Multi sunt chemati, dar putini alesi (despre mantuirea paganilor si a ereticilor)

Scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocsi.

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: „De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. „Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”
Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.
Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. „Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: „Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Crestini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Caci cugetam” – zice Sfantul Apostol Pavel – „ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus”. Veti replica poate: „Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta”. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!
El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.
Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!
Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei. Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca „sanatoasa”, va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?
Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omenesti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate – numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!
Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omenesti. Dumneavoastra ziceti: „ereticii sunt aceiasi crestini ca si noi”. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii crestini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mantuire, fiind in comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decat omenesc; ea este fiica diavolului, nascocirea lui, e o nelegiuire apropiata de inchinarea la idoli. Parintii numesc adesea inchinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; in inchinarea la idoli diavolul isi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el ii face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatai: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie „Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea ingrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neintrerupta, va vedea cat sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neimpacata catre fiii adevaratei Biserici ….
Erezia se conjuga cu incrancenarea inimii, cu o groaznica intunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu incapatanare in sufletul molipsit de ea si cat de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine intrinsa hula impotriva Duhului Sfant: fie huleste o dogma a Duhului Sfant, fie o lucrare a Duhului Sfant, dar neaparat huleste Duhul Sfant. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfantul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sange marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotararea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie in urmatoarele cuvinte:
„Eutihie, pana acum iereu, arhimandrit, fiind intrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atat prin faptele lui trecute cat si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea incapatanata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat in seama sfaturile noastre si povetele catre primirea invataturii sanatoase. Si, de aceea, plangand si suspinand pentru pieirea lui definitiva, declaram in numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut in hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dand tuturor de stire ca de acum incolo, cine va sta la sfat cu el sau il va vizita, va cadea el insusi sub afurisenie.”
Aceasta hotarare e un mic exemplu al parerii obstesti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarare e recunoscuta de intreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta in aceea ca el nu marturisea in Hristos, dupa intrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atat!… Amuzant prin ignoranta, si demn de plans prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi catre sfantul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atat de potrivnica duhului crestinismului, pentru cateva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osanda in invatatura lui Arie -care difera intrucatva in stilul de formulare a cuvintelor si atata tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, in care chipurile nu e nimic de osandit, nu fac altceva decat ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!
Naruiesc asadar toata credinta crestina – si atata tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvantului si deformau dogma intruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfantului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele in care Biserica recunostea lucrarea Sfantului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omenesti – si inca mai nerusinat: superstitii, ratacire!
Desigur dumneavoastra nu vedeti in erezie nici talharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfant – nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o invatatura hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu talhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mantuirea?!… Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta in adanca necunoastere a crestinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, cand in societate umbla nenumarate carti cu titluri crestine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei invataturi crestine, sunteti intrutotul expus sa primiti un gand mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gand adevarat, sa vi-1 insusiti si, odata cu el, sa va insusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mantui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atatea semne de intrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mantuire.

Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mantuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plange vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (…) studiati in scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie inteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce ganduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si crestinismul. Mai inainte sa bata ceasul, ceasul de spaima in care va trebui sa va prezentati la judecata in fata lui Dumnezeu, agonisiti-va indreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Crestinismului.

SURSA :http://blog.pustniculdigital.info/articole/54/

 

Sola Scriptura si Sfanta Traditie – in dezbatere cu protestantii

Va prezint mai jos o înregistrare video la o dezbatere între ortodocși și baptiști cu privire la erezia sola scriptura și cu privire la înțelegerea Sfintei Tradiții. În categoria SECTOLOGIE avem prezentate mai multe articole care prezintă această teorie ca fiind eretică – reducând pe Dumnezeu la o Carte – cât și modul voit greșit de a interpreta Scriptura. La categoria Catehism Ortodox avem mai multe articole care explică ce este Sfânta Tradiție și care este întrepădunderea (perihoreza) ei cu Sfânta Scriptură constituind un întreg sub „Brațul Sfânt al Bisericii”. Protestanții și Neoprotestanții au o înțelegere total greșită cu privire la Biserică și aș putea spune chiar răuvoitoare deoarece încearcă prin mijloace parșive să-și susțină teoriile eretice. Partea a II-a: Partea a III-a:

Venim în ajutorul cititorilor cu următoarele articole care lămuresc în „duh și adevăr” ceea ce este Sfanta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sola Scriptura, Biserica:

Cum poate fi inteleasa Sfanta Scriptura – Biblia?

 

Cum intelegem Sfanta Scriptura – Biblia?

 

Dreapta talcuire din Sfanta Scriptura

 

Sfanta Traditie si Sfanta Scriptura

 

Legatura dintre Traditia Apostolica, Sfanta Scriptura si Traditia Bisericeasca

 

Cui apartine TRADITIA?

 

Rolul Bisericii in Descoperirea Dumnezeiasca si in Sfanta Traditie

 

Unde se afla cuprinsa Sfanta Traditie

 

Sfanta TRADITIE -credinta, adevar, schimbare, progres

 

Care este datoria noastra principala fata de Sf. Traditie?

 

Care sunt conditiile si semnele ADEVARATEI TRADITII?

 

Despre Sfanta Scriptura sau Biblia

 

Sfanta Scriptura, Biblia poate fi singura calauza pe calea mantuirii?

 

Ideile Gresite ale Sectantilor despre Biserica – 1

 

Ideile Gresite ale Sectantilor despre Biserica – 2

 

Ce este BISERICA – Ce sunt SECTELE?

 

Cine trebuie sa vesteasca EVANGHELIA?

 

Conceptia de mantuire ortodoxa versus protestanta

 

Ce face diferenta dintre ortodoxie si protestantism

 

Este SOLA SCRIPTURA o erezie?

 

Biblia Cornilescu – un fals, o inselare, o modalitate de indreptatire a ereziilor

 

Marea deosebire intre Ortodoxie si Catolicism

Vă prezint o înregistrare excepțională cu marele teolog român Dumitru Stăniloaie în care se prezintă marile diferențe dintre ortodoxie și catolicism. Vrednicul de pomenire părinte profesor Dumitru Stăniloaie, recunoscut în toate mediile teologice din lume, autor al unor lucrări de mare excepție ne explică mai jos câteva lucruri esențiale care ne despart dogmatic de religia catolică:

 

 

Feriti-va de acest „Papa”

Cine sunt iezuitii? “Ce știți despre Ordinul Iezuit?” Iezuiţii s-au caracterizat printr-o preocupare pentru educaţie, pentru disciplină strictă şi pentru înţelegerea culturilor locale în care misionau. Sistemul de învăţământ al iezuiţilor era atât de bun, încât şcolile lor au ajuns să se impună pe plan mondial. Mulţi savanţi şi gânditori de renume (Georges Lemaître, Voltaire, Teillhard de Chardin, Nicolas Zucchi) au studiat la şcoli iezuite. Inclusiv Adam Weishaupt, 28 de ani, student de drept canonic care dorea reforma socială și care a întemeiat, la 1 mai 1776, Ordinul Iluminaților (numit inițial Perfecţioniştii) din Bavaria a fost elev la iezuiți.

Iezuitii pe teritoriul românesc
Spațiul transilvan a fost teatrul unor confruntări semnificative sub unghi religios, îndeosebi în secolele XVI-XVIII, spre deosebire de zona exterioară lanțului carpatin, unde efectele Reformei erau mult mai slabe. Iezuiții au venit aici în plină ofensivă a Reformei, ca reacție la asiduitățile protestante. Spre deosebire de alte ordine călugărești, ei au excelat în activități educative, legându-și numele indisolubil de cultura locului în care s-au așezat. Devotamentul, disciplina, spiritul de jertfă, erudiția le-au fost apreciate mai totdeauna. Meritul de a fi readus într-o masura oarecare la viata catolicismul din Transilvania a fost al acestui ordin, care fu adus aici de principele Báthory si sustinut cu multa solicitudine, spunea un analist al fenomenului, Onisifor Ghibu, atent mai cu seama la creatia didactica a iezuiților. Sursa: Alexandru Zub – din textul citit la Simpozionul Internațional Iezuiții în tradiție și actualitate, 3 Dec. 2005 (Convorbiri literare Nr. 12 / 2005). http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7355Acţiunile iezuiţilor şi influenţa acestora asupra ierarhilor greco-catolici din Ardeal
După moartea mitropolitului ortodox Teofil al Ardealului (+1697), scaunul mitropolitan a rămas vacant o perioadă scurtă. Iezuiţii maghiari au profitat de aceasta încercând să atragă la “unire cu Biserica Romei” cât mai mulţi preoţi şi credincioşi din cuprinsul Mitropoliei căutând să profite de nemulţumirile românilor împotriva calvinilor care desfăşuraseră o propagandă intensă printre ortodocşi de aproape un veac şi jumătate. Pe lângă acestea au încercat să profite şi de situaţia grea a preoţilor români supuşi unei întreite opresiuni: naţională, socială şi religioasă.
Iezuitul Paul Ladislau Baranyi a cerut Curţii de la Viena prin numeroase memorii ca preoţii români ce doresc să treacă la religiile favorizate de împărat să beneficieze de drepturile acelei religii la care au trecut. În urma demersurilor lui Paul Baranyi, împăratul a emis o diplomă în care menţiona cele cerute, subliniind în mod expres că preoţii care vor trece sub ascultarea papei vor beneficia de toate privilegiile preoţilor catolici acceptând astfel doar primatul papal. La cererea cardinalului Leopold Kollonich (arhiepiscop de Esztergom) împăratul a mai adăugat şi cele patru puncte dogmatice, ereziile: filioque, azima, purgatoriul şi primatul.
Pentru a putea realiza unirea cu Roma, iezuiţii aveau nevoie de un document semnat de noul mitropolit Atanasie Anghel care (cu sprijinul împăratului Leopold I) ocupase scaunul lui Teofil. Datorită revoltelor protestante, Atanasie îşi mută sediul de la Alba Iulia rămânând sub controlul total al iezuiţilor. Mustrat de conştiinţă, în 1711, a încercat revenirea la ortodoxie împreună cu protopopii săi dar iezuiţii de lângă el au reacţionat prompt şi Atanasie a cedat ameninţărilor autorităţilor de atunci şi temerii că îşi va pierde scaunul. A murit doi ani mai târziu şi, la înmormântarea sa au ţinut cuvânt doar doi iezuiţi, unul în latină şi altul în maghiară.
La câteva zile după rehirotonirea lui Atanasie, împăratul Leopold I a emis actul prin care declara în mod oficial înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Alba Iulia, în locul mitropoliei ortodoxe. Ordinul iezuit si masonii … stiai de ei … ?

 

Idolii sunt chipuri de ființe născocite și imaginate, în vreme ce Icoanele sunt înfățișări de Sfinți care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credința lor și s-au învrednicit în cer de împărația lui Dumnezeu

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 123-a. Juristului George M., despre porunca a doua

Ca ortodox credincios, ai vrea să îţi aperi credinţa de naimitii [cei vânduţi duşmanului] care s-au lepădat de neamul şi credinţa lor din imbolduri de Iuda. Ei îţi spun că icoanele sunt idoli şi că închinarea la icoane este potrivnică celei de-a doua porunci a lui Dumnezeu. Reiese, aşadar, că adevăratul Creştinism este închinare la idoli! Asta afirmă sectanţii, care s-au ivit pe lume de abia de un veac de om! Întreabă-i: cine a nimicit idolii din Balcani? Cine a deşertat Atena şi Roma de mulţimea statuilor şi templelor? Cine i-a doborât pe Jupiter, şi pe Diana din Efes, şi pe Astarte din Babilon, şi pe Isis din Egipt? Cine l-a dat jos pe Perun de pe colina din Kiev şi i-a aruncat în Nipru? Cine a curăţit de idoli Asia Mică, Africa de Nord şi întreaga Europă? Cumva noii sectanţi, sau Marea Biserică a lui Hristos, care în lupta cruntă împotriva închinării la idoli a dat milioane de jertfe omeneşti şi a umplut calendarul său cu numele mucenicilor pentru credinţa în singurul Dumnezeu adevărat? Secta lor nu are nici măcar un mucenic pentru credinţa lui Hristos. Nici nu a nimicit măcar un idol în toată lumea, îndeobşte, ei nu au nici un calendar creştin. Şi dacă l-ar avea, nu l-ar putea alcătui din sfinţii lor, ci din pamfletistii şi brosuristii lor. Dacă îi doare de luptă cu închinarea la idoli, ce caută în Balcani, unde idolii păgâneşti şi-au aflat adăpost numai în muzee? Dacă le arde inima de râvna împotrivă idolilor, de ce nu merg în Asia largă, şi în Africa, şi între pieile roşii americane, unde păgânismul este, din păcate, la putere şi astăzi la fel ca acum o mie de ani? Negreşit, nu merg în acele ţinuturi fiindcă acolo viaţa unui misionar este în pericol. Ai citit despre Don Quijote, cum a proclamat morile oamenilor paşnici drept castele întărite ale vrăjmaşilor săi şi le-a atacat înarmat de război, că să le cucerească. Aşa au proclamat şi aceştia sfintele noastre icoane drept idoli şi le atacă de parcă sunt turbaţi a€“ fiindcă nu au nici un chef să meargă în jungla asiatică şi africană. Iar tu să ştii că precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele creştine de idolii păgâneşti. Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă, Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

 

/doarortodox blog/

 

S-a dat liber la ritualuri masonice(satanice) in Romania

Cei mai importanti hristosi mincinosi din masonerie si-au dat intalnire la Bucuresti.

Televiziunea Kanal D a primit accesul “in culise” pentru a dezvalui o parte dintre misterele acestei organizatii. Ceea ce s-a putut filma, reprezinta ceva infirm in comparatie cu ritualurile la care au acces doar cei care au depus juramantul in fata “Marelui Creator”. Urmariti mai jos reportajul de propaganda.

/pelerinortodox blog/

 

Catolicii(Papistasii) criminali.

5 decembrie: CUVIOSUL MUCENIC COSMA, PROTOSUL SFÂNTULUI MUNTE, CARE PRIN SPÂNZURARE S-A SĂVÂRŞIT, DE MÂINILE CATOLICILOR ŞI ECUMENIŞTILOR VEACULUI XIII (pe atunci numiţi latinocugetători sau unionişti)

Fragmente din Cuvânt rostit de către Prea Cuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu, în prea sfânta Biserică a Protatului din Sfântul Munte, în Duminica Ortodoxiei (1981), la porunca Sfintei Kinotite, cu prilejul aflării sfintelor moaşte a nou-arătatului Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători.

Harul Sfântului Duh ne-a adunat astăzi din Sfintele Mănăstiri, din Schituri şi din sihăstriile Sfântului Munte, ca să mulţumim şi să slavoslovim pe Atotsfânta şi de viaţă începătoare Treime, pentru aflarea în aceste vremuri de pe urmă a sfintelor moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte.
Ne-a adunat şi pentru a prăznui biruinţa Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe împotriva tuturor iconomahilor şi a tuturor prigonitorilor ei de peste veacuri, cu mare mulţumire faţă de Domnul pentru preţioasa comoară pe care o avem în această viaţă, credinţa noastră ortodoxă, în care ne-am născut, în care ne-am botezat, în care trăim şi în care nădăjduim cu harul lui Dumnezeu să şi murim.

„Mult sânge s-a vărsat, multe lupte şi jertfe s-au făcut pentru a se păzi Adevărul de falsificările diferiţilor Lui vrăjmaşi.
Minciuna apare de obicei ca ceva legal, progresiv, justificat filozofic şi logic, cu chip de adevăr.
Aduce confuzie în pleroma Bisericii şi îi atrage pe mulţi. Atunci Duhul Adevărului care supraveghează în Biserică arată mărturisitorii, teologii şi adevăraţii martiri ai Domnului Iisus Hristos.
Acest Duh i-a luminat pe Sfinţii Părinţi şi mărturisitori să se lupte împotriva iconomahilor care strâmbau credinţa. Iconomahia nu este o luptă împotriva tipolatriei, după cum o prezintă occidentalii şi istoricii şi intelectualii greci occidentalizanţi. Este o luptă împotriva Persoanei lui Iisus Hristos şi de aceea împotriva persoanei omului. Iconomahii neagă în esenţă plinătatea naturii umane a Cuvântului şi, deci, putinţa îndumnezeirii omului. Cum ar fi putut aşadar să reprezinte firea omenească a Cuvântului şi persoanele îndumnezeite ale Născătoarei de Dumnezeu şi Sfinţilor?Participăm însă nu fără durere în suflet şi la înfricoşătoarele anateme împotriva acelor oameni nepocăiţi şi trufaşi care, închipuindu-se întocmai cu Dumnezeu au vrut să strice veşnica ei feciorie.Cel ce seamănă zâzaniile în ogorul Bisericii a ridicat noi războaie împotriva adevărului. De data aceasta prin catolicii papistaşi.Iarăşi persoana Domnului Iisus Hristos şi îndumnezeirea oamenilor sunt atacate. Este atacată chiar şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Nu este vorba despre o diferenţă de obiceiuri sau despre o interpretare occidentală juridică a Evangheliei. Este vorba despre răstălmăcirea Evangheliei, de Filioque şi eclesiologia papocentrică, care falsifică taina Sfintei Treimi şi eclesiologia treimică cu consecinţa ca Hristos să fie îndepărtat din centrul Bisericii, Sfântul Duh subestimat, harul să se propovăduiască a fi creat, mântuirea să fie mărginită la o justificare juridică, iar asceza morală a omului să fie scoasă în afara perspectivei îndumnezeirii.Acestea au fost înţelese de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi: Sfântul Fotie, Sfântul aghiorit Grigorie Palama, Dumnezeiescul Marcu al Efesului Evgenikos şi ceilalţi, care s-au împotrivit cu vitejie pretenţiilor şi rătăcirilor papale. Iarăşi se ridică un mare război împotriva ortodocşilor şi a Ortodoxiei. Mulţi cedează, devin latino-cugetători. Cei care stăruie să rămână ortodocşi trebuie să se lupte cu latinii şi cu latino-cugetătorii. Latinocugetătorilor au aparţinut împăraţi, patriarhi, arhierei, conducători politici cu autoritate şi putere lumească. Credincioşii ortodocşi se împotrivesc pretutindeni şi aici în Sfântul Munte. Vine, desigur, timpul în care latinocugetătorii îi silesc pe părinţii aghioriţi să se închine papei. Majoritatea preferă însă moartea, care este viaţă şi nu viaţa, care este moarte. Se săvârşesc muceniceşte mulţi aghioriţi în Sfintele Mănăstiri Iviron, Vatopedi, Zografu, dar şi aici în Kareea, după Sfântul Nicodim „aflăm şi cuvioşi mucenici, pe protosul Sfântului Munte şi pe cei ce locuiau în jur la chilii; pentru că au mustrat pe latinocugetători, adică pe împăratul Mihail şi pe patriarhul Vekkos, protosul a fost spânzurat, iar celorlalţi li s-a tăiat capul”.

Aici se săvârşeşte muceniceşte Mărturisitorul Protos al Sfântului Munte, Sfinţitul Mucenic Cosma, ale cărui cinstite, înmiresmate, de har izvorâtoare şi muceniceşti moaşte s-au descoperit prin grija Respectabilei Sfinte Kinotite, în nartika prea sfintei ei biserici.
A primit moarte mucenicească fericitul din dragoste faţă de Hristos. Martiriul este tot ce are omul mai înalt a-I oferi lui Dumnezeu.
Fericite şi cinstite Protos al Sfântului Munte, Sfinţite Mucenice al lui Hristos Cosma, întâiul (protos) ai fost şi în sfânta ascultare de Protos al Sfintei Kinotite, întâiul (protos) şi în mucenicia şi mărturisirea lui Hristos.
Întâiul în scaunul Protatului, întâiul şi în spânzurătoare, în moarte şi în mormânt.
Trupul tău cel mult nevoitor şi mucenicesc ca pe o comoară de mult preţ l-a ascuns şi l-a păzit acest sfânt pământ.
Acum, cu dumnezeiasca suflare, ca o stea de dimineaţă răsari iarăşi în acest munte cu nume sfânt şi în Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni ca să luminezi şi să povăţuieşti sufletele noastre la neclintita mărturisire a Dumnezeului – Om Hristos.
Pecetluiască-se astăzi gurile celor care au vrut să pună la îndoială mărturisirea aghioriţilor şi mucenicescul lor sfârşit primit din partea latinocugetătorilor.
Mulţumită jertfei tale, Biserica Ortododoxă şi Sfântul Munte pot să zică omului contemporan: „Vino şi vezi!” pe adevăratul Hristos, Capul şi Trupul Lui. Glasul tău ca un glas de ape multe se aude astăzi.
Din mormântul tău, un izvor tainic izvorăşte, ale cărui valuri veselesc Cetatea lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, a toată lumea.
Binecuvântată fie nevoinţa ta!
Binecuvântată fie mărturisirea ta!
Binecuvântată fie moartea ta mucenicească!
Binecuvântată fie însămânţarea ta în pământul aghiorit timp de 700 de ani!
Binecuvântată fie şi arătarea ta în vremurile noastre grele pentru lume şi Biserică!
Sfântul Munte în persoana ta şi în persoanele celorlalţi sfinţi aghioriţi cuvioşi şi mărturisitori care au mustrat pe latinocugetători nu s-a compromis, nici se compromite.
Spânzurarea ta ne obligă şi pe noi să reînnoim astăzi mărturisirea ta şi a celorlalţi cuvioşi mucenici, fiind succesori ai voştri şi continuatori ai Predaniei voastre.
Mărturisim, aşadar, precum au scris aghioriţii către împăratul latinocugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, la sfârşitul veacului al XIII-lea: „Toată turma lui Hristos şi Dumnezeului nostru este un singur trup condus de un singur Cap care este Hristos Iisus”.
Mărturisim şi că latinii (romano-catolicii), nelăsând „neschimbate” şi „neprihănite” cele mai de seamă ale Credinţei, „se taie de la trupul lui Hristos cel pretutindeni la fel de frumos şi cu bun chip”.
Aşadar Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică a Simbolului de Credinţă este, după noi, Ortodoxia, pentru că doar ea păstrează neschimbată credinţa Apostolilor.
Prăznuind anul trecut 1600 de ani de la convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic, la iniţiativa întâiului tron şi Bisericii-mame a Constantinopolului, nu trebuie să uităm a sublinia faptul că acel Sfânt Sinod a pus bazele nu numai pnevmatologiei ortodoxe, ci şi eclesiologiei ortodoxe. Iar baza eclesiologiei ortodoxe este credinţa că Biserica este Una, cea care posedă Adevărul. Doar ea are adevăratul Botez, adevăratele Taine, plinătatea harului şi succesiunea apostolică.
Teoria ramurilor, direct sau indirect formulată şi de către ortodocşi, nu îşi are suport în articolele Simbolului Credinţei şi în Ortodoxia Bisericii primită de la Părinţi şi constituie un sincretism eclesiologic.
Latinocugetătorii căutau şi în timpul Sfântului Cosma o unire după principiul iconomiei (pogorământ) cu latinii căzuţi de la credinţa ortodoxă. Dar Sfântul Cosma si cuvioşii mucenici împreună cu el nevoitori nu au primit această poziţie, deoarece ştiau că ar trăda credinţa. Credeau neclintit că doar Ortodoxia constituie adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratul trup al lui Hristos şi că nu se poate face o unire între adevăr şi minciună.
Desigur că astăzi Roma şi-a schimbat tactica. Nu mai foloseşte sabia, ci diplomaţia. Fără să ne îndoim de bunele intenţii ale unor occidentali, suntem datori să nu ascundem faptul că politicoasele gesturi ale Romei nu ne conving, pentru că sunt însoţite de acte vrăjmăşeşti faţă de Ortodoxie (angajarea în relaţii diplomatice cu statul grec, păstrarea uniaţiei, participarea uniţilor la dialog şi, recent, hirotonia solemnă de către Papă a unui episcop unit român).
Ne doare din pricina dezbinării. Ne rugăm pentru unirea tuturor în Hristos. Dorim unirea. Unire nu „ambalată” după cum se exprimă Sfântul Ghenadie Scholarios, ci autentică şi adevărată în Unica Credinţă a Bisericii.
Descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Cosma are loc într-o epocă în care nu lipsesc nici constrângerile latinilor pentru unire, fără un acord dogmatic deplin, nici graba unora dintre noi pentru unirea pregătită de latini.
Acum, aici, de câţiva ani încoace, în ţara noastră, de când a început, continuă încercarea de a fi împărţit Dumnezeul-Om Hristos, iar Biserica să fie marginalizată .
În ambele cazuri umanismul, religios şi politic, declară război împotriva theantropocentrismului ortodox.
Încercarea de a înstrăina poporul nostru de tradiţia lui bisericească, ortodoxă, theantropocentrică, şi de a o occidentaliza a început mult mai devreme, de la 1821 până acum, cu binecuvântările şi constrângerile „prietenilor” şi „apărătorilor” noştri străini.
Oamenii noştri culţi şi politici, ca de obicei, nu s-au aplecat cu smerenie să studieze şi să dea expresie tradiţiei şi sufletului poporului nostru în numele căruia lucrau. Din contră, prin ridicarea omului educat, au voit să impună în poporul nostru teoriile lor despre lume de inspiraţie occidentală şi străine de morala lui. Teoriile despre lume de toate nuanţele, în esenţă, se întâlnesc în occidentalismul lor, în hăul care le desparte de sufletul ortodox.
Chiar şi în viaţa şi în învăţământul religios şi-a făcut loc umanismul occidental, pietismul, având ca urmare măsluirea vinului tare şi autentic al Ortodoxiei.
În poporul nostru ortodox Ortodoxia este ignorată, marginalizată, războită, răstălmăcită, măsluită.
Suntem datori cu toţii să recăutăm cu mai multă smerenie deasupra norilor patimilor noastre şi a teoriilor noastre despre lume pe Soarele care ne-a luminat şi ne-a încălzit neamul în ceasurile lui de încercare.Venit-a vremea să conştientizăm toţi nu numai nevoia dăinuirii Ortodoxiei, ci şi nevoia luptei pentru păzirea ei de către cei ce luptă împotriva ei astăzi, metodic şi sistematic, cu directive şi cu protecţie din exterior. Instituţii ca familia, şcoala şi limba spre aceasta se îndreaptă, iar în câţiva ani se va ajunge la părăsirea Predaniei ortodoxe.

Când spunem tradiţie ortodoxă nu ne gândim la vreun sistem de creştinism mic-burghez, ci la adevărul Ortodoxiei care izvorăşte din sufletul poporului luminat.

„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat, Harul a strălucit, Adevărul a adeverit, minciuna s-a nimicit, înţelepciunea a îndrăznit, Hristos a întărit, noi aşa grăim, aşa propovăduim: pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi pe Sfinţii Lui, cinstindu-i în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în Biserici, în Icoane; pe de o parte, ca lui Dumnezeu şi Stăpânului închinându-ne şi cinstindu-L, iar, pe de altă parte, pe învederaţii slujitori ai Stăpânului de obşte cinstindu-i şi închinare relativă acordându-le.
Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!”

articol preluat de pe http://acvila30.ro/18-noiembrie-aflarea-moastelor-cuviosului-mucenic-cosma-protosul-sfantului-munte-care-prin-spanzurare-s-a-savarsit-de-mainile-catolicilor-si-ecumenistilor-veacului-xiii-pe-atunci-numiti-latinocug/#more-36320

 

Catolicii(Papistasii) au fost si vor ramane cei mai mari criminali din istoria crestinismului..

Inchizitia catolica – dominarea maselor prin teroarea credintei

În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înfiinţat Inchiziţia, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor şi regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii.

În scurt timp, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie poliţienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etchetaţi drept eretici. Acest film documentar face o trecere în revistă a istoriei Inchiziţiei în Franţa, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă şi chiar şi în secolul al XIX-lea.

Istorici, experţi, dar şi oameni ai Bisericii îşi spun părerea despre acest subiect controversat. Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziţiei” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice pentru a rămâne singura religie creştină din lume.

Vizionare online film documentar subtitrat Dosarele secrete ale Inchiziţiei

Partea I – Începutul Inchiziției

Partea II – Lacrimile Spaniei

Partea III – Războiul ideilor

Partea IV – Sfârșitul Inchiziției

 

Metode de tortură din Evul Mediu ale catolicilor (foto)

Este lesne de afirmat că epoca medievală a fost una dintre cele mai violente perioade ale istoriei omenirii, iar că metodele de tortura pline de bestialitate au fost la ordinea zilei. Pe de altă parte sunt şi o sumă de factori care au influenţat dezvoltarea acestora: moştenirea greco-romană – deloc empatică la durerile condamnaţilor, armele folosite în războaie, cruciadele şi Inchiziţia.

Ceea ce nu trebuie însă uitat e faptul că mijloacele de distracţie colectivă sunt foarte reduse faţă de societatea de azi şi controlul violenţei e cu mult mai precar. Romanii mergeau la circurile cu gladiatori şi la execuţii şi torturi ca la teatru. Oamenii Evului Mediu sunt mai avizi de asemenea distractii cu cât unele din cele mostenite de la societatea antica au fost interzise: teatru, luptele de gladiatori.

Intre turnirurile cavaleresti şi manifestările câmpenesti, execuţiile si torturile publice era picanteriile epocii medievală. Iată câteva din metodele de tortură ale epocii.

Taurul Sicilian / Taurul de bronz

„Taurul Sicilian”  se pare că afost inventat în Grecia antică şi consta într-un taur făcut din metal care avea o portiţă în partea laterală sau dorsală. Era folosit atât ca instrument de tortură cât şi ca metoda de execuţie. Condamnaţii erau bagaţi înăuntrul, iar dedesubt se făcea foc. Metalul se incingea, iar condamnatul dinauntru era efectiv prăjit asemeni unei fripturi la cuptor. Taurul era prevăzut cu nişte orificii în dreptul nărilor pe care ieşea un miros de carne arsă

Tubul Crocodilului

A fost numit „tubul crocodilului” datorita tepuselor metalice care stateau de jur imprejurul gatului, imobilizand victima. Ceea ce vedeti in poza este numai o parte a ansamblului, constituit practic din o multime de tepi care tintuiau tot corpul. Sub tub se facea focul! In scurt timp, daca cel torturat nu „varsa” informatii pretioase, se zbatea involuntar din cauza caldurii si sfarsea intepat groaznic, respectiv ars de viu…

Patul de tortură

Acest „pat de tortura” era foarte popular în Evul Mediu. El avea de regulă o serie de tamburi şi scripeţi care întindeau sforile ce ţineau victima legată de mâini şi de picioare. Desigur, prima porţie de intinderea era un remediu excelent pentru durerile de spate, însă apoi intervenea ingredientul surpriza: întinderea la maxim până la angoasă! Articulaţiile cedau rând pe rând în cazul în care victima nu dorea chiar cu preţul vieţii sale să spună informaţiile cerute de călăi…

Gheara pisicii

„Gheara pisicii” era un instrument de tortura ce consta într-un maner lung care avea la capat ţepi de metal curbaţi astfel încât semănau cu ghearele unei pisici. Era folosită la jupuirea pielii şi a cărnii de pe os, din orice parte a corpului. Victima era dezbracată şi legată de un stâlp sau un suport pentru a nu scapă de tortură, după care începea procesul de mutilare în sine. În general era smulsă intâi pielea de la extremităţi, ca victima să sufere mai mult, după care urmau pieptul, spatele, gâtul şi faţa.

Jupuirea

O metodă similară de jupuire celei descrise mai sus este cea clasică, dacă se poate spune aşa – adică folosindu-se cuţitul. Victimile erau legate şi întinse complet dezbracate pe o masă, iar cei care se ocupau de tortura le jupuiau piele cu ajutorul unui cuţit de dimensiuni reduse. Ca şi în cazul ghearei pisicii, procesul începea cu pielea de pe extremităţi (ca în imagine), însă în anumite cazuri se începea cu faţa, continuând în partea de jos a corpului, deşi majoritatea celor torturati mureau înainte să le fie jupuită pielea de la brâu.

Scaunul spaniol

Cea mai cunoscută variantă a acestui instrument de tortura este scaunul care este „căptuşit” cu ţepi de metal, în număr de 500-1500. Victima era legată de mâini, iar carnea îi era străpunsă de ţepi, ocazional fiind împinsă de cei care se ocupau de întregul proces. Celui torturat i se adăugau greutăţi pentru a intra mai mult în vârfurile ascutiţe, sau i se puneau cărbuni încinşi dedesubt, asta pentru ca unele modele de scaune aveau şi găuri prin care trecea cu uşurinţă focul…

„Sfarmă capete”

Conceptul era destul de simplu: capul victimei era prins în aparat, iar cel care se ocupa de procesul de tortura îi strângea capul înfiletând un singur şurub. Craniul condamnatului era strâns din ce în ce mai mult până când dintii erau sfărâmaţi de mandibula, iar mai apoi victima suferea de o moarte lenta în dureri groaznice, asta nu înainte ca ochii să îi iasă din orbite. Spărgătorul de capete era larg răspândit, fiind mai ales prezent în arsenalul Inchiziţiei

Para durerii sau a angoasei

Instrumentul in forma de para era compus din 2, 3 sau 4 „petale”. Tortura incepea cu introducerea aparatului în orificiile victimelor – vaginul în cazul femeilor, anusul homosexualilor sau gura în cazul mincinoşilor şi celor care rosteau blasfemii – după care petalale se distanţau şi se separau una de cealalta prin strângerea unui şurub. Rămânea la latitudinea „călăului” şi a mărturisirilor victimei dacă se ajungea să rupă carnea celui condamnat sau să extindă Pară la maxim, mutilându-şi astfel victimele pentru totdeaună.

Leagănul lui Iuda

Victima era plasata deasupra unei construcţii de mici dimensiuni în formă de piramidă, iar vârful era introdus in vaginul, respectiv anusul persoanei respective. Picioarele condamnaţilor erau mai apoi legate împreună, astfel încât atunci când erau mişcate amândoua durerea era insuportabilă. Fiind prins în frânghii pe pereţi, ca în imagine, cel torturat suferea tot mai mult la fiecare mişcare. Durata torturii se întindea de la o perioadă de câteva ore la câteva zile.

Măgarul spaniol

Spaniolii se parea că aveau o plăcere sadică în a tortura oamenii, iar următoarea metodă a primit un nume ca să îi evidenţieze. Victima era plasată în poziţie călare pe un suport în forma unei prisme triunghiulare orientate cu partea ascuţită în sus, iar de picioare erau atârnate mai apoi greutăţi pentru ca tortura să fie completă.