) mi-a povestit un lucru, pe care nu l-a auzit de la altcineva, ci el însuşi s-a învrednicit să-l vadă şi să audă; adică aceia care la moartea lor se împărtăşesc cu Preacuratele Taine cu conştiinţa curată, când iese sufletul lor, îi înconjoară îngerii, pentru Darul împărtăşaniei şi-l suie la cer.
Deci şi tu, frate, Pentru că nu ştii când vine moartea, fie azi, fie mâine, ori în clipa aceasta, trebue să fii totdeauna împărtăşit cu Preacuratele Taine şi să te afli gata. Si dacă este voia lui Dumnezeu să mai trăieşti în viaţa aceasta, vei petrece cu Harul Sfintei împărtăşanii, o viaţă plină de bucurie, plină de pace şi însoţită de toate celelalte virtuţi. Iar dacă voia lui Dumnezeu este să mori, apoi cu Sfânta împărtăşanie vei trece cu slobozenie vămile dracilor care se află în văzduh, ca să te sălăşlueşti cu bucurie negrăită în locaşurile cele veşnice. Căci deoarece eşti totdeauna unit cu Preadulcele lisus Hristos, Atotputernicul împărat, şi aici ai să trăieşti o viaţă fericită, iar când vei muri, dracii au să fugă de la tine, ca trăsniţi iar îngerii îti vor deschide întrarea cerească şi te vor duce cu cinste până la tronul Preafericitei Treimi.
O, măreţie, pe care o dobândesc creştinii din deasa împărtăşire, şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare!
Doreşti, Creştine, să ţi se ierte şi cele mai mici greşale, pe care ca un om le-ai greşii fie cu urechile, fie cu ochii? Apropie-te de Sfintele Taine cu frică şi cu inimă înfrântă şi ţi se vor lăsa, şi se vor ierta. Aceasta o adevereşte şi Sfântul Anastasie al Antiohiei: „De se va întâmpla să greşim, oare care greşale mici şi de iertat, ca nişte oameni ce suntem, fie cu limba, sau cu urechile, sau cu ochii sau ne înşelăm şi cădem în mândrie, sau în întristare sau în mânie, sau în altceva asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne spovedim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta împărtăşanie ne curăţă de aceste păcate mici; dar nu şi de cele grele, rele şi necurate, pe care le-am făcut.
Aceasta o mărturisesc şi mulţi alţi sfinţi. Sfântul Climent spune: „Impărtăşindu-ne cu cinstitul Trup şi cu cinstitul Sânge a lui Hristos, să mulţumim Celui ce ne-a învrednicit să ne împărtăşim cu Sfintele Sale Taine şi să-L rugăm să ne fie nu spre judecată, ci spre mântuire şi spre iertarea păcatelor”.
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Si ne învredniceşte, Doamne, a ne împărtăşi fără de osândă, cu preacuratele acestea şi de viaţă făcătoare Taine, spre iertarea păcatelor” (în rugăciunea dela Sf. Liturghie).
Dumnezeescul Hrisostom: „Pentru că să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului şi spre iertarea păcatelor”.
Si deşi spovedania şi facerea canonului pot ierta păcatele, totuşi este necesară Sfânta împărtăşanie pentru iertarea păcatelor. Deoarece aşa cum la o rană infectată se scot mai întâi viermii, apoi se taie părţile cele putrede şi se pune alifie pentru tămăduire, căci dacă o lasă revine din nou la starea dintâi; tot aşa este şi cu păcatul: spovedania scoate viermii, împlinirea canonului taie cele putrede, apoi Sfânta împărtăşanie este ca o alifie, care tămădueşte (Matei 12,45). Pentru că dacă nu va lua Sfânta împărtăşanie, bietul păcătos vine iarăşi la starea dintât şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia, mai rele ca cele dintâi.
Auzi, creştinul meu, câte daruri primeşti de la deasa împărtăşire? Că şi păcatele tale cele neînsemnate, şi cele cunoscute ţi se iartă şi rănile ţi se vindecă şi te faci cu totul sănătos? Ce altceva este mai fericit decât să te pregăteşti ca să te împărtăşeşti totdeauna şi cu ajutorul şi cu pregătirea pentru dumnezeeasca împărtăşanie să te afli totdeauna slobod de păcate? Să fii curat, tu pământean pe pământ, aşa cum sunt curaţi şi îngerii în ceruri? Ce altă fericire poate fi mai mare decât aceasta?
Cu toate acestea îţi voi spune una şi mai mare. Dacă, fratele meu, te apropii adesea de Sfintele Taine şi te împărtăşeşti cu vrednicie cu acel nestricat, cu acel preaslăvit Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi te faci un trup şi un sânge cu Hristos, puterea dătătoare de viaţă şi lucrarea acestui Preasfânt Trup şi sânge, la învierea drepţilor îţi va însufleţi şi trupul tău şi-l va învia nestricăcios, preaslăvit împreună cu al lui Hristos, precum scrie cătră Filipeni dumnezeescul Apostol zicând: „Care va schimba trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (3,21).
Toate aceste măriri şi daruri, aceste mari şi mai presus de fire bunătăţi, câte le-am spus până acum, le primeşte tot creştinul, când se împărtăşeste cu curată conştiinţă, cu dumnezeeştile Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Ba încă şi cu mai multe altele, pe care le lăsăm, pentru scurtarea timpului.
Si iarăşi, după ce s-a împărtăşit omul, se gândeşte cu ce înfricoşate şi cereşti taine s-a cuminecat, este atent cu sine ca să nu necinstească Harul; se teme, se ruşinează şi îşi păzeşte gândurile, pune un început mai temeinic al vieţii virtuoase, se fereşte pe cât posibil de la tot răul. Apoi gândindu-se că peste, puţine zile iarăşi se va împărtăşi, îşi îndoieşte atenţia, adaogă râvnă peste râvnă, înfrânare peste înfrânare, priveghere peste priveghere, osteneli peste osteneli şi se nevoieşte cât poate. Fiindcă este constrâns din două părţi: pe deoparte, pentru ca cu puţin mai înainte s-a împărtăşit; pe de alta, pentru că peste puţin iară se va împărtăşi.
CAPITOLUL III
Că amânarea Sfintei împărtăşanii pricinueşte mare vătămare.
Toate cele protivnice celor spuse până acum, le pricinueşte creştinilor împărtăşirea ce rară. Pentru că cel ce întârzie să se împărtăşească, nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire despre gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeeşti dragoste. Indelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor lor, face deslegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor. Că este adevărat că toate acestea urmează celor ce întârzie să se împărtăşească, o vedem noi înşine din cele ce ni se întâmplă de fapt în fiecare zi.
Cei care fiind vrednici, pe cât este cu putinţă, întârzie să se împărtăşească, mă mir cum pot dobândi sfinţenia şi harul de la Sfintele Taine, după cum a zis Cabasila, pe care l-am pomenit mai înainte. Cum pot să domolească văpara patimilor, când nu se împărtăşesc cu preacuratele Taine, care izgonesc toată neputinţa, amorţesc războiul sălbatec al trupului şi omoară patimile, precum zice Sfântul Kiril. Cum pot să-şi curăţească mintea? Să-şi lumineze cugetul? Să-şi înfrumuseţeze puterile sufletului, dacă nu se împărtăşesc cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, care este adevărata curăţie, adevărata frumuseţe, luminarea cea adevărată şi bunul neam al sufletului, precum a spus mai înainte dumnezeescul Gură de Aur?
Sau cum este cu putinţă să fugă de faraonul cel de gând, de Egipt, de amarul şi prigonitorul păcat, dacă nu sunt pecetluiţi şi însemnaţi cu cinstitul Sânge al lui Hristos, precum a zis mai înainte Sfântul Grigore Teologul? Sau cum să aprindă în inima lor dumnezeeasca dragoste, bucuria duhovnicească, dumnezeeasca pace şi pe celelalte roade şi harisme ale Sfântului Duh, fără să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele preaiubitului Fiu al Tatălui şi deofiinţă cu Duhul Sfânt, Care este bucuria şi pacea noastră, după Sfântul Apostol şi izvorul tuturor bunătăţilor?
Eu mă spăimânt şi nu mă pricep cum creştinii din vremea noastră pot prăznui duminicile şi celelalte sărbători de peste an şi să se bucure duhovniceşte cu bucuria cea adevărată, dacă nu se împărtăşesc adesea cu dumnezeeasca împărtăşanie şi în ce constă sărbătoarea şi prăznuirea lor?
Aşa dar cu adevărat cei care nu se împărtăşesc des se lipsesc (o, ce nenorocire!) de toate aceste bunătăţi cereşti şi dumnezeeşti, dar totodată sunt şi călcători ai poruncilor şi stăpâneştilor hotărîri ale Domnului, precum am spus, ale canoanelor apostoleşti şi sinodale şi încă şi ale tuturor sfinţilor locali, precum am arătat pe larg mai înainte.
Aceştia, prin întârzierea la împărtăşire, îngăduie şi dau loc diavolului să-i arunce în tot felul de păcate şi în multe alte ispite, precum zice dumnezeescul Kiril al Alexandriei: „Cei ce se îndepărtează de Biserică şi de Sfânta împărtăşanie se fac vrăşmaşi lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.
Si dumnezeescul Gură de Aur zice: „Ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător” (Rugăciunea la Sfânta împărtăşanie). Adică: de aceea, Doamne, mă apropii adesea de Sfintele Taine şi mă împărtăşesc, Pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de Sfânta Ta împărtăşire, să mă găsească lupul cel înţelegător gol de harul Tău şi să mă omoare.
Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: „Femee, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească”.
Deasemenea şi dumnezeescul Gură de Aur, în ziua în care a fost hirotonit, vindecând un îndrăcit, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfintele Taine, cu post şi cu rugăciune ca să nu-l mai ispitească diavolul. Tot aşa şi Simeon Metafrastul scrie în viaţa unui sfânt: Un om oarecare având un drac necurat, pe neaşteptate a sărit în mijlocul bisericii şi căzând jos scotea spune din gură şi îi atârna afară din gură limba. Deci cei ce se găseau de faţă, văzând această privelişte, rugau fierbinte pe acel dumnezeesc suflet al lui Hrisostom să roage pe Dumnezeu ca să-l vindece. Atunci sfântul i-a zis să se apropie şi privindu-l cu iubire şi binecuvântându-l cu mâna şi chiemând numele Sfintei Treimi, a poruncit diavolului să iasă. Si îndată, o, minune, cuvântul s-a făcut faptă şi omul s-a eliberat indată de cumplita îndrăcire. Apoi ridicându-l pe el Sfântul, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfânta împărtăşire şi să se îndeletnicească cu postul şi cu rugăciunea. Deoarece astfel făcând, i-a zis, nu vei mai fi ispitit de vrăşmaşul şi nici nu vei mai fi prins în drăceştile curse şi capcanele lui.
Aţi auzit, fraţilor, că cei ce nu se împărtăşesc des, ci se depărtează de Sfintele Taine, câte rele pătimesc?
Aţi auzit că se îndrăcesc şi se schimbă în chip de dobitoace necuvântătoare, aşa cum în vechime împăratul Nabucodonosor a fost prefăcut în bou. Si cu dreptate pătimesc aşa deoarece putând să devină din oameni, dumnezei prin har, cu deasa împărtăşire dumnezeească, ei nu voesc, ci se îndepărtează de Dumnezeeasca împărtăşire, pierzând şi forma omenească pe care o au şi se preschimbă în animale necuvântătoare şi se predau în stăpânirea diavolului, precum zice Psalmistul: „Iată că cei ce se depărtează de Tine, vor peri” (ps. 72,27). Adică: O, Doamne, iată că pier desăvârşit, cei ce se depărtează de Harul Tău! Nu mai spun că dacă va veni fără de veste moartea peste cei ce amână împărtăşirea şi-i va găsi nepregătiţi, fără Sfânta Cuminecătură, ce au să facă, ticăloşii? Cum vor putea trece liberi pe la drăceştile vămi ale văzduhului? Ce frică şi ce cutremur va trăi sufletul lor? Pe câtă vreme, cu deasa împărtăşire puteau să fie slobozi de toate acestea, precum mai înainte a zis dumnezeescul Hrisostom. Milostiv fii, Dumnezeule!
Deci, fraţilor, dacă împărtăşirea rară ne produce atât de mari şi nespuse nenorociri, iară deasa împărtăşire ne dărueşte atât de înalte, de mari, atâtea bunătăţi cereşti şi mai presus de fire, atât în viaţa pământească, precum şi în cea viitoare, de ce întârziem aşa de mult ca să ne împărtăşim? De ce nu ne gătim cu cuvenita pregătire să ne împărtăşim cu Dumnezeeştile Taine, dacă nu putem în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă şi duminică şi în fiecare sărbătoare? Ar trebui cu mare bucurie să alergăm adesea la Sfânta Masă şi să ne împărtăşim cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, Care este viaţa noastră, suflarea, existenţa şi toată nădejdea şi mântuirea noastră? Ca să fim dea-pururi uniţi şi nedespărţiţi de El şi în viaţa aceasta şi în cealaltă. Pe când nouă ne place şi avem mare bucurie dacă întârziem şi ne depărtăm de El.
Dacă cineva ne-ar opri şi numai o zi dela masa cu bucatele cele trupeşti, ne întristăm, ne turburăm şi ni se pare că est un mare rău; iar dacă ne lipsim cu totul de cereasca masă a Dumnezeeştilor Taine, o zi, şi două şi luni întregi, nu o socotim lucru rău. O, ce nesocotinţă au creştinii de acum întru cele trupeşti şi cele duhovniceşti! Devreme ce pe acelea le îmbrăţişează cu toată dragostea, iar pe acestea nici nu le doresc.
Mulţi creştini iubitori de Dumnezeu cheltuesc mulţi bani, rabdă multe osteneli, se primejduesc mult pe mare şi pe uscat, numai să meargă la Ierusalim ca să se închine la mormântul cel de viaţă dătător al Domnului şi la celelalte sfinte Locuri şi ca să aibă mândria să se numească închinători ai acestor sfinte locuri. Mulţi auzind că în cutare loc depărtat se află sfinţitele moaşte ale unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să li se închine, ca să ia har şi sfinţenie.
Dar ca să se împărtăşească cu Precuratele Taine şi să se învrednicească să se bucure nu numai de mormântul cel de viaţă făcător, nu numai de sfintele Locuri şi de moaştele sfinţilor, ci de împăratul tuturor şi de Sfântul Sfinţilor, au puţină dorinţă sau nici nu-i înteresează. Ca să se ducă la Locurile Sfinte cheltuesc bani, străbat drumuri lungi şi rabdă multe primejdii. Pe când, ca să se împărtăşească, nu trebue nici bani să cheltuiască, nici departe să umble, nici să se expună la primejdii. Ajunge numai dă facă o spovedanie cu inimă înfrântă, cu împlinirea canonului şi pregătire, şi îndată pot să se bucure şi să devină un trup şi un sânge cu Hristos. Si cu toate aceste înlesniri, iarăşi toţi se lenevesc să o facă, toţi se lipsesc dintr’ odată.
O, fraţilor, dacă am vedea măcar odată cu ochii gânditori ai sufletului, de cât e înalte şi de mari bunătăţi ne lipsim neîmpărtăşindu-ne des, atunci cu adevărat ne-am strădui din toate puterile să ne pregătim şi să ne împărtăşim, dacă se poate, în fiecare zi.
Deci, dacă până acum am fost atât de neglijenţi faţă de Sfânta împărtăşanie, de acum încolo, vă rog din adâncul dragostei frăţeşti, să ne trezim din somnul cel greu al lenevirii şi să ne sârguim cu râvnă. Si dacă cineva din cei ce au duhovniceasca putere ar vrea să ne împiedece de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu ne răcim îndată căldura râvnei noastre şi să nu ne turburăm. NU, ci căzând să sărutăm ca şi desfrânata aceea picioarele lui şi să stăruim bătând la uşă şi cerând îngăduinţă. Si cu adevărat, nu cred să se găsească vreodată un aşa de împietrit la inimă, care văzând râvna cea fierbinte, pe care o avem faţă de Sfânta împărtăşanie, să ne oprească. Ci sunt încredinţat că oricât de împietrit ar fi, oricât s-ar teme de reaua obişnuinţă care l-a stăpânit, îşi va pleca inima să ne îngădue să facem ceea ce dorim.
PARTEA II-a
CUVINTE PROTIVNICE DESEI ÎMPĂRTĂŞIRI
Cuvântul 1
Există creştini evlavioşi, care necunoscand scripturile, când văd pe cineva că se împărtăşeşte adesea, îl împiedică şi-l ocărăsc zicând că lucrul acesta este numai pentru preoţi. Dacă vrei să te împărtăşeşti des, zic ei, fă-te şi tu preot.
Acestora le răspund nu cuvinte de ale noastre, ci ale Sfintelor Scripturi, ale Sfintelor Sinoade, ale Sfinţilor locali şi învăţători ai Bisericii şi zicem: Slujirea preoţilor este ca să aducă şi să săvârşească dumnezeeştile Daruri, ca nişte organe, prin venirea Sfântului Duh şi de a mijloci cătră Dumnezeu pentru popor, precum şi alte sfinte lucrări, pe care nu le poate lucra cel ce nu este sfinţit. In timpul împărtăşirii însă, adică atunci când se împărtăşesc, preoţii nu se deosebesc cu nimic de mireni şi de monahi, ci numai prin aceea că preoţii le dau, iar laicii le primesc. Si că preoţii se împărtăşesc în altar, direct, fără sfinţita linguriţă, iar laicii şi monahii, afară de altar şi indirect, cu sfinţita linguriţă.
Că lucrul acesta este adevărat şi nu au nici o deosebire preoţii faţă de popor la împărtăşire, este martor dumnezeescul Gură de Aur, care zice: „Unul şi acelaşi Tată ne-a născut pe noi, Dumnezeu. Toţi ne-am născut din aceeaşi mamă, din sfânta scăldătoare; aceeaşi băutură, adică Sângele Domnului, a fost dată tuturor: şi preoţilor şi mirenilor, sau ca să zic mai bine, nu numai aceeaşi băutură, ci şi din acelaşi pahar ni s-a dat ca să bem. Fiind că Tatăl nostru voind să ne ducă la mai multă iubire, a aflat acest mijloc, să ne facă pe toţi să bem din unul şi acelaşi pahar, ceea ce este semn al unei desăvârşite iubiri. Si în altă parte spune: In anumite lucruri, nu se deosebeşte cu nimic preotul de mirean, ca de pildă, în timpul când trebue să se împărtăşească. Pentru că toţi şi sfinţiţi şi nesfinţiti din aceleaşi taine ne împărtăşim.
Si nu după cum era obiceiul în Legea Veche când unele cărnuri şi prinoase le mânca preotul şi altele poporul şi cei nesfinţiţi. Si nu era legal ca cel nesfinţit să mănânce din acelea pe care le mânca preotul. Dar acum, în harul Evangheliei nu este aşa; ci pentru toţi se află gata pe Sfânta Masă unul şi acelaşi Trup al Domnului, şi unul şi acelaşi pahar.
Simeon Tesaloniceanul zice: „împărtăşirea cu Sfintele Taine este gata la toţi şi pentru toţi credincioşii şi nu numai pentru împărtăşirea arhiereului; ci arhiereul sau preotul săvârşesc taina preasfântului Trup şi Sânge şi le împărtăşesc tuturor credincioşilor şi cu totul este pentru împărtăşirea lor.
Iov, în carte sa despre Sfintele Taine zice: „Tot scopul şi săvârşirea Tainei este împărtăşirea cu făcătoarele de viaţă Taine. De aceea, mai întâi se împărtăşesc în altar preoţii, apoi iese preotul afară şi dărueşte Sfintele, celor ce sunt gata pentru împărtăşire.
Deci urmează în chip necesar ca preoţii care slujesc să fie pregătiţi să se împărtăşească, mai întâi ei, care fac proaducerea. Apoi întreg poporul, după mărturia sfinţitului mucenic Climent, care zice: „Să se împărtăşească întâi Episcopul apoi preoţii, diaconii, citeţii, cântăreţii şi asceţii, şi dintre femei, diaconiţele, fecioarele, văduvele, pe urmă copiii şi după aceea tot poporul, după rânduială, cu evlavie şi cu frică, fără nici o turburare” (Cap. 13).
Iov cel mai sus pomenit mai spune că „De aceea este îngăduit ca cei vrednici să se împărtăşească adesea, fără deosebire, deopotrivă şi preoţi şi mireni şi bărbaţi şi copii şi bătrâni şi orice vârstă şi tagmă a creştinilor.
Iar preoţii care nu împărtăşesc pe creştinii, care se apropie de Sfânta împărtăşanie cu evlavie şi credinţă, sunt socotiţi de Dumnezeu ca ucigaşi, aşa cum scrie la Proorocul Osie: „Au ascuns preoţii calea şi voia şi porunca lui Dumnezeu şi nu au arătat-o, au omorît Sichemul şi au făcut nelegiuire în poporul meu”.
Insă eu mă minunez şi mă îndoiesc dacă există astfel de preoţi, care să izgonească pe cei ce se apropie de Sfintele Taine şi nu se gândesc măcar că ei înşişi minţesc în cuvintele pe care le spun. Fiindcă ei înşişi, la sfârşitul Liturghiei strigă cu mare glas şi chiamă pe toţi credincioşii zicând: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă”; adică apropiaţi-vă la Sfintele Taine şi vă împărtăşiţi. Pe urmă tot ei îşi tăgăduesc cuvintele rostite şi gonesc pe cei ce se apropie. Eu nu ştiu cum să numesc această nerânduială.
Cuvântul 2
Unii se împotrivesc zicând că trebue să ne împărtăşim la 40 de zile şi nu mai curând.
Cei care vin cu această împotrivire, se îndreptăţesc cu mărturia dumnezeescului Gură de Aur care zice: „Pentru care pricină postim aceste patruzeci de zile? In vremurile vechi, mulţi creştini se apropiau de Sfintele Taine şi se împărtăşeau simplu, cum se întâmpla şi îndeosebi în acest timp în care Hristos ne-a predat Taina, în Joia cea Mare. Sfinţii Părinţi, cunoscând vătămarea ce se făcea la cei ce se împărtăşeau cu nepăsare şi fără pregătire, s-au adunat şi au rânduit aceste patruzeci de zile, pentru ca să se cureţe creştinii cu postul, cu rugăciunea, cu cetiri şi adunări, cu spovedanie şi privegheri, cu milostenii şi lacrimi şi cu toate celelalte de Dumnezeu iubite fapte bune care se fac în aceste zile şi aşa să se împărtăşească cu curată conştiinţă, pe cât este cu putinţă, cu Preacuratele Taine” (Cuv. 28, Cătră cei ce postesc înainte de Paşti).
La această împotrivire răspundem că cei ce voesc să-şi susţină părerea lor obişnuesc să aducă în sprijinul lor cuvinte din Sfânta Scriptură sau ale unor sfinţi, ca să nu apară undiţa goală, fără momeală. Pentru ca zice dumnezeescul Gură de Aur: „Când minciuna vrea să fie crezută, de nu-şi va pune întâi temelie socotită adevărată, nu adevărul însuşi, nu este crezută”. Aşa cum fac şi aceşti binecuvântaţi.
Dar nu trebue a tăia şi despărţi cuvintele Dumnezeeştii Scripturi de celelalte părţi ale lor şi a le folosi în chip forţat pentru scopul lor propriu. Fiindcă zice iarăşi acelaşi Hrisostom: „Nu se cuvine să cercetăm numai cuvântul aşa cum este, ci să socotim şi toată urmarea cuvântului, de cine a fost zis, pentru cine, cătră cine, De ce, când şi cum. Fiindcă nu-i deajuns a zice că este scris în Scripturi şi nici a despărţi cuvintele simplu şi cum s-ar întâmpla şi a le separa de celelalte părţi ale trupului şi ale legăturii lor; şi luându-le astfel pustii şi goale dezbrăcate de legătura lor, să le mişte după bunul plac. Pentru ca în acest chip multe învăţături rele şi stricate au pătruns şi s-au răspândit în viaţa noastră. Deoarece diavolul îndeamnă pe cei mai leneşi să zică cuvinte scoase din Sfintele Scripturi, la care să adaoge sau să scoată şi aşa să întunece adevărul.
De aceea şi aceştia nu trebue să spună numai ceea ce zice Hrisostom, că au rânduit Sfinţii Părinţi patruzeci de zile întru care postind să ne împărtăşim. Ci trebue să se gândească şi la cele spuse mai înainte şi la cele de după aceea, pe care acest dumnezeesc Părinte le spune în acelaşi cuvânt al său şi din ce pricină şi cătră cine zice cuvântul. Căci după cum pretind aceştia, dovedesc că dumnezeescul Hrisostom a prevăzut numai în ziua de Paşti folosirea Sfintei împărtăşanii. Pe care lucru, dacă aceşti apărători ai Patruzecimii îl recomandă, ar trebui, după părerea lor, fie să se împărtăşească numai odată pe an, adică la sărbătoarea Paştilor şi să se asemene cu aceia despre care vorbeşte dumnezeescul Hrisostom, sau să facă zece patru-zecimi pe ani, după numărul cu care aceştia obişnuesc să se împărtăşească. Dacă cea dintâi nu le place, iar cea de adoua nu o pot săvârşi, apoi să tacă şi să nu mai osândească faţă de alţii şi pe dumnezeescul Hrisostom, pe care îl prezintă ca protivnic nu numai sfinţilor Apostoli, Sinoadelor ecumenice şi locale şi celorlalţi mulţi purtători de Dumnezeu Părinţi, care vorbesc despre deasa împărtăşire ci si lui însuşi. Deoarece acesta scrie mai mult decât alţii despre deasa împărtăşire şi în mai multe cuvântări, încă şi în aceasta zicând: „Nu-mi spune aceasta, ci arată-mi că aşa a poruncit Hristos să faci, dar eu îţi arăt că a poruncit să faci cu totul dimpotrivă. Si nu numai că nu ne-a poruncit să luăm aminte la zile, ci ne-a şi eliberat de această nevoie şi respectare. Ascultă deci ce zice Pavel. Si când zic de Pavel, de însuşi Hristos zic, fiindcă Hristos era Cel care mişca sufletul lui Pavel. Si ce zice el? Ţineţi zilele şi lunile şi anii şi cele din ele? Mă tem ca nu cumva în zadar m-am ostenit la voi şi v-am propoveduit Evanghelia. Si iarăşi zice: Oridecâteori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, vestiţi moartea lui Hristos. Zicând „ori de câte ori”, a făcut domn şi stăpân pe cel vrea să se împărtăşească, eliberându-l de orice observare a zilelor. Pentru că nu este unul şi acelaşi lucru Pastile şi Patruzeci-mea, ci altceva este Pastele şi altceva Patruzecimca. Fiind că Patruzecimea numai odată pe an se ţine, iar Pastile le facem de trei ori pe săptămână, uneori şi de patru ori şi ca să zic mai bine, ori de câte ori vrem. Fiindcă Pastele nu sunt post, ci Sfânta Liturghie şi dumnezeeasca împărtăşire, care se face în ea.
Că acesta este adevărul, ascultă ce zice Pavel: Pastele nostru este Hristos, Care s-a jertfit pentru noi. Incât ori de câte ori te vei împărtăşi cu curată conştiinţă, prăznueşti Pastele. Nu când posteşti, ci când te împărtăşeşti din acea jertfă. Iar catehumenul nici odată nu face Pastele, chiar dacă posteşte în fiecare an, deoarece nu se împărtăşeşte. Precum şi acela care nu posteşte, dacă se apropie de Sfintele Taine cu conştiinţă, curată, săvârşeşte Pastele, şi azi şi mâine şi ori de câte ori se împărtăşeşte. Fiindcă adevărata pregătire pentru Sfintele Taine nu stă în ţinerea zilelor şi a vremurilor, ci în conştiinţa curată.
Noi însă facem cu totul dimpotrivă: Nici mintea nu ne-o curăţim, şi ne împărtăşim numai în ziua în care Hristos ne-a predat Taina şi ni se pare că facem Pastile, chiar dacă suntem plini de multe păcate.
Dar lucrul nu stă aşa; nicidecum, ci chiar dacă şi în Sambăta (desigur zice de Sâmbăta mare) te vei împărtăşi cu conştiinţă rea şi necurată, ai căzut din harul Comunicării şi ai plecat fără să sărbătoreşti Pastile. Precum şi dimpotrivă: dacă şi astăzi de împărtăşeşti cu curăţie, ai făcut Pastile cu adevărat. Se cuvenea deci ca această scumpătate şi cercetare să nu o faceţi la luarea aminte a vremilor, ci la sfânta împărtăşanie. Si în ce chip acum suferiţi orice osteneală, numai să nu vă schimbaţi obiceiul nostru, tot aşa se cuvine să nesocotiţi obiceiul şi în tot chipul să vă siliţi, ca să nu vă împărtăşiţi cu păcate. Fiindcă este ruşine, nu a se schimba omul în mai bine, ci a stărui în ceartă nefolositoare. Acest lucru a pierdut pe Iudeii, care căutând obiceiurile cele vechi, s-au abătut la necredinţă.
Si iarăşi zice acelaşi: Ştiu că mulţi dintre voi, din obiceiul sărbătorii, vor merge să se împărtăşească. Se cuvine însă, precum de multe ori am zis, să nu căutaţi la sărbători când vreţi să vă împărtăşiţi, ci să vă curăţiţi conştiinţa şi aşa să vă împărtăşiţi. Fiindcă cel păcătos şi necurat nici în sărbătoare nu este vrednic să se împărtăşească cu acel sfânt şi înfricoşat Trup al lui Hristos; iar cel curăţ, care se curăţeşte de păcate cu pocăinţă adevărată, şi sărbătoarea şi în tot timpul şi totdeauna este vrednic să se împărtăşească cu dumnezeeştile Taine şi să primească darurile şi harul lui Dumnezeu.
Insă nu ştiu De ce mulţi trec cu vederea acest lucru şi fiind plini de multe păcate, când văd că a sosit sărbătoarea, ca şi când ar fi siliţi de ziua aceea, se împărtăşesc cu acele Taine, pe care nici să le vadă nu sunt vrednici” (Cuvântul 74 la Sfântul Botez al Domnului).
Iată deci să şi dumnezeescul Gură de aur nu numai că adevereşte limpede scopul şi părerea sa celor ce iubesc să audă adevărul, ci şi în chip proorocesc respinge acest obicei ai Patru-zecimii, care este ţinut de mulţi.
Iar pentru cele patruzeci de zile, pe care zice că le-au aşezat Sfinţii Părinţi, dacă ar vrea cineva să vorbească, povestirea ar fi lungă; totuşi noi vom aduce puţine oarecare pentru încredinţarea celor ce se îndoiesc.
Creştinii din Asia, în vremea aceea, sărbătoreau Pastele împreună cu Evreii, pretextând că aşa au primit dela Ioan Teologul şi de la Apostolul Filip şi de la alţii oarecare. Si cu toate că au scris adeseori mulţi dumnezeeşti Părinţi de la diferite si-noade locale, totuşi aceia nu şi-au lăsat obiceiul lor, până când s-a ţinut primul sfânt sinod ecumenic, care între altele, a aşezat ca Pastile să nu se mai sărbătorească împreună cu iudeii, ci după echinocţiul de primăvară, în zi de Duminică, spre a nu mai cădea odată cu pastele iudeilor. Totuşi unii au rămas cu vechiul obicei. Cătră aceştia aduce cuvântul dumnezeescul Gură de Aur, mustrându-i că au defăimat pe atâţia dumnezeeşti Părinţi, prin obiceiul lor cel rău.
Pentru această pricină laudă atât vrednicia dumnezeeştilor Părinţi ai întâiului Sinod şi le atribue lor hotarul Patruzecimii zicând, că aceştia au rânduit-o, voind ca prin aceast să-i convingă şi să-i atragă spre ascultare. Fiindcă cine nu ştia că postul Sfintei Patruzecimi este legiuit de Sfinţii Apostoli, care în canonul 68 spun: „Dacă un episcop sau preot sau diacon sau ipo-diacon sau citeţ sau cântăreţ nu posteşte sfânta şi marea Patru-zecime, sau miercurile şi vinerile din cursul întregului an, să se caterisească, iar de este mirean să se afurisească”?
Sau poate, zice, au legiuit Sfinţii Părinţi ai sinodului întâi fiindcă mai adăogaseră şi această mare săptămână a Patimilor, aşa cum însuşi spune şi în altă parte: „De aceea şi Părinţii au prelungit vremea postului, dându-ne nouă vreme de pocăinţă şi aşa curăţiţi să ne împărtăşim”.
Dar cea mai adevărată pricină, despre care dumnezeescul Hrisostom zice că Primul Sinod a legiuit postul Patruzecimii se pare că este următoarea: Deoarece creştinii de atunci neglijeau şi nu posteau întreaga Patruzecime, ci unii posteau numai trei săptămâni, alţii şase, iar alţii altfel, fiecare după cum se obişnuia în acel loc, precum mărturiseşte despre aceasta Socrate, în Istoria bisericească, Părinţii Sinodului întâi Ecumenic au reînoit canonul Sfinţilor Apostoli şi au legiuit să se postească tot postul Patruzecimii neabătut. Despre această înoire pe care au făcut-o, zice dumnezeescul Gură de Aur, cum că Părinţii aceia au hotărît-o.
Ci fiindcă aceştia aduc ca apărător al celor patruzeci de zile pe dumnezeescul Gură de Aur, iar acela le strică ca pe o pânză de păianjen părerile lor, noi tăcem şi trecem la alte împotriviri.
Cuvântul 3
Unii se împotrivesc şi zic că scopul Sfinţilor Părinţi de a ne împărtăşi des este ca să nu ne îndepărtăm cu totul de împărtăşirea cu Dumnezeeştile Taine. Iar dacă unii din multa frică şi evlavie se împărtăşesc rar şi cu mai multă evlavie se apropie de Sfintele Taine, se împărtăşesc cu vrednicie.
Dar noi am vrea să rugăm pe cei ce spun acestea, să ne arate de unde si din ce mărturii au aflat ei scopul lui Hristos şi al Sfinţilor. Nu cumva s-au suit la ceruri ca Pavel si le-au auzit? Dar Pavel a auzit cuvinte de nespus, pe care omul nu poate să le rostească. Dar aceştia cum pot să le grăiască? Iar dacă sunt altele decât acestea, cum de nu se găsesc scrise în cărţilor dum-nezeestilor noştri Părinţi? Iar dacă sunt ecrise si noi nu le-am găsit, îi rugăm să ni le arate.
Totuşi frica pe care aceştia se prefac că o au faţă de Sfintele Taine, nu este după Dumnezeu, dupăcum zice proorocul: acolo s-au temut de frică, unde nu era frică. Deoarece acolo se cade să fie frică unde se face călcarea poruncilor si nu unde este supunere si ascultare. Deci nici evlavia acestora nu este adevărată, ci prefăcută si făţarnică; Pentru că adevărata evlavie se cucerniceste la poruncile şi cuvintele Domnului şi nu le calcă. Iar acestea le zic nu ca să-i facă pe creştini mai atenţi si mai evlavioşi faţă de Sfintele Taine, ci ca să-i discurajeze si să-i îndepărteze cu totul de ele şi pe urmă să le pricinuiască pierzare sufletească.
De aceea si dumnezeescul Kiril al Alexandriei răspunde acestor zişi evlaviosi si zice: „Dacă iubim viata veşnică, dacă vrem si rugăm pe dătătorul nemuririi Hristos să fie cu noi, să nu ne lipsim de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cum fac unii leneşi. Ca nu cumva adâncul în răutate, diavolul să meşteşugească din vătămătoarea de suflet evlavie faţă de dumnezeeştile Taine, o cursă pentru sufletele noastre. Dar tu ce-mi răspunzi? Pavel aşa scrie, că cine mănâncă Pâinea şi bea Paharul Domnului cu nevrednicie, spre judecată luişi mănâncă şi bea. Deci şi eu, cercetându-mă pe mine nu mă văd vrednic de împărtăşire. La aceasta îţi răspund şi eu: Când dar o să fii vrednic? Când vrei să te înfăţişezi înaintea lui Hristos? De te vei teme totdeauna de cele mai mici greşale ale tale şi greşeşti si aluneci în ele, nu vei înceta niciodată, ca un om ce eşti (deoarece zice sfântul Prooroc Da-vid: Cine poate cunoaşte gresalele omului cele mici şi nu de moarte?). De unde urmează ca să nu te împărtăşeşti niciodată şi să rămâi lipsit de sfinţirea cea de suflet mântuitoare a Sfintelor Taine. Ci mai bine este să te gândeşti şi să trăeşti o viaţă mai evlavioasă, potrivit cu legile şi poruncile lui Dumnezeu şi aşa să te împărtăşeşti cu sfânta Cuminecătură; crezând că este nu numai stricătoare a morţii ci şi a neputinţelor celor sufleteşti şi trupeşti, pe care le avem. Pentru că Hristos, când se va sălăşlui în noi prin împărtăşire, încetează cugetul cel sălbatec al trupului nostru şi aprinde evlavia cea cătră Dumnezeu şi omoară toate patimile şi vindecă păcatele noastre ca a unor bolnavi. Deoarece ca un bun Păstor ce este, îşi jertfeşte sufletul său pentru oi, leagă pe cea zdrobită şi ridică pe cea căzută.
Si tot el zice iarăşi: Deviată făcătorul şi sfântul Trup al Domnului dă viaţă celor ce se împărtăşesc cu dânsul şi ne menţine întru nestricăciune, când se uneşte cu trupurile noastre. Fiindcă nu este trupul oarecăruia, ci al vieţii cei fireşti, adică a lui Dumnezeu şi are întru sine toată puterea dumnezeească a Cuvântului care s-a unit şi este plin de dumnezeească lui putere, prin care se fac toate vii şi se păzesc în viaţă. Si fiindcă acesta este adevărul, să ştie creştinii, care se lenevesc să meargă la Biserică pentru a se împărtăşi şi care de multă vreme s-au depărtat de împărtăşire că se întemeiază pe o mincinoasă şi multă vătămătoare evlavie: să ştie, zic, că neîmpărtăşindu-se se lipsesc de viaţa veşnică, ne voind să învieze şi această părăsire, pe care ei o socotesc că o fac din evlavie, li se face cursă pierzătoare de suflet şi sminteală mult vătămătoare.
De aceea, trebue să se silească din toată puterea şi râvna ca să se cureţe de păcate şi să se sârguiască mai mult să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi să se grăbească cu îndrăzneală şi dragoste să se împărtăşească. Pentru că în acest chip vom birui meşteşugirile drăceşti cele împotriva noastră şi făcându-ne părtaşi dumnezeescului har, să ne suim şi să sporim în viaţa cea nestricăcioasă.
Iar Ioan Zonara, în tâlcuirea celui de al doilea canon al sinodului din Antiohia, zice: Aversiune numesc Părinţii în acest canon, a nu avea cineva ură cătră Sfânta împărtăşanie şi a nu se împărtăşi, ci şi a se feri şi a nu se împărtăşi, din evlavie şi smerenie. Deoarece dacă se întorc şi fug de Sfânta împărtăşanie urându-o şi scârbindu-se de ea, trebue să se certe nu numai cu afurisirea, ci cu izgonire deplină şi cu anatemă.
Dumnezeescul Kiril şi Ioan Zonara au mustrat îndeajuns aşa-zisa evlavie a celor leneşi, deoarece nu naşte rodul folosului şi al mântuirii, ci moarte sufletească şi lipsire desăvârşită de viaţa veşnică, pe care o pricinueşte deasa împărtăşire cu Dumnezeeştile Taine, Deoarece cei ce sunt cu adevărat evlavioşi, nu numai că nu nesocotesc cuvintele Domnului şi atâtea sfinte canoane ale Apostolilor şi Sinoadelor şi ale sfinţilor locali, dar nici prin minte nu le trece să facă aceasta, deoarece se tem de osânda şi de judecata neascultării. Pentru aceşti cu adevărat evlavioşi, zice Duhul Sfânt prin Proorocul Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel blând şi smerit şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele mele (6,2).
Cuvântul 4
Iarăşi spun unii că iată şi cuvioasa Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi numai odată s-au împărtăşit în toată viaţa lor şi această întârziere nu i-a împiedicat să se sfinţească.
Cătră aceştia răspundem că nici pustnicii nu conduc Biserica şi nici Biserica nu a făcut canoanele pentru pustnici, precum zice Apostolul. „Legea nu este pusă pentru cel drept” (I Tim. 10,9), iar dumnezeescul Hrisostom zice: „Toţi cei ce au iubit filosofia şi petrecerea Noului Aşezământ al Evangheliei, n-au făcut-o de frica muncilor, ori de pedeapsă şi ameninţare, ci numai din dragoste şi din dumnezeescul dor. Pentru că acestora nu le-a trebuit nici porunci, nici legi ca să iubească virtutea şi să fugă de răutate; ci ca fii aleşi şi liberi, fiindcă au cunoscut bunul neam al firii lor, fără vreo oare care frică sau teamă de pedeapsă, s-au pornit de la sine spre virtute şi au săvârşit-o.
Dar şi aceşti pustnici, dacă au avut putinţa şi nu s-au împărtăşit, se osândesc ca nişte călcători ai sfintelor canoane şi ca nesocotitori ai Sfintelor Taine. Iar dacă nu au avut, sunt nevinovaţi, după cum zice sfinţitul Cabasila: „Dacă sufletele celor adormiţi sunt pregătite pentru împărtăşire, iar Domnul totdeauna voeşte şi iubeşte să sfinţească şi să se dea pe sine pentru fiecare, ce lucru poate să-l despartă de împărtăşire? Desigur, nici unul.
Dar poate va zice cineva: „Dacă un creştin viu, având această pregătire în sufletul său, nu va merge să se împărtăşească, oare poate şi el să se bucure de sfinţirea dela Sfintele Taine, asemenea celor adormiţi? Nu poate fiecare să o dobândească, ci numai cel ce nu poate trupeşte să meargă să se împărtăşească. Aşa cum de pildă sunt sufletele celor adormiţi şi cei ce locuesc şi se sălăşluesc în pustietăţi, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului, în apropierea cărora nu se află Jertfelnic şi Biserică şi nici nu este cu putinţă să vadă preot; pe aceşti anahoreţi şi pustnici, Hristos nevăzut îi sfinţeşte cu sfinţenia Tainelor.
Iar dacă cineva, putând să meargă să se împărtăşească, nu merge, aceluia cu totul îi este cu neputinţă să primească sfinţirea Tainelor. Nu, simplu, Pentru că nu a mers, ci Pentru că putând să meargă, s-a lenevit şi nu a mers. De aci se vede că sufletul său este pustiu de acele bunătăţi, care se cuvine să le aibă pentru Împărtăşire. Căci cum poate avea dragoste şi râvnă pentru împărtăşire, cel care putând să meargă să se împărtăşească, dar nu vrea? Si cum poate avea credinţă faţă de Dumnezeu, cel ce nu se teme deloc de teribila ameninţare pe care o face Domnul împotriva celor ce nesocotesc această Cină? Si cum va crede cineva că el iubeşte Tainele, pe care, putând să le primească, nu le primeşte?
Cuvântul 5
Se împotrivesc unii zicând că sfânta împărtăşanie este lucru înfricoşat, de aceea trebue şi viaţă sfântă, desăvârşită şi îngerească.
Că este mare şi înfricoşată taina Sfintei împărtăşanii şi că trebue viaţă sfântă şi curată, nimeni nu se îndoeşte. Dar numele „sfânt” are multe înţelesuri. Sfânt numai Dumnezeu este, deoarece are sfinţenia în chip firesc şi nu dobândită; iar oamenii care s-au învrednicit de Sfântul Botez, primesc sfinţenia prin participare de la Sfântul Dumnezeu. De aceea se numesc sfinţi, deoarece au luat sfinţenia prin harul Sfântului Duh, din renaşterea de sus. Si prin faptul că se se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru, primesc totdeauna sfinţenia dela Sfintele Taine. Si cu cât de apropie de Dumnezeu prin lucrarea stăpâneştilor porunci, cu atât mai mult se sfinţesc şi se ridică spre desăvârşire. Iar cu cât se depărtează de Dumnezeu, prin nelucrarea poruncilor, pe atât se lipsesc de sfinţenie, sunt stăpâniţi de patimi şi răutatea creste în ei. Fiindcă răutatea nu este altceva decât lipsa binelui.
Câţi dar s-au învrednicit de renaşterea prin Duhul Sfânt nu sunt deloc opriţi să se numească sfinţi şi prin urmare să se împărtăşească des cu Dumnezeeştile Daruri, ca fii sfinţi după har ai Sfântului Dumnezeu. De aceea şi dumnezeescul Gură de aur zice: Cele Sfinte celor sfinţi trebue să fie date şi nu celor necuraţi şi întinaţi. Si voind ca să arate deosebirea sfinţilor, zice: „Nici un păcătos să nu se apropie să se împărtăşească. Totuşi nu zic nici un păcătos, Pentru că mai întâi decât pe alţii, pe mine mă opresc de dumnezeeasca Masă. Deci nu zic „nici un păcătos”, ci nimenea să nu se apropie de Sfintele Taine rămânând păcătos. Adică nimeni nespovedil şi nepocăit; deoarece ştiu că toţi suntem supuşi păcatului şi canonisirii şi că nimeni nu se poate lăuda că are inima curată de păcat. Dar nu acesta este răul, că adică nu avem inima curată, ci Pentru că nu ne apropiem de Hristos, Care poate să ne curăţească. Iar Teodoret zice: „Cei care se împărtăşesc cu Dumnezeeştile Taine, unii se împărtăşesc ca oaie, adică cei desăvârşiţi în virtute; iar alţii ca capre, adică acei care îşi curăţă întinăciunea păcatului prin pocăinţă.
Dar deşi aceştia dau deasa împărtăşire numai celor desăvârşiţi, totuşi se pare că Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei care se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă. Căci după cum în această lume văzută nu toţi oamenii au aceeaşi vârstă, tot aşa şi în lumea cea duhovnicească a Bisericii, sunt stări deosebite, potrivit cu parabola seminţei. Cel desăvârşit aduce lui Dumnezeu numărul o sută, cel mijlociu şasezeci, iar începătorul treizeci, fiecare după puterea lui şi nimeni nu este lepădat de Dumnezeu Pentru că nu aduce o sută. Dar noi, de vom socoti bine, este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi; fără dragoste, nici ascultarea faţă de stăpâneştile porunci, iar fără de ascultare nici desăvârşirea. Fiindcă precum zice înţeleptul Solomon: „începutul înţelepciunii este dorinţa cea adevărată de învăţătură, iar dorinţa de învăţătură şi de cunoaştere este dragostea, iar dragostea este păzirea dumnezeeştilor porunci, păzirea poruncilor este adevărata şi neschimbata curăţie şi nestricăciunea face pe om să se apropie de Dumnezeu. Drept aceea, dorul după înţelepciune ridică pe om la împărăţia Cerurilor”.
De aceea şi cel între sfinţi Avva Apolo, cunoscând că dumnezeeasca împărtăşanie este săvârşitoare a dumnezeeşti dragoste, o numără împreună cu porunca dragostei şi zice că de aceste două porunci, adică le deasa împărtăşire şi în iubirea aproapelui, atârnă toată Legea şi Proorocii.
Dar De ce este nevoie să spunem multe? Cei care aduc acestea, oare cum se împărtăşesc în Postul Patruzecimii: ca desăvârşiţi sau ca păcătoşi şi nedesăvârşiţi? Dacă se împărtăşesc ca desăvârşiţi, trebue să o facă mai des, după hotărîrea lor; iar dacă o fac ca nevrednici, atunci mai des trebue să se împărtăşească, Pentru că să devină desăvârşiţi, precum am spus mai înainte.
De vreme ce pruncul nu creşte la vârsta bărbăţiei, fără de hrană trupească, cu mult mai mult sufletul nu poate ajunge la desăvârşire, fără hrană duhovnicească. Si precum zic înţelepţii cei din afară, că trei lucruri trebue avute în vedere la prunc: întâi, cel ce hrăneşte, al doilea cel ce se hrăneşte şi al treilea ceea cu care se hrăneşte. Cel care hrăneşte este sufletul, cel hrănit este trupul însufleţit, iar aceea cu care se hrăneşte este hrana.
Astfel, zice Gavriil al Filadelfiei, se întâmplă şi la renaşterea cea duhovnicească: „Este cel ce se hrăneşte, adică omul renăscut prin botez; cea cu care se hrăneşte, Preacuratele Taine şi cel ce hrăneşte, dumnezeescul Har, care preface pe acestea în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru”. De aceea zice şi Marele Vasile, că cel ce s-a născut prin Botez trebue să se hrănească cu împărtăşirea Dumnezeeştilor Taine (Cuvântul 8 despre Botez).
Iar dacă se împărtăşesc fiind păcătoşi, apoi nu trebue să se împărtăşească nici la patruzeci de zile, şi nici o dată pe an, precum zice Ioan Gură de Aur: „Aşa cum cel ce are conştiinţa curată trebue să se împărtăşească în fiecare zi, tot aşa şi cel aflat în păcate şi nepocăit nu-i este de folos nici în sărbătoare să se împărtăşească. Căci dacă ne împărtăşim cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an ne-am împărtăşi, nu ne eliberăm de păcate prin aceasta, ci mai ales mai mult ne osândim, Pentru că nici atunci nu ne împărtăşim curat. De aceea vă rog pe toţi, nu vă împărtăşiţi simplu, aşa cum s-ar întâmpla, Pentru că este sărbătoare. Nu!”
Si iarăşi în alt loc zice tot el: „Deoarece nici preoţii nu cunosc pe toţi păcătoşii care se împărtăşesc cu nevrednicie, Dumnezeu de multe ori îi descopere şi îi predă ca să fie pedepsiţi de satana. Deoarece când se întâmplă oamenilor boli, necazuri, calamităţi şi nenorociri şi alte asemenea rele, din această pricină vin, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie. Si aceste pe care le-am zis, le arată Pavel zicând: De aceea adică, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie, sunt mulţi bolnavi şi mulţi mor. Si cum, îmi răspundeţi, Pentru că ne împărtăşim numai odată pe an? Dar aci este răul că nu vă gândiţi la vrednicia împărtăşaniei, la curăţia sufletului, ci o socotiţi la lungimea vremii şi aceasta o socotiţi că este evlavie, adică a nu se împărtăşi cineva des, Si nu ştii că şi numai odată pe an dacă te împărtăşeşti cu nevrednicie îţi vatămi sufletul şi dacă te împărtăşeşti cu vrednicie, des, te foloseşti.
Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să nu ne împărtăşim des şi să îndrăznim cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au răstignit; şi Pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si luda numai odată L-a vândut, şi pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu!
Pentru ce dar să folosim sfânta Împărtăşanie cu măsurarea vremii? Timpul cel mai bun pentru a ne împărtăşi este conştiinţa curată.
Si iarăşi zice: Pe care deci să-i iubim? Pe cei care se împărtăşesc numai odată pe an? Sau pe cei ce se împărtăşesc de multe ori? Sau pe cei ce se împărtăşesc de puţine ori? Nu! Nu lăudăm nici pe cei ce se împărtăşesc o singură dată, nici pe acei ce se împărtăşesc de multe ori, nici pe acei care se împărtăşesc de puţine ori, ci lăudăm pe cei ce se împărtăşesc cu conştiinţă curată, cu inimă curată, cu petrecerea şi viaţa neosândită; cei ce sunt astfel, totdeauna se împărtăşească; cei ce ce nu sunt aşa, nici odată pe an nu sunt vrednici să se împărtăşească. Si din ce pricină? Pentru că se împărtăşesc spre osândirea lor, spre iad şi chinuri.
Dar aceşti binecuvântaţi nu ştiu de ce nu iau aminte la acestea şi cer de la cei ce se împărtăşesc viaţă şi stare îngerească. Că cel botezat şi renăscut prin Sfântul Botez făgăduieşte să trăiască viaţă îngerească, este lucru limpede, Pentru că se sileşte cât poate să împlinească stăpâneştile porunci, precum este rânduit, Acest lucru este propriu şi cetelor îngereşti, adică să împlinească si să săvârşească totdeauna dumnezeeştile porunci.
De aceea şi cei ce sunt botezaţi şi păzesc dumnezeeştile porunci, nu sunt departe de vieţuirea îngerilor, mai ales că se silesc să păzească în trup curăţenia îngerilor celor fără de trup, precum şi Apostolul Pavel strigă şi spune: „Petrecerea noastră este în ceruri” (Filip. 2,20) Adică vieţuirea noastră a creştinilor este cerească şi îngerească.
Dar şi dumnezeescul Gură de Aur zice: „Să atragem în noi ajutorul cel nebiruit al Duhului Sfânt, prin păzirea poruncilor, şi cu nimic nu vom fi mai prejos decât îngerii. Si iarăşi, indoit primeşte Harul, creştinul cel ce s-a botezat şi s-a mântuit. întâi pentru că viază cu harul Duhului Sfânt, şi al doilea Pentru că se face ca o pasăre uşoară şi zboară cu slobozenie spre Ceruri”.
Cuvântul 6
Unii aduc pentru Dumnezeeasca împărtăşire graiul dela Pilde şi zic: Miere de vei afla, mănâncă cu măsură, ca nu cumva, săturându-te să o verşi afară.
La aceste sofisticării ni-i şi ruşine să dăm răspuns. Deoarece mâncarea mierii nu se referă la dumnezeeştile Taine, ci la contemplaţie şi desăvârşire, după Grigorie Sinaitul şi alţi Părinţi. Iar dacă aceştia o înţeleg pentru dumnezeeştile daruri, eu ascult totuşi pe Paremiastul care zice: „Fiule, mănâncă miere, fiindcă este dulce fagurul, ca să-ţi îndulceşti gura ta; şi astfel vei înţelege înţelepciunea în sufletul tău. Pentru că dacă o vei afla şi mânca, sfârşitul tău ca fi bun şi nădejdea cătră Dumnezeu nu te va părăsi.
Totuşi trebuia să ne spună cum înţeleg cuvintele „cu măsură”, fiindcă noi nu avem altă măsură la împărtăşanie fără numai sfintele canoane ale Apostolilor şi a întregei Biserici a lui Hristos, adică să ne împărtăşim (dacă este cu putinţă şi în fiecare zi), fie de patru ori pe săptămână după cum zice Sfântul Vasilie şi dumnezeescul Gură de Aur, fie cel puţin în fiecare sâmbătă şi duminică şi în celelalte zile de sărbătoare. Precum şi Apostolul porunceşte ca soţii să se ţină departe unii de alţii în zilele acestea ca să se împărtăşească cu dumnezeeştile Taine zicând: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru un timp, Pentru că să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea”.
Iar dumnezeescul Dionisie al Alexandriei zice: „Bărbatul şi femeia să se ferească de împreunare sâmbăta şi duminica Pentru că în aceste zile se săvârşeşte Dumnezeeasca Jertfă, adică se face Dumnezeeasca Liturghie, ca să se împărtăşească.
Dar şi dumnezeescul Grigorie al Tesalonicului zice despre sărbători: „O zi din săptămână (care se numeşte Duminică pentru că este închinată Domnului, Care în această zi a înviat din morţi şi ne-a arătat mai înainte şi ne-a adeverit învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, în care înviere va înceta orice lucru pământesc) să o sfinţeşti şi să nu faci nici un lucru de mână, sau meşteşug sau lucrare, în afară de cele necesare pentru trebuinţe trupului şi să dai odihnă de ostenele şi slujitorilor tăi şi întregei familii, pentru a slăvi toţi împreună pe Hristos, Care ne-a răscumpărat cu moartea Sa şi a înviat El şi a înviat împreună cu El şi întreaga fire omenească. Si să-ţi aduci aminte despre veacul ce va să vie şi să cugeti la toate poruncile şi îndreptările Domnului; să te cercetezi pe sine dacă nu cumva ai călcat vreuna din ele sau ai lăsat pe vreuna şi nu ai făcut-o şi aşa să te îndreptezi pe zi sine de toate greşalele. Si să stărui în această zi a Duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtăşeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos; şi să pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînoeşti pe sine însuţi şi să Fii gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice. Făcând astfel vei sfinţi şi vei cinsti ziua odihnei, oprindu-te de la toată lucrarea păcatului. Si împreună cu Duminica să uneşti şi pe celelalte sărbători mari; şi aşa cum faci Dumineca să faci şi în acelea, păzindu-te de toate rele.
Cuvântul 7
Unii, mişcaţi de frica de Dumnezeu, socotesc erezie deasa împărtăşire, zicând că aşa cum cei ce se botează în afară de Tradiţia Bisericii sunt eretici, tot aşa şi cei care se împărtăşesc des sunt eretici.
Faţă de aceste îndrăzneţe cuvinte, noi cu adevărat ne minunăm ce să răspundem. Aceasta numai o spunem că după această părere, urmează că sunt eretici toţi sfinţii, nu numai cei ce îndeamnă pe credincioşi la Dumnezeeasca împărtăşire, ci şi cei ce primesc cuvintele lor. Si toţi preoţii care slujesc în fiecare zi şi se împărtăşesc (vai ce hulă!) şi mai ales Sfântul Apolos, care era vestit cu sfinţenia şi avea cinci mii de ucenici în ascultarea lui; despre care scrie dumnezeescul Ieronim că s-a dus şi l-a găsit, că, zice „după ce am făcut rugăciune, spălându-ne picioarele şi punându-ne masă, ne-a ospătat sufleteşte şi trupeşte, adică ne-am împărtăşit cu dânşii cu Dumnezeeştile Taine, precum fac în fiecare zi.
Apoi, după masă, noi ne-am odihnit, iar ei mergând în pustie, se rugau făcând metanii până a doua zi, la ceasul adunării. Si după ceasul al noulea şi vecernie se împărtăşeau. După împărtăşire, unii rămâneau de mâncau, iar alţii mai râvnitori, mergeau şi se linişteau, trăind numai cu puterea Sfintei împărtăşanii. Si ne spunea nouă pururea pomenitul acela multe povestiri folositoare de suflet şi îndeosebi să ne împărtăşim în fiecare zi cu Dumnezeeştile Taine şi să primim pe cei străini ca pe îngerii lui Dumnezeu, ca Avraam, Lot şi mulţi alţii, Pentru că de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”.
Deci pentru că toată ceata Dumnezeeştilor Părinţi cu adevărat sunt sfinţi şi adevăraţi slujitori ai lui Hristos, urmează dimpotrivă, că cei ce spun acestea sunt protivnici si Sfinţilor Apostoli şi sfintelor Sinoade ecumenice şi locale şi Sfinţilor locali. Dar nu numai acestora, ci şi însăşi Domnului, Care zice: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viată veşnică”; şi iarăşi: „Aceasta să o face şi întru pomenirea Mea” (Ioan 6,54). Adică în fiecare zi şi totdeauna, precum o tâlcueşte Dumnezeescul Gură de Aur, precum am zis mai înainte.
Sfântul Timotei al Alexandriei primeşte şi pe îndrăciţi să se împărtăşească în fiecare duminică, dacă nu hulesc Dumnezeeştile Daruri, zicând: „Si credinciosul, care este îndrăcit, dacă nu îngână Taina şi nu huleşte, să fie împărtăşit; dar nu în fiecare zi, ci ajunge numai Duminica” (Canonul 3).
Deci Sfinţii Părinţi, nu numai pe cei sănătoşi, ci şi pe cei îndrăciţi îi primesc des la împărtăşirea Dumnezeeştilor Taine, iar aceşti binecuvântaţi nici pe cei întregi la minte nu-i primesc, ci caută să se arate mai legişti decât legea.
Cuvântul 8
Unii se împotrivesc zicând că ei ca oameni ce sunt, sunt supăraţi de patima lăcomiei, mândriei, a râsului, a grăirii în-desert si a altora asemenea. Deci cum să se împărtăşească des?
Acestora le răspunde Sfântul Anastasie al Antiohiei şi zice: „Sunt mulţi care, fiindcă se împărtăşesc rar, se prăpăstuesc în păcate, iar alţii împărtăşindu-se mai des se păzesc pe sineşi adese de multe rele, fiindcă se tem de Sfânta Împărtăşanie. Deci dacă greşim, ca oameni ce suntem, cu păcate mici şi de iertat, precum cu cuvântul, cu limba, cu auzul, sau cu ochii ne răpim şi ne înşelăm şi cădem în slava deşartă, în mâhnire, sau mânie sau în altceva asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne mărturisim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta împărtăşire ni se face nouă spre iertarea păcatelor şi spre curăţire. Iar dacă facem păcate grele trupeşti şi necurate, sau avem pomenire de rău cătră fratele nostru, până când nu ne vom pocăi de aceste păcate, să nu îndrăznim să ne apropiem de Dumnezeeştile Taine.
Dar fiindcă suntem oameni trupeşti şi slabi şi ne întinăm cu multe păcate, Dumnezeu ne-a dat diferite jertfe spre iertarea păcatelor, pe care dacă I le aducem Lui, ne curăţă şi ne fac vrednici să ne împărtăşim.
Astfel, milostenia este jertfă, care curăţă pe om de păcate. Este şi altă jertfă mântuitoare, spre iertarea păcatelor despre care zice proorocul David: „Jertfă plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.
Dacă acest fel de jertfe aducem lui Dumnezeu şi dacă avem, ca oameni, oarecare mici greşeli, putem să ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, cu frică, cu cutremur şi cu umilinţă, aşa cum s-a apropiat de Hristos, femeea ce avea curgere de sânge, plângând şi tremurând. Pentru că este şi păcat de moarte, este şi păcat nu de moarte şi păcat pentru tămăduire. Totuşi pocăinţa cea adevărată pe toate le poate tămădui. Pentru că altă iertare are acel care se apropie de Sfintele Taine şi se împărtăşeşte cu frică, cu cutremur, cu spovedanie şi umilinţă şi altă osândă are acel care se împărtăşeşte fără frică şi cu defăimare. Pentru că celor ce fără frică, cu defăimare şi nevrednicie se împărtăşesc, nu numai nu li se iartă păcatele, ci şi diavolul mai mult năvăleşte asupra lor. Iar cei ce se împărtăşesc cu frică, nu numai că se sfinţesc şi primesc iertarea păcatelor, ci şi pe diavolul îl îzgonesc de la ei.
Insă cu toate aceste neîndoielnice mărturii ale Sfinţilor învăţători ai Bisericii, tot nu încetează unii şi aduc înainte alte împotriviri zicând:
Cuvântul 9
Fiindcă în vremea aceea se împărtăşeau cei mai mulţi şi cei mai puţini nu se împărtăşeau, De aceea dumnezeeştii Părinţi au canonisit (deasa împărtăşire) pentru cei puţini, ca să nu se smintească cei mulţi. Acuma însă, fiindcă cei mai mulţi nu se împărtăşesc, ci numai câţiva puţini, trebue ca nici aceşti puţini să nu se împărtăşească (des), ca să nu facă neorânduială în Biserică şi să smintească pe cei mulţi.
Cei ce spun acestea, ar trebui să ştie ce însemnează sminteală şi neorânduială şi apoi să aducă înainte acestea. Sminteală este şi se numeşte acel lucru care îndepărtează pe om de Dumnezeu şi-l apropie de diavolul, precum zice şi Marele Vasile: „Tot lucrul care se împotriveşte voei lui Dumnezeu se numeşte sminteală şi ca să zic mai limpede, sminteală este orice piedică pusă pe cale, ca să împiedece pe cel ce umblă. De care şi proorocul roagă pe Dumnezeu ca să-l izbăvească, zicând: „Păzeşte-mă, Doamne de mâna păcătosului; scoate-mă de al oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedece paşii mei. Pusu-mi-au cei mândri cursă mie şi funii; curse au întins picioarelor mele, pe cărare mi-au pus pietre de poticneală” (Ps. 139,4-5).
Deci, fiindcă în felul acesta, cei mai puţini sminteau pe cei mai mulţi, căci îi duceau la lenevire şi la călcarea poruncii lui Dumnezeu, iar acum cei mulţi smintesc pe cei puţini trăgându-i la călcarea Legii, ce trebue să facem? Aşa cum atunci, cei puţini şi-au tăiat voia lor şi au urmat pe cei mulţi spre săvârşirea voei lui Dumnezeu; tot aşa şi acum trebue ca cei mulţi saşi taie voia lor şi să urmeze pe cei puţini la împlinirea voei lui Dumnezeu. Si nu aceia Pentru că sunt puţini să lase porunca lui Dumnezeu şi să urmeze acestora, Pentru că sunt mulţi, în călcarea poruncii. Deoarece dacă aşa se întâmplau lucrurile, trebuia ca şi proorocul Ilie, şi Apostolii şi atâţia alţi Părinţi, câţi s-au luptat pentru adevăr, să ascundă adevărul şi să urmeze pe cei multi, deoarece ei erau putini.
De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare: „Pentru voia şi porunca lui Dumnezeu trebue a arăta o îndrăzneală plină de curaj, chiar dacă unii se smintesc.
Iar dacă şi zic unii că neputându-i vedea că se împărtăşesc, se smintesc, să înţeleagă că ei singuri sunt pricina şi că aceasta este urmarea sau a invidiei sau a urii de frate.
Deci nu trebue să nesocotim poruncile lui Dumnezeu ca să nu se smintească oamenii, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Atâta se cuvine să ne grijim ca să nu smintim pe oameni, încât să nu le dăm noi pricină; iar dacă fără să le dăm noi pricină, aceia simplu şi la întâmplare ne grăiesc de rău, să râdem şi să plângem pentru nebunia lor; tu să te grijeşti să te porţi bine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar dacă tu purtându-te frumos altul te vorbeşte de rău, ţie să nu-ti pese. Aşa grăia Hristos despre acei care se sminteau de el: sunt povăţuitori orbi şi dascăli ai orbilor. Dacă sminteala se face din pricina noastră, atunci vai de noi; iar dacă nu este din pricina noastră, atunci nu avem păcat. Si iarăşi zice: Vai de voi, pentru care se huleşte Numele lui Dumnezeu. Ce dar? Dacă eu fac un lucru plăcut lui Dumnezeu şi altul huleşte? Pentru aceasta nu tu ai păcat, ci păcatul este al aceluia, fiindcă printr’însul s-a hulit. Pentru că atunci când se opreşte vreun lucru plăcut lui Dumnezeu pentru sminteala altora, atunci cu adevărat trebue să ne pese, când nu suntem siliţi de alţii ca să păcătuim lui Dumnezeu. Pentru că, spune-mi te rog, dacă acum când eu î(i vorbesc, aş vrea să osândesc pe beţivi şi cineva auzind acest lucru s-ar sminti, oare eu ar trebui să nu mai vorbesc despre ei? Nu! Ci la tot lucrul este bine a-i cunoaşte măsura. Mulţi au hulit Pentru că o frumoasă fecioară nu s-a căsătorit, ci a rămas fecioară şi s-a călugărit şi pentru aceasta au grăit de rău pe cei ce au făcut-o călugăriţă. Ce dar pentru aceasta, preoţii aceia trebuiau să nu o mai facă monahie, pentru sminteala acelora? Ba nu! Pentru că ei nu au făcut un lucru rău, ci mai ales au făcut un lucru bine plăcut lui Dumnezeu.
Deci, la tot lucrul trebue să ne grijim să nu dăm nici o pricină de sminteală, urmând poruncilor lui Dumnezeu, ca să fim nevinovaţi şi să ne învrednicim a ne bucura de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Deci acestea fie zise despre sminteală. Iar neorânduială este când un lucru se face în afară de rânduiala lui. Si fiindcă rânduială şi lege a Bisericii este ca să se împărtăşească, când se află la Sfânta Liturghie, creştinii care nu sunt sub canon, precum am mai spus; iar cei ce nu se împărtăşesc, este vădit, că fac neorânduială, călcând Legile Bisericii. De aceea zice şi proorocul Avacum: „Ridicatu-s’a soarele şi luna a stătut în a sa rânduială” Adică Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru s-a înălţat pe Cruce, iar luna, adică Biserica, a stat în rânduiala ei, adică în voia şi porunca lui Dumnezeu, din care căzuse. Deci cei ce lucrează în afară de porunca lui Dumnezeu, aceia fac sminteală şi neorânduială şi nu acei ce se nevoiesc după putere să păzească stăpâneştile porunci.
Cuvântul 10
Alţii iarăşi aduc Tomul ce se chiamă al Unirii şi zic că este scris în Ceaslov un canon care rândueşte creştinilor să se împărtăşească de trei ori pe an.
Acest canon, pe care aceşti binecuvântaţi îl aduc înainte deşi este falsificat, dar chiar dacă ar fi adevărat, vă rog să-mi spuneţi este cuviincios si drept să aibă putere mai mult decât atâtea trâmbiţe ale Duhului Sfânt, pe care le-am adus înainte? Scriu legile împărăteşti că orice lege s-ar găsi protivnică sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, să fie abrogată. Zice şi dumnezeescul Gură de Aur că obiceiul protivnic dumnezeeştilor legi, să se curme. Si iarăşi zice: „Rău lucru este obiceiul şi îndemnarea de a înşela, şi greu este a te păzi de el. Deci cu cât mai mare este puterea pe care o are obiceiul, cu atât mai mare trebue să fie şi silinţa de a te păzi de această rea obişnuinţă şi te schimba într’o bună şi folositoare obişnuinţă.
Cum dar aceştia caută să întărească acest obiceiu vătămător de suflet? Dar fiindcă aceştia vor să ascundă adevărul cu acest canon, noi vom arăta pe scurt înţelesul precis al acestui canon, pentruca să se vadă limpede adevărul şi să nu se mai înşele cineva.
Acest canon s-a făcut din pricina aceasta. împăratul Leon cel înţelept, fiindcă ajunsese la a patra căsătorie, a fost afurisit de patriarhul Nicolae de atuncea, iar împăratul a scos din scaun pe Nicolae, fiindcă nu a voit să-i ierte a patra nuntă şi a pus în locul lui pe Eftimie, care a deslegat pe împărat de afurisenie. Din această pricină s-a împărţit în două atât arhiereii, cât şi poporul şi unii erau cu patriarhul Nicolae, iar alţii cu Eftimie. După ce a murit împăratul Leon, a domnit în locul lui fratele său Alexandru, care a scos din scaun pe Eftimie şi a pus iarăşi, în scaun pe Nicolae. Murind şi Alexandru, a domnit nepotul său, adică Constantin VII-lea Porfirogenetul, fiul lui Leon, iar socrul său Roman avea vrednicia de Tată al împăratului. Aceştia au convocat un sinod la anul 992, după Hristos şi au oprit nu numai a patra căsătorie, ci şi împotriva celei de a treia nuntă a u făcut acest canon care zice: „Dacă cineva în vârstă de patruzeci de ani fiind şi fără să se ruşineze de vârsta lui, sau să se grijească de viaţă bine rânduită, precum se cuvine creştinilor, ci stăpânit numai de pofta trupească, ar vrea să facă a treia căsătorie, hotărîm cu toată stricteţea şi mustrarea, ca acesta să nu se împărtăşească timp de cinci ani, fără îngăduinţa de a se micşora acest număr de ani. Iar dacă se va împărtăşi după aceşti cinci ani, să nu se împărtăşească decât numai la Sfânta înviere a Domnului, după ce se va curăti pe cât este cu putinţă cu postul sfintei Patruzecimi.
Si iarăşi cine fiind de treizeci de ani şi are copii dela primele femei şi apoi ar vrea să se căsătorească cu a treia femee, acesta să fie neiertat a se împărtăşi până la patru ani. Apoi dacă se va împărtăşi după aceşti patru ani, numai de trei ori pe an să se împărtăşească: odată la învierea Domnului, a doua oară la Adormirea Maicii Domnului şi a treia oară la Naşterea lui Hristos, pentru ca se ţine post înainte de toate aceste sărbători şi prin post capătă folos şi curăţire cei ce postesc.
Această hotărîre a sinodului s-a numit Tomul Unirii, pentru ca iarăşi s-au unit arhiereii şi poporul, care se împărţise mai înainte din pricina celei de a patra căsătorie a lui Leon.
Iar acum nu ştiu ce blagoslovit, sau din neştire sau vrând să împiedece pe creştini de la viata cea veşnică, a scurtat acest canon şi l-a pus în Ceaslov aşa ştirb. Iar binecuvântaţii noştri duhovnici aflându-l, l-au vestit în tot pământul, împovărând cu pedeapsa şi canonul celei de a treia căsătorii pe toţi creştinii, digami, monogami, necăsătoriţi şi simplu la toată vârsta.
Ci eu nu mă minunez atât de duhovnici, cât mă minunez de ce arhiereii şi păstorii cei buni nu au sunat îndată din trâmbiţele cele de Dumnezeu însuflate ale Adevărului ca să înfiereze pe răul semănător al acestei neghine şi să desrădăcineze din Biserică această plantă putredă, deoarece au putere de la Harul Sfântului Duh ca să întărească pe cele ce sunt bune şi să îndrepteze pe cele ce trebuesc îndreptate.
Dar poate că arhiereii aduc îndreptăţire că aflându-se sub jugul otomanilor şi fiind împovăraţi cu multe griji, au încredinţat acestea învăţătorilor şi sfinţiţilor propoveduitori. Dar ei, binecuvântaţii, unul voind să nu-şi piardă liniştea, altul alte îndreptăţiri aducând, toţi totuşi împreună demisionând şi aruncând greutatea unul asupra altuia, acoperă ca în mormânt Cuvântul lui Dumnezeu şi Adevărul, şi tăcut arată că aprobă să se întâmple acestea, precum zice dumnezeescul Meletie Mărturisitorul:
„Cel ce are cunoştinţa adevărului şi-l ascunde, cel ce nu susţine dumnezeeştile canoane şi Legile, se cuvine să fie pedepsit ca şi cei care le calcă. Cel ce tace adevărul, este ca cel ce acopere pe Hristos în mormânt, precum a zis unul din Părinţi. Si altul iarăşi a spus: a tăcea cineva buna credinţă este mare primejdie, muncă veşnică şi groapă a pierzării. Nu este drept şi cuviincios ca cei binecredincioşi să tacă, atunci când Legile lui Dumnezeu sunt călcate şi cei răi caută să-şi susţină rătăcirea lor. Căci a zis marele Părinte, când cineva este în primejdie să fie despărţit de Dumnezeu şi răul este aruncat asupra lui Dumnezeu, nici un dreptcredincios nu trebue să tacă, sau să se liniştească cu totul; Pentru că tăcerea este trădare şi negare a adevărului. Acest lucru îl arată înainte Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a Legii s-au primejduit până la moarte şi nu au trădat nici cea mai mică parte a Legii”.
Iar Dumnezeescul Gură de Aur zice: „Dacă nu este bine a tăcea cineva când este nedreptăţit, cu cât mai mult va fi pedepsit cel ce trece cu vederea şi tace când sunt hulite dumnezeeştile legi şi canoanele?”
Cuvântul 11
Mulţi împotrivindu-se zic că împărtăşirea nu este o dogmă de credinţă, care trebue să se păzească negreşit.
Deşi deasa împărtăşire nu este o dogmă de credinţă, totuşi este o poruncă stăpânească, cuprinsă şi în alte cuvinte ale Domnului şi în deosebi în aceea care zice: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 12, 19), adică totdeauna, în fiecare zi, dealungul întregei vieţi. De aceea, Pentru că este poruncă stăpânească trebue în chip necesar să fie păzită, aşa cum am spus în prima parte a cărţii.
Ci acei care spun acestea, arată astfel, că vor să desbrace dogmele şi să le lase pustii de orice rânduială bisericească şi punere de lege. Dar să-i întrebăm: aceste dogme pe ce să se sprijine? Nu ne-a spus mai înainte dumnezeescul Hrisostom că statul are nevoie de dogme drepte, iar dogmele de un stat drept, iar statul drept se face şi reuşeşte cu ajutorul dumnezeeştilor Porunci, ale afintelor legi ale Bisericii, ale cinstitelor predanii şi aşezăminte ale dumnezeeştilor Părinţi? Deci dacă călcăm sfintele canoane stăpâneştile porunci şi celelalte, va dispare şi Statul cel bun, vom pierde şi dogmele cele drepte şi vom rămâne pustii şi întunecaţi.
Vremea nu mi-ar ajunge să număr miile de pilde a atâtor sfinţi care au pătimit şi au murit pentru legile şi canoanele Bisericii. Si totuşi se găsesc unii atât de obraznici, încât nu numai că nu sufăr pentru adevăr, ci şi cu îndrăzneală se împotrivesc stăpâneştilor porunci, împiedecând de la dumnezeeasca împărtăşanie pe cei ce se apropie să se împărtăşească, fără nici o vină sau pricină. Care lucru este foarte îndrăzneţ, deoarece Domnul nostru nici pe Iuda nu l-a alungat de la împărtăşire, deşi cunoştea ce vas necurat al răutăţii era. Pe lângă aceasta, Hristos primeşte pe toţi care se împărtăşesc; şi pe cei vrednici îi curăţă, luminează şi sfinţeşte, iar pe cei nevrednici, mai întâi îi predă să fie mustraţi de conştiinţă, pe urmă dacă s-au îndreptat, îi primeşte cu milostivire. Iar dacă rămân neîndreptaţi îi predă la diferite boli, precum zice Apostolul: Pentru că adică mulţi se împărtăşesc cu nevrednicie, se îmbolnăvesc şi mulţi mor. (I Cor. 11,30).
Iar aceşti binecuvântaţi, fără să ştie starea celor ce se împărtăşesc, ci numai ca să-şi ţină obiceiul lor cel rău, care în chip vătămător de suflet a stăpânit, împiedică pe dreptcredincioşi de la Sfânta împărtăşire.
Dar să întrebăm pe Marele Vasilie ca să ne spună adevărul. „Se cuvine oare, dumnezeesc şi sfinţite cap, sau nu este primejdios a nesocoti vreo poruncă a lui Dumnezeu, sau a împiedeca pe cel rânduit să o facă, sau să se supună celor care îl împiedică, sau şi mai mult dacă cel ce împiedică este prieten şi casnic al lui Dumnezeu, sau să o părăsească dacă de află vreun motiv binecuvântat, care se împotriveşte acelei porunci dumnezeeşti?
La acestea răspunde sfântul şi zice: Fiindcă şi Domnul a zis: învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, arătat este că şi toate celelalte de la Dânsul, mai cu încredinţare le învăţăm, precum şi despre aceasta. Să ne aducem aminte de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, cum a răspuns lui Ioan, când nu voia să-L boteze, cu aceste cuvinte: „lasă acum, o Ioane, aceste cuvinte că mi se cuvine Mie ca să împlinesc toată dreptatea”. Si iarăşi să ne aducem aminte de El, cum a zis cu mânie lui Petru, când îl oprea ca să nu pătimească ispitele pe care le prezisese Domnul, să nu fie adică răstignit: „Mergi înapoia mea satană, că sminteală îmi eşti Mie, deoarece nu gândeşti cele ce le vrea Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Si iarăşi când însăşi Petru îi aducea cinste Stăpânului Hristos, ne voind ca să-i spele picioarele, Domnul i-a răspuns: „Dacă nu te spăl, nu ai parte cu mine”. Acestea sunt ale Domnului.
Iar dacă este nevoie să luăm pildă şi de oameni şi să înţelegem că nu trebue a ne supune celor care ne împiedică să facem voia lui Dumnezeu, să ne aducem aminte de Apostolul Pavel, care a zis celor ce-l rugau să nu meargă la Ierusalim: De ce plângeţi aşa şi-mi sfâşiaţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci şi să mor pentru numele lui Iisus Hristos.
Dar cine poate fi mai slăvit şi mai mare decât înainte Mergătorul Ioan? Si cine este mai sincer şi mai apropiat de Hristos decât Petru? Si ce gânduri mai drept credincioase şi mai iubitoare de Dumnezeu se pot găsi decât ale lui Ioan şi ale lui Petru? Deoarece amândoi fiind mişcaţi de evlavie şi respect, unul nu voia să boteze pe Hristos, iar altul nu voia să i se spele picioarele; şi cu toate acestea, Hristos nu s-a plecat lor.
Ci eu ştiu că nici proorocul Moisi, nici proorocul Iona nu au rămas nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu, Pentru că au urmat gândurilor lor şi nu au păzit ascultarea faţă de ceea ce le poruncise Dumnezeu. Din toate acestea învăţăm că nu trebue să ne împotrivim voei şi poruncilor lui Dumnezeu, nici pe alţi să nu-i împiedecăm să o facă şi nici să nu ne supunem celor care ne opresc.
Lui Dumnezeu trebue mai ales să ne supunem. Iar dacă pilda acestor atât de slăviţi şi iubitori de Dumnezeu Sfinţi ne învaţă să ne supunem lui Dumnezeu, cu cât mai mult ne învaţă să-i imităm în celelalte şi să nu se supunem oamenilor, când aceştia ne sfătuesc cele protivnici lui Dumnezeu.
Si iarăşi zice: Nu se cuvine ca cineva să împiedece pe cel ce face voia lui Dumnezeu; fie că o face după porunca lui Dumnezeu, fie pentru alt scop potrivit cu porunca. Si nici cel care o face nu trebue să se supună celor care îl împiedecă, chiar dacă aceştia ar fi prieteni adevăraţi ai lui Dumnezeu, ci să rămână la judecata şi la hotărîrea pe care a socotit să o facă.
Si iarăşi zice: Nu se cuvine să împiedece cineva pe cel ce face voia lui Dumnezeu şi care la arătare păzeşte scumpătatea învăţăturii Domnului, dar nu o face cu scop drept şi cu gând întreg. Nu se cuvine, zic, să-l împiedece pe acesta, dacă nu se vatămă cineva din acest lucru şi mulţi se folosesc din el; ci trebue să-l sfătuiască să împlinească porunca cu scop bineplăcut lui Dumnezeu.
Si iarăşi zice: Nu se cade să urmăm predaniile oamenilor şi să călcăm porunca lui Dumnezeu. Si iarăşi, nu se cuvine să punem voia noastră mai presus de voia lui Dumnezeu, ci la tot lucrul se cade să căutăm a face voia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeescul Gură de Aur zice: „Să stăm cu bărbăţie împrotiva tuturor celor ce ne împiedică de la acest lucru. Ascultă ce zice Hristos: „Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”, deoarece când săvârşim vreun lucru plăcut lui Dumnezeu, cel ce ne împiedică de la aceasta trebue să-l socotim vrăşmaş şi protivnic, chiar de ar fi tatăl nostru, chiar mama sau oricine alt cineva”. (Cuv. 19 despre Feciorie).
Iar Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: Cel ce grăeşte în afară de cele poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă proroceşte, să-ţi fie tie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică si nimiceşte oile.
Iar dumnezeescul Meletie Mărturisitorul zice: Să nu ascultaţi nici pe monahi, nici pe preoţi când vă sfătuesc cele rele. Dar ce zic eu monahi si preoţi? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuesc să faceţi, să ziceţi si să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru.
Cuvântul 12
Unii se smintesc că nu ne încredinţăm de cele ce ni le spun şi îndeosebi de cele despre deasa împărtăşire şi aduc pentru apărarea lor trei mărturii: întâi, că sfintele canoane şi poruncile sunt sub puterea arhiereilor; al doilea, că noi nu trebue să cercetăm pe arhierei, pe învăţători şi pe duhovnici pentru cele ce ni le spun, ci numai să ne supunem în toate cu simplitate; şi al treilea, aduc acel cuvânt apostolesc: „Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor”.
Faţă de aceste trei părţi ale împotrivirii, noi nu avem nimic asemănător de spus, ca să nu producem cuiva turburare dar a tăcea cu totul fată de acestea, socotim că este vătămător pentru suflet. Deci să vedem ce zic sfinţii, ca să nu se plângă nimenea.
La cea dintâi răspunde Marele Vasile şi zice: „Dacă însuşi Domnul lisus, întru Care a binevoit să se odihnească Tatăl şi în care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii si ale cunoştinţei; dacă, zic, Acesta Care a primit toată stăpânirea şi judecata de la Dumnezeu şi Tatăl Său, zice că poruncă mi-a dat Tatăl Meu, ce să spun şi ce şă grăesc; si iarăşi: acelea pe care eu vi le grăesc, vi le spun întocmai neschimbate, aşa cum mi le-a spus Tatăl; şi dacă Duhul Sfânt nu grăeşte de la şine, ci acelea pe care le aude pe acelea le şi spune, cu cât mai cuviincios şi mai sigur pentru mântuirea noastră este a gândi si a face aceasta. Adică a nu călca dumnezeeştile porunci, ci a ne supune lor cu respect.
Iar dumnezeescul Gură de Aur din însăşi hirotonia arhiereilor dovedeşte că arhiereii sunt supuşi dumnezeeştilor canoane şi porunci, zicând: „Fiindcă arhiereul Legii vechi era căpetenie a poporului şi căpetenie fiind trebuia ca pe cap şă aibă şi puterea (deoarece stăpânirea care nu este supusă altei stăpânire mai înalte este nesuferită, de aceea are pe cap semnul stăpâniei, ca să se vadă că este sub lege); deci porunceşte Legea ca arhiereul să nu aibă capul descoperit, ci acoperit, pentru ca să înveţe capul poporului că are o stăpânire şi mai mare.
De aceea şi în legea Harului când se hirotonesc arhiereii se pune Sfânta Evanghelie pe capul lor, pentru ca să înveţe arhiereul care este hirotonit că primeşte pe capul lui Tiara (mitra) cea adevărată a Evangheliei, adică autoritatea şi ca să mai înveţe că deşi el este cap al tuturor, totuşi este supus legilor Evangheliei, că el, care stăpâneşte peste toţi, este stăpânit de legi; că el legiueşte pentru toţi, dar este stăpânit de lege. De aceea şi viteazul şi sfântul Mucenic Ignatie scrie o epistolă cătră un arhiereu zicând: Nimic să nu se facă fără părerea ta; iar tu să nu faci nici un lucru fără părerea şi porunca lui Dumnezeu. Deci a avea arhiereul Evanghelia pe capul lui, este semn că se găseşte sub stăpânire.
La mărturia a doua pe care o aduc, ca adică să nu cercetăm noi pe arhierei, pe invăţători şi pe duhovnici, ci să-i ascultăm întru toate, răspunde Marele Vasilie zicând că „propoveduitorul cuvântului, fie el învăţător, fie Arhiereu, trebue cu multă luare aminte şi cu multă cercare şi cu scop plăcut lui Dumnezeu să spună totdeauna cuvântul şi să facă tot lucrul, ca unul care trebue să fie cercat prin cuvânt şi prin faptă şi de cătră supuşii lui.
Si iarăşi: Se cuvine ascultătorilor, care sunt învăţaţi în Scripturi, să cerce cu dreaptă socoteală, acelea pe care le zic dascălii şi câte sunt de acord cu Scripturile să le primească, iar pe cele care nu sunt să le lepede, iar de cei care stărue în aceste învăţături să depărteze şi mai mult. Si iarăşi, în altă parte zice: Se cuvine ca celor ce au multă cunoştinţă în Scripturi să cunoască pe sfinţi din roadele Duhului Sfânt şi din darurile pe care le au. Si pe cei ce au aceste daruri să-i primească, iar de cei care nu le au să se depărteze. Si iarăşi zice: Nu se cade ca omul să se lase răpit, aşa simplu şi cum s-ar întâmpla de cătră cei ce făţărnicesc adevărul, fără să cerceteze; ci să cunoască pe fiecare după felul învăţăturii şi după oglinda dumnezeeştilor Scripturi. Si iarăşi, se cuvine ca tot cuvântul şi tot lucrul să fie încredinţat şi adeverit cu mărturia de Dumnezeu Insuflatelor Scripturi, ca să le cunoască cei buni şi să se ruşineze cei răi.
La a treia parte a împotrivirii răspunde dumnezeescul Gură de Aur zicând: „Rău lucru este pretutindenea a nu avea cineva stăpân şi cap, ci pricină a multor nenorociri şi început a toată neorânduiala şi turburarea; totuşi nu -i mai mic răul ca cei supuşi să nu se supună stăpânitorului. Dar ar putea spune cineva că se află şi un al treilea rău, când întâistătătorul şi conducătorul s-ar întâmpla să fie rău. Ci eu ştiu că acesta nu este un mic rău, ci mult mai rău decât a nu avea cineva deloc stăpân. Că e mai bine să nu fii condus de cineva decât să fii condus de un stăpân râu. Fiindcă cine nu are un conducător peste el de multe ori se izbăveşte şi de multe ori se primejdueşte; dar cine are întâi-stătător rău, totdeauna se va primejdui, căzând în gropi şi în prăpăstii. Cum dar zice: Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor?
Pricina pentru care Pavel a zis aşa este următoarea. Pentru ca mai înainte a zis despre conducători, aceste laude: „văzând bunele roade ale vieţii lor virtuoase şi împreună petrecerea lor urmaţi-le credinţa”; apoi după ce i-a arătat că sunt drepţi întru toate, a zis: „ascultaţi pe mai marii şi întâistătătorii voştri şi vă supuneţi lor”.
Dar îmi răspundeţi: dacă acela este rău si nu ne supunem, ce se întâmplă? Si în ce spui că este rău întâistătătorul tău? Dacă este greşit în credinţă, fugi de dânsul şi-l părăseşte, nu numai dacă este om, ci si înger din cer dacă ar fi; iar dacă este greşit în viaţa şi faptele lui, nu lua aminte. Această pildă nu o spun dela mine, ci din sfânta Scriptură. Ci ascultă pe Hristos, care zice: Pe scaunul de învăţătură a Legii au şezut cărturarii şi fariseii; după ce a zis mai înainte multe rele despre ci, atunci a zis: Pe scaunul Legii au şezut. Aşa dar, câte vă vor zice din Lege să faceţi, faceţi-le, dar lucrurile lor rele să nu le faceţi. Ca şi cum ar zice: au vrednicia ca să înveţe, dar au şi viaţă necurată. Voi însă care auziţi, nu luaţi aminte la viaţa lor, ci la cuvintele lor, căci din viaţa lor nimeni nu se poate vătăma. Din ce pricină? Fiindcă sunt cunoscute tuturor şi fiindcă nici acesta care învaţă, oricât de viclean şi păcătos ar fi, nu poate niciodată să înveţe pe oameni să facă cele rele.
Iar credinţa şi învăţăturile cele rele pe care le are, nici nu sunt cunoscute de toţi şi nici ci nu încetează a le face. De aceea şi porunca pe care a dat-o Domnul: nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, se referă la viaţă şi nu la dogmele credinţei.
Si iarăşi îmi spui în altă parte: dar cutare şi cutare om, blândul acela, sfinţitul acela, prea înţeleptul acela face aşa şi aşa. Omule, nu-mi spune mie despre acest prea blând, prea înţelept, evlavios sau sfinţit, ci dacă vrei spune că este Petru. sau Pavel sau înger din cer. Chiar dacă sunt aşa de mari sfinţi, eu nu mă grijesc de vrednicia feţelor; deoarece cu nu citesc lege şi poruncă de rob, ci lege împărătească. Iar când se citesc scrisori împărăteşti, toată vrednicia robilor să înceteze. De ce îmi aduci de faţă pe cutare şi pe cutare? Dumnezeu nu te va judeca după lenea slugilor celor împreună cu tine, ci după porunca dumnezeeştilor sale legi. Am poruncit, îţi va zice în ziua Judecăţii; trebuia să te supui poruncii mele şi nu să pui înainte pe unul sau pe altul şi să cercetezi răutăţile altora.
Dacă şi marele împărat David a căzut într’un păcat, oare tu nu te temi ca să nu cazi? Cu adevărat este mare primejdie. De aceea se cuvine să luăm aminte. Si nu numai virtuţile sfinţilor să le imităm, ci dacă şi lor, ca nişte oameni, li s-a întâmplat vreo nepăsare sau călcare a legii, noi trebue să ne ferim de ele, deoarece nu vom fi judecaţi de cei împreună cu noi slujitori, ci de Stăpânul şi Dumnezeul nostru, Căruia îi vom da seamă pentru toate cuvintele şi faptele noastre.
Si sfinţii la fel grăesc. Ci noi, fraţilor, fiindcă la pace ne-a chiemat pe noi Domnul, trebue să ne supunem şi arhiereilor şi duhovnicilor şi dascălilor noştri, pentru vrednicia pe care o au dela Dumnezeu. Iar dacă cineva dintr’înşii ar face ceva fără dreaptă judecată sau ne-ar împiedeca de a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu încetăm a-i cere şi a-l ruga, până-când îl vom convinge ca să se facă voia lui Dumnezeu, pentru-ca să domnească pacea între noi să stăpânească unirea şi înţelegerea, ca să fie dragoste între păstori şi oi, între arhierei şi creştini, între clerici şi mireni, între întâistătători şi supuşi; ca să fie departe de noi smintelele, turburările, schismele, despărţirile. Deoarece acestea sunt stricătoare a sufletelor noastre, a caselor, a bisericilor şi a toată obşteasca petrecere. In scurt ca să fim toţi un trup şi un duh, toţi cu o singură nădejde, cum am şi fost chiemaţi, ca şi Dumnezeul păcii să fie cu noi.
Cuvântul 13
Zic unii: iată facem porunca Domnului şi ne împărtăşim de două şi de trei ori pe an şi aceasta este de ajuns pentru apărarea noastră.
Acestora le răspundem că si acest lucru este bun şi folositor; dar a se împărtăşi cineva mai des este mult mai folositor. Căci cu cât se apropie cineva de lumină, se luminează; cu cât de apropie de foc, cu atât mai mult se încălzeşte; cu cât se apropie de sfinţenie, cu atât mai mult se sfinţeşte, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, prin sfânta împărtăşanie, cu atât mai mult se luminează, se încălzeşte şi se sfinţeşte. Fratele meu, dacă eşti vrednic să te împărtăşeşti de două şi de trei ori pe an, eşti vrednic să te împărtăşeşti şi mai des, precum spune dumnezeescul Gură de Aur, păstrând aceeaşi pregătire şi vrednicie. Dar ce ne împiedecă să ne împărtăşim? Lenevirea şi nepăsarea noastră, de care fiind biruiţi, nu ne pregătim pe cât este cu putinţă pentru a ne împărtăşi.
Iar în alt chip răspundem, că aceştia nu fac, precum socotesc ei, după porunca lui Dumnezeu. Căci unde a poruncit Dumnezeu sau vreunul din sfinţi ca să ne împărtăşim de două sau de trei ori pe an? Nicăieri nu se află acest lucru. Trebue deci să ştim ca atunci când facem vreo poruncă, să fim atenţi să o facem şi cum trebue. Adică să avem în vedere şi locul, şi timpul, şi scopul şi modul şi toate celelalte împrejurări în care trebue să se facă şi aşa să fie desăvârşit întru toate acel lucru bun şi bineplăcut lui Dumnezeu.
Tot aşa trebue să procedăm şi la Sfânta împărtăşanie. Adică a ne împărtăşi des este şi necesar, şi foarte folositor de suflet, şi după porunca lui Dumnezeu, şi lucru desăvârşit şi bineplăcut; iar a ne împărtăşi numai de trei ori pe an, nu este nici după poruncă, nici un bine deplin, deoarece nu este lucru bun, ceea ce nu se face bine.
De aceea, aşa cum toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu au fiecare timpul cuvenit, precum zice Eclesiastul: „Este vreme pentru tot lucrul” (3,17), tot aşa şi cu porunca sfintei împărtăşanii, trebue să-i dăm timpul cuvenit, iar timpul potrivit este acela în care preotul zice: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” Iar aceasta numai de trei ori pe an se aude? Vai şi vai! Si dacă pentru a trăi trupul cel material, trebue omul să mănânce de două şi de trei ori pe zi, nenorocitul suflet ca să-şi trăiască viaţa sa duhovnicească, numai de trei ori sau şi o singură dată să mănânce hrana cea dătătoare de viaţă? Si nu este aceasta o mare nebunie? Iar dacă se face altfel, mă tem, mă tem ca nu cumva să nu ne folosim din lucrarea poruncilor. Pentru că le falsificăm şi le stricăm şi nu suntem împlinitori ai Legii, ci împotrivitori. Si în timp ce postind adeseori socotim că împlinim porunca lui Dumnezeu, dimpotrivă noi păcătuim, precum zice dumnezeescul Gură de Aur: „Să nu-mi spui aceea că postesc, ci să-mi arăţi dacă postesc şi după porunca lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu este după voia lui Dumnezeu, postul acela este mai rău decât beţia. Deoarece nu trebue să vedem numai ceea ce fac, ci şi pentru ce o fac; Pentru că ceea ce se face după rânduiala lui Dumnezeu, chiar rău dacă ar părea că este, totuşi este mai bun decât toate; iar ceea ce nu se face după voia lui Dumnezeu, chiar de se pare că este foarte bun, este cu totul rău şi preanelegiuit. Căci lucrurile nu sunt bune sau rele de la sine, ci alegerea şi hotărîrea lui Dumnezeu le fac să fie bune sau rele”.
Cuvânt de încheiere
Iată, iubiţii mei fraţi, că cu ajutorul lui Dumnezeu, a luat sfârşit cărticica de faţă şi s-a arătat limpede cu mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, că este necesară şi folositoare de suflet deasa împărtăşire cu Preacuratele Taine şi că fără de aceasta este cu neputinţă să ne suim la dragostea Dumnezeului nostru, Carele ne-a creat din nefiinţă, şi ne-a creat din nou, după ce ne-ar zdrobi.
Deci acum nu trebue altceva decât numai să ne pregătim cu cuviincioasa pregătire, cu înfrângerea inimii, cu spovedanie şi împlinirea canonului şi aşa să ne apropiem de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur ca să ne împărtăşim. Câţi voim viaţa şi iubim să vedem zile bune, după spusa Psalmistului, să ne apropiem de Domnul nostru, de preadulcele Iisus Hristos, Care ne strigă în fiecare zi de la Sfânta Masă şi ne zice: Veniţi de mâncaţi Pâinea Mea şi beţi Vinul, pe care l-am gătit în Sfântul Potir, ca să vă luminaţi sufleteşte şi trupeşte, ca să vă îngrăşaţi cu hrana nemuririi, ca să vă adăpaţi cu băutura nestricăciunii cea cerească, ca să nu se ruşineze feţele voastre la vremea nevoei (ps. 33,6).
Deci, până avem vreme, să lucrăm binele, după cuvântul Apostolului: (Gal. 6, 10). „Iată vremea potrivită, iată ziua mântuirii” (2 Cor. 6,2). Să alergăm şi să urmăm pe Domnul şi-L vom găsi ca pe nişte zori gata să ne lumineze, după cuvântul proorocului Osie, şi va veni la noi, cum vine ploaia pe pământ timpurie şi târzie. Să auzim pe Ieremia care zice: Staţi în căile poruncilor, cugetaţi şi cercaţi legile şi voile lui Dumnezeu şi vedeţi care este calea cea bună şi mergeţi pe ea. Să ne pocăim din tot sufletul şi din toată inima pentru lenevirea noastră de mai înainte şi să ne îndreptăm pe noi înşine, ca să nu auzim iarăşi pe proorocul Ieremia osândindu-ne şi zicând: „Doamne, iată ochii Tăi văd că i-ai bătut şi ei n-au simţit durere; i-ai zdrobit şi ei nu vor să se înţelepţească, au învârtoşat obrazul lor mai tare decât piatra şi nu au voit să se întoarcă. Proorocii proorocesc nedreptăţi, preoţii i-au lăudat bătând din palme şi poporul meu aşa a dorit; cui, Doamne, să vorbesc şi să mă audă? Iată că au urechile închise şi nu pot să mă audă. Iată că şi cuvintele lui Dumnezeu au ajuns de râs la ei şi nu voesc să le asculte. De la mic până la mare, toţi fac rele şi nelegiuiri; atât preoţii cât şi proorocii cei mincinoşi, toţi au spus minciuni”.
Să ascultăm cuvintele cele folositoare sufletului nostru şi să nu cercetăm cum este acel care le zice: înţelept sau neînţelept, renumit sau smerit. Căci ce ne foloseşte dacă cutare sau cutare este mare şi tare? Si ce ne păgubeşte cutare dacă este smerit şi defăimat? Noi nu vom cumpăra nici pe unul, nici pe altul; ci numai cuvintele Sfintei Scripturi ne trebuesc pentru folosul nostru; şi nu pe pasă dacă este înţelept sau neînţelept cel care le grăieşte. De aceea trebue să le probăm cu cele scrise şi dacă sunt de acord să le primim, iar dacă nu sunt, nu ne trebuesc nici nouă, nici altora. Deoarece cel ce merge la piaţă să cumpere grâu sau altceva, nu se gândesşte dacă cel ce vinde este bun sau rău, ci numai la lucru se uită dacă este bun.
Aşa se cuvine să luăm aminte şi la cuvinte cu scumpătate şi să nu ne abatem dela cele pe care ni le-au predat dumnezeeştii Părinţi, dacă vrem să nu pierdem calea cea dreaptă. Pentru că şi ereticii, dacă luau aminte la dumnezeeştile Scripturi, nu urmau pe începătorii de erezii, ca să meargă împreună cu ei spre pierzare. Căci la aceia mult meşteşugăreţul diavol a semănat felurite erezii, păgubindu-i între altele şi de Sfântul Botez. Iar pe noi cei drept credincioşi se sileşte să ne piardă, îndepărtându-ne de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Si fiindcă din sfântul Botez nu a putut să ne clatine, meşteşugeşte alt chip ca să ne omoare.
Să nu socotiţi că au vreo deosebire una de alta; Pentru că deopotrivă a hotărît Domnul nostru pentru amândouă, precum am zis mai înainte. Pentru că nu este nici o deosebire dacă cineva nu se naşte sau după ce s-a născut să moară de foame.
Aşa şi noi, ne naştem din nou prin dumnezeescul Botez, dar apoi, dacă nu ne hrănim cu deasă împărtăşanie, ca să trăim viaţa cea duhovnicească, iarăşi murim de foamea harului şi cădem în patimi mai rău aproape decât cei nebotezaţi.
De aceea, vă rog, să ne temem de cuvintele Domnului nostru, acuma până trăim, ca să aflăm mântuire şi să nu ne cutremurăm atunci la infricoşata judecată, fără nici o mângâiere. Să nu ne asemănăm cu aceia cătră care a zis: „Lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor” (Marcu 7, 8).
Să nu ne înşelăm de superstiţiile şi relele obiceiuri care au stăpânit, ci să luăm aminte la cele scrise. Pentru că zice Marele Vasilie: „Cu adevărat ne-a înşelat reaua obişnuinţă; în adevăr, stricata, şi reaua predanie a oamenilor multe rele ne-a pricinuit. Si iarăşi: Dacă păzirea Legii vechi şi îndreptările ei, când se ţin de un creştin care a mărturisit la Sfântul Botez că nu mai trăieşte, luişi, ci viaţa lui Hristos; dacă, zic, aceasta este socotită ca preacurvie la creştinul care o face, ce trebue să zicem despre predaniile oamenilor?
Iar pentru predaniile omeneşti arătat se vede că este iadul, care va fi, după cuvântele Domnului. Iar pentru gândurile cele omeneşti, care cu înţelepciune omenească se grăesc de unii, ne-a învăţat Apostolul să le lepădăm cu nevoinţă zicând: „Armele cu care ne luptăm noi nu sunt trupeşti şi omeneşti, ci sunt puternice cu harul lui Dumnezeu ca să surpăm tot zidul gândurilor şi tot înţelesul înalt, care se împotriveşte cu mândrie cunoştinţei de Dumnezeu. Acestea le-a zis Apostolul atât pentru gândurile cele omeneşti, cât şi pentru orice altă dreptate care se vede la fiecare, chiar dacă s-ar face pentru Dumnezeu. Aşa dar din toate acestea şi unele ca acestea, arătată este osânda, pe care o vor primi acei care viclenesc poruncile lui Dumnezeu şi le întorc după scopul lor. Pentru că este scris: Vai de cei ce se socot că sunt înţelepţi şi pricepuţi. De aceea trebue să ne curăţim de toate; şi de poftele diavolului şi de grijile lumii, de predaniile omeneşti şi de voile noastre, chiar dacă ni s-ar părea că sunt bune.
Să nu călcăm poruncile lui Dumnezeu şi să ne facem mai răi decât dobitoacele cele necuvântătoare şi mai nepricepuţi decât peştii, care nu se împotrivesc Legii lui Dumnezeu, după cuvântul aceluiaşi Vasile: „Peştii cei muţi şi necuvântători nu se împotrivesc legii cei fireşti, iar noi oamenii cei cuvântători nu păzim poruncile cele mântuitoare ale Domnului nostru”.
S ă lăsăm pe cei ce voesc să trăiască cu lenevire şi mai ales să ne rugăm lui Dumnezeu să le dea şi lor râvnă şi să ne deşteptam toţi din somnul nepăsării şi să primim căldură şi dragoste în inimă şi să ascultăm duhovniceasca chiemare a preotului şi să ne apropiem cu inimă înfrântă de sfintele Taine. Mare păcat este nesocotirea lui Dumnezeu! Să mergem atâta mulţime de creştini la Sfânta Liturghie, apoi să ne chieme Domnul, prin gura preotului, ca să ne împărtăşim şi nimeni din atâta mulţime a celor chiemaţi să nu se găsească să împlinească dumnezeeasca chiemare; nu din pricina unui păcat sau motiv, ci numai din reaua obişnuinţă!
Vai, fraţilor, mă tem ca nu cumva să zică şi despre noi; Nici unul din acei bărbaţi chiemaţi nu va gusta din cina mea; ba nu cumva să ne pedepsească şi mai greu, dacă nu ne vom pocăi şi îndrepta.
Eu vă voi întreba aceasta: Dacă în timpul Cinei celei de Taină, unul din Apostoli ar fi zis că eu nu mă împărtăşesc astăzi, oare ce ar fi zis Domnul? Desigur mi se pare că i-ar fi zis ceea-ce i-a zis şi lui Petru, la sfinţita spălare: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine”. Intocmai la fel, şi la Dumnezeeasca Cină, i-ar fi spus celui ce nu se împărtăşea: Dacă nu mănânci Trupul Meu şi dacă nu bei Sângele Meu, nu ai parte cu Mine.
Acelaşi lucru ne spune şi acum, iubiţilor, la fiecare Liturghie: „Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului, nu aveţi viaţă întru voi”. Răbdare, dacă cineva este oprit de păcat şi de canonul duhovnicului său, acela să nu se împărtăşească; dar să se lipsească de acest dar ceresc, numai din reaua obişnuinţă! Vai, ce rea obişnuinţă!
Aşa de mult s-a înrădăcinat acest rău obiceiu, încat nu numai că nu ne împărtăşim noi, ci şi dacă vedem pe alţii că merg des la sfânta Împărtăşanie, îi mustram osândindu-i ca fiind necuviincioşi şi nesocotitori ai Dumnezeeştilor Taine, în loc să-i imităm după cuviinţă.
Cu dreptate s-a împlinit cu noi prorocia lui Isaia, care zice: „Mergi şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile greu aud şi li s-au închis ochii lor” (6,9); căci cu adevărat toţi ne-am făcut ca nişte nesimţitori şi nu înţelegem nici ceea ce spunem, nici ceea ce auzim, nici ceea ce vedem.
Si din această jalnică stare a noastră, ştiu şi eu că puţini vor asculta toate care le-aş grăi despre tema noastră, pentru că s-au îngreuiat urechile lor, ca să nu audă precum a zis Isaia.
Pentru aceşti puţini voi spune o pildă şi voi sfârşi. Dacă, fraţii mei, un împărat, stând afară, pe un tron înalt şi având înaintea lui pe toţi ofiţerii şi toată armata cu frică şi cu mult cutremur; dacă, zic, acel împărat ar porunci unuia din aceia să vină înaintea lui ca să-i vorbească pentru un oarecare serviciu, şi dacă unii dintre aceia invidiindu-i îndrăzneala pe care o capătă faţă de împăratul, ar voi să-l împiedece, oare îi va asculta pe ei ca să nesocotească adică pe împăratul? Eu socot, că nu le va da nici cea mai mică atenţie, ci cu mult zel va alerga cătră împăratul, socotind acest lucru ca o mare cinste şi slavă pentru sine. Deci, dacă fată de un împărat muritor vrem să apărem atât de supuşi, de ce să nu fim mai supuşi faţă de împăratul ceresc şi Stăpânul nostru. Împăratul cel pământesc ar putea să ne lipsească numai de cinste, de slavă şi de averi, pe care pe toate azi sau mâine moartea le nimiceşte; dar pe Dumnezeu, care poate să ne osândească la moarte veşnică, cine atuncea îl va potoli? Ce vom face atunci noi nenorociţii, care călcăm acum stăpâneştile porunci, când se va face judecata cea mare? Oare vom putea găsi atunci îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, pe Care acum îl dispreţuim, cu îndreptăţire că cutare ne-a împiedecat şi nu am împlinit porunca Ta? Aceasta poate o vom spune mulţi, dar fără folos.
De aceea trebuie să ne pocăim acum, înainte de a veni ceasul acela; trebuie să părăsim voile diavolului şi obiceiurile omeneşti; trebuie să facem poruncile lui Dumnezeu, pregătindu-ne cu cuvenita pregătire, să ne împărtăşim des cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos ca să ne întărim cu Harul lui Dumnezeu prin Sfânta împărtăşanie, şi astfel întăriţi să facem în fiecare zi, aci pe pământ voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită, precum o fac şi îngerii în ceruri. Iar dacă ne împiedică cineva, să rugăm pe părinţii noştri duhovniceşti cu lacrimi fierbinţi, până când îi vom convinge să ne lase, ca să ne învrednicim să primim arvuna Duhului în inimile noastre, cu deplină cunoştinţă. Si aci pe pământ şi acolo în cer, fie să ne învrednicim să slăvim împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea în Unime şi Unimea în Treime, pe atotdesăvârşitul Dumnezeu, în nesfârşiţii vecii vecilor. Amin.
ÎNSEMNARE
Acum când se tipăreşte pentru prima oară în limba română, cartea despre „Deasa împărtăşire…”, cititorul român se va bucura aflând că ea a fost scrisă în România şi anume în oraşul Braşov, la anul 1772, de cătră un învăţat monah athonit, Neofit Kavsokalivitul, care a trăit şi activat în Bucureşti şi Braşov, între anii 1768-1786. Manuscrisul său se află în Biblioteca Academiei Române.
Lucrarea s-a tipărit îndată în Veneţia în două ediţii, în anii 1777 şi 1783, fără însă a se indica numele autorului, din care pricină ea a fost atribuită unor mari cărturari ai vremii: Sf. Macarie, mitropolitul Corintului şi Sf. Nicodim Aghioritul.
Ediţia din 1777 reproduce întocmai manuscrisul monahului Neofit, pe când ediţia din 1783 este o prelucrare a ediţiei anterioare, de cătră Nicodim Aghioritul, care a desvoltat-o mult, a îmbogăţit-o şi sistematizat-o, devenind astfel împreună cu Neofit autor al cărţii, care apoi, în noua formă, s-a tipărit în limba greacă de mai multe ori şi după care s-a făcut şi prezenta traducere românească.
(Despre acestea, a se vedea mai pe larg în Teza de Doctorat a Pr. Constantin Caraisaridi din Athena: „Sfântul Nicodim Aghioritul şi activitatea sa în domeniul Liturgic”, Bucureşti, Institutul Biblic, 1987).
Cât priveşte cuprinsul, cartea noastră este alcătuită din trei părţi. Prima parte în 9 capitole se ocupă cu tâlcuirea rugăciunii Tatăl Nostru, iar celelalte două, de Sfânta Împărtăşanie.
Editorii prezentei ediţii, dorind să reînoiască în mijlocul poporului credincios vechea tradiţie ortodoxă a unei mai dese împărtăşiri cu Sfintele Taine, au lăsat la o parte tălcuirea rugăciunii domneşti şi au tipărit numai celelalte două părţi, care tratează despre folosul cel mare al desei împărtăşiri cu Sfintele lui Hristos Taine şi lămuresc nedumeririle şi obiecţiunile care ar putea fi aduse împotriva ei.
Rugăm călduros pe cinstiţii slujitori ai Celui Prea înalt să pomenească pentru dragostea lui Hristos pe editorul ostenitor al acestei cărţi şi familia lui:
Pentru sănătate şi îmbogăţirea cea întru Dumnezeu: Stelian şi Despina cu fii: Filotei, Dumitru, Varlam şi Efrem;
Pentru odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu: Nicolae, Gheorghe, Varvara, Constantin şi Atanasie, cu tot neamul cel adormit.
Trăim într-o lume a dependenţelor de tot felul. Gândim, simţim şi chiar visăm în funcţie de ceea ce suntem dependenţi. Cât priveşte voinţa omului, în cazul dependenţei, aceasta suferă cel mai mult, până la ascundere de sine. Omul dependent nu mai e stăpân pe propria voinţă. Se înscrie de bunăvoie în cercul neîntrerupt al acţiunilor îndeplinite automat şi fără discernământ. Societatea nostră se caracterizează prin dependenţă. Dar nu dependenţa naturală, ci de dependenţe artificiale create cu scopul de a manipula. Dependenţele fireşti ale omului: de aer, de apă, de hrană etc, au fost exploatate vicios şi au devenit chinuitoare pentru trai. În fapt, dependenţele naturale au taina lor, fiind aşezate de Dumnezeu înlăuntrul omului pentru ca acesta să nu se îmbăte cu iluzia că poate trăi autonom. Astfel, plecând de la nevoia acută de aer, apă, hrană, somn, etc, omul trebuie să caute dincolo de ele sensul mai înalt al existenţei sale. Practic, plecând de la simpla constatare, aceea că aceste nevoi, deşi repetate nu-l împlinesc, nu-l satisfac deplin, omul are posibilitatatea să descopere buna dependenţă de darurile şi harismele Duhului, care-i aduc împlinire în toate laturile existenţei sale. Deci, odată unite nevoile naturale cu harul dumnezeiesc, omul creşte înspre descoperirea sensului real al vieţii sale, schimbând încet, încet, dependenţa în libertate harică până acolo încât devine stăpân peste toate nevoile, centrul existenţei sale concetrându-se pe relaţia cu Dumnezeu, care-l îndestulează. În lipsa acestei uniri se deschide în om un hău nestăvilit în care nevoile naturale sunt pervertite devenind dependenţe pătimaşe autodistrugătoare. Înaintând doar pe această coordonată, omul ajunge dependent de toate combinând şi amestecând nevoile existenţei doar pentru satisfacerea plăcerilor. În realitate, după cugetarea sfântului Maxim Mărturisitorul, orice dependenţă pătimaşă generează în om o durere. Această durere produce neplăcere. De aceea, pentru a scăpa de durere omul inventează o nouă plăcere cu gândul că împlinirea ei îl va scăpa de durere. Numai că orice nouă plăcere creşte durerea direct proporţional cu satisfacerea ei. Şi aşa din durere în plăcere şi din plăcere în durere omul cade uşor în cercul vicios al dependenţei negative, din care numai o minune îl mai poate ridica. Această minune s-a făcut odată cu întruparea Mântuitorului. El S-a aşezat în centrul ameţitor al dependenţelor schimbându-le total traiectoria distrugătoare. De exemplu, în Carantania, în dialog cu diavolului, ne arată noua calea acestei schimbări (Mt. 4, 1-11). Aici, Mântuitorul preschimbă dependenţa negativă, în spatele căreia dirijează îngerul căzut, în dependenţă pozitivă pe fundalul căreia lucrează neobosit Bunul Dumnezeu. Această schimbare pe care Mântuitotul Hristos a adus-o în firea umană, L-a costat viaţa. Patimile ucigătoare de om au ajuns să-L ucidă chiar pe Dumnezeu, vindecătorul lor. Dar tocmai moartea Lui este viaţa noastră. În chiar actul distrugător al vieţii lui Hristos stă cheia vieţii noastre veşnice, prin dependenţa care ne salvează. În acest sens, Hristos îşi pierde sufletul pentru recuperarea dependenţei noastre de aer, iar Trupul şi Sângele pentru ca dependenţa noastră de foame şi sete să-şi găsească împlinirea. Îşi oferă întreaga Viaţă din iubire pentru om şi iubirea Lui devine cheia ce deschide uşa prin care omul păşeşte către buna dependenţă. Suntem creaţi dependenţi. Dar dependenţi de Dumnezeu, Proiectul împlinirii noastre veşnice, nu dependenţi de plăceri şi lucruri care secătuiesc în noi nemurirea. Şi ca să nu ne îmbătăm cu iluzii pe care ni le pot aduce lucrurile mărginite, Dumnezeu Însuşi se face prorpia noastră mâncare şi băutură. Se ascunde smerit în lucrurile cele mai simple ale vieţii noastre ca din ele să ne ofere tot ceea ce El are mai scump. Iar pentru ca noi să primim aceaste daruri nu ne cere eforturi inumane. Nu doreşte de la noi zbateri peste fire. Ne cheamă simplu la înţelepciune şi la alegere existenţială: să mâncăm Trupul Său şi să bem Sângele Său în chipul hranei esenţiale (I Co. 11, 24-26), care să devină ferment al înnoirii interioare şi al libertăţii pline de sens. Prin urmare, pe fundalul dependenţei naturale de foame şi sete, Mântuitorul Hristos se inserează cu moartea Sa în esenţa vieţii noastre. Şi astfel, hrana, apa şi aerul care ne dau o oarecare consistenţă vieţii biologige, dar care în realitate ne apropie de mormânt, sunt preschimbate prin har în elemente de maximă şi intimă unire între noi şi Dumnezeu, rămânând vii chiar şi în mormânt. Este un plăcut transfer de vieţi, o împletire vie de trăiri divino-umane, care opresc cercul vicios al dependenţelor exterioare transformându-l în circuit neîntrerupt de iubire, care oferă singura dependenţă pozitivă prin care omul urcă în Dumnezeu şi Dumnezeu coboară în om, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit. În consecinţă, să ne educăm să devenim dependenţi de Sfânta Euharistie, de Trupul şi Sângele lui Hristos, cel puţin pe cât suntem dependenţi de aer, apă şi mâncare. Adică, să ajungem să facem de voie şi liber, cu scop şi sens, ceea ce facem în mod obişnuit, instinctual şi de nevoie.
Parintele Staniloae spune ca cel mai hotarâtor argument pentru sensul literal al cuvintelor Domnului este ca asa le-au înteles apostolii si ucenicii lor , precum ne arata Apostolul Pavel si istoria Bisericii de la începuturile ei.
Ortodoxie & Neamul Romanesc 