Fiara 666-Papalitatea?

  M-am documentat si am aflat urmatoarea chestie: nu mai stiu exact numele persoanei masonice care e declarat urmatorul lucru: cand veti sti ca nici o alta forta militara, economica, sociala si etc nu va fi in stare sa inviinga, atunci este momentul sa iesiti din secret si sa va faceti cunoscuti maselor ( direct, indirect, subliminal , subconstient etc) ca lumea sa accepte ceea ce voi ati luptat de aproape 240 de ani din 1776. si cum ei controleaza acum mai toata lumea ..a venit timpul sa-si puna in actiune planul .Clar nu exista nici o coincidenta aici atat cat in spatele lucrurilor stau oamenii..numai natura ofera conincidente autentice. Si dupa cum se stie masonii vor declansa cat de curand o criza mondiala astfel incat sa contranga oamenii sa accepte planul lor. NU prin voia omului, ci prin impunere fortata. Se pare ca toate evenimentele ne conduc la o singura chestie: Apocalipsa care culmea o sa fie inceputa chiar de ei ( trebuie sa-si indeplineasca planul ala cu 500 mil de oameni). Faza dura ca ei chiar lucreaza cu Satana;))..am ascultat un alt documentar unde spunea ca fac niste ritualuri in care spiritul lor se desprinde de corp cu ajutorul demonilor si vad nu stiu ce….daia se si autonumesc Illuminati. Ca sa intelegi faza asta, cel mai bun film pe care ei l-au facut este Matrix: ala este cel mai masonic film…acolo apare si ritualul asta , dar sub alta forma. Merge Neo cu Morpheus in alta lume si ii explica cum adevarat stau lucrrurile…cum ca Dumenezeu nostru ne tine in intuneric si etc…povesti de adormit copiii. Ei pur si simplu incearca sa indelinesca Biblia ca numai asa vor reusii sa-l scoata la iveala pe Antichrist. De ce nu poate iesi acum?..pai sunt inca sunt credinciosi care mai stiu despre ce este vorba si o sa-i dea in gat. Dupa cum bine se stie in Biblie scrie urmatoare fraza: cel impiedica acum pe antichirst este biserica. Si inca ceva: toata faza cu Siria, pentru ca scrie la Isaia ca Damasc trebuie sa ajunga daramaturi si de aceea se grabesc ei sa inceapa razboiul din vara trecuta, dar le-a stat in cale Rusia.  Uite o profetie super interesanta de la Matei 24: 32-34

32 De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape.

• 33 Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.
• 34 Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.

Tot in Biblie este mentionat faptul ca smochinul este de fapt tara Israel. Dupa cum se stie din anul 70 evreii au fost imprastiati in toate colturile lumii ( ca sa se implneasca o alta profetie din Isaia) si dabia dupa 1878 de ani Israel este refacut ca tara in 1948-49. Bun si cum mai sus scrie in felul urmator „ Cand veti vedea smochinul cand ii fragezeste si infrunzeste mladita” , adica Israelul a luat iar fiinta din 1948 si de atunci a inceput sa se dezvolte exact ca pe vremuri.
Acum trecem mai departe: 33 Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Deci cand toate aceste lucruri cu Israel se vor intampla si chiar s-au intamplat nu mai este mult si fiul omului ( Iisus Christos) este aproape, chiar la usi—este vorba de rapirea bisericii.
Si acum vine cea mai interesanta parte: 34 Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.
Exact cum scrie la Psalmi, un neam are 70 de ani si pentru cei puternici 80 de ani. Noi o sa luam in calcul numai 70 de ani ca restul de 80 este exceptie. Asadar un neam = 70 de ani si spune acolo ca nu va trece neamul acesta, adica se incepe numaratoare exact din 1948 de cand Israelul a aparut iar sa existe. Daca calculezi 70 de ani din 1948 iti da 2018.
Dar se mai mentioneaza urmatorul aspect: nu va trece neamul acesta, adica nu vor trece cei 70 de ani si toate aceste lucruri se vor intampla.( Rapirea , construirea templului si apocalipsa). Pana acum au trecut 66 de ani. Daca luam in calcul 70 de ani ar mai fi inca 4 ani si totul se va intampla exact cum scrie in Biblie. De aici si graba lor)))

Inca o profetie tare din Apocalipsa 17:10 ( se vei intelege bine de ce Benedict si-a dat demisia)

Apocalipsa 17:10-11
• 10 Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme.
• 11 Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.

Bun. Tot capitolul 17 vorbeste de mare curva care se afla pe cei 7 munti. Faza asta este super cunoscuta si orasul care se afla pe 7 coline este Roma, iar curva este papalitatea.
Vaticanul pana in 1929 nu avea statut de tara si era doar parte din Roma, dar din 1929 devine tara. Deci numai o tara poate sa aiba imparati, iar cei 8 imparati despre care se vorbeste la versetul 10 se refera clar la Vatican.
Daca cauti pe net vei gasi foarte clar ca din 1929 Vaticanul a avut pana acum 8 papi ( adica 8 imparati). Si acum hai sa-ti traduc versetele: spune asa 5 au fost ( nimic interesant), al 6-lea este , adica Papa Ioan Paul al doilea a stat cel mai mult dintre ei ( cred 26 de ani).
Al saptele incá venit inca si cand va veni El va ramanea putin vreme ( este vorba de Benedict care a stat 8 ani).
Iar ultimul al 8-lea care este fiara ( Franisc) este din numarul celor 7. Uite si o posibila explicatie: pana in 2013 un papa lua tronul numai dupa ce fostul papa murea. Ehe de data asta s-a incalcat regula ( nu s-a mai intamplat asta de 600 de ani) si Benedict si-a dat demisia. Si a urmat Francisc. Problema este ca sunt 2 papi in viata si daia spune de al 8-lea ca este din numarul celor 7, adica este in viata si Benedict care este al 7-lea
Acum pe langa;
Benedict a anuntat 2012 ca fiind anul credintei, iar in 2013 pe 24 Noiembire s-a comemorat Sfarsitul anului credintei prin scoaterea oaselor lui Sfantul Petru ( care in Biblie este numit primul papa). Deci se pare ca ultimul papa ( Francisc i-a scos oasele primului papa Sf Petru ca sa comemoreze Sfarsitu Anului Credintei…suna urat rau de tot ( adica de acum nu o sa mai fie credinta). Si tot in noiembire 2013 Papa Francisc a anuntat ca 2014 se va chema anul TERORII.. cum sa zici asa ceva. Deci se pare ca pregatesc ceva masiv anul asta. Poate chiar vor declansa Apocalipsa. Nu stiu ramane de vazut.

Adevarata fata a papalitatii

1. Iisus a promovat pacea – Papalitatea a ucis in numele credintei peste 200,000,000 de crestini, evrei, sfinti etc. Fapt recunoscut si de acest Papa in anul 2000 la TV.

2. Iisus a trait in smerenie si saracie – Papalitatea traieste in lux de nedescris. Mananca numai trufe si mancaruri scumpe si este imbracat numai in haine foarte scumpe. palatul unde doarme este decorat cu zeci de kg de aur etc. Averea Vaticanului este estimata la miliarde de euro.

3. Iisus a purtat o cruce grea pe umeri pana pe Golgota – Toti papii au fost purtati pe umeri exact ca si in Egiptul antic.

4. Iisus si-a dat denumire smerita de Invatator si Fiul Omului. – Papa s-a autonumit infailibil (fara de pacat). Iar preoti ortodocsi s-au autointitulat „Inalt Prea Sfant”, unde numai Dumnezeu merita aceasta titulatura.

5. Iisus a iesit in fiecare zi pe strazi si propovaduia Cuvantul lui Dumnezeu, de dimineata si pana seara. Inclusiv in Sabath, adica 7 zile din 7. – Papa de cate ori face lucrul acesta? Iese doar de doua ori pe an la balcon ca Ceausescu si zice Urbi et Orbi in mai multe limbi, si mai participa la cateva slujbe de peste an in marea lor bazilica luxoasa. Atata face.

6. Iisus a jutat pe saraci de orice natie, fara sa se uite la fata omului. – Papa nu ajuta decat ceea ce are legatura cu catolicismul lor. Si asta doar de suprafata ca sa nu dezamageasca si pe paganii care-l privesc.

7. Iisus a vindecat mii de oameni ca si apostolii. – Papa nu avea cum sa faca singura lui minune de a vindeca pe pe o maicuta de a lor de Parkinson, iar papa avea tot Parkinson. E de rasul lumii.

8. Iisus, Pavel, Iosif, Andrei si Petru, Stefan si alti apostoli si sfinti au fost ucisi de Imperiul Roman. Si atunci cum poate pretinde Papalitatea ca Petru a fost primul papa? Sau ca l-au ucis si a doua zi i-au preluat invatatura? Trebuie sa fii redus mintal sa le dai crezare unei minti asa de bolnave si ucigase.
Doamnezeu sa ne binecuvanteze pe toti.

PAPALITATEA = FIARA DIN APOCALIPSA. Oricine citeste Apocalipsa cu mare atentie, descopera surprins acest lucru.

1. A facut deja razboi cu sfintii si ia biruit. I-a ucis pe apostoli, pe ucenici, crestini si pe mai ales pe evrei secole la randul, prin Cruciade , Inchizitii, tortura cu asa zisii „eretici” si „vrajitoare”. etc

2. Traieste in lux de secole, iar culoarea papalitatii este stacojiu si purpura, exact conforma apocalipsei. Isi are puterea politico-religioasa mostenita de la Imperiul Roman, care si ei au prigonit si ucis crestini.

3. Locuieste pe cele 7 coline conform apocalipsei. Roma este singurul oras care sade pe 7 coline.

4. Se crede inlocuitorul lui Christos pe pamant (din multiplele declaratii rpoprii)

5. A schimbat deja Legile Domnului, Sarbatorile Domnului si vremurile / timpurile.

6. A devenit deja o forta politica mondiala (de la infiintarea sa chiar).

7. Omenirea deja i se inchina. Inclusiv prin statuile si picturile idolatrice ce reprezinta fosti papi.

8. A adoptat simboluri, obiceiuri si traditii din lumea pagana. 9. A modificat versete din Biblie (chiar si la cele 10 porunci),

10. A interzis citirea Bibliei de-a lungul secolelor si erai torturat daca nu aduceai supunere totala papaei.

11. A vandut indulgente (iertari) catre creduli in schimbul donatiilor de averi, terenuri etc

12. A binecuvantat deja budismul, a sarutat Coranul si a vizitat triburile wodoo din Africa.

13 A „fabricat” deja false „minuni / miracole” pentru fosti episcopi, papi, ca sa ii declare sfinti. (vezi Papa Ioan Paul al II-lea, Sfantul (episcopul Nicolae etc etc.)

14. A „fabricat” false minuni pentru pelerinaje (comert). Vezi Fatima, Lourdes, maica Bernadeth, (descoperit mulajl de pe cadavru de oameni de stiinta polonezi si difuzat deja pe Discovery Channel), statui / icoane care plang (prin trucaje ieftine false dovedite ulterior), etc.
Doar Christos este singura legatura a noastra cu Dumnezeu. Iisus este singurul invatator.…

Dan. 7:25 – EL (fiara – papalitatea, popimea moderna)

VA ROSTI VORBE DE HULA IMPOTRIVA CELUI PREA INALT (pretinde ca iarta pacatele, se autoproclamat infailibil – fara de pacat, preotii se numesc „Inalt Prea Sfant” – denumire ce numai lui Dumnezeu ii se atribuie si s-a autodeclarat chiar loctiitorul lui Christos pe pamant),

VA ASUPRI PE SFINTII CELUI PREAINALT ( vezi Cruciadele, Inchizitiile, procesele cu asa zisii „eretici” si „vrajitoare”. Cine nu aducea supunere totala papalitatii era ars pe rug ca si Ioana d”Arc si alte sute de mii de crestini adevarati)

SI SE VA INCUMETA SA SCHIMBE VREMURILE (anul nu mai incepe cu luna Nissan – aprilie, saptamana nu se mai termina cu sambata si ziua urmatoare nu mai incepe la apusul soarelui)

SI LEGEA (a desfintat Sabatul sfant si vesnic al omului, pe motiv ca era doar pentru evrei si ca Iisus a inviat duminica – astea doar motive ca sa justifice continuarea inchinarii dedicata zilei soarelui – Sunday); si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme (exact 1260 ani sfintii au fost macelariti de papalitate pana in anul 1799, cand Napoleon a dat o rana de moarte papalitatii, care Musolinii i-a vindecat-o pana in zilele noastre.). Fiara vine din mare. Are şapte capete şi zece coarne. Semnul ei este cifra 666. Apocalipsa pomeneşte şi o a doua Fiară. Aceasta vine din pământ (din pământul Palestinei), seamănă cu un miel, dar are glas de dragon. Are mai puţine coarne decât Fiara dintâi: numai două. Coarnele sînt manifestarea trufiei nesăbuite şi a insolenţei. Fireşte, cele şapte coarne trimit la şapte împăraţi romani: Augustus, Tiberius, Claudius, Caligula, Nero, Galba şi Titus. Cifra 666 îl desemnează, în opinia majorităţii exegeţilor, pe împăratul Nero. Cealaltă Fiară (fiara care vine din pământ) are acelaşi număr. S-a presupus că personajul sugerat este un anume Gessius Florus, procurator al Iudeei (al cărui nume, în limba ebraică, dă tot cifra 666). Papalitatea va comite multe abuzuri si va infaptui multe crime impotriva umanitatii:Cruciade in care au murit multi cavaleri si soldati crestini si multi musulmani, a generat Inchizitia,a comis abuzuri impotriva oamenilor de stiinta,a executat cu brutalitate prin ardere pe rug multi eretici si vrajitoare,ba chiar si savanti.Papalitatea si-a facut dreptate singura si a comis pacatul razbunarii.A aplicat taxe,a impus indulgente-plata pentru iertarea pacatelor sau plata pentru a intra in rai.Toate acestea au cauzat reformele protestante ce s-au indepartat de la invataturile biblice.Si toate acestea au fost lucrarea Diavolului/Balaurului.

O interpretare care a câştigat popularitate în perioada următoare Reformaţiunii a fost aceea că 666 era valabil pentru Vicarius Filii Dei, însemnând “vicarul Fiului lui Dumnezeu”, unul din titlurile pentru papa de la Roma. Valoarea numerică a literelor componente ale acestui titlu totalizează 666 după cum urmează:
VICARIU(U=V)S FILII DEI
5+1+100+1+5 1+50+1+1 500+1
= 666

“Christus” Lucas Cranach Îl înfăţişează pe Iisus sărutând picioarele lui Petru în timpul actului spălării picioarelor din Ioan 13:14-17.

“Passional Christi und Antichristi” Lucas Cranach creează o antiteză cu acest tablou care îl prezintă pe papă cerând ca să i se sărute picioarele. Cele două degete ridicate reprezintă pretenţia papală de a fi înlocuitorul lui Hristos pe pământ.

/http://searchnewsglobal.wordpress.com/

 

Băsescu: TRADATOR DE NEAM SI TARA cedeaza Romania pentru a primi bunavointa Israelului

 Dupa citirea acestui articol fac apel la romani care doresc sa-si ia Romania inapoi sa vina sa protestam impreuna la usa acestui infracator vanzator de neam si tara, sa plece de la Cotroceni sa nu mai ajunga sa fure sau sa cumpere voturile romanilor si toata clasa politica din Romania sa fuga ca iepuri si sa se pise si sa se cace pe ei de frica.

Nu procedam in asa fel, nu vom mai avea nimic, nici macar cimitire in Romania, asa cum se intampla in Palestina de peste 70 de ani.

Priviti ce promite Basescu:

“Le vom da înapoi evreilor ce le-au luat comuniştii.“

Dar, COMUNISMUL nu a fost implementat de ervei kominternisti agenti NKVD-KGB Leonte Tismaneanu, tatal lui Vladimir Tismaneanu, Walter Neulander Roman, tatal fostului tau sef de partid PD, respetiv Petre Roman, Dionis Patapievici, tatal lui Horia Patapievici si alti si impreuna cu regele tortionar Mihai in perioada MONARHISTA 1944-1947, domnule Basescu?

Comunismul este o inventie in totalitate evreiasca masonica fascista.

Despre ce vorbesti?

Ori esti prost, ori esti un dement nenorocit.

Nu vorbesti de atentatele kominternistilor evrei agenti NKVD-KGB impotriva militarilor romani din 1940 pana in 1944, atat in Caucaz, Basarabia, cat si in Romania.

Nu vorbesti de atentatul evreilor in frunte cu Ana Pauker din Parlamentul Romaniei, care dupa 1944 este adusa de regele Mihai in Guvernul Groza si toate acestea nu sunt crime impotriva umanitatii si impotriva institutiilor statului roman si impotriva cetatenilor romani?

Imi aduc aminte ca in 2010 ai organizat o actiune de protest impotriva kominternistilor evrei agenti NKVD-KGB, impotriva lui Vladimir Tismaneanu impreuna cu Asociatia victimelor mineriadelor la Ambasada Israelului inainte de vizita presedintelui Israelului in Romania, dar Vladimir Tismaneanu a fost presedintele comisiei pentru condamnarea crimelor comuniste, comisie patronata de Traian Basescu si la care au participat toti semnatarii Declaratiei din 16 iunie 1989 de la Budapesta, Ungaria, azi membri GDS si ICR.

Pichetarea Ambasadei Israelului din Bucuresti partea 1.AVI –YouTube

http://www.youtube.com/watch?v=_UHWfs3eZDw

Intelegi ce faci si ce zici?

Nu asa aperi natiunea romana si Romania folosind crimele comuniste, dar crimele au fost comise de evrei kominternisti agenti NKVD-KGB si de regele Mihai impotriva romanilor din 1940 pana in 1944.

EVREII SUNT CIUMA SI CANCERUL PALNETEI si daca nu crezi priveste UCRAINA si o sa vezi ca evreii cu forta strazii si cu ajutorul oamenilor care nu stiu cine se gasete in spatele acestor actiuni teroriste vor sa schimbe guverne si presedinti sa ajunga evreii la putere sau priveste atentatele din Argentina si Oslo, Norvegia si peste tot pe acesta planeta si evreii dau vina pe gruparile teroriste finantate si organizate si inarmate de evreii si o sa gasesti amprenta Israelului si Mossad-ului. Domnule Traian Basescu esti presedintele CSAT-ului si trebuie sa aperi Romania si natia romana, dar te comporti ca un criminal si vanzator de neam si tara. Ce faci tu evreu nenorocit se numeste cumpararea bunavointei statului Israel sa te salveze, sa nu ajungi la puscarie si sa voteze gruparile tale teroriste Miscarea populara-Eugen Tomac, Forta civica-Razvan Ungureanu si ARD-Udrea si PDL-Blaga si Cristian Preda, asa cum ai mers plangand la resedinta ambasadorului SUA cand ai fost suspendat sa-l rogi sa te sustina si tu rezolvi toate problemele pe care le solicita SUA.

Dar romanilor, cine le va da inapoi ce li s-a furat ? Ei nu merita despagubiri ?

Crimele evreilor comise împotriva românilor în 1940

http://danielvla.wordpress.com/2013/11/28/crimele-evreilor-comise-impotriva-romanilor-in-1940/

Acum priviti ce promite Traian Basescu, de parca Romania e proprietate sa si fara stirea si acordul nostru.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/basescu-le-vom-da-inapoi-evreilor-ce-le-au-luat-comunistii-324049.html

Preşedintele României, Traian Băsescu, a promis într-un interviu pentru ziarul israelian Israel Hayom că într-un deceniu statul român va restitui toate proprietăţile naţionalizate ale evreilor, relatează Agerpres.

  “Trebuie amintit faptul că nu doar proprietăţile evreilor au fost naţionalizate, ci ale tuturor românilor. În pofida dificultăţilor birocratice, am restituit deja aproape 20% din proprietăţi persoanelor îndreptăţite şi pot să promit că într-un deceniu vom ajunge la 100%. Oricine poate demonstra că a fost proprietar va primi compensaţia potrivită”, a declarat Băsescu, citat de Israel Hayom. În cazurile în care retrocedarea proprietăţii este imposibilă, proprietarul va fi compensat într-unul din cele două moduri posibile — cu bani sau cu un alt teren”, adaugă el. Traian Băsescu notează în interviul acordat ziarului israelian, legat de subiectul restituirii proprietăţilor confiscate în regimul comunist, că România este “singura ţară fostă comunistă care face eforturi şi doreşte restabilirea proprietăţilor care le-au fost luate oamenilor”.

O tara subjugata economic si politic de concernele evreiesti

Dorinta evreilor de a pune mana pe finantele lumii se regaseste in ambitia de a conduce finantele fiecarei tari in parte, astfel incat sa se constituie intr-o oligarhie dominanta, intr-o aristocratie a banului. Este un fapt cunoscut ca Banca Federala a Statelor Unite ale Americii, care are rolul de banca de emisie a monedei nationale – dolarul american – este formata din banci evreiesti, precum Bancile Rothschild, din Londra si Paris. Respectiva banca, numita Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrala privata a S.U.A.), este legata la aparitia ei de omnipotentul bancher evreu J. P. Morgan, care si-a pus la dispozitie in acest scop, in 1913, proprietatea particulara din statul Georgia. Clanul bancherilor Morgan este implicat in tutelarea organismelor mondialiste, precum Comisia Trilaterala si Council on Foreign Relations (S.U.A.), ca si The Round Table. Acesta completeaza sau suplineste, dupa caz, activitatea mondiala a clanurilor evreiesti Rothschild si Rockefeller. In acest context trebuie privita si aducerea lui Mugur Isarescu in fruntea Bancii Nationale a Romaniei, care nu a fost deloc intamplatoare si, mai ales, nu s-a datorat vreunei pregatiri sau experiente profesionale de exceptie, caci pana la momentul respectiv acesta nu avusese nimic in comun cu sistemul bancar. Din 1990, el a fost aproape fara intrerupere guvernator al Bancii Nationale a Romaniei. Despre el s-a afirmat in mai multe randuri ca are legatura cu comenzile ocultei financiare internationale. Mugur Isarescu ar fi fost recrutat de catre Council on Foreign Relations (C.F.R.) in 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din

New York, pe cand Isarescu se afla la post. Conducerea C.F.R. (organizatie controlata de familiile bancherilor evrei Rockefeller si Rothschild, sustinuti de J.P. Morgan) a recrutat un numar semnificativ de specialisti, potentiali inlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectiva in tarile est europene. Controlul din start al pietelor est-europene era un scop bine determinat, in functie de indicatiile specialistilor C.F.R. Pentru indeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens razboi mediatic de dezinformare, in toate misiunile economice subliniindu-se greseala facuta de Romania prin plata datoriei externe si exemplificandu-se prin tari care aveau mari imprumuturi, dar un nivel de trai mai crescut si sugerandu-se ca o tara se poate dezvolta doar prin imprumuturi inrobitoare. De altfel, principala forma de control al unei tari este cea financiara – specialitatea C.F.R. Potrivit surselor, Mugur Isarescu ar fi fost pregatit in vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, “solutia Mugur Isarescu” a fost inaintata ori de cate ori a fost situatia unei crize majore. Pasul cel mai important facut de Mugur Isarescu, in conformitate cu dispozitiile C.F.R., a fost devalorizarea masiva a monedei nationale, ca politica monetara, si o rata derizorie a tuturor creantelor Romaniei (ex.: Egipt, Irak), pas sustinut si de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiara, Theodor Stolojan, rasplatit ulterior cu un post la Banca Mondiala. Pentru indepartarea eventualilor investitori necontrolati de C.F.R., in 1991 Th. Stolojan a nationalizat valuta aflata in banci, ceea ce a dus la un adevarat recul pentru investitiile straine scapate de sub controlul si manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de mentionat il constituie jocurile interbancare, “permise si incurajate” de Mugur Isarescu, derulate prin bancile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul carora importante fonduri valutare au parasit Romania. Desi B.N.R. are o Directie de Supraveghere si Control Valutar, nu a luat masuri pentru repatrierea valutei, care, obtinuta in urma tranzactiilor externe, nu a mai intrat in tara (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac si din industria usoara). Faptul ca Isarescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi sustinut de argumentul ca niciodata, indiferent de forta politica ajunsa la Putere, el nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale cu cetateanul Heinrich Schorsch, banuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. si Banca Mondiala jucand cu “asul” Isarescu in maneca si amenintand cu sistarea oricarei creditari in cazul schimbarii acestuia. Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizeaza si dirijeaza Romania de la cel mai inalt nivel este Mark Meyer. Evreu american de origine romana, acesta este presedinte al firmei de avocatura (evreiasca) de pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin. Aceasta a fost implicata in derularea a numeroase privatizari din Romania. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar si al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urma, usa palatului prezidential era permanent deschisa evreilor Tom Lantos si Alfred Moses. A fost sesizat, de asemenea, in compania lui Adrian Nastase, Mircea Geoana, Ilie Sarbu, Dan Nica, Serban Mihailescu si Viorel Hrebenciuc, fiind lobby-ist pentru mai toate regimurile de la Bucuresti si, totodata, consilier al presedintelui moldovean, Vladimir Voronin. Este un personaj care a intrat in cercurile Puterii, indiferent de culoarea acestora. Pana de curand, pe site-ul firmei era trecuta la loc de cinste Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, considerata “o persoana deosebit de capabila la nivel de lobby intern”.

In 2005, cand presedintele Traian Basescu a efectuat prima sa vizita la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al sefului statului la o intalnire particulara. Aceasta a avut loc intr-o incapere a Ambasadei Romaniei, in timp ce romano-americanii erau invitati la o receptie. Rubin Meyer Doru & Trandafir – firma de avocatura constituita de Meyer in Romania – este cea care a obtinut pentru Dominic de Habsburg si familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer este si presedintele Camerei de Comert Romano-Americane din New York, in fapt o agentie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea intereselor evreilor americani si interfata a afacerilor S.U.A. in Romania. Organizatia a fost creata la Bucuresti in 1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alaturi de Meyer avandu-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din Romania, acelasi care detine postul de televiziune din New York, Romanian Voice, si care, platit tot de romani, retransmite programe ale Televiziunii Romane, beneficiind de un contract extrem de benefic semnat cu TVR-ul inca din al doilea mandat de presedinte al lui Ion Iliescu. Postul de televiziune a fost subiectul unui mare scandal de presa, dupa ce a reusit sa obtina finantarea de la Bucuresti pentru retransmiterea programelor TVR International pe continentul nord-american. Mark Meyer este si vicepresedinte al Congresului Romanilor Americani (CORA). Meyer este, alaturi de alti evrei, si in spatele afacerii cunoscute ca “Invest Romania Forum”. Desi principal initiator al actiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul romanesc initiativa apartine unui grup mai larg, chipurile chiar autoritatilor romane, in cautare de investitori americani. Forumul, organizat in 1997 in S.U.A., sub genericul “Economia romaneasca: Afaceri de ocazie pentru Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: Emerging Deals for American Business People), trimisese invitatii companiilor americane evreiesti, si nu numai, sa profite din plin de ocazia de a cumpara ieftin intreprinderile romanesti. Organizatorii secreti (Herzfield & Rubin, adica Mark Meyer, si USAID Midinvest Bussines Center, adica C.I.A.), al caror plan de preluare a economiei romanesti necesita fonduri, pentru a fi convingatori, s-au gandit sa expuna, ca garanti, responsabilii economici din Romania, asa ca au fost plimbati de la Bucuresti la Chicago reprezentanti ai Guvernului roman, presedinti si directori executivi ai celor mai influente banci si fonduri mutuale din Romania, directori din toata economia romaneasca.

Mesajul transmis a fost urmatorul: economia Romaniei este de vanzare, puteti sa va exercitati dreptul in consecinta, putem aranja privatizarile.

Cel mai convingator s-a straduit sa fie Mircea Geoana, ambasador al Romaniei in S.U.A. la acea data. Geoana a facut parte dintre studentii privilegiati de inaltii ofiteri ai fostei Securitati. Astfel, generalul Pacepa, pe vremea cand era sef adjunct al spionajului romanesc (D.I.E.), a avizat favorabil numele lui Mircea Geoana, fiu al generalului Geoana, pentru a pleca la studii in S.U.A. in randurile “ambasadorilor prieteniei” romano-americane. Dupa ce a dezertat, Pacepa a trecut in solda C.I.A., iar dupa 1990 a reluat legaturile cu mai tanarul Mircea Geoana. Desfasurat la Hotelul Hilton &Towers din Chicago, in perioada 29.09 – 3.10.1997, “Forumul” scotea, practic, economia Romaniei la mezat in fata unor mari banci americane evreiesti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA Inc, Executives Club of Chicago, banci care se afla in spatele firmelor “investitoare”. In perioada 30.03 – 3.04.1998, in S.U.A., actiunea (“Forumul”) s-a repetat spre a fi oferite afaceri in Romania la “peste 200 de mari companii americane” in domeniul bancar si in cel al pietei de capital, industrie usoara, agricultura si industrie alimentara, industrie constructoare de masini, metalurgica, chimica si petrochimica, materiale de constructii, electronica, telecomunicatii, infrastructura etc.. De aceasta data, organizatorul anuntat era chiar de la varful finantelor americane evreiesti, Amroinvest Inc (baronii finantelor mondiale, familia evreilor Rothschild), dar in “comitetul de initiativa” mai gasim, la calibru apropiat, si Citibank, reprezentata de presedinte si vicepresedinte, evreii David Garner si Janet Heckman, dar si pe Dana Barb, sora lui Adrian Nastase, ca manager general pentru Romania al firmei Herzfeld & Rubin, deci Mark Meyer. Un alt evreu celebru pentru afacerile pe care le deruleaza in Romania, cu largul concurs al autoritatilor, este Alexandru Bittner. “Omul de afaceri”, agent israelian cu penetrare la toate nivelurile institutiilor esentiale ale Statului Roman, a fost semnalat inca de la inceputul anilor ’90 cu o stransa legatura in familia Adrian Nastase. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de Dana Nastase si de Sorin Tesu, omul de incredere al familiei Nastase. Ocupatia, la vedere, in Romania a lui Bittner este aceea de director al Hotelului Minerva din Bucuresti, detinut de firma israeliana E.W.T.R. (agentie de turism international). La parterul hotelului se afla un renumit restaurant chinezesc, aceasta fiind specialitatea sotiei afaceristului evreu, chinezoiaca de cetatenie americana, Sherr Bittner. Pe aceeasi lista se afla Ronald Lauder, magnat evreu american, mostenitorul unei averi cladite pe “parfumuri” (celebrele parfumuri Estée Lauder), fost ambasador al SUA in Austria, presedinte al Consiliului Organizatiilor Evreiesti Americane, al “Comitetului Public International” al Organizatiei Mondiale a Restitutiei Evreiesti si trezorier al Congresului Mondial Evreiesc.

Sustinut in “investitiile” din Romania de senatorul evreu american Tom Lantos, care i-a facut lobby pe langa cele mai inalte autoritati romane, Lauder detine, indirect, trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune ProTV si Acasa din Romania, postul de radio ProFM si cateva ziare. Ambitia sa este ca prin postul ProTV, transformat intr-o rafinata “masina de propaganda”, sa controleze si sa directioneze opinia publica romaneasca potrivit liniei sionisto-americane. Trustul de presa Media Pro a acumulat de-a lungul anilor datorii imense fata de bugetul Statului Roman (peste 45 milioane de dolari), toti guvernantii romani tratand cu maxima obedienta actionariatul evreu al firmei. Numirea si mentinerea lui Adrian Sarbu in fruntea afacerii din Romania nu au fost intamplatoare: casatoria sa cu ex-modelul Janine a fost nasita de Mircea Geoana, iar cumnatul acestuia din urma, Ionut Costea, a functionat ca secretar de Stat la Ministerului de Finante in intervalul 1997-2000. Inclinatia evreilor pentru posturi de televiziune romanesti este dovedita si de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinson), PrimaTV (al evreilor Alex Bittner si Dan Fischer) sau B1 (unde co-actionar este evreul Elan Schwartzenberg). Despre televiziunea B1, publicul crede ca ea apartine integral fratilor magnati Paunescu. Exista insa sustineri despre apartenenta lui George Paunescu la B’nai Brith. Concret, el a fost cooptat drept informator oficial al Anti Defamation League din Romania, dar Anti Defamation League este un Serviciu secret sionist, in slujba B’nai Brith. Si alte televiziuni romanesti sunt penetrate de agenti mondialisti sau sionisti, in general evrei, inclusiv postul national oficial de televiziune. Mark Rich este un nume care aproape nu mai are nevoie de prezentare. Magnat evreu cu cetatenie americana si israeliana, escroc si evazionist de talie mondiala, face parte din cartelul ocult Rothschild-Soros si este colaborator apropiat al servicului israelian de spionaj, Mossad. El s-a aflat in spatele firmei “canadiene” Gold Corporation, companie cu 80% actionariat pestrit, pe care il controleaza insa Rich si care a preluat unul dintre cele mai mari zacaminte de aur si argint din lume, cel de la Rosia Montana, in Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 800 de tone de aur pur si peste 2.000 de tone de argint pur). Ca urmare, zacamantul de la Rosia Montana urmeaza a fi epuizat de catre Glod Corporation Ltd in numai 15 ani, Statului Roman revenindu-i din aceasta exploatare doar 2%. Creierul afacerilor lui Mark Rich in Romania este considerat a fi Stephan Lowy, evreu polonez nascut la Lemberg, in Galitia, membru al mafiei evreiesti canadiano-americane, Koscher, avand vechi legaturi cu Romania. Stabilit din 1970 in Elvetia, dupa scandalul fraudarii bursei canadiene, s-a unit in anii ’90 cu Mark Rich. Din anii ’70 demareaza afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul la Londra, incalcand embargoul international asupra Israelului si alimentandu-l cu petrol. Dinspre partea romana, Lowy a reusit sa-si asigure si complicitatea naiva a fratelui lui Nicolae Ceausescu, Marin Ceausescu, care locuia in Austria si era seful misiunii comerciale romanesti la Viena, dar adevaratul manuitor de la Bucuresti era tot un evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, fost colonel de Securitate, care conducea intreprinderea de comert exterior Chimica, si care, la randul ei, avea o sucursala in cunoscuta intreprindere romaneasca a Securitatii, I.C.E. Dunarea. Acest Hugo Weinstein aparea in multe pozitii-cheie, ca reprezentant al Romaniei: reprezentant al Camerei de Comert din Romania socialista (mai precis, al Oficiului de reprezentare si comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al Uzinexportimport, ce detinea monopolul exportului si importului Romaniei in domeniul constructiilor de masini. Este celebru raspunsul fostului avocat al Ambasadei Austriei la Bucuresti, C. Visinescu, audiat ca martor, la Viena, in mai 1990, in procesul penal privind afacerea “Lucona”. Intrebat de presedintele instantei daca, dupa parerea lui, Weinstein este roman, Visinescu a dat un raspuns care a uimit instanta: “Este greu de spus. El este evreu.” Yoav Stern, israelian, face parte si el din grupul oamenilor din Romania ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul romanesc.

A fost arestat in anul 2002 pentru acte grave de coruptie, evaziune fiscala si eliberat la presiuni uriase din partea Ambasadei SUA la Bucuresti, dar si a lui Viorel Hrebenciuc. Un alt personaj este Motti Zisser, care controleaza, alaturi de firma Control Centers, consortiul Europa – Israel Group, companie israeliana importanta la proprietatea careia participa din anul 2002 si banca Leumi Le – Tel Aviv (cu 10%), implicata in privatizarile din Romania. Europa-Israel Group controleaza firma Elbit Medical Imaging. Odata cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum cativa ani, Motti Zisser a preluat si subsidiara acesteia, firma israeliana Elscint, careia i-a oprit activitatea, vanzandu-i toate bunurile si mijloacele de productie (mai putin sectia ce avea comenzi ferme contractual cu General Electric) si a orientat fondurile acesteia catre preluarea ieftina de hoteluri in Europa rasariteana (si frauduloasa, precum Hotelul Bucuresti), pe care sa le renoveze, pentru a le spori valoarea. Totodata, ridica mall-uri, cum este cel de la Timisoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firma de stat romaneasca, dupa care a revandut foarte scump o parte din suprafata chiar Primariei orasului. Eli Papouchado, cetatean israelian, este partener de afaceri traditional, in Israel, al lui Motti Zisser si detine proprietati hoteliere operate de lantul hotelier Park Platza. In 1998, a dorit sa preia privatizarea Hotelului Bucuresti (din Bucuresti). In Capitala, la un moment dat, Papouchado construia doua “mari centre comerciale”, finantat de Banca Internationala a Religiilor, fiind si director al unei sucursale a Leumi Le Bank. Tonya Halpern, nascuta la 29.06.1948, in Bucuresti, in prezent cetateana israeliana, cu domiciliul in Tel Aviv, este unic distribuitor in Romania al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piata Unirii, administrata de partenerul ei in afaceri, israelianul Eliahu Rasin, cu care mai detine Hotelurile Opera si Central din Bucuresti. O leaga o foarte mare prietenie de Alex Bittner, pe care al considera ca pe un adevarat “frate”. Tonya Halpern rezideaza in Romania cu multi ani inainte de 1989, locuind la apartamentele Hotelului Bucuresti (pentru privatizarea caruia s-a si implicat direct, alaturi de Alex Bittner), iar sotul sau, Moshe, specialist in tehnica aviatica, este apropiat de firma israeliana Elbit System Ltd.. Numele complet al firmei evreo-americane pe care o reprezinta in Romania este Eastman Kodak, firma care, alaturi de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM si mai multe banci evreiesti americane, sustine si activeaza pentru organizatia mondialista Council on Foreing Relations (C.F.R.). Eliahu Rasin, nascut la 24.10.1947 la Tel Aviv, in Israel (potrivit datelor din pasaportul sau, fiind inregistrat la Registrul Comertului din Romania ca om de afaceri), domiciliat in prezent in localitatea Rishon Le-Zion din Israel, a dezvoltat in Romania o afacere piramidala, a carei baza o reprezinta o cutie postala cipriota, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, infiintat in august 1997, cu care controleaza mai multe firme din Romania: Hotelurile Opera si Central din Bucuresti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex SRL, EuroConstruct & Development SRL si Rom Integrated Computers Technologies SRL. Detine totodata Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a incredintat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiter in rezerva din Serviciile Speciale israeliene, nascut la 3 iulie 1954 in Bucuresti. Tatal acestui Rasin a fondat impreuna cu Bernard Shraer (asociati initiali) renumita banca Leumi Le din Tel Aviv. La banca Leumi Le, sucursala din Londra, in contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost varsata suma de 2,92 milioane de dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucuresti. Ca presedinte la Sitraco Center si la Sitraco Gemenii (este vorba de mai multe blocuri moderne, pe care a pus mana in centrul Capitalei, mai ales in zona Unirea, si pe care le-a transformat in “Business Center”), Eliahu Rasin a avut drept clienti firme si institutii precum Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite Romania, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada Israelului, Ambasada Norvegiei, Metropol S.A., Kodak, U.S.A.I.D. (agentie a S.U.A. subordonata C.I.A.). Bernard Shraer, evreu de origine maghiara, fondator al bancii israeliene Leumi Le – Tel Aviv, dupa 1989 a inceput sa isi dezvolte afacerile preponderent in Ungaria, indeosebi prin compania Danubius Hotels ind Spa Co., cu sediul in Budapesta, lant hotelier intrat repede in topul revistei de specialitate “Hotels”. In 1995 detinea 9 hoteluri, in 1996 – 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar in prezent poseda peste 50 de hoteluri. Pentru a-si extinde afacerile in Romania, interesat indeosebi de statiunile din Transilvania, a apelat si la consultanta lui Rudos Ernö (fost ambasador ungar la Bucuresti, cadru de informatii dovedit). In cazul privatizarii ilegale a Statiunii Sovata, a reiesit ca in spatele SRL-ului din Ramnicu Valcea, cu care a licitat, se afla firma sa din Ungaria. In aceeasi situatie se afla si alte statiuni din Transilvania. Cand in 1999-2000 a dorit sa preia Hotelul Bucuresti, a invitat la Budapesta si a cazat o delegatie sindicala din turismul romanesc, ca si pe unii directori. Din documentele existente la F.P.S. rezulta ca Radu Sarbu in persoana i-a cerut castigatorului legal al licitatiei sa cedeze contractul catre Danubius Hotels, unde era implicat si Dan Fischer.. Acest Shraer, ca si Rudos Ernö, nu este strain de incercarea de preluare a Bancii Comerciale Romane de catre Banca Ungariei. Privatizarea B.C.R. fusese insa impusa Romaniei de catre Banca Mondiala pentru anul 2003. Rudos Ernö, cetatean cu dubla cetatenie, maghiara si britanica, fost ambasador al Ungariei, face afaceri preponderent in Romania. Surse din sistemele de informatii apreciaza ca originea sa reala este evreiasca. Inainte de a fi acreditat ambasador la Bucuresti, se apreciaza ca a lucrat pentru spionajul maghiar cat timp a fost student in Romania. Detine o resedinta la Londra, iar numele a iesit la suprafata in public de abia in anul 2002, cand fiul sau a fost arestat la Constanta pentru detinere si consum de droguri, impreuna cu cativa tineri romani. Una dintre aceste mari afaceri a fost cea cu Bell Helicopters – S.U.A., in tandem cu Elbit System -Israel, care, daca s-ar fi materializat, ar fi adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul Romaniei. Afacerea nu s-a putut realiza din cauza opozitiei ministrului de Finante liberal de la acea data, Daniel Daianu. Mandler intervine si PNL ii retrage sprijinul politic ministrului Daianu, fortand inlocuirea sa cu alt candidat liberal, in data de 23.09.1998. In aceeasi zi, la stirile de la postul Antena 1, senatorul PNTCD Serban Sandulescu a declarat ca stia “de marti despre aceasta destituire, deoarece contractul cu Bell trebuie semnat si Decebal Traian Remes, noul ministru de finante, va semna acest contract”.

Fredy Robinson este evreu originar din Bacau, unde s-a nascut, in 1946. A emigrat in Israel,

transformandu-se in om de afaceri si beneficiind de comenzi din partea statului (prin bunavointa lui Ariel Sharon), fapt ce l-a ajutat sa se imbogateasca. Datorita inclusiv succesului sau in afacerile din Romania, in Israel a fost declarat Omul anului 2001″. Ofiter israelian in retragere,din cadrul fortelor speciale, este proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care sta in spatele afacerilor sale. A fost desemnat reprezentant al Statului Roman (al F.P.S.) in Israel pentru privatizarea intreprinderilor romanesti in favoarea capitalistilor evrei. Proprietar al Eurom Bank (fosta Banca Dacia Felix) si al mai multor cazinouri, printre care Cazinoul Vernescu si Cazinoul din Constanta (are deschis un cazinou si la Chisinau), a detinut si postul de televiziune Tele 7 ABC. In lucrarea “Francmasoneria si clasa politica” se afirma ca cedarea sediului Uniunii Scriitorilor din Romania, Casa Vernescu, catre afaceristi straini a intervenit dupa vizita in S.U.A. a lui Laurentiu Ulici (presedinte al Uniunii la vremea respectiva), la 19 octombrie 1993, cu prilejul sesiunii Supremului Consiliu, grad 33, de la Templul de Rit Scotian al Districtului Columbia, “cand avea sa se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din Romania. Oricum, dupa aceasta data, in Bucuresti cazinourile au aparut ca ciupercile dupa ploaie…”. Cele 8 cazionuri importante din Bucuresti au proprietari israelieni si sunt suspectate de spalare de bani. Asa cum se cunoaste, politia israeliana a fost sesizata si a demarat ancheta penala privind obtinerea de fonduri electorale frauduloase de catre Ariel Sharon, in cuantum de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operatiuni de spalare de bani. Principalii anchetati au fost cei doi fii ai acestuia, Omri si Ghilad Sharon. Mama acestora (Lili) era evreica originara din Romania, de la Brasov. Ghilad Sharon este, totodata, un cunoscut om de afaceri. Exista mai multe informatii, unele publicate si in presa, din care rezulta ca activitatile desfasurate in Romania ii aduc venituri considerabile, existand indicii serioase ca unele dintre fondurile ilicite folosite la scrutinul din 1999, precum si in campania de la inceputul anului 2002 a partidului Likud, provin din Romania. Afacerile din tara noastra ale fiului premierului Sharon s-au invartit in anturajul lui Fredy Robinson, fiind asociat cu unii dintre coactionarii fostei Banci Dacia Felix (EuromBank), precum Avital Benesch (presedinte al bancii), Fredy Robinson (proprietar principal al bancii) si Liviu Mandler (fost presedinte al bancii, asociat). Sorin Beraru, pe numele sau adevarat Shmuel Bergovici, s-a consacrat public in Romania prin mega-ecscrocheria CICO S.A.. Israelianul Sorin Beraru este unul dintre cei mai mari infractori evrei care au “operat” in tara noastra. Inculpat in mai multe dosare penale, in anul 2002 Beraru a incercat mituirea procurorilor romani cu suma de 600.000 de dolari. Acestia au organizat un flagrant, in urma caruia a fost arestat emisarul sau israelian. La interogatoriu, acesta a declarat ca o parte din bani trebuiau sa ajunga la Adrian Nastase, primul-ministru de la acea data. Dat in urmarire generala internationala, Beraru rezideaza in Israel, stat care nu face nici un efort pentru a-i identifica “ascunzatoarea” si a-l extrada in Romania. Mai mult, la vizita oficiala din 2001 in Israel a primului-ministru Adrian Nastase, la intalnirea oficiala cu oamenii de afaceri israelieni organizata de gazde, a fost prezent si inculpatul Beraru, pentru a-l certa pe premierul roman ca procurorii din Romania ii tulbura “ghesefturile”. Moshe Pesach, de asemenea cetatean israelian, este partenerul de afaceri in Romania al lui Sorin Beraru. Shimon Nahor este evreu originar din Galati, in momentul emigrarii in Israel purtand numele de Herscovici. Este cunoscut de catre Serviciile Speciale romane ca traficant israelian de arme, ce a actionat pe teritoriul Romaniei cu incepere din 1992 pana in 2001. La un moment dat, a fost viceamiral al armatei israeliene. Afacerile sale ilegale l-au adus in atentia Procuraturii romanesti, fiind arestat si inculpat in cadrul unui proces penal. Mituind judecatorii, avocata evreica a lui Nahor, Lidia Peter, a obtinut eliberarea acestuia (“judecarea in stare de libertate”). Shimon Nahor, odata eliberat, a incalcat interdictia de a parasi Romania, fugind peste granita, ascuns intr-un covor facut sul. Avocata Lidia Peter a fost arestata in Bulgaria si extradata in Romania. Sammy Ofer, cetatean israelian si britanic, evreu de origine romana, este reprezentant al familiei magnatilor israelieni Ofer, cunoscuti drept fratii Ofer (David, Sami si Iuli). Tatal fratilor Ofer a fost evreu originar din Romania, emigrand din orasul Constanta, unde avea numele de Josef Herscovici (acelasi nume de familie cu Shimon Nahor, Herscovici din Galati). Averea fratilor Ofer se ridica la 1,5 miliarde de dolari, plasata in afaceri. Dintre cei trei frati, David a fost seful unui Serviciu Secret israelian, Iuli a avut inclinatie spre functiile publice, detinand mult timp, desi israelian, si functia de consul al Romaniei la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj retras, de culise, s-a concentrat asupra afacerilor. El locuieste cu precadere la Londra, fie la resedinta sa, fie pe un yaht de lux. Fratii Ofer detin impreuna o banca israeliana de rangul doi, Bank Mizrahi. Afacerile din Romania au fost demarate in ultimii ani de catre octogenarul Sammy Ofer, iar in prezent sunt conduse de fiul sau, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietara, alaturi de familiile (evreiesti) Pritzker din S.U.A. si Wilhelmsen din Norvegia, a uneia dintre cele mai bine cotate agentii de turism din lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 miliarde de dolari, venituri inuale de 1,2 miliarde de dolari), ce ofera croaziere in toata lumea cu peste 50 de itinerarii si peste 140 de destinatii in Caraibe, Bermude, Bahamas, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc., etc.. Flota are 14 nave moderne de agrement, cu o capacitate de peste 24.000 de calatori. Cea mai importanta afacere: familia Ofer detine compania Zodiac Maritime Agendes, companie de transport naval comercial, cu vase de pana la 164.800 tdw. Aceasta companie administreaza si vasele altor firme evreiesti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd.. Navele sunt operate prin contracte de la cateva zile pana la cativa ani. In prezent, familia Ofer detine numeroase proprietati in Romania, care nu pot fi insa identificate cu usurinta, deoarece foloseste in preluarea intreprinderilor romanesti firme off-shore cu actionariat secret, create in paradisuri financiare, precum Cipru. Se banuieste prezenta sa masiva, desi invizibila, in proprietatile din orasul Constanta (mai ales in Port), unde presa nu poate scrie decat ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanta (proprietatea sa) a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat Marin Voicu. Eyal Ofer, impreuna cu Jay Pritzker, l-a mandatat in 1997 pe evreul Phillip Bloom sa le procure Hotelul Bucuresti. Afacerea a esuat intr-un scandal privind manipularea privatizarii. De multe ori, datorita pozitiei sale, Eyal Ofer este mandatat de oficialitati sa reprezinte Romania in fata forurilor internationale, astfel incat el cunoaste politica de culise a guvernului roman mai bine decat Serviciile Secrete romanesti. Dan Fischer, de cetatenie romana si israeliana, s-a numit si Francu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a facut remarcat prin implicarea sa in recuperarea creantelor Romaniei de la diverse state. Rolul lui Fischer se rezuma la a intermedia vanzarea acestor creante, pentru numai 40% din valoarea reala, catre una din Bancile Rotschild si la a-si incasa comisionul. Totodata, Fischer a intermediat obtinerea de credite, pentru Romania, de la alta banca evreiasca americana, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat in afaceri de fostul secretar de Stat de la Ministerul Finantelor, Ionut Costea, cumnatul lui Mircea Geoana. Legat de relatiile sale cu serviciul de spionaj romanesc, sunt semnificative acuzele aduse, in octombrie 2000, de fostul sef al Serviciului Roman de Informatii, Radu Timofte. Concret, fostul sef al Serviciului de Informatii Externe, Catalin Harnagea, ar fi cerut de la ofiterii din subordine dosarele a 19 personalitati politice, pentru a le discredita sau santaja. In acest context, atunci cand “un om de afaceri nu cotizeaza la Fischer sau la AVAB, i se face imediat dosar penal”, sustinea Radu Timofte, aratand si ca Harnagea se folosea de ofiterii acestui Serviciu in interes personal, pentru a raspunde anumitor comenzi politice, lucru valabil si astazi la Traian Basescu. Conform relatarilor lui Timofte, folosindu-se acest procedeu, Romania a recuperat 40 de milioane de dolari din Kuweit, insa banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, nici la S.I.E., ci au luat cai numai de Harnagea stiute. Surse

http://raportatacarearomanieideonu.wordpress.com/2014/01/26/basescu-tradator-de-neam-si-tara-cedeaza-romania-pentru-a-primi-bunavointa-israelului-2/ sihttp://2blackjack1.wordpress.com/romania/doi-ani-de-cand-israel-a-cumparat-romania/

/http://searchnewsglobal.wordpress.com/

 

Preot Mircea Bejenar, profesor, cercetator CNSAS:

Preambul spre un nou Gulag şi spre noi camere de tortură?

Despre proiectul de lege anti-legionar al Domnului Crin Antonescu

 Persecuţia creştinilor şi a Bisericii lui Hristos, în Romania contemporană, a fost declanşată de către statul secular (de inspiraţie funciar occidentală), cu o intensitate şi cu o furie nemaîntâlnite de la Diocleţian şi revoluţiile anticreştine franceză şi bolşevică. De fapt, statul secular modern, de pe tot cuprinsul lumii occidentale şi euroasiatice, a urmărit cu consecvenţă, «cu ură şi partinire», de pe poziţii ideologice totalitare (liberalism, fascism, nazism, comunism), diluarea şi eliminarea valorilor Tradiţiei creştine din viaţa socială cotidiană, politică, economică, culturală şi spirituală, având la îndemână întreg aparatul politic şi cel poliţienesc, de forţă şi represiune. 10 decembrie 1933. România democratică, liberală, prin guvernul naţional liberal, condus de I.Gh.Duca, emite primul decret persecutor antiromânesc, anticreştin, antidemocratic şi antilegionar. Tandemul Carol al II-lea – I.Gh.Duca scotea în afara legii Garda de Fier, expresia politică a Mişcarii Legionare, care fusese întemeiată, în 1930, de Corneliu Codreanu, ca “un gard împotriva expansiunii comunismului”. In urma acestui act antidemocratic şi anticreştin se declanşează cea dintai persecuţie a statului în România contemporană, încât “recolta durerii” strânsă de către autorităţi a totalizat arestări, bătăi crunte, anchete bestiale şi asasinate asupra studenţimii creştine (despre care Mircea Eliade mărturisea că a fost «prima generaţie din istoria modernă care a luat în serios creştinismul»), adică 18.000 de arestări, 18.000 de de case răvăşite şi însângerate de bocancii poliţiştilor, 300 de bolnavi în închisori, 16 morţi, 3 înmormântaţi de vii sub pământ. DEŞI REGELE CAROL AL II-lea, I. GH. DUCA ŞI AUTORITĂŢILE POLIŢIENEŞTI ERAU CREŞTINI BOTEZAŢI DIN COPILĂRIE! Prinţul Mihail Sturza, diplomat de carieră, fost ministru de externe al României în timpul scurtei semi-guvarnări legionare, depune următoarea mărturie despre persecuţia liberală declanşată odată cu 10 decembrie 1933: «Mişcarea reprezenta în România cea mai puternică, cea mai ireductibilă, dacă nu singura opoziţie împotriva politicei celor cari se hotărâseră să introducă în jocul rivalităţilor europene banda de criminali din Kremlin, ca tovarăşi de luptă. Au fost punctele culminante ale acestei politici cari au determinat şi punctele culminante ale persecuţiilor împotriva Legiunii. Această observaţie nu a lipsit a se adeveri şi cu prilejul luării portofoliului Afacerilor Externe de către Titulescu, în 1933. Prezenţa sa la acest departament coincidea cu începerea febrilei activităţi a lui Barthou şi cu scrisoarea lui Roosewelt către Kalinin, din 10 octombrie 1933, prin care îi propunea reluarea relaţiunilor diplomatice între cele două ţări. Această numire a determinat cursul politicii noastre externe, care a condus la predarea fără luptă a Basarabiei; un fapt prevăzut, pregătit şi admis – după cum se va vedea – chiar din primul moment de către noul nostru ministru de externe. Furtuna se dezlănţuise asupra Legiunii chiar sub scurtele guverne Maniu, Mironescu, Vaida, sub direcţia lui Armand Călinescu, viitor asasin al Căpitanului. Dar nici una din perioadele de persecuţie suferite de Mişcare până atunci nu întrecuse în sălbăticie pe aceea din toamna anului 1933, în primele săptămâni ale Guvernului Duca. Mult mai sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvern liberal, în 1924 contra mişcării naţionaliste… Intr-o vizită la Paris, unde fusese pentru a primi investitura acelor cercuri, fără aprobarea cărora , de la ocuparea tronului de catre Carol al II-lea, nu se putea obţine mult în viaţa noastră politică, Ion Duca, viitorul prim ministru, făgăduise că una din primele măsuri, în cazul că i se va permite de a lua puterea, va fi punerea Gărzii de Fier în afara legii. Duca însă întârzia cu executarea făgăduinţei sale. Şovăielile şi neliniştea lui mi-au fost povestite de Dl. Miroslav Arczievski, ministrul Poloniei la Bucureşti şi de Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră o lungă conversaţie cu Primul Ministru în zilele precedente omorârii lui: «Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac – le-a spus Duca. Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac împotriva acestor tineri, impotriva tineretului ţării. Am grele presimţiri… Este Titulescu! M-a ameninţat cu demisia lui, dacă nu lichidăm Garda şi cu prăbuşirea întregii construcţii a politicei noastre externe. Nu putem să ramânem fără aliaţi» (Mihail Sturza, România şi sfârşitul Europei, Editura Dacia, 1966, p. 44-46)26 februarie 1937. Consiliul de Miniştri al României democratice desfiinţează antidemocratic, antiuman şi anticreştin cantinele studenţeşti din toate centrele universitare.

2 Martie 1937. Guvernul naţional liberal, prezidat de Gh .Tătărascu, hotărăşte închiderea tuturor universităţilor din România.
Însă vârful persecuţiilor este atins în timpul dictaturii carliste, când, începând cu 17 aprilie 1938, este arestat abuziv, şi apoi judecat şi condamnat pe nedrept, Corneliu Codreanu, şeful Mişcării Legionare, concomitent cu sutele şi miile de arestări, calomnii, insulte, fabricarea de documente, judecări şi condamnări false, asasinate, inclusiv printre elevii de liceu. Sunt arestate şi închise şi mari personalităţi intelectuale ale ţării şi ale Legiunii, în frunte cu Nae Ionescu şi Mircea Eliade. De asemenea, la 23 mai 1938, are loc la Consiliul de Război procesul lui Corneliu Codreanu, sub presiunea crescândă a tandemului asasin Carol al II-lea – Armand Călinescu, unde Codreanu este împiedicat să se apere, fiind condamnat la 10 ani munca silnică, pentru ca mai târziu să-i fie înscenată asasinarea, de către Armand Calinescu, în noaptea Sfântului Andrei, de către bandele guvernamentale. Dar decretele persecutoare ale dictaturii se înmulţesc, căci la 1 februarie 1939 intră în vigoare legea lui A. Calinescu, privitoare la pierderea naţionalităţii române, lege vădit antilegionară, îndreptată împotriva celor refugiaţi în străinatate în urma prigoanei guvernamentale. Prigoana ia proporţii de coşmar, odată cu asasinatele în rândul căpeteniilor legionare: prof. Vasile Cristescu este împuşcat în frunte de către evreul Otto Reiner, Victor Dragomirescu, Nicoleta Nicolescu şi grupul Nadoleanu sunt arşi de vii în crematoriu, în prezenţa lui Armand Călinescu.
In lungul război al Statului român democratic cu studenţimea şi intelectualitatea creştină, fii şi fiice ale Bisericii strămoşeşti, PRIGOANA, PERSECUŢIA au fost educaţia, darul şi răsplata pe care guvernanţii României, botezaţi în credinţa ortodoxă, le-au administrat neîntrerupt pe parcursul perioadei interbelice, pentru a sătura setea de sânge tânăr a nelegiuitului şi sceleratului rege Carol al II-lea, cu atât mai mult, cu cât această sete nu s-a putut potoli până nu l-a «răzbunat» pe prietenul – asasin A.Călinescu, oferindu-i acestuia drept praznic pentru iertarea sutelor de asasinate, din rândurile tineretului creştin, un potir plin cu sângele jetfit a 252 de tineri legionari, vărsat cu crudă «evlavie» pe întregul cuprins al Ţării Româneşti. Revoluţia legionară din 3-6 septembrie 1940, condusă nevăzut de către Sfântul Arhanghel Mihail, dar şi de jertfa şi rugăciunile sfinţilor martiri, însă organizată biruitor de către Horia Sima (şeful Mişcării Legionare), a dus la alungarea regelui asasin şi trădător de ţară, precum şi la proclamarea Statului naţional legionar, deopotrivă cu instalarea guvernării Antonescu – Sima, pentru o perioadă se aproape 5 luni. Lovitura de stat a generalului Antonescu, din 23 ianuarie 1941, pregătita cu ajutorul lui Hitler, a aruncat Mişcarea într-o nouă prigoană (in lagărele germane şi în inchisorile antonesciene), care a durat până la venirea fatidicului 23 august 1944, când legionarii încarceraţi în inchisori au fost predaţi pe mai departe noilor autorităţi ocupante sovietice, pe de o parte, iar pe de altă parte, cei aflaţi in libertate, s-au organizat într-o lungă luptă de rezistenţă anticomunistă. Instalarea deplină a ocupaţiei comunisto- sovietice în România, începând cu 30 decembrie 1947, a condus la arestările în masă ale populaţiei româneşti anticomuniste, arestări al căror apogeu a fost în noaptea de 14/ 15 mai 1948. Majoritatea celor arestaţi şi aruncaţi în cea mai lungă persecuţie a României moderne, era formată de tineretul Mişcării Legionare, care au înţeles să-şi asume această imensă jertfă pentru Hristos, Biserică şi mântuirea Neamului.
Dar după 1989, într-o Românie liberă şi democratică, pentru care s-a jertfit şi tineretul legionar vreme de decenii, s-a poruncit de către toate guvernele ţării, neîntrerupt, să se aştearna o mare conspiraţie a tăcerii, a diversiunii, a minciunii, a calomniei, a diabolizării, profanării. Numai supravietuitorii marii persecuţii comuniste, oameni de o rară şi uriaşă nobleţe, încărcaţi şi împodobiţi cu mari daruri duhovniceşti de sfinţenie, aflaţi la apusul vieţii pământeşti, au propovăduit necontenit, cu putere dumnezeiască, ADEVĂRUL DESPRE MARTIRII ROMÂNI ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ, iar o parte a tineretului acestei ţări, dimpreună cu creştinii trăitori ai tuturor Bisericilor naţionale, au avut urechi de auzit şi inimă de împlinit acest adevăr. Chiar şi cei care ar fi putut să spună adevărul şi să facă lumină pentru fraţii lor de suferinţă din gulagurile comuniste, membri marcanţi ai partidelor istorice (naţional liberal şi naţional ţărănesc), care chiar au fost la conducerea României în perioada postcomunistă, au preferat să tacă laş, să le fie frică pentru viaţa trecătoare a acestei lumi, să se alieze, în promovarea minciunii, cu criptocomuniştii şi urmaşii lor socialişti de astăzi, adică cu cei care i-au persecutat, cu fariseii, cu ateii democraşi şi anticreştinii guvernanţi ai acestei ţări creştine.
De aceea, nu întâmplător, naţional-liberalul George Crin Laurenţiu Antonescu, profesor de istorie, şef de partid şi preşedinte al Senatului României, creştin botezat (care nu ştie ori nu vrea să ştie adevărul despre cea mai sfântă pagină de istorie românească contemporană, aceea despre «IISUS A FOST CU NOI IN CELULĂ», aceea despre strigătele şi liturghiile schingiuiţilor ajunse sfântă ofrandă la Tronul Mielului Celui Injunghiat de la întemeierea lumii, aceea despre compasiunea şi necontenita purtare de grijă a Maicii Domnului faţă de copiii ei din România întemniţată, … şi despre ziua mâniei Domnului, a Infricoşatei Judecăţi), care doreşte cu orice preţ să ajungă preşedinte al României, nu mai face nici un secret din crezul său necreştin (nu-i iubeşte pe martiri şi mormintele lor sfinte), înscriindu-se, firesc, pe linia tradiţiei liberale persecutoare faţă de tineretul creştin (simpatizant al martirilor şi al demnităţii creştine şi naţionale) şi faţă de puţinii supravieţuitori legionari, octogenari şi nonagenari, dăruiţi de Dumnezeu cu zile îndelungate şi luminoase «pentru credinţă şi mântuire». D-l profesor de istorie George Crin. L. Antonescu, ca şi politicianul Crin G. L. Antonescu, nu doreşte să rămână în istoria României alături de marii profesori şi martiri Gheorghe Brătianu, Vasile Christescu, P.
P Panaitescu, Gheorghe Manu, ori de marele Iuliu Maniu, ori de liberalii lui înaintaşi, care au murit în carcerile comuniste “datorită” umanismului socialist şi «prieteniei» de care au dat dovadă coreligionarii noului său patron spiritual Ion Iliescu, şi nici alături de memoria sfinţitoare în veac şi peste veac, a lui Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea şi a tuturor celor dimpreună cu aceştia. Dar cel mai nefericit lucru care i se poate întâmpla Domniei Sale, este acela ca să nu se afle în sânul avraamic al sfinţilor părinţi şi martiri, «prieteni ai Mei – spune Hristos Domnul», ai acestui neam creştin atât de prigonit, adică să nu se afle în raiul rugăciunilor sfinţilor Valeriu Gafencu, Constantin Oprişan, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Ianulide, Traian Trifan, Gheorghe Jimboiu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, preot Ilie Lăcătuşu, preot Constantin Voicescu, preot Liviu Brânzaş, arhim. Arsenie Papacioc, arhim. Justin Pârvu, arhim. Sofian Boghiu, arhim. Cleopa Ilie, ierom. Adrian Făgeţeanu şi a multor altora, atât de iubiţi de tineri şi de popor, dar şi atât de grabnic vindecători de frică, laşitate, miciună şi de toate rănile sufleteşti şi trupeşti. VINDECĂTORI, DOAR DACĂ II IUBIM.
Nu în ultimul rând ar trebui să ia aminte D-l Crin Antonescu, creştin botezat, că în învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe despre conducerea popoarelor se află scris urmatoarele: «Din momentul Inălţării şi aşezării la dreapta Măririi (a lui Iisus), un nou regim s-a instaurat la conducerea lumii, ca să zicem aşa. Este investită cu toată autoritatea şi puterea o nouă metodă de tratare a oamenilor: stă la dreapta, aşadar la loc chiar mai de cinste – doar pentru că este voia Atotputerniciei divine – duioşia iubitoare, care pătrunde înăuntrul sufletelor, pentru ca să le câştige prin dragoste (Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, Mt. 28,18). De aceea poate Iisus să trimită acum pe apostoli să înveţe şi să boteze toate popoarele lumii. Are autoritatea să o facă şi le va da şi puterea. Ameţitor este acest fapt!» Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că «sfinţii vor judeca lumea», şi că «sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi focul nu se va atinge de ele», dar şi că «cine vrea să fie cel dintâi, să fie slujtorul tuturor» (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 372-373). Aşadar, regimul instituit de Hristos, avându-i alături pe prietenii lui în stare de jertfă, pentru conducerea popoarelor lui, dimpreună cu noua metodă de tratare a oamenilor este DRAGOSTEA JERTFELNICĂ, MARTIRICĂ, adică să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău («mai mare dragoste, decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău, nu este»). Invăţătura lui Corneliu Codreanu s-a identificat cu această învăţătură evanghelică, iar românii care l-au urmat au pus-o în practică până la sacrificiul suprem, cu zecile de mii, în răspărul tuturor decretelor persecutoare. Proiectul de lege persecutor al D-lui Crin G. L. Antonescu, dacă va fi votat, se va înscrie în seria actelor antidemocratice şi anticreştine, va declanşa un război cu istoria şi cu memoria sfinţilor martiri, dar se va bucura de marea onoare de a fi în buna tradiţie marxist-leninistă, stalinistă, hitleristă, ceauşistă şi iliesciană, instituind cadrul pentru declanşarea unei noi prigoane. Va fi un un PREAMBUL SPRE UN NOU GULAG, de astă dată liberal-socialist globalist, un preambul şi spre noi şi mai sofisticate camere de tortură! Slavă Dumnezeului părinţilor şi martirilor noştri pentru toate!
Pentru întărirea celor de mai sus, despre existenţa martirilor în timpul persecuţiilor politice din partea statului român, redăm mai departe mărturia P. C. arhim. Justin Pârvu, mărturia Bisericii Ortodoxe Române şi mărturia Sfântului Munte Athos.
Mărturia părintelui Justin Pârvu: «Noi vorbim despre trecutul comunismului, dar el nu este deloc neprezent! Acum putem spune că Europa este o a doua Moscovă sau o Europă rusificată, pentru că toate concepţiile de gândire ale generaţiilor din 1917 şi până în prezent sunt mereu în această stare de duh, a unui socialism cu rădăcina într-un comunism sovietic!… Apoi toţi tinerii care s-au jertfit în perioada carlistă, la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava,… au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflacăraţi de detaliul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea Neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea lui. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor, care au venit înspre Aiud să-i slăveasca pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii.
Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jerfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într-un moment în care, în 1944, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, iar Occidentul era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice ghiare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până si organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret. In 1948 a fost cel mai mare val de arestări.
Comunismul, asupra poporului român, a fost ca o fiară sălbatică ce se introduce într-o turmă de oi şi sfâşie în toate părţile, distruge şi consumă şi pierde! Cea mai neagră perioadă!» (Cuvintele înţeleptului, Editura Babel, Bacău, 2011, p. 53-58) revista Atitudini, nr.
3, 2008, p. 24-27)«Vina este a diavolului împotriva lui Iisus! Şi cât se poate răzbuna, se răzbună prin slugile Domnului, ca şi la ora asta, nimic nu-i supără pe toţi duşmanii noştri şi ai neamului nostru, mai mult decât Mişcarea Legionară! Noi trăim prin această Mişcare. Dar orice s-ar întâmpla, niciodată nu vom avea altă soartă decât a celor care trebuie sa fie maltrataţi şi persecutaţi! Că toate conflictele acestea economice, financiare, nu sunt altceva decât consecinţa stăruinţei poporului nostru în credinţa faţă de Mişcarea Legionară! Cam ăsta-i contextul pe care-l trăim noi, nu ne putem aştepta la nimic, decât la prigoană…” (Cuvintele înţeleptului). “Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor… Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri. Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel sfânt. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre părintele Ilie Lăcătuşu ce putem spune? Este sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut – este în prezent şi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândurile tineretului lor. Duc lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimic, toţi se protejează. De asta poporul nu-i iubeşte!
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – «promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?»… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat că tulbură naţia…» «Pentru că a vorbi despre Codreanu, aproape am putea spune că este peste logica umană! Aşa cum vorbim despre arhangheli şi ingeri, şi rămân o sumedenie de lucruri neclare şi goluri chiar şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa şi aici, rămân goluri care nu vor putea fi completate niciodată! Pentru că emoţiile şi cutremurul şi eforturile pe care le-au depus ei, momentul când au fost ucişi, nu le putem compara cu nimic! (revista Atitudini, nr ;8, 2008,p.24-27)
Despre mărturia Bisericii Ortodoxe Române:«Recent, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti, a apărut cartea „Martirii pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”. Este o carte-document, cu mărturii despre 240 martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste. Dintre ei, 207 martiri ortodocşi (96 cu biografii întocmite), 30 martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici. În paginile ce urmează, vă recomandăm să citiţi binecuvântarea Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul României, pentru acest volum. ”După redobândirea libertăţii de către poporul român, în decembrie 1989, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dorind să înlăture consecinţele unor nedreptăţi şi suferinţe din perioada comunistă, a adoptat o seamă de hotărâri prin care au fost reabilitaţi acei ierarhi, preoţi şi credincioşi care au suferit din cauza convingerilor religioase şi a impactului pozitiv pe care îl aveau acestea asupra vieţii spirituale, culturale şi sociale a credincioşilor. Pe acelaşi temei, martirii credinţei şi eroiii neamului, „din toate timpurile şi din toate locurile”, sunt pomeniţi permanent la slujbele bisericeşti de peste an prin formule consacrate, fiindu-le, totodată, dedicată şi o zi specială, „Înălţarea Domnului”, trecută în calendarul bisericesc ca „Zi a Eroilor”. Această cinstire adusă martirilor şi mărturisitorilor credinţei creştine se reflectă şi în faptul că multe biserici ridicate după 1990 au fost închinate „Sfinţilor Români”, „Eroilor Neamului” sau „Eroilor Martiri”. Presa scrisă şi audiovizuală, precum şi editurile bisericeşti şi laice, au evocat frecvent, în ultimii 17 ani, şi au publicat, atât scrieri memoriale ale unor clerici şi mireni care au suferit prigoane şi deportări, cât şi cărţi, studii şi articole care prezintă pătimirile Bisericii şi ale slujitorilor ei în anii regimului totalitar comunist şi ateu. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a salutat cu multă bucurie iniţiativa Fundaţiei „ST. GERHARD’S WERK E.V” din Stuttgart, Germania, de a se elabora o lucrare cu caracter ecumenic, consacrată creştinilor care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Hristos, în perioada regimului comunist din România. În condiţiile în care ţara noastră urma să devină membră a Uniunii Europene, pentru redactarea unui asemenea volum s-a plecat de la ideea contribuţiei româneşti la completarea unor opere similare apărute deja în diferite ţări ale Europei, în scopul de a sublinia, şi din această perspectivă, valorile creştine ale civilizaţiei europene, ca temelie şi liant pentru comunitatea europeană aflată în curs de edificare.
Apreciind, aşadar, acest valoros proiect editorial, Sfântul Sinod a hotărât constituirea unui comitet de coordonare, format din ierarhi, profesori şi cercetători, reprezentanţi ai Bisericilor istorice din România, care, după mai multe întruniri de lucru, au stabilit criteriile de selectare a mărturisitorilor credinţei creştine, în perspectiva includerii lor în rândul martirilor secolului XX, precum şi metodele de lucru şi cooperare între ostenitori, în vederea elaborării lucrării.
După un remarcabil efort colectiv, desfăşurat pe o perioadă de trei ani, volumul „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada comunistă” şi-a îmbrăcat haina roadelor, în care va fi oferit publicului larg, constituind, neîndoielnic, o mărturie însemnată despre ceea ce a însemnat puterea de jertfă creştină în România, într-un răstimp în care s-a urmărit îndepărtarea, pe orice căi şi cu orice mijloace, a Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele şi din viaţa oamenilor. „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni… Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis… în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” – ne-a lăsat îndemn testamentar Mântuitorul (Ioan 15, 20-21); 16, 33). Deci, prin jertfele fiilor creştinătăţii româneşti, Însuşi Hristos a biruit puterile necredinţei şi ale întunericului!
Ca o îndatorire de conştiinţă al începutului celui de-al treilea mileniu creştin, lucrarea de faţă constituie, pe de o parte, o etapă firească şi necesară a unui efort de cunoaştere şi de asumare a trecutului, pe de altă parte, o datorie morală faţă de cei care s-au jertfit pentru credinţă şi cărora li se aduce, în acest mod, prinos de recunoştinţă şi un pios omagiu.
Cu aceste alese gânduri şi simţăminte binecuvântăm apariţia lucrării „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, ca şi strădaniile celor care au contribuit, într-un fel sau altul, la alcătuirea şi tipărirea ei şi dorim ca ea să-şi împlinească menirea, păstrând vie mărturia de credinţă şi jertfă a celor care, prin pilda vieţii lor în Hristos, au făcut-o posibilă şi i-au dat virtutea perenităţii. Veşnică să fie pomenirea lor!”† TEOCTIST, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Material documentar preluat de pe site-ul basilica.ro)
Scrisoarea mănăstirii Grigoriu despre primirea sfintelor moaşte de la Aiud
Părinţii atoniţi se închină cu evlavie la mărturisitorii români din temniţele comuniste.
Evlavia creştinilor din Grecia faţă de mărturisitorii din lagărul comunist a sporit mult în ultimii zece ani, în primul rând datorită traducerii cărţilor ce istorisesc pătimirile acestora.
De pildă, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi contemporani în spaţiul grecesc. I s-a închinat o biserică măreaţă în Veria, iar părticele din moaştele sale se găsesc astăzi în mai multe mănăstiri şi mitropolii ale binecredinciosului popor elen şi sunt închinate cu multă evlavie. Evlavia poporului sporeşte şi odată cu minunile săvârşite de aceşti sfinţi.
Printre mărturisitorii creştini cunoscuţi în Grecia se află şi cei care au suferit pentru Hristos în temniţele comuniste din România.
Traducerea cărţii lui Ioan Ianolide „Întoarcerea la Hristos” (Ed. Christiana, 2008) în limba greacă (Ed. Orthodoxos Kypseli, 2009) a avut, cu siguranţă, un rol esenţial în răspândirea cultului noilor mucenici români. Credincioşii ortodocşi greci doresc să cunoască mai bine viaţa acestor adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos şi, prin cinstirea lor, să afle ajutor şi mijlocire în rugăciunile lor către Domnul.
Publicăm în cele ce urmează scrisoarea trimisă de Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, una din cele mai mari mănăstiri ale Sfântului Munte, către Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, ca mulţumire pentru că părintele Augustin, duhovnicul acestui schit, a răspuns cu multă dragoste la rugămintea lor, trimiţându-le din moaştele celor care au mărturisit şi murit la Aiud pentru ca să se proslăvească numele Domnului nostru Iisus Hristos. Trebuie spus că Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu, fost profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie din Atena, este unul din cei mai cunoscuţi şi iubiţi părinţi duhovniceşti şi teologi din lumea greacă.
Iată că trupurile mărturisitorilor din temniţe, aruncate de comunişti la groapa comună, sunt astăzi împărţite spre cinstire şi închinare în întreaga Biserică a lui Hristos! Să nu uităm faptul că pe moaştele mucenicilor s-au zidit dintotdeauna altarele pe care se săvârşesc Sfintele Liturghii.
Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie – Sfântul Munte Athos, Nr. 249 / 8 august 2009Către Preacuviosul Părinte Augustin, duhovnic al Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, România
Preacuvioase Părinte Augustin, vă îmbrăţişăm frăţeşte în Domnul. Prin prezenta noastră epistolă monahală, ne exprimăm faţă de sfinţia voastră şi de obştea pe care o îndrumaţi caldele noastre mulţumiri pentru răspunsul prompt pe care ni l-aţi dat în 24 martie 2009, prin trimiterea pentru mănăstirea noastră a mai multor bucăţi de Sfinte Moaşte ale creştinilor noi mucenici, care s-au jertfit pentru credinţa noastră ortodoxă la mijlocul secolului al XX-lea, în perioada stăpânirii comuniste. Sfintele moaşte, însoţite de doi preoţi români, au ajuns cu multă evlavie în sfânta noastră mănăstire. Toţi cei 75 de părinţi ai obştii le-au întâmpinat la intrarea în mănăstire, cu multă bucurie şi cu emoţie. După aceea, monahii cu praporii, cu sfânta cruce şi cu sfânta evanghelie ţinută în mâini de un preot, au alcătuit o procesiune care a intrat în mănăstire, cântând imnul „Cuvine-se cu adevărat”. Concomitent cu aceasta, un diacon a cădit într-una Sfintele Moaşte. Înăuntrul bisericii mari a sfintei mănăstiri s-a cântat slujba specifică (Te Deum) şi a urmat închinarea tuturor la sfintele moaşte. Apoi, din partea preacuviosului stareţ al mănăstirii, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, au fost rostite cuvinte de mulţumire către Dumnezeu, care a arătat în aceste vremuri de pe urmă Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe. Mărturii autentice despre chinurile îndurate de noii-mucenici români ai secolului al XX-lea sunt descrise într-un mod elocvent în cartea fericitului întru pomenire mărturisitor Ioan Ianolide, apărută de curând şi în limba greacă nouă. Odată cu citirea acestor întâmplări cutremurătoare, suntem convinşi pe deplin că Domnul Dumnezeu e viu şi prezent, şi Biserica Lui este astăzi născătoare de sfinţi şi maică a sfinţilor mucenici. Părţi din aceste sfinte moaşte vor fi date şi Bisericilor misionare din state ale Africii Centrale (Congo, Burundi şi Rwanda), unde sfânta noastră mănăstire are centre misionare, pentru întărirea duhovnicească a fraţilor noştri care se ostenesc acolo.
Vă mulţumim, Preacuvioase, pentru această binecuvântare dumnezeiască pe care aţi oferit-o mănăstirii noastre, şi fie ca pentru rugăciunile sfinţilor noi-mucenici, să ne continuăm calea noastră monahală şi să ne învrednicim bucuriei veşnice, împreună cu toţi sfinţii cei întâi-născuţi în ceruri.
Cu iubire frăţească în Hristos, cu dragoste şi cu multe mulţumiri, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos (fiind bolnav, în locul egumenului a iscălit Părintele Panaret), împreună cu toţi fraţii mei în Hristos(Preluat din Revista „Familia ortodoxă”, nr. 9/2009, pp. 58-59)

Preot Mircea Bejenar, profesor, cercetator CNSAS

 

/bucovinaprofunda blog/

 

PE CINE AU OMORÂT – articol de Gheorghe Racoveanu din 1958

articol de Gheorghe Racoveanu din 1958

PE CINE AU OMORÂT

Caiafa arhiereul: “expedit, unum hominem mori pro populo”

În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi sã-i spunã “Hristos a înviat!”,  marele  arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme a rostit sentinţa: “mai bine sã moarã unul pentru popor, decât sã se prãpãdeascã  poporul  din  cauza  unuia”.  Cine  era  de  data  aceasta  cel  pe  care marele preot îl socotea vrednic de moarte “pentru popor”? Era vreun duşman al aşezãrilor creştine ale poporului român? Era vreun predicator de învãţãturã potrivnicã adevãrului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tânãr, plin de râvna şi puterea de a face din ţara româneascã o ţarã “temãtoare de Dumnezeu”, şi din neamul românesc un neam încrezãtor în învierea fãgãduitã de Hristos neamurilor care se vor fi dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era “unum hominem” pe care “arhiereul anului aceluia” îl osândea la moarte. Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român care, în cântecele speranţei lui, îl îmbrãcase pe tânãrul “cãpitan” în “suman de viorea”? Erau, oare, ţãranii români care, în februarie 1937, îmbrãcaţi în haine de Paşti şi în mâini purtând fãclii, alergaserã sã îngenuncheze în faţa sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin,  cãzuţi  luptând  pentru  Hrisots  şi  Legiune?  Era,  oare,  poporul  care  – trecând  peste  toate  ademenirile,  peste  toate  ameninţãrile,  peste toatã  teroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile judecãtorilor nedrepţi – ridicase pe scut pe acest tânãr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul universitãţilor; ori elevii şcolilor de pe cuprinsul ţãrii româneşti? Ori erau cãlugãrii mãnãstirilor? Ori preoţii bisericilor? Nu. “Poporul” care se simţea ameninţat şi în numele cãruia vorbea,  în ziua de Paşti a anului 1938,  marele preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. “Poporul” pentru salvarea cãruia trebuia  sã  moarã  “unul”  putea  fi  aflat  în  tagma  arhiereilor  necredincioşi, arghirofili,  trândavi,  pãcãtoşi, cu dosare compromiţãtoare în “cassa de fier” a partidelor politice; putea fi aflat în lumea pãpuşarilor politici care ruinaserã ţara întregitã; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanţele; “poporul” arhiereului din  acel an de blestem putea fi identificat în venitura  galiţianã şi greco-armeneascã. Patronul acestui “popor” se întâmpla sã fie însuşi regele ţãrii –  rege  imoral,  deşuchiat,  prãdãtor  al  avutului  public,  apãrãtor  al  intereselor evreieşti în ţara de la gurile Dunãrii. Acesta era “poporul” pentru care trebuia sã moarã Corneliu Codreanu. Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de cãtre arhiereu, cãrturarul Nicolae Iorga arãtase şi chipul în care trebuia sãvârşit omorul. În februarie 1937, într-una  din  secţiunile  Senatului,  înconjurat  fiind  de  miniştri  şi  de  senatori guvernamentali, cãrturarul recomandase metoda aflatã de el de la un vânãtor canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti din Odessa revoluţiei bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: sã ţinteşti între ochi pe cel care conduce. Şi totul ia sfârşit… Mişelia  cu  orgoliul  s-au  întâmpinat.  Ura  cu  demenţa  s-au  sãrutat.  Au uneltit sfat şi au hotãrât. L-au închis. L-au osândit hoţeşte. Apoi l-au omorât. Noaptea, tâlhãreşte. Relatarea oficialã vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura… Vestea omorârii “omului” i-a înmãrmurit pe români. Poporul de plugar l-a plâns, în cuviinţã şi tãcere, pe Corneliu Codreanul, nãdejdea lui. În localuri de petrecere, lãutarii şi-au atârnat viorile în cuiu şi au plecat. Universitãţile, în care el readusese pe Hristos, s-au îmbrãcat în doliu. Monstruozitatea era atât de mare, încât multã lume nu i-a dat crezare – se legãnau pe aripa speranţei cã e vorba numai de o “minciunã de stat”. Dar  mai  era  o  “lume”  care  ştia  bine  cã  “omul”  era  mort.  “Poporul” arhiereului Miron Cristea era mulţumit – înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rãu.  Poporul  acesta  –  numai  el  –  a  sãrbãtorit,  cu  ritualul  cuvenit,  moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi dispoziţii sã se facã rugãciuni polihronice pentru regele asasin. Cãrturarul a tipãrit, drept adevãr, într-unul din volumele lui, relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub escortã). Pentru istorie. Cãci o mânã mânjeşte pe alta şi amândouã faţa… Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putu auzi şi am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui ucigaşii, hoţii, neînţelegãtorii şi ucenicii lui. Ticãloşia celor care, într-un fel sau altul, au fost pãrtaşi la crimã, a fost datã în vileag prin uluitoarele mãrturisiri fãcute în 1940 de cei ce au executat porunca. Exagerãrile ucenicilor – câte vor fi fiind – îşi aflã explicaţia în marea lor evlavie faţã de dreptul omorât hoţeşte. Neînţelegãtorii de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de a transplanta la noi revoluţia lui Adolf Hitler ori a lui  Benito  Mussolini…  La  20  de  ani  de  la  consumarea  abominabilei  crime, ajutaţi de sfatul pe care ni la-u dat bogatele întâmplãri ale acestui interval de timp,  putem judeca drept  şi  mãrturisi  fãrã  teamã  de pãcat ce s-a pierdut  prin retezarea vieţii acestui bãrbat care nu împlinise încã vârsta de 40 de ani. În încercarea de apreciere a oamenilor se comite de obicei o greşealã fundamentalã: se cautã la ei tocmai ce nu le este esenţial. Se preţuiesc arhierei pentru  abilitatea  lor  politicã;  diplomaţi,  pentru  elocinţa  lor;  comandanţi  de armate, pentru credinţa lor în Dumnezeu; regi, pentru inteligenţa lor sclipitoare; cãlugãri, pentru frumuseţea glasului; oameni politici, pentru vasta lor culturã. Se-nţelege cã în asemenea cazuri, unitatea de mãsurã nefiind proprie, judecãţile sunt false. Cãci arhiereul se distinge prin tãria credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin înţelepciune; cãlugãrul, prin adâncimea evlaviei; bãrbatul de stat, prin simţul lui pentru real. Prin ce se distingea Corneliu Codreanu, întemeietor de şcoalã spiritualã şi de mişcare politicã, totodatã? Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie despre noutatea ideii ce stã la baza mişcãrii lui – rãul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevãrat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaşte  doctrina  creştinã,  nu existã aici nici o noutate.  Nu în  domeniul ideilor stau mãreţia şi podoaba acestui om neobişnuit. Ci altundeva. Dupã secole de despãrţire şi de luptã între fraţi, o generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, sã facã unirea Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani dupã acest însemnat pas, sfârşitul primului rãzboi mondial adusese împlinirea visului atâtor generaţii de români patrioţi – poeţi, scriitori, ziarişti, cãrturari, oameni politici, soldaţi.  Transilvania,  Basarabia,  Bucovina  fãceau cu  Regatul vechi un  singur trup. Ţara se mãrise, bogãţiile se adãugaserã, puterile spirituale sporiserã. Dar în ţarã sporitã  lucrurile  mergeau prost.  Corupţia,  jaful,  înstrãinarea  îşi dãduserã aici mâna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregãtire? Nu. Naţia românã dãduse avocaţi strãluciţi, medici celebri, cãrturari, gânditori, oameni de ştiinţã, tehnicieni,  poeţi,  scriitori,  mari  gazetari.  Existau  în  ţarã  partide  politice  cu programe  seducãtoare  şi  pãpuşari  politic  abili.  Nu de astfel  de lipsuri  suferea naţia.  Naţia  suferea  de  lipsã  de  cinste.  Ce-i  trebuia  ei  nu  erau  frumoasele programe politice (aplicate de suflet de tâlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de un mare EDUCATOR. Şi pe acest educator ea îl dãduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu. Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştinã;     nu     era     dascãl     de     pedagogie.     Ci     era     ÎNVÃŢÃTORUL, ORGANIZATORUL, CÃLÃUZITORUL. El învãţa, organiza, conducea. Marele nostru  Eminescu  n-a  avut  numai  intuiţii  geniale,  ci  şi  darul  de  a  formula pregnant adevãruri din care ne hrãnim noi astãzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fãrã îndoialã, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea zgura ticãloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregãtea sufletele spre fapta eroicã, spre  totala  jertfire  de  sine.  În  aceastã  putere,  în  acest  dar  excepţional  stã valoarea  lui.  Aici,  extraordinarul  lui  prestigiu.  Corneliu  Codreanu  n-a  izbutit numai sã punã pe picioare – în pofida tuturor adversitãţilor inimaginabile – o mişcare  de  mari  proporţii.  Corneliu  Codreanu  a  transformat  oameni:  le-a îmbrãcat sufletul în hainã de nuntã. Într-o ţarã şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul erau la ele acasã, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stãtãtoare, a fãcut din corectitudine şi din cinste sufleteascã condiţia primordialã a vieţuirii împreunã, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptãtorilor lui. Iarã cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iatã de ce neamul românilor  vedea în  el cãlãuza,  capul,  cãpetenia,  cãpitanul  sãu.  Decapitându-l, sceleraţii de la 1938 au decapitat Naţiunea. Fãcând  aceastã  afirmaţie,  nu  mã  gândesc  la  rolul  pe  care  Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stãvilirea puhoiului de la Rãsãrit ori în schimbarea profilului politicii europene. Ocupaţia ruseascã se va curma odatã cu înfrângerea Rusiei sovietice, înfrângere în care credem cu tãrie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a Naţiei nu s-a sfârşit. Pentru vremea de dupã liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dãduse şi pe care nu-l mai poate da decât la intervale  de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis “pro populo”. Ştim cã Nae Ionescu, care a înţeles toatã adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus – pe când Codreanu trãia încã – cã minunea înfãptuitã de acesta e atât de mare, cã de acum îl depãşeşte şi pe el. Iarã dupã omorâre, tot Nae Ionescu ne-a învãţat cã cea mai rodnicã rãzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfãptuirea vrerii lui. Ucenicii  şi  prietenii  lui  Corneliu  Codreanu  au  datoria  de onoare  sã nu trãdeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iatã de ce, prin decapitarea de la 1938, Naţia româneascã a rãmas sãracã. Dar Dumnezeul îndurãrilor va face cu ea semn spre bine. Cãci pãcatul nu l-a sãvârşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de moarte.

/bucovinaprofunda blog/

 

Virgil Maxim: Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt

Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.

Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa. Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BORcare se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:„Sfinţită şi onorată Comisie, Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”

VALERIU GAFENCU: O LUMINĂ. Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud.După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate. Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă. Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el. Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, – o avea Valeriu. Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte – numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, – ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă. – Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor. – Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui. – Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă. Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pemuntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire. Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte. În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul dinFaptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”. Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare. Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective. Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos. În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare. Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor. Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie. Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată. Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”. Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales. Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean. Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi. Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi.Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos. O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale! Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorulFilocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui. Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.

Sursa: http://valeriugafencu.wordpress.com

 

Ultima luptă (a neamului românesc)

Suntem o ţară sub ocupaţie.

Imperiile care, de-a lungul timpului, au avut doar o stăpânire vremelnică, nedeplină peste noi, s-au unit astăzi în marele imperiu U.E. şi şi-au desăvârşit stăpânirea asupra noastră.

Neamul românesc e ţintuit în colţii Fiarei: veninul ei curge prin muşchii sfâşiaţi, prin vene şi prin nervi, spre inima neamului: Biserica.

Toate instituţiile şi legile europene ne otrăvesc sufletele… Ne-au declarat bolnavi şi vor să ne vindece: cu perfuzii prin care se scurge toată necurăţia apostaziei lor…

Sugând laptele Fiarei (fondurile europene), zidurile bisericilor cresc, se îngroaşă, în vreme ce Duhul lor, scârbit de duhoarea Europei apostate, se stinge…

Suntem tot mai mult şi o Biserică sub ocupaţie: puţini o simt, pentru că cei care mai găsesc încă bisericile deschise şi funcţionale, lumânări şi iconiţe, totul e normal: le e de ajuns…

Ca şi în comunism, există o majoritate mulţumită că are la dispoziţie aparatul de prestări servicii religioase… Dar, în puşcării, torturaţi şi înfometaţi, putrezeau de vii cei care iubeau Adevărul, cei care nu puteau trăi fără El: şi L-au urmat, acolo unde este El în această lume: în temniţă şi pe Cruce… Căci fără suferinţa celor din catacombe pentru Adevăr, credinţa celor de la suprafaţă n-ar fi avut har… Cei care au mai ieşit din catacombele însângerate ale comunismului au găsit afară o ortodoxie diformă, cu crucile strâmbate de laşitate, care se desăvârşeşte azi, în democraţie: o ortodoxie care nu are nici o legătură cu neamul, cu comuniunea de iubire, cu jertfa: ortodoxia inimilor europene, care vin pe la biserică doar ca să-şi sfinţească maşinile de import…

Inima acestui neam, lumina de pe chipul lui veşnic, e Iisus cel răstignit: Sfânta Ortodoxie a suferinţei…

Ceea ce a ţinut acest neam drept în furtuna istoriei este Sfânta Cruce, asumarea sa mistică, din trăirea lui Hristos, cea drept-slăvitoare. Pe români nu i-a salvat retragerea în păduri, ci retragerea în smerenie, în adâncul viu al Ortodoxiei… Spre acest adânc al Bisericii înaintează veninul Fiarei prin trădările noastre de învăţătură şi de viaţă ortodoxă. Spre deosebire de Kosovo, nouă, Fiara vrea să ne smulgă nu crucile de pe turlele bisericilor, ci de pe cele ale inimii: ale Crezului, ale dragostei… Acestea îi împiedică în desăvârşirea stăpânirii asupra sufletelor noastre… Ultima luptă: cu minciuna ajunsă în sângele şi-n carnea noastră, prin modul de viaţă occidental, pe de o parte, şi prin predicile şi măsurile administrative unei instituţii bisericeşti ecumeniste şi mamonice, pe cealaltă parte; cu minciuna care ne zâmbeşte patern, cu acelaşi surâs, şi din Bruxelles şi din Dealul Patriarhiei…

Să strângem Ortodoxia Părinţilor la piept până ne intră în inimi…

Doar evlavia care este o îmbrăţişare deplină a Adevărului, este ortodoxă: răneşte cumplit, cu răni ce par abisale… Dar ele nu ne străbat fiinţa de fapt decât până la nodul legăturii noastre intime cu moartea… Ortodoxia ce coboară acolo Focul pe care l-a adus Hristos pe pământ, e singura adevărată…

Pentru ea se dă acum ultima luptă…

sursa: http://credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article692

 

“Trâmbiţa sihaştrilor” – Iată vin zile, şi voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi cuvântul Domnului (Amos 8, 11)

Aducem mulţumiri fratelui întru Hristos, Dorin, care la un un an de zile, a cercetat şi a găsit de unde venea această epistolă (Ce ziceau părinţii români dela Sfântul Munte) şi chiar a străduit de a completat cu începutul şi sfârşitul, care ne lipseau, spe bucuria noastră şi a tuturor cetitorilor interesaţi de această temă! Domnul să Vă răsplătească dragostea, truda şi osteneala frăţiei Dumitale.
Doamne ajută în toate faptele cele bune.

“Trâmbiţa sihaştrilor”
Fragmentul este de la sfîrşitul broşurii, din ultima epistolă.
Pun aici începutul şi sfîrşitul ei care lipseşte din fragmentul de mai sus.
Începutul:
“Zice Domnul:
Iată vin zile, şi voi trimite foamete pe pământ,
nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete
de a auzi cuvântul Domnului (Amos 8, 11)

Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pre mine
frica Domnului voi învăţa pre voi
(Psalmi 33, 11)

Luaţi aminte norodul Meu la legea Mea,
plecaţi urechea voastră la graiurile gurii Mele,
deschide-voi gura Mea, spune-voi vorbele
cele din început (Psalmi 77, 1-2)

Fraţilor necunoscuţi,

A dat Domnul cu rugăciunile Sf. Părinţi ca să primească scrisoarea de la frăţia ta, şi acum, deşi nevrednici, însă datori suntem a vă sfătui, ca să nu vă întristaţi de ispita care este, ci să vă gătiţi de altele mai mari dacă voiţi a fi creştini.
Nimeni din voi să nu sufere ca fur, sau ca ucigaş, iar dacă suferă cineva pentru calendarul Sf. Biserici, bucuraţi-vă căci cu unele ca acestea vă faceţi părtaşi sfinţilor (I Petru cap. 4, 12-18). Şi nu vă jeluiţi la stăpânirea întunericului, să fie orişice împrejurări cât de grele, să suferiţi mai bine paguba (I Corinteni 6, 7). Creştinii trebuie să se judece la Biserică, cum scrie la Sf. Evanghelie (Matei 18, 15-17) şi Pedalionul la urmă, vedeţi că la arhierei trebuie să se judece creştinul, iar nu la masoni.
Fraţilor, vă daţi voi seama unde am ajuns noi azi cu Biserica? Nici cum creştinilor nu li se cade a se conforma cu chipul lumii acesteia (Ioan cap. 2, 15-16). Creştinii trebuie să fie o societate de oameni cu care vieţuiesc uniţi de legile cele dumnezeieşti pe calea ierarhicească a preoţiei, vedeţi sf. epistolă de Dumnezeu tipărită în anul 1833, art. 2. Creştinii sunt o societate de oameni făcători de pace (vedeţi cartea lui Ilie Miniat, faţa 326-327, şi II Petru 1,2, Varuh 4, 1-5, canonul 2 al Soborului al VI-lea). Toate acestea poruncesc a păzi legea lui Dumnezeu, nu a oamenilor şi a lui Dumnezeu să o lăsăm. Oameni buni şi fraţilor, cetind până aici înţelegeţi că Biserica este o societate de oameni credincioşi, iar nu o casă făcută de piatră sau de lemne (Matei 18, 20). Fraţilor, dar oare statul, adică lumea, ce este, ştiţi voi doar, nu? Să vă spun eu: statul or lumea este o societate de oameni zidiţi pe reguli de viaţă constituţională, având nădejde în arme şi fără Dumnezeu. Fraţilor, cetind până aici înţelegeţi voi ce-i chipul lumii acesteia ?
Acum gândiţi-vă, oare ce societate de oameni se poate numi Biserică şi Stat? Nu se poate numi şi Biserică şi Stat. Iată astăzi toată Biserica cu arhiereii cu preoţii sunt sub ascultarea ministerului mason. Iată Statul au sporit şi Biserica Domnului s-au pustiit (Daniil 7, 8-25). Acum iată Europa au vrăjmăşit pe arhierei şi i-au pus sub ascultare şi acum voieşte să schimbe legea cea dumnezeiască şi calendarul, care este măsura timpului (Daniil, cap. 3). Aceasta este ce scrie Sfânta Evanghelie (Matei 4, 15). Acum iată arhiereii înşălaţi cetesc ca nişte descântători şi proşti, vă închinaţi la ei ca la idoli şi ei nici un bine nu pot face în popor, numai rău, adică turburări. Căci acum nu mai sunt sub ascultarea celor 7 Soboare, ei acum sunt sub ascultare a 7 Puteri. Aceasta au păţit căci când erau ei la putere, au păzit legea lui Dumnezeu. De-atâta Dumnezeu i-au descoperit înaintea oamenilor că-s amăgitori, ca să se ferească că-s amăgitori, ca să se ferească de ei.
Şi această stăpânire nehirotonisită cu dânşii au zidit din iznoavă chipul lumii acesteia, căci îl dărâmaseră sfinţii, şi acum urgisire s-au vărsat peste ei (Psalmi 100, 4, 9, Apocalipsa 16, 10, Psalmi 75, 12). Au dat şi legi, care nimeni nu va trăi, care va umbla în calea lor (Iezechiil 20, 25). Această stăpânire nehirotonisită n-au avut pe Dumnezeu în inima lor…”

Iar sfîrşitul care lipseşte este acesta:
“Întoarceţi-vă la Dumnezeu, fraţilor, nici unul din voi să nu voiască a fi membru fiarei, că foarte vă înşelaţi fiind lacomi. Mai bine fiţi membrii lui Hristos. Căutaţi Malah plata fiarei (Daniil 7-11, Apocalipsa 20, 1-14). Vedeţi plata fiarei şi slujiţi cu voie, ori lui Dumnezeu, ori fiarei (Sirah, cap. 11).”

 

/nouagalilee blog/

 

Arhiepiscopul Averchie (Tauşev) din Jordanville – MAREA APOSTAZIE

“Sarea ne pătrunde” – semnul apropierii sfârşitului

(La un centenar de la binecredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov)

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.

Troparul Sfântului Ierarh Ignatie

La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl. “Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. “Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti – îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!”

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii:

“Întrebam ştiinţele: “Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup… Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!” – Ştiinţele tăceau. În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii. Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie “o treaptă nevăzută spre creştinism” – dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale. Dacă în “artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de “frumuseţurile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.

După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie “talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc.”

Pentru ca scriitorul să poată deosebi “lumina” de ”întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. “Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic “Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!”

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. “Dimitrie Brianceaninov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune.”

După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire.

“Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume” – a remarcat marele cneaz. ” A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi”. A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: “Părintele Leonid mi-a smuls inima… îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. “Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” – stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.

În articolul “Păstorul creştin şi artistul creştin” Sfântul Ierarh Ignatie scrie: “Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie.”

Ale sale “Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri – în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.

La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei – multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: “Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, “frumos” şi “fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.

 

“Sarea ne pătrunde”- semnul apropierii sfârşitului

La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie (Brianceaninov)

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – “sarea ne cuprinde “[1].

Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar “lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. “Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!” Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).

Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral – duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!

Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.

Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în “Experienţe ascetice”, “Predici ascetice”, “Scrisori către mireni”, “Prinos monahismului contemporan”, “Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai “să filozofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.

Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.

Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la “Patericonul” său:

“De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. “În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.

Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.

Şi ce este acolo?

Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon Zadonski.

“Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: “teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor”.

Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca “să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi “stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.

A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” – a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât “din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar “Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18,8). “Poporul lui Israel” – Biserica “va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, “mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.

Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

“O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” – exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. “O, dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!”

Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult “vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.

Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: “Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.

Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult “vieţuirea după Dumnezeu”.

Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei, care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).

“Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini(!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…”

În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă?

Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:

“În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”

Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită “lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.

De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu plăcerile lor

În continuare Episcopul Ignatie scrie: “Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.

Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă Apostazia şi să tacă.

Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea “trebuie să fie” (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.

Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: “Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…”

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să “ne integrăm” în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm: “Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui! De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm.

Cu toate că nu ne stă în puteri “să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu”.

Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti!”

Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: “Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”

Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.

Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.

În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se sub ochii noştri: “Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă… Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”

“Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o oprească.”

Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar acum noi suntem martorii acestei “cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi “stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,” adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.

Unii vor zice: “Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: “Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care “porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu – “Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi “biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”.

Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre!

“Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: “Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, “căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.

Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.

Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.

Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.

“Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”

Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!

“Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” – li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.

Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: “Despre minuni şi semne.”

Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a “înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, “a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.

Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai “mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume “a duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.

A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de “a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.!

Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.

Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: “Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, “se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24).

Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da “semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. “Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face “prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2,9-10).

Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).

“Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).

“Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.

Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.

Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe “aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”. Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a “poftei trupeşti”, a “poftei ochilor” şi “trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16). Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi “aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare. Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului. “Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.

“El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).

“La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).

“Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”

Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar “precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor!”

Şi aceasta încă nu e totul! “Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.

“Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).

“În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul “va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare. Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. “Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.” Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.

Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.

“Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).

Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit “fiară” (Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit “şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, “i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”

Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist?

Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: “Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”

“Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu – Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.” “Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit Domnul iudeilor, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.

“Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).

Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. “Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).

În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.

Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social – politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.

Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi “ne vom lăsa duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori “vom merge în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.

Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum

şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!

“Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine “pseudobiserică”, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de “mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine “tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului. Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această “mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această “turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul?

Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!

 

NOTE:

[1] “Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el” (Ioan 13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.

 

Sfantul Valeriu Gafencu – Noaptea pătimirilor

 

Cei ce Îl tăgăduiesc pe Hristos și leapădă dumnezeiescul Botez(ortodox) vor fi pedepsiți mai rău decât necredincioșii

Dar că acesta va avea o veșnică osândă mai cumplită decât împărații tirani prigonitori de odinioară, este necesar să dăm încredințare din mărturia Scripturii care arată cum cei care provin din părinți credincioși, dacă se întorc la necredință vor fi osândiți mai rău decât dacă ar fi fost de la început necredincioși. „Cel ce se leapădă de Mine”, zice Domnul, „înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri”.

 Că cei ce Îl tăgăduiesc pe Hristos și leapădă dumnezeiescul Botez vor fi pedepsiți mai rău decât necredincioșii și că nu trebuie să credem în vise

1. După acestea Iulian călcătorul de lege și vrăjmașul lui Dumnezeu și al credinței, încingându-și împărăția, mai întâi Îl tăgăduiește pe Dumnezeu. Căci era creștin din părinți și citea dumnezeieștile Scripturi în popor. Apoi, încrezându-se în demonii care l-au rătăcit pe el, a pornit o prigoană împotriva creștinilor, niciodată mai cumplită, și a început să reînnoiască nebunia cea idolească desființată de dreptcredinciosul Împărat Constantin cel Mare, ridicând nelegiuitul călcâiul împotriva lui Hristos și batjocorind iconomia mântuirii întregii lumi, ridiculizând dumnezeieștile Scripturi. Dar dreptatea venind îndată, deși de obicei amâna să vină, pentru ca, din bunătate, să nu răsplătească imediat, ci după mulți ani, și l-a scos afară și din viață, și din împărăție.

2. Căci în al doilea an al stăpânirii lui într-armându-se împotriva perșilor, ajunge până în Antiohia cea mare. Și jertfind lui Appolo din Dafni, cerea să primească un oracol cu privire la ceea ce-i stătea înainte. Așadar, când a intrat în Marea Biserică a creștinilor, i s-a pus opreliște înaintea Sfintei Mese, iar el l-a lovit cu o palmă tare peste ochi pe arhiereul de acolo care voia să-l împiedice: „Nu știai, o, neisprăvitule că nu Fiul tâmplarului și al Mariei, ci eu stăpânesc lumea?” Apoi privind la sfântul disc și la Potir, pe care Constantin l-a făcut din aur curat, „Ia, uite, zice, cu uimire și bătând din palme, „în ce vase este slujit Fiul tâmplarului, ceea ce mai degrabă mie mi se cuvine, slujitorul marilor zei”. Și îndată a poruncit să-l ia pe acesta la masa lui.

3. În acel timp erau acolo doi învățători și unul era de religie creștin, iar celălalt elin, zice elinul către creștin în batjocură și cu mare libertate, „Unde este, o, prietene, Dumnezeul tău și Iisus Hristos al galileenilor, Fiul tâmplarului? Cum, dacă ar avea vreo putere, nu ar răsplăti acestui vrăjmaș al Lui, împăratul? Iar creștinul, percepând profetic viitorul, a prevestit „Dumnezeul meu, tovarășe, cum spuneai, Fiul tâmplarului, tâmplărește acum o ladă, ca să pună în ea, nu peste multă vreme, un asemenea împărat prea fărădelege care a îndrăznit atâtea”. Nu au trecut multe zile de când Iulian, mort după tăierea din Persia, s-a întors iarăși prin Antiohia, purtat fiind într-o ladă, cum era obiceiul să fie duși împărații romanilor în Constantinopol. Atunci, apucând mai înainte cu îndrăznire, a zis creștinul către învățătorul păgân: „Nu ți-am spus că o ladă tâmplărește Dumnezeul nostru? Vezi-mi mie dovedirile faptelor cum nu a întârziat El să răsplătească, după cum se cuvenea, și să-l omoare pe acest nelegiuit și să-l pună într-o ladă fără rost pe cel care cu adevărat este nevrednic și de îngropăciune”.

4. Căci și acesta este cu totul adevărat că nu a primit pământul în mormânt pe ticălosul acela trup al hulitorului, ci l-a aruncat afară arzând pentru multe zile, ca să se arate prin cele văzute ce a pătimit în cele nevăzute nenorocitul suflet al acestuia.

5. Dar că acesta va avea o veșnică osândă mai cumplită decât împărații tirani prigonitori de odinioară, este necesar să dăm încredințare din mărturia Scripturii care arată cum cei care provin din părinți credincioși, dacă se întorc la necredință vor fi osândiți mai rău decât dacă ar fi fost de la început necredincioși. „Cel ce se leapădă de Mine”, zice Domnul, „înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri”.

6. Plimbându-se odată avva Macarie în pustie a găsit aruncat la pământ craniul unui mort și, clintindu-l din loc cu toiagul lui de palmier, a zis: „Tu cine ești? În numele Domnului, răspunde-mi!” Și i-a răspuns lui craniul, zicând: „Eu eram preot al păgânilor care locuiau în locul acesta, iar tu ești avva Macarie, purtătorul de Duh și în ceasul în care, milostivindu-te, te rogi pentru cei în osândă, se mângâie puțin”. Îi zice lui bătrânul, „Care este mângâierea?” A răspuns craniul: „Cât este cerul departe de pământ atât de mare este focul dedesubtul nostru. Așadar, în timp ce noi stăm în mijlocul focului, nu este cu putință să privești chip de om, ci ceafa fiecăruia este lipită de ceafa celuilalt. Așadar, când tu te rogi pentru noi, omule al lui Dumnezeu, unul poate vedea în parte fața celuilalt. Aceasta este mângâierea”. Aceasta auzind-o bătrânul a plâns și a zis: „Vai de ziua în care s-a născut omul, adică păcătosul”. Apoi zice iarăși către craniu: „Este vreun chin mai rău?” A răspuns craniul: „Da, este, dedesuptul nostru”. Și bătrânul: „Și cine sunt în ea”. Zice craniul: „Noi ca unii care nu am cunoscut pe Dumnezeu, ci am urmat părinteștii înșelări, măcar puțin, suntem miluiți. Dar cei ce L-au văzut pe El și nu au crezut în El sau, crezând din părinți și fiind botezați cu botezul Lui și după aceea lepădându-se, se osândesc fără milă”. Atunci bătrânul luând craniul l-a îngropat în pământ și, plângând, s-a dus în drumul lui.

7. Vezi cât de cumplit se osândesc cei ce leapădă pe Hristos? Iar apostatul nu numai că L-a lepădat, ci războia și pe cel ce venea la El, ca pe un dușman neîmpăcat pedepsind fără milă și tăind pe cei ce credeau în El. De aceea și El, osândind, va fi fără milă de-a pururea. Și împărații prigonitori de odinioară ai dreptei credințe, Irod, ucigătorul de prunci și cel ce a sfârșit cu amară moarte viața Înainte Mergătorului, cel de care lumea nu era vrednică, fiind mâncați de viermi și loviți de îngeri, precum și Nero și cei de după el și, împreună cu aceia, amarnicii și neîmblânziții tirani (Deciu, Diocletian și Maximian, Maxențiu, Maximin și Liciniu) atât de răi fiind, rău au pierit, căzând în osândele de acolo. Acest nelegiuit nefiind înțelepțit de relele acelora, nu știu cu ce pedeapsă va fi chinuit pentru veșnicie.

(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

/doxologia.ro/

 

Părintele Justin Pârvu: Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş

Interviu realizat de Monahia Fotini, 11 august, 2011

Părinte, am vrea să le adresați câteva cuvinte de încurajare ucenicilor Părintelui Arsenie Papacioc, care a trecut la Domnul, lăsând în urmă o mulțime de credincioşi văduviți de duhovnicul lor.

Părintele Arsenie a fost un suflet ales şi s-a remarcat încă din copilăria lui. Ales s-a arătat şi în perioada tinereții, şi cu atât mai mult la bătrânețe şi la sfârşitul lui fericit. Rămâne o personalitate cu o deosebită importanță atât pentru neamul nostru, pentru țara noastră, cât şi pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar şi vindecător în acelaşi timp. A fost necruțător cu păcatul, a fost omul care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp şi fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii şi mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele Arsenie a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un mucenic şi viețuirea lui arată că a fost ales încă din pântecele maicii sale, devenind un mare ascet al vieții noastre creştine, un călugăr trăitor cu viață cuvioasă. Toată lucrarea săvârşită de părintele Arsenie nu poate pieri, ea rămâne peste veacuri pentru toți ucenicii lui, aşa că noi nu trebuie să regretăm trecerea sa la Domnul „ne mâhnim ca oameni, ne tulburăm sufleteşte din pricina lipsei lui, dar să ne bucurăm cu duhul, pentru că el ne asigură cu rugăciunile sale, de dincolo, poate mai mult decât dacă ar fi printre noi, în trup. Cât despre mine – nu l-am cunoscut direct, nu l-am întâlnit în puşcărie pentru că atunci când eram eu într-o parte, el era în alta, când eram eu la Aiud, părintele era la Jilava, când eram eu pe la Gherla, părintele era pe la Aiud, aşa că nu am putut să mă găsesc cu dânsul direct, dar gândul că era în mijlocul nostru, pentru mine era un sprijin, atât pentru viața călugărească, cât şi pentru cea de luptători ai unui neam. În închisoare îl ştiam prezent acolo şi ne simțeam bine apărați de orice rău. La plecarea lui, parcă mi s-a pierdut toiagul bătrâneților mele, am simțit un gol foarte mare în suflet. Nu am în cine să mă sprijin acum decât numai în rugăciunile lui şi în dragostea lui față de țara aceasta, de neamul acesta. Părintele Arsenie a fost într-adevăr un copil cu mult neastâmpăr de mic. L-a ros dragostea de țară şi de neam. Din toată activitatea şi gândirea lui nu a lipsit niciodată lupta de apărare a neamului. De aceea şi astăzi, eu îl consider că este un protector cu rugăciunile sale, asupra noastră, asupra ucenicilor lui şi a tuturor românilor. Noi trebuie să ştim că prezența lui acolo este mai importantă decât aici. Cu rugăciunile sale, cu rugăciunile tuturor camarazilor lui de luptă şi ale tuturor mărturisitorilor, formează un zid de apărare împotriva mâniei tuturor opritorilor acestui neam şi ai credinței ortodoxe. Aşa încât eu mă rog împreună cu toți colegii mei, cu toți camarazii mei cu care am viețuit împreună, indiferent în ce punct ne găsim, dar simțim acelaşi lucru: să ne ocrotească, să ne apere mai departe, să ne călăuzească cu harul său pe noi, care ne vom întâlni îndată cu dânsul şi vom da acolo „raport de şedință” pentru integritatea şi unitatea țării noastre care este aşa de bântuită de toate fărădelegile, şi ale materialismului şi comunismului, şi ale păgânismului şi din Răsărit şi din Apus. Suntem o țară ortodoxă care le stăm ca un os de peşte în gât tuturor. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinților şi al Mărturisitorilor, nădăjduim să mergem mai departe şi cu nenorocirea aceasta mare, care s-a abătut acum în țara noastră, invazia cipurilor.

O primejdie nu o constituie acum şi minoritățile maghiare care îşi revendică drepturi de autonomie?

Mai avem în coasta noastră, ca întotdeauna, o primejdie mare „hoarda maghiară, ungurească, cea care întotdeauna ne-a tulburat şi ne tulbură, pentru că poporul acesta nu şi-a putut afla liniştea în niciun loc al istoriei. Au stat mereu în coasta noastră şi acum, ca dintotdeauna, asaltează asupra Ortodoxiei, asupra neamului nostru, asupra Ardealului nostru atât de frumos. Am parcurs acum vreo două săptămâni o parte din Ardealul nostru şi m-am gândit cum de până acum a mai rămas el întreg în frumusețea aceasta? Nu poate fi decât o minune. Şi mi-am răspuns că nu este altă justificare decât credința noastră, ostenelile şi nevoințele strămoşilor noştri până la ultimul copil nou-născut. De aceea şi noi credem că toate lăcomiile acestea şi ochii lor de balaur țintiți asupra noastră vor fi îndepărtați de strălucirea harului şi a ocrotirii Maicii Domnului peste noi. Ţara noastră este țară sfântă, țara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte țări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulțime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptății noastre în lumea ortodoxă.

Credeți că dacă suntem acum aliați cu marea putere, America, vom primi sprijin în lupta cu ungurii sau dimpotrivă?

Dragii mei, noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta decât în acoperământul Maicii Domnului cum am spus şi sub oblăduirea puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistul: „Nu vă nădăjduiți spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire”. După experiența pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinței şi pe ea am mers fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă, au uneltit împotriva noastră cât s-a putut ca să ne distrugă din ce în ce mai mult, dar nu le-a fost cu putință. Pentru că o Europă strategică nu se poate lipsi de cuvântul sfânt al României. Aici s-au izbit toate forțele Răsăritului, de apărarea naturală a Carpaților răsăriteni; iar aici în „™44 am fost martor ocular cum s-au măcinat toate puterile fiarei din Răsărit până ce a venit trădarea de la Yalta şi Malta. Ruşii nu intrau la noi în țară dacă nu era trădarea. Ca de obicei, în toate împrejurările, cuceririle mari n-au stat în forța armelor, ci în forța trădărilor, a vânzărilor. Eu am crezut dintotdeauna că în apărarea noastră vin mai puțin armele, decât orice alte posibilități. Noi avem arma Duhului Sfânt, avem sabia Duhului care ne ocârmuieşte, ne pune în lumina şi mărturisirea adevărului.

Istoricii nu au datoria de a menține un adevăr istoric împotriva uneltirilor ungureşti?

Adevăruri istorice sunt la Iorga, V. Pârvan, Densuşianu şi alți oameni care au scris cu litere de aur istoria noastră. Acum, istoricii noştri sunt nişte oameni care nu fac decât să se gudure pe lângă forța actuală, politică. Noi n-avem nişte istorici de bază care să taie într-adevăr, necruțător, nelegiuirile şi falsurile istorice. Noi avem oameni de scurt tiraj politic care nu se complică cu adevărul istoric. Stau şi ei pe margine şi pândesc un moment politic. Aşa de prezenți sunt încât stau şi privesc cum istoria Românilor este scoasă din manualele şcolare. Ori, istoria nu se face aşa, nu se face de la catedră, nu se face de la geam privind la lacul frumos şi stelele de pe cer. Istoria se face cu jertfă şi curaj şi avem modele destule în acest neam. Noi nu am luptat împotriva unei armate. Lupta noastră nu a fost „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh”(Efes. 6:12). Am luptat împotriva unui satanism cu care ne luptăm şi astăzi şi care a pătruns în viața noastră creştină prin aceste cipuri, care vor permite desființarea noastră ca personalitate, ca demnitate şi ca libertate pe care ni le-a dăruit marele Creator: să gândim liber, să trăim liber, să ne manifestăm după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acum istoria vrea să fie rescrisă de hoardele acestea maghiare şi să îngroape nişte adevăruri de necontestat. Noi n-am avut în privința aceasta nişte oameni politici şi istorici cu demnitate care să se sacrifice pentru țara lor, am trăit mereu într-o lume de trădători, de oameni falşi care au cochetat întotdeauna cu interesele lor meschine. Am fost mereu între sălbăticia şi cruzimea tuturor celor care au lovit în viața şi existența noastră de la începutul istoriei noastre şi până în prezent. Numai mila lui Dumnezeu ne-a ținut pe acest pământ. Aceasta este istoria noastră pe care ar trebui să o urmărească fără interes şi istoricii pe care nu-i mai avem.

Sunt cazuri în care se cere mănăstirilor asigurare obligatorie sau să angajeze călugării, printr-un card cu cip electronic. Deci este o înregimentare electronică şi la nivelul monahismului, al Bisericii. Ce ar trebui să facă monahii în cazul în care starețul e de acord şi episcopul somează? Păi ce să facem? Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş.Azi, de multe ori socotim că ceea ce facem este bine, amestecând şi voia lui Dumnezeu, făcând şi voia diavolului. Aşa socotim că ne putem mântui şi salva neamul prin aceste două poziții contradictorii, rămânând astfel pe o poziție de fățărnicie şi lipsă de caracter. Noi am fost dintotdeauna oamenii care am ştiut ce să alegem, dar la un moment dat n-am avut ce să mai alegem pentru că asistăm la mimarea unui creştinism fals. De aceea nu ne rămâne decât acoperământul Maicii Domnului, şi al tuturor sfinților şi mărturisitorilor noştri din veacul XX. Noi am avut ierarhi învățați şi diplomați, dar aşa cum zice Mitropolitul Nicolae Bălan, nu am prea avut ierarhi care să-şi pună pielea de martir.

Vreți să spuneți că ierarhii au cochetat şi ei tot timpul cu regimul politic „

Da, au cochetat toată viața. Noi n-am prea avut ierarhi martiri aşa cum au avut ruşii, şi cum mai au şi acum sârbii, grecii „nişte oaze din acestea puternice cu conducători puternici, care să lupte să mențină adevărul ortodox nealterat. Iată în Serbia de pildă mai sunt vreo sută de călugări şi şase ierarhi care s-au izolat şi stau singuri între zidurile unei vechi mănăstiri de altădată, ruinate şi rezistă cât se poate împotriva măcelului ateist. Am putea spune că şi țara noastră este prin excelență o țară ortodoxă şi de mare eroism, însă au venit aceste cuceriri păgâne care ne-au topit glasurile. Nu mai avem nici cuvânt nici vorbă.

În cazul în care ți se impune în mănăstire să primeşti astfel de acte, încurajați călugării să se opună? Cum să mărturisească?

Călugării să se gândească la faptul că ei sunt oamenii de lumină ai poporului, că pe lângă rostul pravilei şi al Liturghiei, Vecerniei, Utreniei şi Pavecerniței, mai au şi rostul de apărători direcți ai acestor valori, de veghetori ai neamului. Noi nu ne putem prezenta la Dumnezeu numai cu Utreniile şi cu Vecerniile pe care le-am făcut aici. Vom da răspuns cum am apărat adevărurile unor lucruri ce privesc mântuirea noastră. Suntem singura țară care a mai rămas pe verticală în mijlocul popoarelor slave şi martirii noştri din generațiile din „™38 până în „™64 stau ca o strajă puternică alături de nevoile şi de grijile noastre. Să le cerem ajutorul şi să le urmăm pilda vieții lor. Noi, chiar dacă nu am avut ierarhi martiri, pe aceştia contăm mai mult decât orice, nici pe Răsărit nici pe Apus, pentru că toți se scaldă în această baie întunecoasă a masoneriei. Avem drept pildă perioada aceasta grea de condamnări de mii şi mii de ani a martirilor închisorilor comuniste. Azi se pot vedea numele de aur ale celor scrişi pe lespezile Aiudului şi Gherlei şi putem spune că prin aceste jertfe ne putem şi noi apăra şi duce înaintea lui Hristos.

Noi trebuie să înțelegem că în creştinism adevărurile le-am menținut mereu cu prigoană şi cu sânge.Noi n-am avut de spus un nu, atunci când era de spus un da. Acum vin peste noi toate silniciile acestea, pentru că cei mari iau cu uşurință toate ispitele care vin peste noi şi socotesc ei să împace şi capra şi varza cumva. Eu aş face mai multe pentru bietul popor, dar sunt nişte ani ai bătrâneților mele şi nu mai am chip să mă mai ridic, să mă mai opun, să mai stau potrivnic decât numai aşa cu un glas, cu un cuvânt acolo. Cine îl mai ia în seamă – bine, cine nu – merge înainte cum a venit.

 

/atitudini.ro/

Dar poate că un sfat din partea sfinției voastre cântăreşte tot la fel de mult.

Părinții noştri din mănăstiri trebuie să se gândească serios că ei sunt lumina lumii şi lor li se cere acum un cuvânt de spus, în vremurile în care trăim. Autorități mici sau mari, cum sunt ei puşi în rânduială, să nu se gândească doar la un pătrişor de chilie călduroasă, împodobită cu icoane şi cu ramuri de măslin, aduse din toate părțile lumii. Să se gândească la o viață mult mai aspră, mult mai grea, dacă nu la cea veşnică unde ne aşteaptă o aspră judecată. Pe lângă aceste obligații călugăreşti, de ce ai venit frate aici? „Am venit, dorind viață pustnicească”. Viața pustnicească este a osândei, este viața grea a călugăriei, a tuturor defăimărilor şi a loviturilor. Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele acestea ale biruinței trebuie să conştientizeze că aceste biruințe nu vin decât prin suferințe, greutăți, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci suferințele tale, lupta ta şi rănile tale. Aceasta este crucea pe care ne-am luat-o noi la călugărie, în fața altarului. Şi eu cred că miile de călugări care au căzut în fața Sf. Altar, cu nevoințele părintelui Arsenie Papacioc, cu rugăciunile părintelui Argatu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătuşu, cu rugăciunile părintelui Antim Găină de la Secu şi mulți alții, lângă dânşii formăm şi noi oarecum pârghia de rezistență ortodoxă. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați şi îmbrăcat. Aceasta este pregătirea noastră pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferințe şi necazuri. Ei, acum Dumnezeu să mă ierte şi pe mine şi să mă ierte toți ascultătorii. Poate că am mai supărat pe câte cineva, dar cred că supărarea mea se va transforma în bucuria lor. Vrând, nevrând, ceva bun, poate sa iasă dintr-o defăimare a mea. Din mâna Mântuitorului Hristos ia călugărul acest foarfece al tăierii voii. Foarfece este neamul nostru, care a tuns toată necurăția şi fărădelegile celor care ne-au tuns pe noi trupeşte. Dar vine foarfecele celălalt de dincolo, care va fi adevăratul foarfece ca să ne taie de chinurile veşnice, unde nu este durere, întristare şi suspin. Viața creştină s-a regăsit în locurile strâmtorate, şi se aseamănă pe alocuri cu monahismul. De aceea şi mănăstirile au avut un rol de apărare a neamului. Aici, când ai venit şi ai spus: „doresc viața pustnicească”, înseamnă: „doresc viață de luptă în pustiul acesta al vieții spirituale”. Cu adevărat bun lucru ai ales numai de îl vei îndeplini. Pentru că cele bune cu osteneală se câştigă şi în dureri se împlinesc. Aici e toată istoria vieții noastre călugăreşti, şi a poporului român totodată, pentru că el a fost aşa de mult legat de mănăstiri, încât aspirațiile noastre uneori se contopesc. Părinte, în unele din interviurile cu sfinția voastră luate de Dl Adrian alui Gheorghe, cuprinse în cartea „Semnele vremii, 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, vi se adresează o întrebare despre posibila mântuire a neortodocşilor. Din răspunsul din acea carte, nu reiese o opinie limpede. Şi pentru a nu se crea tulburare şi sminteală în rândul celor ce vă citesc, vă rugăm să ne precizați părerea sfinției voastre.

Eu nu îmi amintesc să fi spus aşa ceva, dar poate era într-un anume context. Sau datorită oboselii e posibil să se mai strecoare unele greşeli sau lipsuri, de aceea atunci când apare o carte, ea trebuie bine cercetată înainte. Pe mine nu m-a consultat nimeni, că aş fi putut rectifica. Dar poziția mea referitoare la această problemă am zis-o în nenumărate rânduri. Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni. Mântuitorul spune limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5). Eu nu pot să mă fac judecător în locul lui Dumnezeu, nu e în competența mea să spun cine se mântuieşte sau nu, avem însă o rânduială stabilită de Sf. Părinți şi nişte sfinte canoane. Nu putem să spunem noi altfel decât sfintele canoane. Pentru că aşa se face sminteală. Cădem sub anatema Bisericii dacă îndrăznim din voia noastră să adăugăm la cele stabilite prin sinoadele Bisericii o iotă, sau să scoatem ceva. Eu am spus-o şi o repet: Trebuie să mărturisim Adevărul şi Ortodoxia după învățătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, ca să ne putem mântui în aceste vremuri, când ecumenismul vrea să distrugă Singurul Adevăr Ortodox. Sfântul Iustin spunea: „Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei apusene. „Fără să ținem seama de calea Apostolilor şi Sfinților Părinți, fără a urma Apostolilor şi Sfinților Părinți după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului, şi adevăratului, şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru ființa cea nenorocită care se cheamă om”[1]. Mântuirea este aşadar doar în Biserică, şi nu în afara ei sau în vreo altă pseudo-biserică. Singura Biserică adevărată rămâne Biserica Ortodoxă. Faptele bune ale neortodocşilor pot să îi ajute să cunoască Adevărul ortodox, dar nu sunt suficiente spre mântuire. Fără Botezul în numele Sfintei Treimi, a unei Treimi mărturisite în Crezul ortodox, şi nu cel rătăcit, catolic, nu este mântuire. Dar este vreme de pocăință pentru fiecare şi îi aşteptăm cu brațele deschise către Sfânta Ortodoxie pe toți cei rătăciți pe cale. Aşa cum cântăm şi la taina călugăriei: „Brațele părinteşti, sârguieşte de le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viața mea, spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, căutând acum Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită pentru că Ţie, Doamne, cu umilință strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta”. Aceasta este poziția poporului nostru. Este un popor „călugărit”, care se roagă neîncetat la Dumnezeu: Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta: primeşte-ne şi pe noi ca pe o jertfă curată înaintea sfințirii şi a preamăririi Tale. Amin!

[1] Sfântul Iustin Popovici, BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL, Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu, Mânăstirea Sfinții Arhangheli – Petru Vodă.

interviu apărut in revista ATITUDINI, nr. 18

 

The Telegraph: SUA negociază mutarea a 3000 de teroriști în România

 SUA vrea să relocheze 3000 de membrii ai organizației teroriste Mujahedin-e Khalq (MEK) în România

Această posibilitate este amintită într-un articol apărut în ultima zi a anului 2013 în prestigioasa publicație britanică The Telegraph, având la bază informații publicate inițial pe iran-interlink. Dată fiind gravitatea informațiilor, vă oferim mai jos, traducerea integrală a articolului apărut în The Telegraph.

În cadrul întâlnirii, care a avut loc la Bruxelles în 4 decembrie, Ministrul Afacerilor Externe Titus Corlățean și Secretarul de Stat american John Kerry au discutat posibilitatea de a reloca membrii organizației teroriste Mujahedin-e Khalq (MEK) în România.

Pentru a discuta detaliile acestei cereri, în țara noastră va veni consilierul Secretarului de Stat al SUA Jonathan Vainer care se ocupă cu migrația acestei organizație. Dacă Traian Băsescu va accepta propunerea, toți cei 3000 membrii MEK vor fi amplasați compact aproape de orașul Craiova.

Traducere articol The Telegraph

Vor muta Statele Unite 3.000 de TERORIȘTI în ROMÂNIA?

(Mojahedin Khalq, MKO, MEK, Rajavi cult)

Dupa cum s-a putut afla dintr-un dialog intre doi angajati ai Ministerului de Externe Roman, postat pe o retea de socializare “WordPress”  si preluat de The Telegraph, in prezent Statele Unite si guvernul roman negociaza mutarea pe teritoriul  Romaniei  a 3000 de militanti apartinand organizatiei teroriste “Mojahedin-e Khalq” (MEK). Se presupune ca in cazul in care se primeste acceptul partii romane, mujahedinii vor fi amplasati in apropierea orasului Craiova. Potrivit unor angajate ale Ministerului de Externe Roman, Ioana Raiciu si Dana Marca, Secretarul de Stat american si ministrul de externe roman au discutat problema mutarii mujahedinilor in Romania in cursul unei intalniri la Bruxelles la inceputul lunii decembrie. Jonathan Weiner , consultantul lui John Kerry insarcinat cu problema mutarii mujahedinilor va vizita in curand Romania in acest scop. Am incercat sa contactez serviciul de presa al Ministerului de Externe Roman pentru a confirma aceste informatii, la numerele de telefon listate pe site-ul acestuia insa acestea au refuzat sa comenteze afirmand ca subiectul este prea sensibil. Intr-adevar, stirea ca se pregateste mutarea a 3000 de teroristi in tara este de natura sa produca o reactie violenta a publicului impotriva guvernului. In acelasi timp, faptul ca informatia “s-a scurs” pe internet poate sa insemne ca guvernul roman incearca sa testeze reactia publicului inainte de a face o declaratie oficiala.

Dar ce fel de organizatie este “Mujahedin-e Khalq” ?

“Mojahedin-e Khalq” este o organizatie terorista islamica iraniana aflata in exil care isi propune rastrurnarea guvernului Republicii Islamice Iran. De la formarea sa la mijlocul anilor ’60, grupul a intreprins numeroase incercari de asasinare a conducerii iraniene, a ucis personal militar si civil american, si a sprijinit luarea de ostatici in timpul asaltului asupra ambasadei americane din Teheran, in 1979, cerand executarea personalului ambasadei. In 1981 MEK a omorat 70 de oficiali iranieni inclusiv primul ministru si presedintele. Zece ani mai tarziu, MEK a organizat un atac coordonat asupra ambasadelor iraniene din 13 tari. In timpul razboiului dintre Irak si Iran, grupul a luptat impotriva Iranului, de partea lui Saddam Hussein. In total organizatia a omorat peste 50.000 de oameni in diferite tari. In anul 1997, Departamentul American de Stat a inclus MEK pe lista organizatiilor teroriste. Acelasi lucru la facut si Uniunea Europeana in 2002 dar ulterior, in anul 2009, UE a delistat organizatia, exemplu urmat si de americani in anul 2012. Organizatia este considerata in continuare terorista in Iran si Irak. Este foarte greu sa spui ca MEK a abandonat complet terorismul. Potrivit canalui de televiziune american NBC precum si a altor surse media, MEK a jucat un rol in asasinarea savantilor iranieni implicati in programul nuclear al acestei tari. Potrivit altor surse organizatia a fost implicata in asasinarea lui Mojtaba Ahmadi, seful securitatii cibernetice al Garzilor Revolutionare Iraninene, precum si in organizarea unui accident serios la uzina de apa grea de la Arak in toamna anului 2013.

Potrivit canalului american de televiziune CNN, organizatia terorista are o structura strict militarizata. Cartierul general al MEK este situat in asa-zisa tabara de refugiati Asraf din Irak. (link catre videoclipul CNN, aici).

In videoclip se poate vedea o coloana de soldati in uniforme albastre si albe marsaluind intr-o zona spatioasa intre doi lei sculptati. Potrivit lui Michael Ware, cel care a filmat vidoclipul in 2007, tabara Ashraf numara 4000 de militanti fiind una dintre cele mai bune baze militare din Irak. MEK dispune de peste 2000 de tancuri, artilerie, transportoare blindate si dispozitive de protectie anti-aeriana. Teritoriul bazei este de fapt un mic oras, cu mall-uri, spitale, gradini, monumente si fantani, ceea ce e cu totul neobisnuit intr-o tara devastata de razboi precum Irakul.

Mujahedinii sunt considerati ca fiind implicati in atentatul impotriva turistilor israelieni care a avut loc in orasul bulgar Burgas in vara anului 2012. In acest caz politia bulgara a acuzat miscarea libaneza Hezbollah, insa aceasta a negat orice implicare, in ciuda faptului ca in alte cazuri si-a asumat astfel de responsabilitati.

Termenii intelegerii nu sunt inca cunoscuti. Totusi, Statele Unite vor folosi probabil toate metodele de presiune si de convingere pentru ca Traian Basescu sa ia decizia favorabila. Este evident ca americanilor nu le pasa de interesele romanilor sau de securitatea Balcanilor.

Traducere si adaptare FrontPress.ro

Nota redacției: Știrea este cu atât mai alarmantă cu cât se știa de intenția americană de stabilire a unei baze pentru mujahedinii MEK în Europa, însă destinația stabilită inițial era Germania.

 

×Surse  The Telegraph ;  FronPress ; Vestul ; DanaMarca

 

ULTIMELE CUVINTE ALE UNUI COPILAȘ DE 3 ANI: “AM SĂ ÎI SPUN TOTUL LUI DUMNEZEU”

“Am să îi spun totul lui Dumnezeu”

Acestea par a fi ultimele cuvinte ale unui copilaș de 3 ani, cuvinte rostite, în plin calvar, undeva, pe un pat – de moarte – de spital din Siria, în cursul anului 2013.Desigur, pe noi românii nu ne interesează o problemă decât atunci cand este prea târziu sau cand noi sau apropiații ne confruntăm cu ea. Ochii noștri sunt orbi și urechile nu aud sunetul durerii sfâșietoare care se aude peste tot pe planeta noastră. Dar, gânditț-vă, oriune, oricând, lucrurile pot degenera sub nasul nostru și putem noi, copiii sau familia noastră fi puși într-o situație asemenătoare sau mai rea.Povestea micului anonim de 3 ani, relatată de mai multe site-uri din întreaga lume, deși nu a putut fi în totalitate verificată, este tragică și menită să ne atragă atenția asupra unor orori pe care, din ignoranță, noi le credeam demult apuse. Spre rușinea umanității, a noastră, a tuturor, aceste orori au loc in plin secol XXI, la o distanță geografică destul de mică față de România. Destinul micuțului de 3 ani, asociat pe Internet cu imaginea și cuvintele de mai sus, a fost nedrept. Rănit grav, în împrejurări rămase neclare pentru noi, probabil în urma unor lupte între cele doua tabere criminale din Siria sau, posibil, în urma unui atentat,  ne-a transmis, la 3 ani, noua tuturor, un mesaj pe care imi este imposibil sa il comentez! Noi ce am înțeles din moartea lui?!

Oare de ce Dumenzeu permite ca astfel de evenimente să aiba loc?

 

/proiectromania blog/

 

Teroriştii islamişti finanţaţi de Arabia Saudită au produs două atacuri teroriste în Rusia!

Se pare că Putin a jurat că va distruge Arabia Saudită! În Rusia în ultimele câteva zile s-au înmulţit atentatele teroriste. Începe Rusia să fie ţinta teroriştilor, după ce aceştia acţionau cu precădere în statele occidentale şi SUA? Sau ce se întâmplă cu adevărat în spatele uşilor închise? Precum ştiţi, în oraşul rusesc Volvograd au avut recent două atentate teroriste grave: primul s-a produs duminică, 29 decembrie 2013, atunci când 17 persoane au fost ucise în gara din Volgograd de către un terorist sinucigaş. A doua zi, luni, 30 decembrie 2013, cel puţin 14 persoane au fost ucise într-un atentat comis de un kamikaze într-un troleibuz din acelaşi oraş Volgograd. E clar că între cele două atentate există o legătură puternică.
Mulţi analişti cred că prin aceste atentate teroriste se încearcă să se creeze o atmosferă de teroare înaintea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci din Rusia, din februarie 2014. Cine doreşte acest lucru? Rebelii islamişti din Caucaz. Dar sunt ei singuri în acest demers? Desigur că nu. Conform unor informaţii ale serviciilor secrete ruseşti, în spatele atentatelor teroriste de la Volgograd se află rebelii islamişti din Siria, care se ştie că sunt finanţaţi în special de Arabia Saudită. De fapt, aceste atentate au fost într-un fel previzionate. “Rusia va ataca Arabia Saudită, dacă SUA va declanşa războiul în Siria! Politicienii ăştia controlaţi de Oculta Mondială vor un nou război mondial!” :
Conform unor surse anonime şi neverificate, preşedintele Rusiei ar fi semnat un ordin secret prin care armata Rusiei ar fi autorizată să atace puncte militare din Arabia Saudită, în cazul în care SUA şi Occidentul se hotărăsc să atace Siria. Conform aceloraşi surse, Putin s-ar fi enervat de faptul că în cadrul întâlnirii de la începutul lunii august 2013 cu prinţul saudit Bandar bin Sultan, acesta ar fi ameninţat Rusia că, dacă vă mai apăra Siria, va permite teroriştilor islamişti ceceni să producă moarte şi haos în timpul Jocurilor Olimpice de iarnă ce vor avea loc între 7 şi 23 februarie 2014 în staţiunea montană Soci din Rusia.
Cotidianul The Telegraph a scris pe 27 august 2013 un articol în care prezintă o altă versiune, în care prinţul saudit bin Sultan ar fi oferit Rusiei o afacere avantajoasă în domeniul petrolului, permiţându-i vecinului nostru de la răsărit să aibă o poziţie dominantă pe piaţa petrolului şi gazelor. Preţul acestui târg ar fi renunţarea Rusiei în a mai susţine Siria. (…) Prinţul saudit Bandar ar fi ameninţat Rusia astfel, dacă această ţară va mai susţine Siria: “Vă pot garanta securitatea jocurilor olimpice de iarnă de la anul. Grupările cecene care ameninţă securitatea jocurilor sunt controlate de noi”, ar fi spus prinţul saudit lui Putin.
Aşadar, în august 2013, Arabia Saudită ameninţă Rusia să nu mai susţină Siria, căci astfel Rusia se va confrunta cu atentate teroriste în apropierea şi în timpul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci din 2014. Şi asta pentru că Arabia Saudită controlează grupările teroriste islamiste din acea zonă. Oraşul Volgograd (fost Stalingrad) se află la 650 de kilometri de Soci, o distanţă mică ţinând cont de imensitatea teritoriului Rusiei. Acum, vă este clar că ameninţările saudite din august 2013 s-au pus în practică?
Tot conform aceloraşi surse din serviciile secrete ruseşti se pare că Putin ar fi jurat să distrugă Arabia Saudită (aliatul tradiţional al Statelor Unite) pentru toate aceste atentate teroriste. Dacă informaţiile sunt corecte, ţinând cont de determinarea lui Putin, lucrurile s-ar putea înrăutăţi iremediabil pe scena internaţională în perioada următoare…

 

Pro Tv-ul, televiziunea condusa de jidani, batjocoreste ortodoxia in ultimul hal.

Cine sunt stapanii PRO TV-ului.

GARDIANUL: Tranzactie de 97,6 milioane de dolari. Media Pro vinde Media Pro Entertainment către CME Adrian Sârbu a semnat un acord prin care va transfera grupului american CME, care deţine compania PRO TV SA, toate operaţiunile de entertainment deţinute de MediaPro, într-o tranzacţie complexă estimată la 97,6 milioane de dolari de către banca americană Merrill Lynch. CME, care deţine deja 8,75% din Media Pro Entertainment (MPE), îi va plăti lui Sârbu 10 milioane de dolari cash, îi va oferi 2,2 milioane de acţiuni CME (cu o valoare actuală de 44 milioane de dolari) şi îi va da posibilitatea de a cumpăra încă 850.000 de acţiuni CME în viitor la preţul de astăzi. De asemenea, CME va prelua datorii de 36,5 milioane dolari ale MPE şi îi va da înapoi lui Sârbu 8,75 % din celelalte afaceri care fac parte din MediaPro Management (Publimedia – companie de publishing, Coprint – tipografii, Mediafax – cel mai mare furnizor de informaţie generala şi de business din România, Media Pro Interactiv – internet, Indoor Media – publicitate indoor şi MediaSat – telecom).

 

Ronald Lauder: “Diversificam centrele de venit”

MediaPro Entertainment include Media Pro Pictures, Media Pro Studios, Media Pro Distribution, Pro Video, Media Pro Music & Entertainment, Cinema Pro, Hollywood Multiplex, pachetul majoritar din Domino – companie de producţie de spoturi şi Media Pro Pictures sro – operaţiunile de film din Cehia.

“În ultimii 20 de ani, Adrian Sârbu a construit şi a adus MediaPro Entertainment în topul studiourilor şi producătorilor de film din Europa Centrală şi de Est. Această achiziţie oferă canalelor noastre de televiziune o sursă importantă de conţinut şi ne permite să ne diversificăm centrele de venit”, a comentat, referitor la această tranzacţie, Ronald Lauder, fondatorul şi preşedintele non-executiv al CME.La rândul lui, Adrian Sârbu a afirmat că principalul avantaj al CME este conţinutul, iar integrarea tuturor activelor de acest gen va duce la optimizarea costurilor, va îmbunătăţi calitatea produselor oferite şi va multiplica talentul resurselor locale, creând o nouă sursă de venituri pentru CME. “Cu investiţia Time Warner şi integrarea MediaPro Entertainment am făcut progrese importante în strategia CME de a deveni o companie de media integrată şi un player major în Europa”, a spus Sârbu.
CME îşi crează prin această achiziţie o divizie de conţinut, formată din unităţi de producţie, servicii şi distribuţie în toate teritoriile în care activează.
Merrill Lynch a fost angajată de boardul CME să ofere o opinie independentă acestei tranzacţii, având în vedere că Adrian Sârbu este presedinte şi director executiv (Chief Executive Officer) al grupului american listat pe piaţa bursieră americană Nasdaq, poziţie pe care a preluat-o începând de marţi, după ce, din octombrie 2007, a fost directorul operaţional (Chef Operating Officer) şi preşedinte de la 1 ianuarie 2009. 

Sârbu, numit în cea mai înaltă funcţie executivă la CME

Adrian Sârbu este, începând de marţi, românul care ocupă cea mai înaltă poziţie executivă într-o companie multinaţională, el deţinând funcţiile de preşedinte şi director executiv al Central European Media Enterprise (CME).”CME este o organizaţie tânără şi energică. Strategia mea este să fac CME una dintre cele mai mari şi respectate companii de media din Europa şi să arăt că oamenii din regiune sunt competitivi în industria de entertainment, care părea până acum un club select destinat profesioniştilor din America”, a declarat Adrian Sârbu. “Adrian este cel mai talentat executiv cu care am lucrat şi sunt onorat să anunţ numirea lui în funcţia de director executiv al companiei. El este un activ indispensabil pentru CME, iar experienţa lui va continua să fie o resursă valoroasă pentru companie”, a declarat Ronald Lauder, fondatorul şi Chairman non-executiv al CME, o companie care operează 18 posturi de televiziune în şapte ţări foste comuniste din Europa Centrală şi de Est – România, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croatia, Bulgaria şi Ucraina. 

CME acoperă o piaţă de 97 de milioane de telespectatori

CME a avut anul trecut venituri de aproximativ un miliard de dolari şi un profit operaţional (EBITDA) de 340 milioane de dolari, fiind una dintre cele mai profitabile companii de televiziune de lume. Compania este listată pe piaţa bursieră americană Nasdaq şi la Bursa din Praga. Ronald Lauder este cel care controlează CME prin drepturile de vot deţinute, dar acţionarul principal (31%) este cel mai mare grup de media din lume Time Warner.

 http://www.gardianul.ro/

 

Despre sfintele icoane

Icoana înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel adânc.

Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.

Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.

Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.

De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii.

Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină – urmând canoanele – nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.

În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.

fotografii: Orthphoto

 

Duminica cea sfântă a Ortodoxiei şi valoarea simbolică, sacramentală şi morală a sfintelor icoane

Drd. Stelian Gomboş

Cu multă bucurie sufletească constatăm faptul că despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de către mulţi avizaţi şi însemnaţi teologi, publicându-se, în acest sens, volume întregi. Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul icoanelor din perspectivă istorică, duhovnicească şi dogmatică, în acelaşi timp învăţându-ne să ne închinăm la ele ca la sfinţii ce sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Sunt mulţi dintre aceia care consideră şi preţuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice, decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei au admirat îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate, realitate subliniată şi remarcată şi de către autorul cărţii, dar nu reuşesc să surprindă şi nici nu sunt în stare să simtă duhul ce vibrează şi care se transmite prin aceste sfinte obiecte!… Căci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Iisus Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, datorită sfintelor rugăciuni. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii.
Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi imediat, cu mintea la Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, însă până la urmă, toate icoanele pot fi şi trebuie să fie săvârşitoare şi izvorâtoare de minuni!… Atunci simte imediat, Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină neîntreruptă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane – iată, aşadar, valoarea sacramentală, harică şi sfinţitoare a sfintelor icoane!… Cu alte cuvinte icoanele scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!…
Aşa stând lucrurile, noi suntem chemaţi să recunoaştem felul în care Creştinismul este perceput ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. De asemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, având origini în creaţie, când omul a fost creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu Întrupat, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu, adică despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se repreeinta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu” – ne spune Sf. Ioan Damaschinul în Cuv.I despre Icoane.
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. Realităţi pe care le abordează şi le dezbate şi Părintele Cios în această lucrare. Această diferenţiere şi deosebire a fost discutată pentru prima oară în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare şi confirmare vom arăta, în cele ce urmează, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut prin urmare, în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărturisitorul susţine că „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 8,4 afirmă că „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn delicat şi sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pildă: „Să faci doi heruvimi din aur… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlni cu tine”, iată aşadar, imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică sau confundă natura ori diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.
Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune diferenţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este, potrivit afirmaţiilor Patriarhului Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru aceştia nu poate fi icoană, decât aceea care poate reprezenta cele două naturi ale lui Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoană, pe de alta. De aici plecând, observăm că icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana unei Fiinţe Divine Întrupate – Care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – după cum ne relatează Sfântul Teodor Studitul. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia clară şi limpede: „În Treime, Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne declară acelaşi Sfânt Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, a reprezentării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă şi insurmontabilă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştelor şi în general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”…
Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă şi nici respingătoare Domnului: „Nu e urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci e chiar foarte iubită”. Fiindcă altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?… Cu alte cuvinte, Sfântul Teodor vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Hristos, a patimii şi a morţii Sale. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi Icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos… A nega lui Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a ignora toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni 2, 9; În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii.
În altă ordine de idei, mă gândeam în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de această dată) care evidenţiază Icoana ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştrii căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu icoana modernă a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
Am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa Icoanei, lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a iconoclaştilor, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!…
O altă problemă este aceea a apariţiei unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, reclamaţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni, pentru că mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Prin urmare, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Iisus Hristos din Icoană. Oare se doreşte cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om?… Ştim cu toţii că asemenea încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare experienţă şi imunitate!… Şi mai cunoaştem un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 17 ani, de exemplu, nici o victimă a vreunei icoane, în schimb oameni care au primt daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor făcute la Icoana Sa, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, inclusiv copii; aşa încât cu toţi aceştia ce facem acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti iconoclaşti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!… În această direcţie, autorul lucrării de faţă aduce foarte multe argumente pertinente, în sprijinul efectului şi a consecinţelor pozitive sau benefice a prezenţei şi existenţei icoanelor în casele noastre, abordând toate laturile şi aspectele folositoare şi sfinţitoare ale acestora, pentru noi oamenii!…
Remarcăm şi constatăm cu indignare şi stupoare că este invocată adeseori, filozofia absurdului, şi că se urmăreşte chiar impunerea unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea tocmai la culmile acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care într-adevăr, volumul de faţă are un caracter profund apărător, mărturisitor şi misionar, căci dacă „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!…
De aceea, pentru toate acestea noi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi din păcatul triumfalismului ori al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindcă îi vom vedea pe toţi cei reprezentaţi în ele faţă către faţă!… Să dea Dumnezeu să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a iconoclaştilor, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la icoanele şi la slujbele pe care ei le resping şi ză zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta”…

/doarortodox blog/

 

Calendar pe 2014 cu Părintele Justin – conţine imagini inedite

 

/revistaatitudini.ro/

 

Ştiaţi că…

… primii creştini îşi mărturiseau păcatele?

Citim în cartea Faptele Apostolilor că după ce duhul cel rău dintr-un demonizat i-a pedepsit exemplar pe cei 7 fii ai preotului iudeu Scheva care încercau să folosească numele lui Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel, ca pe o formulă magică pentru a alunga duhurile rele, frică a căzut peste toţi locuitorii din Efes şi mulţi dintre cei ce crezuseră – deci dintre creştini – veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor (cf. Fapt. 19, 13-18). Despre mărturisirea păcatelor mai citim în Biblie şi la Mat. 3, 6, Iac. 5, 16, 1 Ioan 1, 9 etc.

… cea mai veche cântare bisericească datează de la sfârşitul secolului al III-lea?

Este vorba despre un imn creştin cu notaţie muzicală care se păstrează pe un papirus descoperit în anul 1918 la Oxyrhynchus, oraş din Egiptul Inferior, papirus care acum se află în Biblioteca Sackler de la Oxford.
Textul grecesc, cu uşoare interpolări, s-ar traduce astfel:
Să fie linişte,
Să nu mai strălucească stelele luminoase,
Să se astâmpere vânturile şi râurile zgomotoase;
Şi lăudând noi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh,
Toate puterile să răspundă „Amin, Amin”.
Împărăţii, de-a pururi lăudaţi şi-L slăviţi pe Dumnezeu,
Singurul dătător a toată bunătatea. Amin. Amin.

Notaţia muzicală este cea alfabetică din perioada clasicismului grec. Astfel, deasupra silabelor apar notele: Ρ-Fa, Φ-Sol, σ-La, ο-Si, ξ-Do, ι-Re, ζ-Mi, ε-Fa’. Pe lângă acestea, mai apar şi elemente de ritm desemnate prin linii, puncte şi arcuri de cerc. 
Imnul este un exemplu al noului tip de muzică bisericească în formare, având influenţe Orientale, mai ales iudaice şi siriene. Interpretând imnul după principiile paleografiei muzicale ajungem la o melodie a cărei structură şi expresie prezintă deja caracteristicile muzicii bisericeşti bizantine de mai târziu (E. J. Wellesz, The Classical Quarterly, 39, 1945, p. 45).

… s-a păstrat un decret de pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare?

Este vorba despre edictul emis în anul 324, după ce l-a învins pe tiranul Licinius şi a devenit unicul împărat al Imperiului Roman, edict adresat meleagurilor răsăritene ale împărăţiei noastre şi reprodus, alături de alte scrisori şi edicte, de scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Viaţa lui Constantin. Tocmai pentru că arată râvna împăratului pentru credinţa creştină şi dragostea lui pentru Dumnezeu şi Biserica Sa, autenticitatea acestor documente a fost îndelung şi aprig contestată de către istorici, ca de altfel şi convertirea şi întreaga personalitate a binecredinciosului împărat.

Această situaţie s-a schimbat radical atunci când experţii au descoperit că un papirus de la British Museum, London Papyrus 878, conţine cuvânt cu cuvânt fragmente consistente din prima parte a edictului menţionat. Avem în P. Lond. 878 o copie contemporană a Scrisorii din anul 324. Papirusul demonstrează dincolo de orice îndoială autenticitatea unuia dintre documentele constantiniene citate de Eusebiu în „Viaţă” şi o implică pe a celorlalte. (A.H.M. Jones, Journal of Ecclesiastical History, 5, (1954), p. 196-200).
În acest edict împăratul vorbeşte despre menirea sa de instrument al împlinirii voii lui Dumnezeu pentru ca, începând de la marea din dreptul britanilor să scot afară şi să spulber – cu sprijinul unei puteri mai mari decât mine – tirania care pe toate le ţinea în puterea ei; aşa fel ca, învăţătură luând prin fapta mea mijlocitoare, neamul omenesc să se întoarcă la slujirea preasfintei Legi; şi preafericita credinţă să se răspândească în lume.

Ultima frază care se poate descifra pe papirus este pilduitoare pentru noi toţi: N-aş vrea să fiu în nici o clipă nerecunoscător Lui.

… rugăciunile din slujba înmormântării au originile în primele veacuri creştine?

Poate cea mai veche sintagmă este odihneşte Doamne sufletul adormitului robului tău în sânurile lui Avraam şi Isaac şi Iacob. Ea apare pe numeroase pietre funerare vechi, îndeosebi din Egipt, dar şi în Evhologhionul episcopului Serapion de Thmuis şi în Constituţiile Apostolice, documente de secol IV care încorporează rânduieli şi tradiţii mai vechi.
De asemenea, după părerea unor cercetători, la fel de veche este şi binecunoscuta rugăciune: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai stricat moartea şi iadul ai călcat şi ai dăruit viaţă lumii, sufletul adormitului robului tău aşează-l în loc de lumină, în loc de odihnă, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea… Exact aceste rânduri, care reprezintă prima parte a rugăciunii, s-au păstrat aproape intacte într-un papirus descoperit în anii 1930 de către o echipă de arheologi americani la Nessana, în sud-vestul Palestinei, pe drumul spre Sinai, şi care datează din jurul anului 600. Potrivit experţilor, textul de pe papirus este copiat după cartea de rugăciuni în uz la acel moment. (cf. C. J. Kraemer, Excavations at Nessana, III, Princeton, 1958, p. 310).
Aceste expresii încep să apară de la sfârşitul secolului al VII-lea şi pe pietrele funerare din regatul creştin al Nubiei, fiind prezente, dimpreună cu mare parte din rânduiala înmormântării pe care o avem astăzi în Biserică, în celebrul codex Barberinus gr. 336 din colecţia Bibliotecii Vatican, manuscris Italo-Bizantin de la sfârşitul secolului al VIII-lea.

Monah Ieremia B.

 

Cea mai veche icoană a Mântuitorului Hristos de tipul Pantocrator

 

Aceasta este cea mai veche icoană a Mântuitorului Hristos de tipul Pantocrator.

Datează din sec. VI-VII şi se păstrează la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai.

 

Parintele Rafail Noica: “ispitele sunt mai cumplite azi…”

Lozan Natalia

Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostulul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade. Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui caci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece! O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut.Ieri – zice – mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ‘70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta“ (…) Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre nu numai a lui Stan Patitu‘ care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu”; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare. Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…) Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate – „tine-ti mintea in iad” – dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean daca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat tov. Freud si altii, care ne-au invatat sa facem ce vrem… Merci, ‘tovarase’ Freud, eu fac ce vreau. Dar nu-i mai valoroasa alegerea noastra azi, decat odinioara? Dumnezeu stie cu cat mai valoroasa, dar sunt si prorocii care ne incurajeaza. Deci, sunt zile de un deosebit har si as vrea ca Domnul sa ne dea acea deosebita lumina, deosebita nadejde pe care ne-o da prin cuvantul Sf. Siluan, prin acel „si nu deznadajdui” (…) Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre. O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia. Extras din Conferinţa susţinută la Mănăstirea Râmeţ.

sursa rafailnoica.wordpress.com
Moldova Ortodoxă

 

Pot să mă rog către părinţii cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi (ex. Paisie, Porfirie)?

Pot să chem în rugăciune mijlocirea Părintelui Porfirie sau a altor părinţilor cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi?

Întrebarea este extrem de importantă şi nu stă doar pe buzele tale, am auzit-o des în ultima vreme. Ca să răspundem la întrebarea acesta e nevoie de mai multe precizări. Din păcate, în lumea ortodoxă contemporană s-a încetăţenit, într-o oarecare măsură, o înţelegere neortodoxă, de influenţă apuseană (romano-catolică) a ceea ce se numeşte astăzi „canonizare” (în fapt, vechiul termen ortodox, mult mai potrivit, este cel de „proslăvire”). Proslăvirea ortodoxă a Sfinţilor nu înseamnă că Biserica îl „sfinţeşte” pe Cuviosul sau Cuvioasa respectivă prin hotărârea (tomos-ul) ei, ci că Biserica (în întregul ei) încuviinţează şi generalizează evlavia locală către o persoană cu viaţă sfântă. De fapt, potrivit predaniei ortodoxe, unul din paşii către proslăvirea (canonizarea) cuiva este tocmai evlavia către dânsul, ce se manifestă prin rugăciuni, alcătuirea de acatiste, zugrăvirea de icoane ale sale. Oamenii recunosc astfel, în aceştia, adevărul cuvintelor Psalmistului: „Nu voi muri, ci voi fi viu” (Psalmi 117, 7) – părtăşia şi legătura neîntreruptă dintre Biserica pământească şi cea cerească, prin harul Duhului. Exemple care să întărească acest adevăr sunt multe în istoria Bisericii noastre. Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. Abia în 1988 a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Aş mai pomeni doar cazurile Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, care au fost proslăviţi de Biserică ca sfinţi abia în 1952, sau a Cuviosului Daniil Sihastrul, proslăvit în 1992 – deşi până atunci erau cinstiţi ca sfinţi, fără tăgadă (şi Cuvioasa Parascheva, şi Cuviosul Daniil sau Onufrie de la Vorona – canonizat în 2005 -, au avut moaştele aşezate spre închinare, în raclă, cu multă vreme înainte). Nu cred că socoteşte nimeni că ei (ca şi mulţi alţii) au devenit sfinţi abia după canonizare, ci erau aşa din timpul vieţii, prin harul lui Dumnezeu, „vase alese” ale Sale. Acum, spre exemplu, la mănăstirea Petru-Vodă (Neamţ) se găsesc spre închinare moaşte galbene, frumos mirositoare de la mărturisitorii din închisoarea de la Aiud. Într-o fericită zi şi ei se vor afla în sinaxarele noastre.

Sunt, de asemenea, relevante cuvintele Sfântului Ioan Iacob, scrise la canonizarea Cuviosului Nicodim Aghioritul: În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se roagă pentru noi, pământenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământeşti abia acum [în 1952] s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine. Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

E adevărat, privind din cealaltă parte, că evlavia populară în sine nu este o chezăşie a sfinţeniei cuiva – au existat şi cazuri de „evlavie mincinoasă”, către cineva care nu era sfânt (vezi, de pildă, în România, cazul părintelui Inochentie de la Balta, Basarabia – sec. XIX). Chezăşia sfinţeniei se întăreşte prin viaţa dusă de acela, de starea sa în dreapta credinţă (ortodoxie), de eventualele minuni săvârşite în timpul vieţii şi după moarte, de eventuala nestricare a trupului său (ultimele două nu sunt însă condiţii obligatorii). Şi, îndeobşte, sfinţenia este un lucru de care se încredinţează ucenicii încă din vremea vieţii (cum este, de pildă, în cazul Părintelui Sofronie de la Essex). Dacă e potrivit a chema în rugăciune mijlocirea unor părinţi repausaţi, cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi, mi-am întrebat în urmă cu vreo câţiva ani părintele duhovnicul. În principiu, mi-a spus dânsul, e bine să ne rugăm către cuvioşii la care avem evlavie, cel ce-i cheamă în rugăciuni nu greşeşte. Însă, se-nţelege, vorbim doar de cultul personal, de rugăciunea de acasă. Părintele meu îmi spunea că are obiceiul de a-i pomeni pe aceşti marii trăitori şi duhovnici împreună cu cei răposaţi, însă cu nădejdea că, dacă au câştigat îndrăzneală către Domnul, să se milostivească şi de el. Dacă cercetăm în viaţa Bisericii descoperim ca absolut firească rugăciunea către cuvioşii părinţi. Spre exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut o mare evlavie către părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul; Sfântul a ţinut o „legătură” neîncetată cu el prin rugăciune, i-a alcătuit chiar şi o slujbă, i-a zugrăvit icoane, chiar dacă n-a fost canonizat (şi nu este nici până în ziua de astăzi). Părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici (+ 1966). Acatistul a primit la acel moment încuviinţarea PS Nectarie (Kontevici) de Seattle. Precizez că Părintele Serafim a răposat 1982, iar proslăvirea oficială a Sfântului Ioan Maximovici s-a făcut de către Biserica Rusă din diaspora, la San Francisco, abia în 1994. Sfântul Siluan Athonitul (+ 1938), în cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, vorbeşte despre sfinţenia preotului de mir Ioan de Kronstadt care va fi proslăvit mult mai târziu, în 1964 de către ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia – Sinodul episcopilor ruşi din diaspora), iar în 1990 de către Biserica Ortodoxă Rusă. Cu binecuvântări locale sau pur şi simplu din evlavie populară avem azi acatiste către Părintele Porfirie Bairaktaris, către Paisie Aghioritul, către Serafim Rose sau Stareţul Tadei al Vitovniţei. De asemenea, de ceva vreme circulă pe la noi un acatist al Sfinţilor Români din închisori. Ca mod de adresare, sigur că nu putem să ne adresăm îndrăzneţ şi direct cu apelativul „Sfinte” (deşi în Biserica primară se numeau sfinţi toţi cei ce primeau învăţătura lui Hristos şi se botezau – cf. II Corinteni 13, 12), mai potrivit este a spune „Cuvioase Părinte”, „Fericite Părinte”, acestea sunt titulaturile care se dau adesea părinţilor cu viaţă sfântă, dar încă necanonizaţi de Biserică. Grecii spun Makarios, ortodocşii de limbă engleză folosesc Blessed. În română însă echivalentul ar fi Cuvios. Evident, termenii sunt interşanjabili – fiindcă numesc aceeaşi realitate duhovnicească. În calendar, în mod tradiţional, „cuvioşi” sunt numiţi simplii monahi sau mireni care au cunoscut o canonizare mai mult sau mai puţin întârziată, sau care au un cult mai puţin generalizat; „sfinţi” sunt cei arhicunoscuţi, cinstiţi şi răspândiţi în întreaga Biserică Ortodoxă, în sobornicitatea ei geografică; „fericiţi” nu cunoaştem în română decât pe Fericitul Augustin (pe care unele sinaxare greceşti îl numescAgios Avgustinos o Megalas, Sfântul Augustin cel Mare – deci folosirea acestui titlu în română e mai degrabă o „reţinere” faţă de acest sfânt al Bisericii). În fine, reţine că sfânt, cuvios, fericit ş.a. au acelaşi înţeles semantic duhovnicesc; de pildă, Parascheva de la Iaşi este numită când „Cuvioasa”, când „Sfânta” – motivaţia fiind (în mare măsură) cea pomenită anterior, perioada destul de lungă de la adormire până la canonizarea propriu-zisă. Deci, dacă avem o evlavie şi o afinitate mai mare către un părinte adormit, de a cărui sfinţenie avem încredinţare, negreşit că Domnul primeşte rugăciunile pe care le facem printr-însul. Nu e defel un lucru scandalos sau smintitor, ci ceva poate chiar necesar (cu accentele de rigoare, puse pe cum înţelege Ortodoxia sfinţenia şi canonizarea). Ca să te încredinţez, o dată în plus de folosul rugăciunilor către părintele Porfirie, îţi spun că am avut o discuţie cu webmasterul site-ului grecesc http://www.porphyrios.net care mi-a spus că grecii se roagă la Părintele Porfirie (Of course. We pray to Elder Porphyrios). O tânără îmi spunea că după ce a citit pe nerăsuflate trei cărţi despre Părintele Porfirie a simţit ca vii cuvintele Părintelui, cuvinte care i se adresau personal. S-a hotărât să-l numească din acel moment „duhovnicul meu din Cer”. I-a dat îndrăzneala acesta însuşi Părintele prin cuvintele: Când voi pleca voi vorbi şi mai uşor cu voi.

 

/sfantulmunteathos blog/

 

Acatistul Parintelui Justin

Parinte, iarta-ne si apara-ne!

 

Eu ca Roman n-am ajuns sa ma conduca strainii(jidovii si masonii)

 

Ambasada SUA, jignire si ignoranta crasa asupra culturii si traditiilor romanesti in cazul colindei “antisemite”.

O atitudine “diplomatica” rusinoasa: romanii crestini – “ciuma”, maghiarii antisemiti – “muma”. UPDATE: Romanii dau replica

“And if all others accepted the lie which the Party imposed—if all records told the same tale—then the lie passed into history and became truth. ‘Who controls the past’ ran the Party slogan, ‘controls the future: who controls the present controls the past’.” – George Orwell, 1984

Un comunicat al Ambasadei SUA face de rusine ceea ce mai ramasese nepatat din imaginea diplomatiei americane in Romania, dupa scandalul “lunii homosexualilor”, manifestat in principal la Muzeul Taranului Roman, perioda in care, reamintim, Facultatea de Sociologie a anulat o conferinta “stiintifica” pe care urma sa o sustina un profesor olandez cu inclinatii de pedofilie. Evenimentul “stiintific” – la fel ca si propagadana homosexuala cu atingerea drepturile copilului roman – era sponsorizat si de Ambasada SUA la Bucuresti. Un motiv in plus pentru Rusia de a castiga teren in Romania fara sa traga nici un glont. Si de data aceasta, victima personajelor cu acoperire diplomatica si agenda antiromaneasca din incinta Ambasadei SUA la Bucuresti este tot taranul roman si cultura sa, filonul de baza al natiunii romane. Comunicatul Ambasadei incepe in stil orwellian, stalinist, as putea spune, prin enuntarea unei afirmatii fara echivoc. Adica, ni se spune in obraz cam asa: prostilor de romani “noi detinem adevarul!”, respectiv noi, tovarasii de la “Ministerul Adevarului” din Oceania, fosta Romanie. Citez:

“Ambasada SUA la București consideră difuzarea din 6 decembrie a unui așa-zis colind care glorifică Holocaustul…” – sursa

Nici nu ma intereseaza ce scrie mai departe amploaiatul care murdareste prin minciuna crasa fata Americii profunde, a Americii crestine (vedeti Comunicatul mai jos). Imi ajunge ignoranta din acest prim pasaj. Adica, o colinda de peste 100 de ani “glorifica” holocaustul de acum 70 de ani??? Atunci este o profetie, nu? Romanii glorifica holocaustul? Romanii, care au salvat 400.000 de evrei de la moarte, conform liderului israelian Shimon Peres, glorifica holocaustul? Dar nu va este rusine?

O minima si obligatorie cercetare cu un expert in etnografie si folclor i-ar fi edificat pe condamnatorii in masa ai traditiei si culturii ancestrale romanesti asupra sensului mistic al trimiterii in iad a pacatosilor, “la foc si pucioasa” (vedeti cateva explicatii logice aici – Scandalul colindului “antisemit” a fost generat de… Adrian Rozenberg, producator si director adjunct la TVR Cluj. VIDEO).

Eu nu sunt un astfel de expert dar m-as fi asteptat ca specialistii in cauza sa se ridice si sa explice ei pentru romanii, americanii si israelienii necunoscatori sau de reacredinta cum sta treaba cu colindele, aceste bine-cuvantari transmise prin viu grai de vreo 2000 de ani incoace. Specialisti chiar de la Muzeul Taranului Roman. Sau de la catedra de Etnologie, Antropologie culturala si Folclor a Universitatii Bucuresti (daca mai exista, desigur). E pacat ca in apararea bietilor colindatori de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj nu se aude nimeni. E trist. Asa se tradeaza Romania azi. Prin tacere. Am ajuns intr-adevar la vorbele lui Orwell: “In a time of universal deceit, telling the truth becomes a revolutionary act.”

/victorronccea blog/

 

Scandalul colindului “antisemit” a fost generat de… Adrian Rozenberg, producator si director adjunct la TVR Cluj

Planeta intreaga s-a scandalizat dupa ce Grupul pentru Dialog Social al dlor (?) Brucan, Plesu si Patapievici si organul lor de presa au sesizat Centrul Extraterestru de Antisemitism asupra unui colind… “antisemit”  difuzat intr-o emisiune cu un titlul, trebuie sa recunoastem, foarte asortat: “Alege verde!” . Insusi Ministrul de Externe al Romaniei (?!) (deci tipul care sta pe locul lui Gafencu)  a “luat act cu indignare” de transmisia TVR Cluj (se vede treaba ca lui Titusulica Corlatean chiar i s-a urcat functia la cap…) Pretinsul prezidentiabil de mucava Crinel Antonescu s-a “autosesizat” si el, sarind din baie direct in putul intunecat al propriei gandiri: e o “bomba”, “scandaloasa spre nebunie” (un colind?). Federatia Comunitatilor Evreiesti pretinde scuzele TVR (sa i le dea fostul aghiotant de tain(a) al lui Basescu, Elwisica) iar Ambasada Israelului combate “alarmata”. Serviciul de Informatii al Extraterestrilor e, si el, in alerta maxima: sa nu explodeze bomba – colindul – in bratele unor “legionari” care ar ocupa TVR-ul peste noapte. Mai lipseste ca Ponta sa fie transformat in MAV (Man Aerial Vehicle) si ejaculat din avionul de Johhansburg direct pe Zidul Plangerii iar apoi, spre “finalizarea” zilei, sa iasa si cucu’, ca tacamul sa fie complet. Revenind la Ambasada Israelului, mi se pare rusinos din partea instantelor diplomatice evreiesti sa reclame un colind traditional, mai ales cand propriul imn, al Israelului, este “Cucuruz cu frunza-n sus” cules de nobilul compozitor Guilelm Sorban, tatal lui Raoul Sorban, un salvator al evreilor de holocaustul hungaro-nazist. Adica traditia noastra milenara a dat si Imn Israelului si acum e pusa, mult prea grabit, la zid? Cum ar fi ca Ambasada Romaniei in Israel sa condamne edificiul cultural care imprejmuieste cu beton si sarma ghimpata, metaforic probabil, teritoriile palestiniene ocupate? Nu-i frumos, stimati diplomati aflati intr-o tara gazda, pe care trebuie sa o respectati, cu toata cultura ei ancestrala! Mai ales cand intreg scandalul a fost generat de… un cosangean al neamului reliefat in colind: Adrian Rozenberg, director adjunct ai producator executiv la TVR Cluj.Pe scurt,: conform surselor portalului Stiri de Cluj in timpul transmisiei “antisemite” “la coordonare în studio era Adrian Rozenberg, directorul Stiri – Programe, iar pe teren se afla Radu Anghel, realizator TVR Cluj. Conform procedurii, producatorul este obligat sa verifice tot playlist -ul emisiunii. Mai mult: se întocmesc fișele pentru drepturile de autor, care se transmit la Bucuresti, la TVR, si de acolo la ORDA. Producătorul este direct responsabil de emisie“. Deci, se stia tot.

Cine este Adrian Rozenberg?

Tanarul ziarist Adrian Rozenberg s-a “lansat pe sticla” la ProTv, a trecut pe la Kanal D, pentru ca apoi, in pofida reducerilor masive de personal, sa-si gaseasca un culcus la TVR, ca reporter, iar de aici sa fie de-a dreptul parasutat la TVR Cluj, de catre Elwis, Saftoiul lui Basescu si Patriciu, direct intr-o functie manageriala, de conducere, fara nici o experienta in domeniu, la doar douazeci si ceva de anisori. Dar acasa, de unde a plecat. Ce “bafta” pe el! Fostului sef al TVR Cluj “i-au fost impusi din partea conducerii de la Bucuresti doi adjuncti, Adrian Rosenberg pe partea de stiri si pe doamna Pakai Eniko, aceasta fiind responsabila pentru redactia de stiri minoritare”, scria Gazeta de Cluj in februarie anul acesta. 31 de angajati ai TVR Cluj au fost disponibilizati la inceputul anului pentru “eficientizare” (am vazut-o, chiar ieri, in Parlament, cand Raportul TVR a fost aruncat la cos si conducerea demisa).

Adevarul il prezinta asa: “S-a născut la 31 octombrie 1984, la Cluj-Napoca. Este român de religie mozaică şi provine dintr-o familie de evrei religioşi care s-a stabilit în jurul secolului al IX-lea în zona Bistriţei. Aceste detalii le-a descoperit în timpul realizării unui reportaj, pe vremea în care lucra la Pro TV. Şi-a început cariera în 1998 ca freelancer la ziarul local „Adevărul de Cluj“. Prima slujbă ca redactor a avut-o la Radio Renaşterea, iar un an mai târziu, în 2001, s-a alăturat echipei CD Radio din Cluj-Napoca. A urmat colaborarea cu Romantic FM, unde a fost timp de doi ani radio DJ, iar în 2004 s-a angajat la Antena 1 Cluj ca editor de imagine şi corespondent. Un an mai târziu a intrat în echipa Pro TV Cluj în calitate de corespondent, unde a fost implicat în proiecte precum „România, te iubesc“ şi „Te vezi la Ştirile Pro tv“.”

FacemMedia, un blog de profil din Cluj, relata la inceputul anului ca “Adrian Rozenberg, angajat ca reporter la ştiri, a fost numit coordonator cu atribuţii de producător executiv peste departamentele programe şi actualităţi“. In luna august, acelasi blog specializat dezvaluia cum Adrian Rozenberg a ajuns producător general la TVR Cluj, dupa ce contracandidatul sau, Alina Olar, s-a retras in mod ciudat inainte de finalul concursului.

Tot FacemMedia ne spune si cum a fost numit Rozenberg din simplu reporteras mare grangur la butoanele emisiunilor, iata, “antisemite”: “Cineva l-a sustinut pe Adrian Rozenberg si asa a ramas. Pe stilul “stiu eu pe cineva…”. Acel cineva este, spun sursele noastre, un om cunoscut din TVR, fost la PRO TV, care a lucrat impreuna cu Rozenberg. Si care, atentie!, a fost unul dintre invitati la nunta tanarului om de televiziune clujean. Si inca ceva: acesta a fost trimisul TVR Bucuresti in comisia de evaluare a angajatilor de la Cluj. Este vorba despre Cristian Tabara, cunoscut si ca “Parintele” Tabara”. “Parintele” scapat foarte lejer de acuzele de viol si pedofilie aduse de fiica prietenei sale numeste, iata, oameni in functii la Cluj, care, desi sunt evrei, genereaza scandaluri antisemite cu repercursiuni interne disproportionate si implicatii externe neprincipiale fata de statul gazda, Romania.

Prietenii stiu de ce (aici nu stiu daca sa pun semnul intrebarii sau al exclamarii asa ca le las pe amandoua  )!?

PS: Explicatii stiintifice ale colindului “antisemit”:

Transcrierea (proasta) a revistei 22 preluata pe nemestecate de toata presa (doar) de limba romana:

“A născut un fiu frumos / Anume Iisus Hristos / Toată lumea i se-nchină, / Numai jidovii-l îngână. / Jidovan afurisit (in realitatea Jidov, neam afuristit) / Nu l-ar răbda Domnul sfânt / Nici în cer, nici pe pământ.. Numai la corlan (= horn), la fum, / Acolo-i jidovul bun, / Să iasă şfară (= fum) în drum”.

1. “Versurile din colind se referă la afumătoarea din Ardeal care de multe ori era afară, iar expresia arată că cei ce îl neagă pe Hristos nu merită să fie ţinuţi în casă ci lângă afumătoare, în curte, sau chiar afara în drum. A se vedea mai jos, pe la mijlocul explicatiei:
cotlón (cotloáne), s.n. — 1. Foc primitiv, făcut cu pietre îngrămădite, care protejează flăcările. — 2. Nişă, firidă. — 3. Ascunzătoare, vizuină. — 4. Loc stîncos, stîncărie. Mag. katlan (DAR), din sl. kotĭlŭ „căldare” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 76), cf. cocli, şi ceh. kotlina „căldare, crater”. Este dublet de la coclan (var. cotlan, corlan), s.n. (Olt., cămin), ca şi de la coclauri, s.n. pl., cu sing. analogice coclaur şi coclaur şi coclaură (loc stîncos, creastă, ţanc), care pare a proveni de la un sing. *coclău, var. de la cotlon 4 (după DAR, din mag. kö „piatră”; după Byck-Graur, 28, din sl. *kotlavŭ). — Der. cotloni, vb. (a face fumar la un cuptor; a iscodi, a căuta); cotloneală, s.f. (căutare, cercetare).
Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966″

2. “In primul rand nu este “jidovan afurisit”, cum a scris Revista 22 si cum au preluat toate televiziunile, ci “jidov, neam afurisit”. Sunt colinde din toate zonele, mai ales din Transilvania, care fac referire la momentul judecarii lui Hristos de catre Pilat in fata multimii din Ierusalim : “Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27,25).
Este blestemul nerecunoasterii lui Hristos, Mesia cel asteptat de atatea veacuri de neamul israelitean si proorocit de profetii sai. Arhaic vorbind afurisenia insemna ruperea de comunitate, anatema.
In al doilea rand referirea focului ca loc de pedeapsa este legata de “iezerul de foc şi de pucioasă”. Practic ultimele versuri se refera la o viziune populara a iadului.”

/victorroncea blog/

 

“Avem Crăciun fără Hristos”, interviu cu Laurențiu Dumitru, editorul blogului “Sfântul Munte Athos”

„…Dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa”

interviu cu teologul şi editorul Laurenţiu Dumitru

Domnule Laurenţiu Dumitru, sunteţi cunoscut ca fiind un bun prieten şi îndrumător al tinerilor, prin sfaturile pe care le daţi şi prin cele două cărţi: „Hristos şi tinerii” şi „Tinerii pe calea întrebării”. Vă întreb, ce înseamnă pentru tinerii din ziua de azi Crăciunul? De ce atâta vânzoleală de Crăciun? Nu e dăunătoare atâta pregătire în receptarea noastră asupra Crăciunului?

Aş începe cu cea de-a treia întrebare, încercând să le ating şi pe celelalte… Într-adevăr, vânzoleala de care vorbiţi e dăunătoare pentru receptarea praznicului Naşterii Domnului. Ca să ne putem pregăti creştineşte pentru această sărbătoare trebuie desigur să ieşim din această vânzoleală. Observăm şi noi cu ochiul liber că societatea contemporană valorizează mai mult pe Moş Crăciun şi Anul Nou, decât pe Hristos! Am ajuns să preţuim mai mult tradiţiile noastre seculare, ideologia consumistă, cronologia, decât veşnicia în Dumnezeu! Când ajungem să jertfim atât de mult pe altarul consumului, al desfătărilor de tot felul, oare mai găsim loc pentru Hristos şi prăznuirea Naşterii Sale? Mă tem că nu! Cred că vânzoleala aceasta se face în detrimentul pregătirii autentice pentru praznic. Pur şi simplu noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos aflat în ieslea Betleemului. În ceea ce priveşte tinerii, nu putem generaliza, unii trăiesc autentic bucuria Crăciunului, alţii, din păcate, nu. Şi tot din păcate, cei ce o trăiesc autentic sunt încă puţini.

De Crăciun există, am putea spune, un „trend”, dorinţa de a face milostenie, toate firmele si societăţile fac întreceri în a milui si a dărui, dar este primită de Dumnezeu această milostenie, pe care o facem când toţi sunt „supra-milostiviţi”?

Trend-ul de care vorbiţi are suport în istoria mântuirii neamului omenesc. Darul este legat tainic de praznicul Naşterii Domnului, căci Fiul este Darul prin excelenţă, este Darul oferit lumii de către Dumnezeu, Iubitorul de oameni. Nu întâmplător toţi se întrec în a dărui în această perioadă. Ei vor, conştient sau nu, să se asemene cu Dumnezeu. Marile praznice sunt nişte epifanii şi ne aduc pe noi în starea de a ne dori înnoirea relaţiei cu Dumnezeu. De sărbători, îndeobşte, ni se face tare dor de Dumnezeu. Omul simte nevoia să dăruiască în preajma Crăciunului şi cred că asta e o lucrare a duhului în noi, nu un trend lumesc, chiar dacă mass-media îl valorifică şi-l potenţează atât de mult. Ştim cu toţii că odinioară, în urmă cu peste 2.000 de ani, un Prunc Sfânt S-a născut. Cred că există în conştiinţa umanităţii sădită mâhnirea că n-am ştiut a-L întâmpina cum se cuvine, că se cădea a-i oferi un cămin adecvat, cald, şi nu o iesle a dobitoacelor. Ai lui nu L-au primit şi nu L-au recunoscut. Animalele L-au încălzit cu respiraţia lor pe Pruncul Iisus, iar păgânii magi din depărtări au venit să i se închine şi să-i aducă daruri. Cumva, tainic, dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa. Sigur că ar trebui să dăruim şi în afara acestor momente. Pe săraci totdeauna îi avem cu noi (cf. Ioan 12, 8), ei trebuie să mănânce şi să se îmbrace mereu, nu doar de Paşti şi de Crăciun. Unii oameni darnici nu uită acest lucru şi acţionează în consecinţă, cunosc numeroase astfel de cazuri. Dacă e primit sau nu darul când toţi sunt, după cum spuneţi, „supramilostiviţi”, nu ştiu, doar Dumnezeu ştie inima fiecăruia. Darurile nu se măsoară după „cât”, „cui” şi „când” dăruim, ci după „cum” dăruim. Scriptura spune: “…când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3-4). Ar fi bine să nu uităm criteriul acesta.  

Cum sărbătoreau Crăciunul vechii şi primii creştini? Sărbătoreau ca şi noi, cei din sec. XXI?

Creştinii din vechime nu cunoşteau fastul Crăciunului din zilele noastre. Ştim bine că abia după 300 de ani Biserica a ieşit din catacombe. Crăciunul, ca şi oricare altă mare sărbătoare a Bisericii, se prăznuia în vechime fără bâlci, urlete şi trâmbiţe… Creştinii făceau agape, se întâlneau în comunităţi mici şi lăudau pe Domnul în duhul dragostei. Era o sărbătoare duhovnicească, fără bruiajul televizorului şi a mega-show-urilor din pieţele publice. Pe atunci, când spuneai praznicul Naşterii, spuneai Hristos, acum mai degrabă spui căluşei, caruseluri, vată pe băţ, cozonaci, brăduţ, globuleţe, reduceri de preţuri prin magazine. Nu că acestea ar fi rele în sine, nu; şi mie îmi e drag într-o oarecare măsură fastul de Crăciun, mi-e drag să văd oraşul plin de luminiţe, brăduţii împodobiţi etc., dar toate acestea să nu se facă în detrimentul relaţiei vii cu Hristos, cu Biserica. Nu mică mi-a fost uimirea când o persoană mi-a spus deunăzi că în Japonia, spre exemplu, poţi întâlni persoane care nu asociază Crăciunul cu Creştinismul. Trecând pe lângă vreo biserică şi auzind colinde unii japonezi se vor mira: „Ia uite, şi la Biserică se sărbătoreşte Crăciunul!”. Asta se poate întâmpla acolo unde există credinţe sincretiste şi unde sărbătorile religioase sunt mediatizate fără înţelesul lor adânc, mistic. Asta e realitatea zilelor noastre, avem praznice exploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse de consum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă un mare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afara spaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despre Hristos… Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cum prăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printre sticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacă suntem cuminţi şi Moşu’ ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter, atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos. În plus, pe noi cei din sec. XXI ne paşte încă o ispită, din raţiuni de „political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoare realmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurile sunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele de Crăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că ele sunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii. Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, ne spune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiut cum să facă faţă presiunilor. Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuirea cuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute”, şi a istorisirii Naşterii Domnului cu… povestea Scufiţei Roşii (!!!). Acestea sunt ideile propuse de unii profesori in provinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, din cauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”. După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul la biserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuri creştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată a Naşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…

Apropo de Moş Crăciun… Observăm că mai mult este aşteptat Moş Crăciun decât Naşterea Domnului.

Depinde din ce unghi privim lucrurile. Începând cu data de 21 noiembrie, în Biserica Ortodoxă, se cântă la fiecare slujbă de utrenie Catavasiile Naşterii Domnului, cântări care vestesc lumii întregi: „Hristos se naşte, slăviţi-L! / Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L! / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! / Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L noroade că s-a preaslăvit!”. Iată că perioada postului Crăciunului, care semnifică aşteptarea împlinirii profeţiilor celor din vechime, este oarecum îndulcită cu această veste bună: Hristos se naşte, slăviţi-L! Aşadar, noi, cei ce ne străduim să fim mădularele Bisericii, pe Hristos Îl aşteptăm! Dacă privim din oricare al unghi e mare jale. Lumea desacralizată de azi preţuieşte mai mult pe Moş Crăciun, pe acest Santa Claus care nu se află trecut în Vieţile Sfinţilor, despre care nu a scris nici un Sfânt Părinte al Bisericii, dar care, iată, a devenit simbol al Crăciunului. Deşi popular praznicul Naşterii Domnului se numeşte Crăciun, trebuie precizat că în cărţile de cult nu vom întâlni termenul de „Crăciun”.

Cine-i acest moş care a „furat” Crăciunul? Oare Moş Crăciun cu renii lui ne apropie mai mult de Dumnezeu?

Să ne informăm de la sursă, din pagina sa web în limbă română, http://www.moscraciun.ro , pentru că da, aţi citit bine, Moşu’ nostru are şi site. Cităm Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu: „Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru Crăciun îi taie mâinile, iar Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua Naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după cuvântul evanghelic, le aduceau regii-magi în staul lui Mesia”. Să reţinem însă că „legenda spune”, nu Scriptura, nu Tradiţia… Când adevărul revelat se intersectează cu legenda se crează confuzii! Ortodoxia nu mărturiseşte legende, ci adevărul revelat, descoperit de Dumnezeu. Încă o precizare. „Crăciun convertit la creştinism” e în cazul de faţă o expresie nepotrivită; creştinismul „apare” după Învierea şi Înălţarea la Cer a Mântuitorului Hristos. De altfel, folclorul abundă de astfel de „inadvertenţe”, după alte versiuni Crăciun nu numai că a crezut şi s-a botezat (sic!), ci el a descoperit „minunea făcută cu soţia sa şi altor evrei, şi toţi cei ce-l auziră asemenea crezură şi se botezară” (v. Sim. Fl. Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904, p. 32). Moş Crăciun este în aceste zile peste tot, este pe buzele tuturor. Americanii cântă acum: „Santa Claus is coming to town”. Moşu’ este prezent peste tot: în reclame, în emisiuni tv, prin grădiniţe, prin casele oamenilor; este nelipsit de la aprinderea oficială a vreunui brad gigant în vreo capitală a lumii. Nu-i lipsesc sania, renii şi nici ajutoarele – crăciuniţele sexy. El, Moşu’, este parte esenţială a spiritului festiv de Crăciun în zilele noastre. Avem prin oraş şi moşi-fotografi kitschoşi, foarte insistenţi şi agasanţi… Unde e Pruncul Iisus, unde este bucuria sfântă? Socotiţi singură dacă ne apropie mai mult de Dumnezeu sau ba…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Să înţelegem că Biserica l-a adoptat?

Prin firul discuţiei, intrăm într-o zonă delicată, dar nu avem de ce să ne temem. Adevărul e că Moş Crăciun a intrat în biserică pe fereastră şi este greu de scos pe uşă… Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Părintele Teofil de la Sâmbăta le numeşte delicat „colinde laice” şi nu greşeşte, pentru că multe colinde sunt doar cântece tradiţionale. Am putea, inspiraţi de Eliade şi forţând nota, să numim unele colinde laice ca fiind religioase, doar dacă numim ca având filon sacru tot ce e ancestral. Deşi sunt voci care afirmă că legenda despre Crăciun şi Crăciunoaia este o creaţie folclorică daco-română (sec. III-IV) (vezi Pr. D. Bălaşa, Crăciun – cuvânt dacic, în „Noi tracii”, Roma, 1984, decembrie, p. 15.), noi avem de-a face în colindele care se cântă azi de un Moş Crăciun mai proaspăt. „Moş Crăciun cu plete dalbe”, spre exemplu, este o piesă relativ nouă, muzica şi versurile aparţin lui D.G. Kiriac (†1928). Moşu’ nu s-a mulţumit doar cu lumina reflectoarelor, ci s-a gândit să intre şi-n biserică. Probabil a intrat prin turlă ori a găsit un geam deschis… Aşa se face că în Liturghie la vremea chinonicului, la împărtăşirea preoţilor, poţi auzi strana sau corul cântând colinde despre Moşu’, asta trădând cumva o relaxarea morală fără precedent. Eu n-am nimic cu tradiţiile de aici sau de oriunde, cer doar să nu se amestece cu imnografia ortodoxă… Revenind la autorul colindului amintit, D.G. Kiriac, putem spune că el, şi alţi clasici ai muzicii corale româneşti, şcoliţi în academiile muzicale româneşti şi de prin străinătăţi, au fost mari dirijori, excelenţi profesori, geniali compozitori, dar, în marea lor majoritate, n-au reuşit în compoziţiile lor să transmită duhul Ortodoxiei… Nu vreau să mâhnesc pe nimeni, în plus se spune că gusturile nu se discută, dar deseori când auzi Liturghia în interpretare corală în biserică îţi vine să aplauzi. Cred că locul cântării corale nu e în Biserică, ci pe scenele de spectacol, acolo unde se culeg lauri şi aplauze, acolo unde un tenor sau o soprană pot să se pună în valoare pe sine fără probleme. Cântarea corală armonică-polifonică a adus în biserică stilul spectacular, de concert, însă accentul în Liturghie trebuie să cadă nu pe „interpretarea magistrală” a soliştilor, ci pe un anumit duh al interpretării, altfel spus – pe acea interpretare smerită care aduce pace şi cheamă sufletul la rugăciune, la petrecerea împreună cu Domnul. De ce mulţi când se întorc de la slujbele mănăstireşti spun că „a fost altceva”, că doar e aceeaşi Liturghie? E vorba de faptul de duhul ortodox care lipseşte cântării corale plămădite în spaţiul desacralizat al occidentului. Până şi băieţelul meu a simţit în urmă cu vreo 3-4 ani că ceva nu e în regulă cu interpretarea corală în Biserică. M-a întrebat încet la un moment dat, în Liturghie, dacă doamna aceea are voie să ţipe aşa în Biserică… Din păcate, coriştii pun de cele mai multe ori preţ pe spectacolul oferit de ei, decât pe Liturghia in sine…

N-ar trebui cumva să se restricţioneze cântarea corală dacă duhul ei nu e unul ortodox?

Există astăzi tendinţa de a înlocui muzica polifonică cu cântarea psaltică, bizantină. Sfântul Sinod a făcut de curând o astfel de recomandare preoţilor. Una din hotărârile luate de Sfântul Sinod al B.O.R. în urma şedinţelor desfăşurate în perioada 15-17 iunie 2004 recomandă preoţilor: „Reactivarea cântării omofone a Sfintei Liturghii pe întreg cuprinsul Patriarhiei Romane pentru intensificarea participării tuturor credincioşilor la viaţa liturgică şi pentru întărirea unităţii bisericeşti”. Nu ştiu în ce măsură se ţine cont de această recomandare şi câte coruri şi-au încetat activitatea, cel puţin pe la oraşe, în marile catedrale, corurile au o lungă tradiţie şi credincioşii s-au format astfel. Dar cu răbdare şi dragoste se pot rezolva toate. Orice învăţ are şi dezvăţ. Un amic îmi vorbea despre anomalii şi mai mari. A auzit la o Liturghie preotul pomenind cu emfază cu o voce baritonală spectaculoasă, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pe marii tenori ai lumii: Luciano Pavarotti, Jose Carreras şi Placido Domingo, care nici măcar nu-s ortodocşi ca să-i poţi pomeni în Liturghie…

Să revenim puţin la Moş Crăciun. Vă provoc cu o întrebare care poate stă pe buzele multor cititori. Toţi copiii aşteaptă dar de la Moş Crăciun… Putem să le răpim copiilor bucuria Crăciunului, bucuria venirii Moşului? Nu e o crimă?

Bucuria Crăciunului ar trebui să fie Hristos. Spun „ar trebui” pentru că trăim într-o postmodernitate haotică, într-o epocă a excesivei marketinizări a sărbătorilor. Sigur că în special pentru copiii cei mai mici, bucuria Crăciunului este venirea Moşului cu sacul plin de daruri. Nu putem răpi copiilor bucuria aceasta, nu-l putem fura copiilor pe Moşu’. Problema însă rămâne delicată… Cine este însă Moşul? Eu consider că luna decembrie, luna darurilor, se află sub purtarea de grijă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, aşadar un personaj real, a cărui viaţă o ştim din Sinaxare. Cred că de fapt el aduce daruri copiilor, tuturor copiilor. Mă tem de împletirea legendei lui Moş Crăciun cu Adevărul care a punctat istoria lumii – Naşterea Domnului, pentru că va veni o vreme când pruncii noştri vor afla adevărul pe care l-a aflat odinioară şi Shirley Temple. – „Nu mai cred în Moş Crăciun de la 6 ani, când m-a dus mama să-l văd într-un magazin şi moşul mi-a cerut un autograf” (Shirley Temple). Cine poate cântări trauma pe care o trăieşte un prunc care află că Moşu’ nu există în realitate? La o anumită vârstă părinţii nu mai ştiu ce atitudine să adopte; profesorii de religie care predau la clasele mici au şi ei această dilemă… Pierderea lui Moş Crăciun poate duce în multe situaţii şi la pierderea lui Hristos, pentru că asociind povestea moşului de Crăciun cu evenimentul Naşterii vor avea tendinţa firească să numere la legende, la mituri, nu doar pe Moşu’, ci şi pe Mântuitorul Hristos. Am găsit această temere şi la un mare ierarh al ortodoxiei contemporane, teolog şi psiholog totodată, ÎPS Hrisostom de Etna, ceea ce mi-a dat curaj să întăresc şi eu fără să am sentimentul că rănesc cu ceva Biserica: „În societatea modernă există anumite tradiţii care ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a Sfântului Nicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figuri sunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiar distruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei, Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pe care copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă. În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestor sărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de mai târziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu Naşterea Domnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste“mituri”. Aceasta e puterea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti” (Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galaţi, pp. 121-122). Concluzionând aş spune că mai uşor ne-ar fi nouă tuturor dacă am accentua semnificaţia darurilor de Crăciun, amintind copiilor noştri că magii au adus daruri Pruncului Sfânt după cum glăsuieşte Scriptura şi de aceea copiii primesc şi ei daruri. Cine aduce darurile? Moş Crăciun le aduce… dar cu încredinţarea deplină că de fapt el este însuşi Moş Nicolae, Sfântul cel darnic. Eu aşa socotesc că trebuie să vorbim despre Moşul, pentru a nu răpi copiilor bucuria acesta. Iubirea se bucură de adevăr (cf. I Corinteni 13, 6). Mie aşa-mi spune inima, că Moş Crăciun există, însă e Moş Nicolae. „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” (Micul Prinţ).

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Crăciun bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Crăciun?

Greşim când accentuăm festivismul Crăciunului în detrimentul evenimentului crucial al lumii – Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului, aleargă după un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a uitat că de Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului. Dacă vom face pe stradă un sondaj de opinie, vom afla că cei mai mulţi aşteaptă cozonacul bunicii şi bradul împodobit, aşteaptă cadourile şi pe Moş Crăciun. Am mare drag şi pentru cozonacul bunicii şi preţuiesc munca ei, căci e un semn al dragostei pentru noi, dar dacă trebăluiala aceasta îndepărtează pe gospodine de slujbă sau de spovedanie nu e deloc bine. Un creştin trebuie să afle mai întâi care e rostul său în lumea asta, să afle despre Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, despre mântuirea pe care El a adus-o lumii. Teoretic aceste lucruri sunt ştiute, practic noi nu prea ni le asumăm, nu trăim aceste învăţături şi cunoştinţe în viaţa noastră. Cred că Domnul se bucură dacă ne scuturăm de festivismul Crăciunului, dacă vestim cu inimă bună şi dragoste Naşterea Sa colindând, dacă facem un mic efort şi postim în aşteptarea bucuriei Naşterii, dacă ne găsim timp să ne spovedim şi, după caz, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Crăciunul este o sărbătoare a noastră cu cei dragi sau un praznic al lui Dumnezeu cu noi? Oamenii, de obicei, nu văd diferenţa, credeţi că Biserica ar trebui să „educe” credincioşii în acest sens?

Praznicele Bisericii sunt prin excelenţă sărbători „pe verticală”, sunt „evenimente” care ne leagă de cer. Prin naşterea Sa, Hristos se face ca unul dintre noi, şi, într-adevăr, Dumnezeu prăznuieşte cu noi. Înţelepciunea populară, care şi-a luat seva din învăţătura Sfinţilor, a dat la iveală versuri pe cât de simple, pe atât de adânci: „Cruce-n casă, Cruce-n masă, îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă”. Crăciunul poate fi şi o sărbătoare a noastră cu cei dragi în măsura în care printre cei dragi este şi Hristos. Dacă prăznuim cu Dumnezeu, suntem şi alături de cei dragi. Dacă însă Crăciunul e doar prilej de întâlnire cu rudele în jurul televizorului, iar Hristos nu e pe niciunde, nu mai avem, de fapt, niciun fel de praznic, ci doar nişte zile festive. Bineînţeles că Biserica trebuie să „educe” credincioşii în acest sens, de fapt asta e principala ei menire, de a chema pe toţi la Hristos, la „a prăznui cu EL”. Biserica ne pregăteşte pentru praznicul cel mare cu Dumnezeu, când în răcoarea zilei celei neînserate vom sta cu El la masă, împărtăşindu-ne mai deplin de El – precum spune preotul în Liturghie.

Putem să le facem vreo bucurie şi celor trecuţi la Domnul?

Milostenia pentru cei trecuţi la viaţa veşnică e o practică foarte răspândită în Biserica noastră şi ţinută cu stricteţe mai ales în mediul rural. Putem face daruri, milostenie pentru cei adormiţi şi acum şi la soroacele stabilite de Biserică. Precizez aici, pentru cârcotaşi şi pentru cei străini de Ortodoxie, că nu se hrănesc morţii şi nici nu se îmbracă în straiele dăruite, ci se hrănesc cu dragostea şi jertfa noastră pentru ei. Dăm daruri în numele lor, continuând şi adăugând tainic în desaga faptelor lor bune. Un dar e mai mult decât valoarea lui materială şi trece dincolo de graniţa vieţii acesteia. Darul are întotdeauna consistenţă, forţă, putere. Darul făcut din suflet ajută întotdeauna la înmulţirea dragostei între semeni.

Explicaţi-ne ce înseamnă de fapt „a colinda”? De unde a venit acest obicei? De ce colindăm?

Colindatul e un obicei anterior apariţiei creştinismului. Se pare că obiceiul colindatului este derivat din vechea tradiţie de celebrare a Calendelor, sărbătorile romane închinate soarelui. Pentru creştini însă colindatul e strâns legat de Naşterea Domnului, deşi avem colinde şi la alte praznice. Colindatul e un ritual format din cântece (colinde) şi, prin unele zone de la noi, din scurte dansuri ceremoniale. Colindătorii vestesc bucuria că ni s-a născut Mântuitor. Colindul e o mărturie, dar şi o reactualizare, o rememorare a acelui timp şi spaţiu sacru punctat de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Scriptura ne spune că îngerii se adresează păstorilor prin cuvintele: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul… Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Mulţime de oaste cerească lăuda pe Domnul şi zicea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Acesta este, aşadar, primul colind creştin, colind venit direct din cer. Mai apoi au colindat cu bucurie mare păstorii care, spune Scriptura, slăveau şi lăudau pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră (cf. Luca 2, 20). Colindul s-a născut deci din dorinţa noastră de a ne asemăna cu păstorii din Betleemul Iudeii de odinioară, dar şi cu îngerii, ei fiind primii martori şi vestitori (din greacă – anghelos) ai marelui eveniment ce a punctat istoria lumii. Cred că în realitate nu colindăm singuri, ci încă şi acum printre colindătorii noştri se amestecă neştiut şi mulţimea de oaste cerească.

Cum o putem cinsti pe Maica Domnului în pragul Crăciunului?

Într-o pildă se spune că o femeie cerea ajutor de la Maica Domnului. Femeia se ruga cu nădejde şi adăuga: „Măicuţa Domnului, te rog să-mi fii şi mie mamă!”. Iar femeia primeşte răspuns în inima ei: „Îţi voi fi mamă, dar să-mi fii şi tu fiică”. Aşadar, eu cred că în pragul Crăciunului, dar şi în toată vremea, o putem cinsti pe Maica Domnului dacă o cinstim ca pe o maică, dacă îi dăm ascultarea cuvenită unei maici. Iar Maica Sfântă are un cuvânt mare pentru lumea întreagă, vorbind la Nunta din Cana ea spune: „Faceţi orice vă va spune (El)” (Ioan 2, 5). Ascultând de Hristos, ascultăm şi de cuvântul Maicii Sale. Cinstindu-L pe Hristos, cinstim şi pe Maica Sa.

Se pun dorinţe de Crăciun? Vă întreb deoarece întâlnim peste tot şi se face mare propagandă din: „Hai să ne punem o dorinţă de Crăciun… aceasta se va împlini…”.

Nu cred în „dorinţe de Crăciun”, cred în puterea rugăciunii şi în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă însă avem dorinţe, să venim cu ele înaintea Domnului şi El va şti să răspundă fiecăruia la momentul potrivit, după nevoi. Toate dorinţele se împlinesc, nu doar cele de Crăciun, dacă ne rugăm cu nădejde şi dacă ne sunt cu adevărat de folos.

Am citit undeva un studiu care arăta că rata sinuciderilor este mult mai mare în preajma sărbătorilor de Crăciun…Ce părere aveţi despre acest lucru?

Nu auzisem de o astfel de statistică. Viaţa cotidiană, cea dintre praznice, are ritmul ei infernal. Praznicul aduce cu sine o ieşire din ritmul acesta. Probabil că unii abia atunci reuşesc să-şi privească viaţa mai cu atenţie, să facă o oarecare introspecţie. Socotesc că se descoperă goi şi secătuiţi, şi, în loc să alerge la Cel ce este odihna celor împovăraţi, din deznădejde, sărmanii, îşi curmă zilele. Citeam undeva că prostituatele sunt foarte nefericite în perioada sărbătorilor pentru că nu mai au de lucru, toţi clienţii sunt pe la casele lor… Sunt convins că acesta este pentru ele un prilej de a încerca să o rupă cu activitatea asta sau, dimpotrivă, deznădăjduind să se piardă. Poate că exemplul nu e foarte potrivit, însă bănuiesc că acesta e mecanismul sufletesc al omului deznădăjduit care-şi îneacă viaţa muncind până la epuizare. Odată ieşit din ritm, pus faţă în faţă cu el însuşi, poate face şi astfel de gesturi necugetate. Munca e unul din antidoturile deznădejdii. Dacă în „liberele” de sărbătoare nu mergi nici la muncă şi nici nu trăieşti cu Hristos, diavolul poate să-ţi dea el de lucru. E doar o părere. Domnul să ferească pe tot sufletul de aşa ispite, că pe nimeni nu are de pierdut.

 

/sfantul munteathos blog/

În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?

Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorim să trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăim bucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să ne dorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem loc în inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsăm singur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorăm că imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, după cum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.

 

H.A.R.P.

Furtuni extrem de violente in ultimele luni ! Sa ne aducem aminte ce reprezinta H.A.R.P
În ultimii ani diferitele părţi ale globului au fost expuse din punct de vedere climatic la modificări drastice. Ploi torenţiale, vânturi puternice, căderi masive de zăpadă, secetă, uragane au afectat major viaţa locuitorilor din zonele respective. Un grup de specialişti englezi care au realizat recent un “Atlas complet al lumii” vorbesc chiar de modificări ale conturului unor continente, vizibile din satelit. Explicaţiile meteorologilor sau ale diferiţilor reporteri prezenţi în zonele calamitate au însă mereu drept leit-motiv încălzirea globală a planetei! O explicaţie neutră, care face ca nimeni să nu poată fi considerat responsabil pentru aceste dezastre. Iată în continuare ce spun unii specialiştii – ale căror studii sunt mai puţin mediatizate, încercând să facă puţină lumină în acest domeniu atât de ceţos al vremii, cu tot ceea ce înseamnă ea.
În iunie 1988, dr. James Hansen de la Institutul Goddard de Studii Spaţiale din New York a informat Senatul American că a găsit o metodă pentru a calcula temperatura medie la suprafaţa pământului prin luarea în considerare a mii de date de la staţiile meteo de pe glob. Metoda implica o divizare a suprafeţei Terrei în pătrate de 5 grade latitudine pe 5 grade longitudine, calculând pentru fiecare pătrat temperatura medie pentru fiecare lună, din fiecare an. S-a descoperit astfel că pe ansamblu, pe parcursul a 140 de ani, creşterea globală a temperaturii a fost de doar 0,6˚C ± 0,2˚C. Temperatura medie nu a crescut continuu: pe perioade scurte de timp s-au putut observa fluctuaţii – scăderi sau creşteri cuprinse între 0,15˚ şi 0,5˚C. Prin realizarea de măsurători comparative în apropierea zonelor locuite şi în afara lor, s-a observat creşterea temperaturii globale doar în zonele locuite, dar nu cu valori care să genereze o psihoză colectivă.
Şi atunci de ce o creştere de doar 0,6˚C, care nu poate afecta sistemele biologice, a fost considerată totuşi îngrijorătoare? La acea vreme autorităţile au vorbit în mass media despre studiile dr. Hansen ca despre un indicator al unui viitor dezastru, însă au omis să precizeze care este valoarea creşterii globale a temperaturii. S-au făcut şi în continuare măsurători ale temperaturii atmosferice cu ajutorul baloanelor meteo şi acestea au arătat că pe ansamblu, nu există nici o modificare a temperaturii între anii 1956 şi 2000. Compararea măsurătorilor realizate de sateliţi, baloanele meteo şi la suprafaţa terestră, au arătat doar foarte mici diferenţe între diferitele sisteme. Toate măsurătorile indică aceleaşi modificări atmosferice şi temperaturi asemănătoare. Şi atunci de ce se vorbeşte despre încălzirea globală a planetei? Ce rost are acest refren obsedant care ni se repetă de câţiva ani prin intermediul presei, televiziunii şi radioului? Are el rolul de a deturna atenţia de la adevăratele cauze ale catastrofelor climatice care au început să se petreacă tot mai des? Ce ştiau cei care anticipau o încălzire a climei în 1988 – pe baza unor studii care dovedeau contrariul?

Producerea de inundaţii masive cu ajutorul unor arme climatice

Ideea modificării la voinţă a vremii este veche. De mii de ani înţelepţii vechilor civilizaţii cunoşteau această artă spirituală şi mai ales cum să realizeze aceasta fără a perturba echilibrul general al planetei. Ei cunoşteau faptul că o modificare a unei părţi duce la modificarea întregului. Nu la fel procedează astăzi cei care, prin intermediul producerii unor vibraţii de joasă frecvenţă în atmosferă au creat adevărate arme climatice. Oamenii de ştiinţă au dezvoltat în prezent două modalităţi de manipulare a climei: HAARP şi GWEN.

HAARP. Acest acronim provine de la High-frequency Active Aurol Research Project – Proiectul de cercetare a Aurorei activată cu frecvenţe înalte. HAARP este “un secret păstrat la fel de bine ca şi cel al Proiectului Manhattan, care ne-a adus bomba atomică”, după cum afirmau în revista Nexus dr. Nick Begich şi Jeanne Manning atunci când au scris articolul “Îngerii nu se joacă cu HAARP”. Acest proiect, afirmă dr. Rosalie Bertell, preşedinta Institutului Internaţional de Interes în domeniul Sănătăţii Publice (IICPH), va fi prezentat publicului ca fiind un scut spaţial faţă de diferite arme sau, pentru cei mai creduli, ca fiind un aparat care repară stratul de ozon.
În realitate, tehnologia HAARP constă dintr-un ansamblu de turnuri care iradiază atmosfera cu cantităţi enorme de unde radio de frecvenţă joasă (EFJ). Turnurile HAARP arată ca nişte antene normale, dar sunt specializate în emisia de unde radio. Acest tip de turnuri sunt localizate în mai multe părţi ale globului. America a construit cea mai mare arie de turnuri HAARP în Gakona, Alaska, pe o suprafaţă de 40 de acri. Turnurile HAARP de pe teritoriul SUA sunt acţionate de Directoratul vehiculelor spaţiale ale Laboratorului de cercetare al forţelor aeriene americane (Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate).
HAARP are capacitatea de a plasa cantităţi enorme de unde de joasă frecvenţă (EFJ) în atmosfera terestră, deasupra unor zone strategice şi de a menţine constantă energia, în cazul în care ar exista variaţii, într-o manieră mai precisă şi mult mai bine controlată decât un detonator nuclear. Dr. Nicholas Benich, om de ştiinţă implicat activ în campania anti-HAARP, arată că această tehnologie produce un fascicul foarte puternic de unde radio care încălzeşte şi astfel ridică zone întregi din ionosferă (stratul încărcat electric care se află deasupra atmosferei); apoi undele electromagnetice se întorc spre pământ şi pătrund peste tot, atât în structurile vii cât şi în cele neanimate. Astfel, pe lângă alterarea climei şi crearea de furtuni, HAARP modifică modul în care mintea umană operează şi chiar scade rezistenţa biologică la boli.

HAARP diferă de alte sisteme de încălzire a ionosferei, care aruncă difuz în atmosferă unde de joasă frecvenţă, prin focalizarea semnalului de la majoritatea, dacă nu de la toate turnurile de pe cei 40 de acri, într-un singur fascicul. Oamenii de ştiinţă sunt îngrijoraţi că armata poate crea, datorită acestui instrument, o gaură uriaşă în atmosfera superioară, distrugând astfel protecţia planetei faţă de radiaţiile solare. Dr. Bertell spune despre HAARP că este “un reşou uriaş care poate determina ruperi majore ale ionosferei, creând nu numai găuri, dar şi incizii lungi în stratul protector de deasupra Pământului”.
Tehnica HAARP este în întregime funcţională din 1993. Cam câtă energie de frecvenţă joasă aruncă HAARP în atmosferă? În Alaska, aceste turnuri sunt construite să radieze 1,7 gigawat în ionosferă. HAARP poate afecta astfel şi câmpul electro-magnetic al pământului. Din punct de vedere militar, HAARP este o armă de distrugere în masă, după cum afirmă Michel Chossudovsky, profesor de Ştiinţe Economice la Universitatea Ottawa. El reprezintă un instrument de cucerire, capabil să destabilizeze selectiv agricultura şi sistemele ecologice pe regiuni întinse.
GWEN. Acest acronim provine de la Ground Wave Emergency Network (Reţeaua de urgenţă a undelor terestre). Acestea sunt turnuri enorme care au fiecare câte 100 de cabluri de cupru înfipte în formă de evantai sub baza turnului. Departamentul de apărare a construit aceste turnuri sub motivul că vor fi utile în comunicaţii în timpul sau după o catastrofă nucleară. Această poveste cu comunicaţiile nu va sta în picioare în momentul în care vom înţelege că suflul nuclear distruge orice echipament de telecomunicaţie, făcând imposibilă transmisia radio pentru mai multe ore. Tehnologia EFJ poate crea cutremure şi erupţii vulcanice. Turnurile GWEN sunt localizate în California chiar de-a lungul faliei tectonice şi în zonele vulcanice din nord-vestul Pacificului. Vedem deci cum ceea ce nu poate realiza HAARP prin intermediul atmosferei, GWEN realizează prin intermediul solului. GWEN conlucrează deci din plin cu HAARP.

Marea Inundaţie din Midwest (1993) a fost creată utilizând arme climatice

Reginald E. Newell de la M.I.T – Massachusets Institute of Technology scria în “Geophysical Research Letters Journal” că în atmosfera joasă plutesc uriaşe râuri de apă. Aceste “râuri” nu sunt apă condensată, ci vapori care curg efectiv. Cu alte cuvinte, omul nu le poate vedea şi nici nu realizează când le traversează cu avionul. Dar aceste râuri de vapori sunt enorme. Ele au dimensiunea a 600-700 de km lăţime şi până la 7500 de km lungime. Aceste “râuri” sunt situate la 3 km deasupra pământului, şi au un debit de aproximativ 165 milioane de litri de apă pe secundă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că există 5 râuri atmosferice în emisfera nordică şi 5 în emisfera sudică.
Acum, ştiind că există aceste “râuri” în atmosferă, cum e cel mai uşor de creat o inundaţie? Cel mai simplu ar fi să se pună un dig în calea unui astfel de râu şi apa respectivă să fie redirecţionată spre pământ. S-a observat că energia de frecvenţă joasă (EFJ) creează un dig electronic în atmosferă. Aceste diguri electronice pot bloca râurile de vapori, determinând căderea unor cantităţi uriaşe de apă pe pământ.
Un astfel de dig atmosferic artificial a fost creat în 1993 prin acţiunea combinată a turnurilor HAARP din Alaska şi GWEN din Midwest. Oamenii de ştiinţă au lăsat deschisă emisia EFJ timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Rezultatul? A plouat pe tot acest interval. Turnurile GWEN sunt plasate exact pe linia nord-sud, la nord de râurile Missouri şi Mississippi. Bineînţeles că aceste două râuri au fost incriminate pentru producerea inundaţiilor. Pe lângă morţi, răniţi şi distrugerea de locuinţe, această furtună a produs pierderi agricole în valoare de 12-15 miliarde USD.
Care a fost starea vremii în Europa în vara aceasta? În centrul şi vestul Europei erau inundaţii masive, iar în România pârjol. Frontul de instabilitate atmosferică din Europa, despre care ştim că în general înaintează zilnic de la vest către est, se înţepenise parcă undeva deasupra Austriei. Timp de o lună a stat acolo ca şi cum ceva îl ţinea pe loc. Acel ceva a fost exact un astfel de dig atmosferic de netrecut, care a făcut ca apele să rămână în centrul şi vestul Europei, iar seceta la răsărit.

Cu ce scop se creează astfel de calamităţi?

Nu mult după inundaţia din Midwest, din 1993, au apărut tot felul de ştiri despre lipsa de discernământ sau de inspiraţie a celor care şi-au construit sau reconstruit case, în zone predispuse la inundaţii. Aceste ştiri sfătuiau oamenii să nu mai construiască case în astfel de zone. Un plan ingenios pentru a muta populaţia în zonele dorite.

HAARP, după cum afirmă Michel Chossudovsky, face parte din arsenalul de arme al Noii Ordini Mondiale, din cadrul Iniţiativei de Apărare Strategică. Prin comandă militară, economii naţionale întregi pot fi destabilizate prin manipulare climatică. Iar acestea pot fi făcute fără ca victimele să ştie, cu costuri minime şi fără implicarea personalului militar.
În 1977, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie privind utilizarea ostilă a tehnicilor de modificare a condiţiilor de mediu. Convenţia care a rezultat – Convention on the Prohibition of Military and Any Other Hostile Use of Environmental Modification Technique (ENMOD), a impus semnatarilor, printre care şi USA, să se abţină de la utilizarea oricărei tehnici de modificare a vremii, care ar putea duce la efecte severe, pe termen lung sau pe arii foarte întinse care să afecteze economia şi societatea. Douăzeci şi trei de ani mai târziu, în noiembrie 2000, la Haga, a avut loc Conferinţa despre modificarea climei. Nici delegaţiile oficiale, nici grupurile de acţiune în ceea ce priveşte mediul înconjurător care au participat la această conferinţă, nu au ridicat deloc problema războiului climatic sau a tehnicilor de modificare a climei (ENMOD). La modul oficial, peste acest subiect s-a aşternut o tăcere suspectă. Totuşi numeroşi oameni de ştiinţă au continuat să tragă semnale de alarmă.
Dr. Rosalie Bertell scria în 2000 într-un articol publicat de London Times că “oamenii de ştiinţă din serviciul armatei SUA lucrează la sisteme de modificare a vremii, ca potenţială armă. Aceste metode includ creşterea furtunilor şi deturnarea râurilor de vapori din atmosfera terestră pentru a produce secete sau inundaţii ţintite”.
Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, amintea despre diferite tipuri de arme neconvenţionale care utilizau frecvenţe radio. În conformitate cu un raport din 1999 publicat în Intelligence Newsletter, el se referea direct la războiul climatic, indicând faptul că atât SUA cât şi Rusia aveau deja din 1980 tehnicile necesare pentru dezlănţuirea unor modificări climatice instantanee. Până la urmă şi Napoleon a fost învins în 1812, tot datorită condiţiilor climatice. HAARP (High Frequency Active Auroral Research Program sau în traducere, Programul de cercetare al aurolelor active de înaltă frecvenţă), este un proiect de cercetare al Forţelor Aeriene Americane, Marinei Americane, Universităţii din Alaska şi al Agenţiei americane de cercetare al proiectelor avansate în apărare (DARPA), ce are ca scop conducerea de experimente inovatoare în fenomenele ionosferice ale Pământului.
Programul HAARP deţine o serie de antene uriaşe care se află localizate în Gakona (Alaska) şi aflate pe un teren aparţinând Departamentului Apărării al SUA. Aceste antene analizează proprietăţile de bază ale ionosferei şi analizează potenţialul dezvoltării unei tehnologii de comunicare prin ionosferă.

Acestea sunt informaţiile oficiale pe care le oferă guvernul american despre programul HAARP. Adevărul este însă altul…De fapt, HAARP este folosit ca un instrument perfect pentru a crea fenomene ca: uragane, tornade, tsunami şi cutremure. De asemenea, el poate modifica starea psihică a oamenilor.
Cutremurul de la Chengdu (China) din 2008, provocat de HAARP
HAARP şi-a încetat activitatea la ora 22 (ora universală), pe 11 mai 2008. 8 ore mai târziu, pe 12 mai 2008, la ora 6:28 (ora universală) a avut loc un mare cutremur în China, cu epicentrul la Chengdu. În zilele şi orele de dinaintea cutremului, au fost raportate fenomene stranii, ca de exemplu, comportamentul ciudat al unor broaşte din zone şi nori fluorescenţi. Se ştie că cutremurele se află “în lucru” cu câteva zile sau chiar săptămâni înainte de producerea lor efectivă, iar animalele, oamenii senzitivi şi detectorii scalari percep semnele non-fizice ale acestor cutremure.
Dacă cutremurele generează şi sunt precedate de unde scalare, atunci, se pune problema: “Pot undele scalare să declanşeze cutremurele?” Dacă afirmaţia ar fi adevărată, atunci diferite instrumente de acţiune asupra ionosferei pot face asta în scopuri politice şi militare. O sursă militară confirmă că cutremurul din 2008 a distrus cea mai mare bază militară chineză
O sursă de rang înalt din armata Chinei a dezvăluit faptul că acest cutremur din mai 2008 a cauzat o reacţie în lanţ de explozii în zonele montane din provincia Sichuan. Aceste explozii au distrus cel mai mare depozit militar chinezesc, baze pentru testarea noilor arme, precum şi facilităţi nucleare pentru testarea anumitor arme atomice. Aceste informaţii sunt considerate a fi “strict secrete”. După o analiză atentă a datelor seismice, experţii militari din Asia de sud-est au confirmat faptul că un “şoc non-geologic” a apărut în epicentrul cutremurului. Energia eliberată a fost echivalentă cu cea a unei explozii nucleare subpământene. În concluzie: a fost acest cutremur un eveniment natural accidental? Sau a fost creat intenţionat?

Uraganul Katrina…efect al programului HAARP?
2005…Uraganul Katrina a făcut zeci de mii de victime în New Orleans (SUA), oraş care aproape că a fost distrus în totalitate. Elemente din interiorul guvernului SUA sau din alte agenţii americane au avut vreun rol în crearea sau amplificarea uraganului Katrina, folosind tehnologie militară avansată? A făcut parte Katrina dintr-o conspiraţie condusă de elemente din Pentagon… sau poate că a fost un act îndreptat împotriva SUA de către duşmanii săi străini?
Interesant e faptul că în anul 2001, înaintea producerii catastrofelor, FEMA (Agenţia Federală Americană pentru Managementul Catastrofelor) a identificat cele mai probabile trei dezastre care vor avea loc în SUA în următorii ani: un atac terorist în New York (ce s-a produs chiar în acelaşi an, în 2001), un uragan major care va lovi New Orleans-ul (ce a avut loc în 2005) şi un cutremur major în California de Nord. Să înţelegem că acest cutremur trebuie să aibă loc?

Oameni de ştiinţă confirmă că manipularea vremii este posibilă

Dr. Rosalie Bertell, un om de ştiinţă de renume mondial, a confirmat faptul că “oamenii de ştiinţă militari americani lucrează la sisteme de control a vremii, ca arme potenţiale. Aceste metode includ crearea de furtuni şi manipularea vaporilor de apă din atmosfera Pământului pentru a produce secete sau inundaţii controlate”. Încă din anii ’70, fostul consilier de securitate naţională, Zbigniew Brzezinski, în cartea sa “Între două epoci” afirma că: “Tehnologiile vor face posibilă purtarea unui război secret, în care tot mai puţine forţe militare vor fi necesare (…) vor exista tehnici de manipulare a vremii, în care se vor putea produce inundaţii sau secete”.
Marc Filterman, un fost ofiţer militar francez, susţine că există câteva “arme neconvenţionale” care folosesc frecvenţele radio. El se referă la “războiul meteorologic”, spunând că SUA şi URSS au experimentat deja la începutul anilor ’80 aspecte care ţin de schimbările climatice (uragane, secetă). Aceste tehnologii fac posibile dereglări atmosferice prin folosirea undelor de frecvenţă foarte joasă.
Într-un studiu secret al armatei americane, ajuns pe mâna presei, se afirmă între altele: “În SUA, modificările vremii vor face parte din politica de securitate naţională, atât în aplicaţii interne, cât şi internaţionale. Guvernul nostru va urmări o asemenea politică, în funcţie de interesele sale, la diverse niveluri”.

HAARP, complet operaţional
Deşi nu există dovezi concrete că HAARP ar fi fost utilizat, descoperirile ştiinţifice sugerează faptul că programul este complet operaţional, fiind folosit deja în câteva locuri din anul 2007. Manipulările climatice produse de HAARP (accidentale sau deliberate), fac ca economiile naţionale să devină mai slăbite, distrugând infrastructura. “Conform lui de Aquino, folosind frecvenţe înalte, HAARP poate modifica, şi chiar controla gravitaţia, prin blocarea undelor gravitaţionale locale. De Aquino pretinde că obiectele grele pot fi mutate şi chiar transportate prin crearea unor “scuturi gravitaţionale”. Dar, HAARP ar putea face chiar şi mai mult. Conform lui De Aquino, HAARP are capacitatea de “a îndoi timpul”. Dilatarea timpului, un efect relativistic descris în teoria specială a relativităţii a lui Einstein, este creată de masă, care, apropiindu-se de viteza luminii, afectează gravitaţia prin “îndoirea” spaţiului şi timpului.”
Dar, cercetătorul Mike Hagan a găsit evidenţe că HAARP poate fi folosit pentru a energiza şi controla imensele şi necunoscutele puteri străvechi “zăvorite” în marele piramide ale lumii… o putere incredibilă ce poate duce lumea la pieire, dacă ar fi eliberată. Mike Hagan crede, ca şi alţi cercetători, că vechile piramide ale lumii sunt de fapt gigantice maşinării care generează electricitate.
Un inginer austriac, pe nume Trawoger, a construit un model sub formă de piramidă, respectând proporţiile structurilor străvechi, cu ajutorul căruia a reuşit să producă energie electrică, fără niciun risc; astfel, vechile piramide ar putea constitui drept surse de “energie verde”. 

 

http://www.certitudinea.ro/

 

Mitropolitul Serafim din Pireua spus că e dator să excomunice politicienii care sunt de acord cu schimbarea legislației în beneficiul cuplurilor gay

Un episcop creștin-ortodox din Grecia avertizează că îi va excomunica din Biserică pe parlamentarii care vor susţine legalizarea parteneriatelor civile între persoanele de acelaşi sex, denunţând perpetuarea “păcatului grav al sodomiei”.

Într-un comunicat de nouă pagini emis miercuri, Mitropolitul Serafim al Pireului a denunţat “eforturile de a transforma într-o aparentă normalitate păcatul grav al homosexualităţii, sodomiei, pedofiliei, relaţiilor trupeşti nefireşti”.

“Orice altă relaţie în afară de cea dintre un bărbat şi o femeie este o anomalie, o situaţie contra naturii care nu se întâlneşte nici măcar la animale”, argumentează Mitropolitul Serafim.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a condamnat Grecia, în octombrie, pentru lipsa parteneriatelor civile între persoane de acelaşi sex.

Sursa: http://www.ekathimerini.com/

 

LUMINA CEA ADEVARATA, MICHAEL CLAUDE HARPER

Lumina cea adevărată.

Călătoria unui evanghelic la Ortodoxie
Michael Claude Harper

După convertire…

Cu icoana Sfintei Mucenițe Elisabeta,

Marea Ducesă de Hessen-Dalmstadt, în odaie, pe cale

„Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. (Din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Simplă mărturie sau imn închinat – în mod cât se poate de lucid – Adevărului care este Iubirea? „Astăzi trăim în lumea lui adunat şi amestecat. Oamenii vor, deseori fără niciun fel de criteriu de bun simţ, să selecţioneze ceea ce le place dintr-o varietate de surse, unele chiar contradictorii şi să le amestece într-o învălmăşeală de idei.” („Lumina cea adevărată”)

Michael Claude Harper (n. 1931) este un fost preot anglican al Bisericii Angliei, devenit preot al Bisericii Ortodoxe a Greciei. A fost un lider – cheie al Mişcării harismatice din British, în anii 1960 – 1980. A fost diacon la Biserica All Souls din Langham Place (Londra), când a primit ceea ce penticostalii şi harismaticii numesc „botezul Sfântului Duh”, o experienţă religioasă însoţită de vorbitul în limbi. Aceasta l-a plasat la același nivel cu rectorul bisericii evanghelice, John Stott, iar Harper a părăsit Biserica All Souls în 1964, pentru a înfiinţa Trustul „Fântâna”, o organizaţie dedicată răspândirii mesajului harismatic. Pe când era lider harismatic anglican, a scris mai multe cărţi, inclusiv „Ca la începuturi” (As at the Beginning) (1965), o naraţiune despre creşterea Bisericii Penticostale şi despre mişcarea harismatică în sec. XX. În 1995, a părăsit Biserica Anglicană, din cauza că a văzut o tot mai mare laxitate în doctrina acesteia, în special cu privire la hirotonia femeilor. El şi soţia sa, Jeanne, au trecut la Biserica Ortodoxă, iar Harper a fost hirotonit şi făcut protopop al nou întemeiatului Protopopiat (Vicariat) Ortodox Antiohian din Marea Britanie şi Irlanda. El a scris despre punctul său de vedere cu privire la hirotonia femeilor în cartea din 1994, „Egal şi Diferit” (Equal and Different), relatând despre periplul său spre Ortodoxie în „Adevărata Lumină” (1994).

(traducere din limba engleză)

Pentru prima dată, cartea „The True Light, An Evangelical’s Journey to Orthodoxy” a fost publicată în Marea Britanie, în 1997, Hodder and Stoughton, London.

În limba română, cartea a fost tradusă şi tipărită în 2002, la Editura Teofania, Sibiu, cu titlul „Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie”, traducere de Elena Tâmpănariu.

Cartea cuprinde două părţi: partea I – „Cum am devenit ortodox”, iar partea a II-a – „Ce înseamnă a fi ortodox”, fiind dedicată memoriei Marii Ducese Elisabeta, sfântă şi martiră (1864 – 1918).

„Această carte nu este una teologică. Nu sunt în postura de a scrie o asemenea carte. Este o simplă mărturie: «Am fost orb, dar acum văd.» Probabil că în entuziasmul pentru noul meu cămin care este Ortodoxia, pot să văd lucruri care scapă atenţiei celor care sunt ortodocşi dintotdeauna. O definiţie bună a propovăduirii Evangheliei este: «Un cerşetor spune unui alt cerşetor unde să găsească pâine.» Noi toţi suntem cerşetori, dependenţi în întregime de mila şi bunătatea  lui Dumnezeu. Pentru soţia mea şi pentru mine o parte din această milă a fost descoperirea Bisericii Ortodoxe. Acum dorim să povestim şi altora călătoria noastră şi ceea ce am descoperit după ce am ajuns ACASĂ.”, mărturiseşte autorul, chiar din primele pagini.

„Este un moment copleşitor. Poporul lui Dumnezeu a primit Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Sfânta Liturghie este aproape gata. Dintr-o dată corul izbucneşte: «Am văzut Lumina cea adevărată…» Această melodie liturgică răsunătoare ne duce în inima Ortodoxiei. Şi imnul continuă: «Am primit Duhul cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.» Aici, unite împreună în acest imn sunt cinci cuvinte cheie care descuie uşa înţelegerii Ortodoxiei – Lumina, Duhul, Credinţa, Sfânta Treime şi Mântuirea.” (pr. M. Harper)

Deci o mărturie vie, valoroasă nu atât pentru critica literară…, ci pentru împărtăşirea bucuriei pe care acesta a aflat-o, în Ortodoxie.

Înainte de a continua, punctând momentele care ne-au atras atenţia, la o primă lectură a cărţii, ne punem o întrebare, noi, cei ortodocşi de mici, de la botez. Avem nevoie de mărturiile celor convertiţi? Dacă noi ne cunoaştem credinţa…, dacă o şi trăim şi împlinim… , atunci ne este de folos să citim mărturiile celor care au cunoscut mai întâi alte credinţe, mai apropiate sau mai depărtate de Ortodoxie? Răspunsul ni l-a dat chiar autorul, mai sus: poate sunt lucruri care ne scapă atenţiei. Mai mult, poate sunt lucruri pe care nu le împlinim cu adevărat. Poate – şi sigur – ne este de folos să ne smerim şi să învăţăm de la cei ce au venit mai târziu, în ceasul al doilea, al şaptelea, al unsprezecelea, la credinţă – fiindcă ei au un mare entuziasm, ne transmit căldura bucuriei lor, ne pot încălzi şi inimile noastre, mai mult, tot mai mult. De aceea, fără să privim din unghiul fratelui cel mare din pilda fiului risipitor, ne bucurăm şi noi alături de ei şi ne rugăm, şi înainte de a citi o asemenea carte, şi în timpul lecturii, şi după…, ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni să ne călăuzească şi pe noi, şi pe cei mai recent convertiţi…, şi pe cei ce nu s-au convertit încă…, fără ca noi să ne considerăm superiori acelora, în vreun fel oarecare.

„Fusesem anglicani mai bine de şaizeci de ani, iar eu eram preot de aproape patruzeci.”

 „Noi am venit ACASĂ în 15 martie 1995.”

Deşi aceste cuvinte par a cuprinde în ele totul, autorul se simte dator să explice de mai multe ori că a scris această mărturie nu dintr-un imbold oarecare, ci şi pentru cei cu care a fost şi speră să rămână în continuare prieten, din cadrul Bisericii Anglicane. Nici pentru a-i provoca pe aceştia, nu a scris-o, ci „o datorăm în special acelora care ne cunosc şi pe care faptele noastre i-au uimit.” M. Harper recunoaşte că Biserica Anglicană nu e una oarecare, motivând că nimic altceva decât căutarea adevărului l-a îndemnat să o părăsească. Cei care se aşteaptă la mărturisiri de tip jurnal în această carte, vor fi dezamăgiţi… Autorul şi-a propus să fie lucid…, pentru a surprinde o radiografie a societăţii în care a trăit şi trăieşte:

„La acest moment suntem în centrul Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă se roagă şi trăieşte în lumina şi prezenţa Sfintei Treimi. Ea se închină «Luminii celei adevărate care luminează pe tot omul.» (Ioan 1, 9) Aceasta este Lumina care a venit în lume, Însuşi Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă se roagă şi primeşte Duhul cel Ceresc, credincioşii ortodocşi au aflat «credinţa cea adevărată», scump plătită cu preț de vieţi omeneşti, şi o mărturisesc.” (pr. M. Harper)

„Majoritatea oamenilor din lumea noastră occidentală cred că toate religiile sunt legitime în aceeaşi măsură (pluralism); că tot adevărul este relativ şi niciodată absolut (relativism) şi că atât comportamentul nostru, cât şi convingerile noastre sunt determinate în principal de ceea ce simţim, de ceea ce experimentăm şi de circumstanţele sau situaţia în care ne aflăm (subiectivism). Majoritatea oamenilor continuă să creadă în «Dumnezeu» care ni s-a revelat nouă ca fiind adevărul suprem… (…) Trăim într-un secol în care adevărul a devenit ceea ce noi simţim şi experimentăm mai degrabă decât realitatea absolută. Astfel că oamenii doresc mai degrabă un Dumnezeu pe care să-l poată face după chipul lor, decât să suporte dureroasa transformare a firii lor trupeşti pentru a ajunge la asemănarea cu El.”

 Anumite pasaje biblice l-au impresionat pe autor încât să ni le pună înainte, fiind, poate, dintre cele mai puţin cunoscute: „Și acum te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alţii. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.” (II Ioan 5-6) Pornind de aici, autorul remarcă – în dorinţa de a-şi exprima iubirea de adevăr – : „Noi trebuie să umblăm atât întru adevăr, cât şi întru iubire. Nu este simplu să le faci pe amândouă în același timp. Când ne concentrăm asupra adevărului, putem deveni aspri, dogmatici, asumându-ne dreptul de a-i judeca pe alţii. Când ne concentrăm asupra iubirii, avem tendinţa de a deveni sentimentali.”

Fiind preocupat în mod autentic, atâţia ani, de căutarea adevărului şi de propovăduirea acestuia, autorul aduce în discuţie şi problema unităţii Bisericilor. „Dar, fără recunoaşterea adevărului, unitatea va fi iluzorie şi lipsită de valoare autentică. Va fi unitatea celui mai mic numitor comun.”

Continuând, pe un fir în care predica preotului se îmbină cu mărturisirea propriilor convingeri, autorul citează nu numai din textele biblice, ci şi din scrierile altor occidentali, convertiţi la Ortodoxie: „Simt că modul de abordare al Bisericii Apusene este prea raţional… în creştinismul răsăritean, adevărul suprem este taina, pe care n-ar trebui să încerci să o expui clar sau să o expui în mod ştiinţific” (Peter France, fost prezentator TV al emisiunii „Everyman”).

În capitolul referitor la Biserica Anglicană, M. Harper explică în mod detaliat cum au intervenit treptat „fisurile” de neîncredere în propria biserică, pornind de la faptul că s-a publicat cartea „Mitul întrupării lui Dumnezeu” (1977) – în care se propunea, de către teologi anglicani de avangardă, ideea că întruparea Fiului lui Dumnezeu e doar o legendă… (condamnată ulterior de Sinodul General al Bisericii Anglicane, dar republicată în 1993). La aceasta s-au adăugat multe altele, pe parcurs, inclusiv declaraţiile oficiale ale mai multor episcopi anglicani că nu este necesar pentru creştini să creadă că Hristos este Dumnezeu (!); întâlnirea de către autor a mai multor preoţi anglicani care nu se sfiau să mărturisească faptul că predică un „creştinism fără credinţă, nou, tonic, reconfortant”… (!)

„Picătura care a umplut paharul a fost decizia Sinodului General de a hirotoni femei. Se pare că aici avem de-a face cu o Biserică care ia decizii contrare, în primul rând, faţă de Hristos, care a ales doar bărbaţi pentru a fi Apostoli, în al doilea rând, faţă de învăţătura clar exprimată în Sfânta Scriptură, care vede bărbaţii ca fiind cap femeilor, atât în biserică, cât şi în familie; şi în al treilea rând, faţă de părerea unanimă a Sfinţilor Părinţi şi consensul Bisericii că preotul este icoana lui Hristos şi a Tatălui…”.

O mare parte dintre anglicani au trecut, prin urmare, nu numai la Ortodoxie, ci şi la Romano-Catolicism, fiind văzute ca Biserici ce păstrează linia Tradiţiei, mai mult decât cea Anglicană. Venirea la Ortodoxie a părintelui Harper nu a fost doar dintr-o indignare…, ci a studiat şi verificat mult înainte de a face pasul decisiv, iar Dumnezeu i-a pus la îndemână prilejuri de meditaţie… Acesta a observat însă şi unele minusuri la credincioşii ortodocşi, cum ar fi o oarecare indiferenţă a unora faţă de cei neştiutori în ale credinţei, pe care nu ţin să-i „convertească”, sau cum ar fi următoarele:

„În ultimii ani am întâlnit mulţi ortodocşi. Ne-au arătat multă bunăvoinţă, deşi trebuie să adaug că unii ne-au făcut viaţa imposibilă. Nu pot să nu-mi amintesc parabola fiului risipitor, o pildă asupra căreia Biserica Ortodoxă se concentrează pregătindu-se pentru Postul Mare. Cei din Britania care au devenit ortodocşi prin Patriarhia Antiohiei au fost primiţi cu brațele deschise, dar au fost şi câțiva fraţi mai în vârstă care erau indignaţi că se făcea atâta agitaţie pentru noi. Şi, de asemenea, ne-au criticat obiceiurile de la masă, maniera de a mânca. În ce mă priveşte, nu cred că tatăl fiului risipitor îşi făcea prea multe griji dacă fiul lui folosea lingura sau furculiţa pentru a-şi mânca cina sau îşi ştergea degetele de cămaşă sau de faţa de masă. Era doar bucuros de a-şi vedea fiul acasă. Cu timpul, manierele pot fi corectate. Manierele noastre ortodoxe erau departe de a fi perfecte. Deprinsesem greşit unele lucruri, şi mai avem o mulţime de învăţat. Şi totuşi acasă este fără îndoială un loc mai bun pentru a învăţa ceva decât în ţara cea îndepărtată.”

Autorul dă în continuare detalii cu privire la Biserica Ortodoxă a Antiohiei, dat fiind faptul că s-a integrat în aceasta, implicându-se cât se poate de mult.

Nefiind o naraţiune pas cu pas, nici un jurnal, ci memorialistică îmbinată cu eseu teologic şi predică, cartea prezintă evenimentele „pelerinajului” spre Casă în mod neregulat…

„… din momentul în care am auzit hotărârea Sinodului General (cu privire la hirotonirea femeilor) am ştiut că nu mai puteam rămâne. Biserica Anglicană nu mai putea fi căminul meu. După cum alţii o făcuseră, şi eu experimentasem momente ca acestea anterior, când spuneam: plec. Apoi, întotdeauna mă răzgândeam după o noapte de somn bun. Şi totuşi, de data aceasta era altfel. Am fost uimiţi când, independent unul de altul, soţia mea şi cu mine am simţit că sosise momentul să ne mutăm”.

„Un prizonier sovietic anonim închis pentru credinţa sa ortodoxă într-o tabără de muncă a scris odată o scrisoare în care descria Sfintele Paşti. În ziua de Paşti în acest gulag nu exista nici slujbă, nici clopot, nici lumânare, şi nici măcar o mâncare tradiţională de Paşti. În mod intenţionat, era mai multă muncă şi mai multă hărţuire decât de obicei. Era mai mult spionaj şi mai multe ameninţări din partea securităţii. Şi totuşi, scria el, praznicul Învierii era acolo, măreț, sfânt, plin de duh, de neuitat.” (pr. M. Harper)

Autorul a format un grup cu mai mulţi preoţi anglicani dornici să cunoască Ortodoxia, mai înainte de a deveni ortodocşi. Grupul s-a numit „Pilgrimage to Orthodoxy” (Pelerinaj spre Ortodoxie). Acest grup a solicitat aderarea la Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Arhiepiscopia din America de Nord, având ca Mitropolit pe Prea Sfinţia Sa Philip Saliba. În urma mai multor discuţii şi vizite, grupul a fost luat sub protecţia Patriarhului Antiohiei, fiind plasat sub autoritatea Episcopului Gabriel din Paris.

„Cu faţa strălucind, Patriarhul ne-a spus: Bine aţi venit acasă! Unii dintre noi au plâns de bucurie.”

„Hirotoniile urmează să înceapă; dorinţa Patriarhului este de a întemeia un protopopiat englezesc şi dumneavoastră veţi fi protopopul. Totodată veţi fi prima persoană hirotonită.”

Au fost spovediţi, mirunşi, apoi hirotoniţi. (Bineînţeles, soţia preotului a fost doar spovedită şi mirunsă.)

„Aşa că o nouă misiune s-a deschis pentru noi atunci când o aşteptam cel mai puţin. Lucrul pe care l-am avut de învăţat din asta este că vârsta nu este o barieră în faţa voii lui Dumnezeu. (…) În calitate de creştini trebuia să ştergem cuvântul pensionare din vocabularul nostru. În al Lui nu este.”

Şi iarăşi, autorul revine concentric asupra momentului şi a „cauzelor” trecerii sale de la anglicanism la ortodoxie… Consideră că a trecut prin toate fazele unui muribund care află că boala lui e incurabilă: refuzul acceptării realităţii şi izolarea (îşi spunea că nu s-a întâmplat hirotonia femeilor, e un coşmar de noapte); mânia ( a scris împotriva sistemului, fără a publica, însă); negocierea (planuri de a rămâne anglican, dar fără a se supune sistemului); deprimarea (sentimentul că viaţa i s-a scurs în zadar, impresie de exil…); acceptarea (nu înseamnă că Biserica Anglicană nu rămâne o Biserică mare, dar voi trece la Ortodoxie…).

Partea a doua a cărţii, din care nu vom detalia prea mult, lăsând cititorului bucuria de a descoperi…, se referă la „Ce înseamnă să fii ortodox”. Putem spune însă că părintele Michael Harper prezintă cele legate de Ortodoxie cu duh de mărturisitor, bucurându-se de toate cele aflate: „De-a lungul întregii sale istorii, începând cu Apostolii, a fost o Biserică a dreptei învăţături şi a dreptei credinţe. Ortodocșii sunt gata să sufere şi să moară pentru acestea. Cămaşa fără cusătură a lui Hristos n-a fost împărţită de către aceştia şi nici nu este posibil să fie divizată sau separată dogma de cultul Bisericii Ortodoxe. În aceasta a constat întotdeauna forţa ei şi exemplul cel mai important pe care l-a dat celorlalte Biserici.”

Din subtitlurile celei de-a doua părţi: – Cultul adevărat: Cerul pe pământ; – Scriptura şi Tradiţia; – Sfântul Duh şi Liturghia.

„Rugăciunea este pentru ortodocşi un mod de viaţă care i-a susţinut de-a lungul secolelor de persecuţii. Permiteți-mi să închei cu versurile poetului german Rainer Maria Rilke:

Spune-mi, poetule, ce faci?

Mă rog.

 

Dar întunericul, moartea, disperarea,

Cum le înduri?

Mă rog.

 

Şi necunoscutul?

Mă rog.”

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! – aşa îşi încheie mărturisirea vie părintele Michael Harper, din această carte, urmând să o continue prin restul vieţii sale, în mijlocul noilor enoriași…

 

Holocaustul(Genocidul) evreilor impotriva romanilor..

Cerem despăgubiri de 200 (douã sute) miliarde euro

                     

Revoluţia bolşevică din Rusia au făcut-o evreii. In Consiliul Comisarilor erau 17 evrei, din 22 membri (77%), la Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri (77%), la Afaceri Străine 13 evrei, din 16 membri (81%), la Justiţie 20 evrei, din 21 membri (95%), la Instrucţie Publică 6 evrei, din 6 membri (100%), la Muncă 7 evrei, din 8 membri (87%), la Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri (91%), la Presă 4 evrei, din 4 membri (100%), în misiunile Crucii Roşii, de fapt misiunea propagandei în ţările străine 8 evrei, din 8 membri (100%). In total  129 evrei, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice.

  Pe 12 aprilie 1919, M.Cohan scria în ziarul Le Comuniste, din Harkov: „Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mâinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mâinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea”.

Politica exterminării totale a clasei conducătoare a început în Rusia, cu Revoluţia din 1917, iar în România a avut loc între 1940-1964 (cu întrerupere între 1941-1944).

In 1918 poporul român şi-a reîntregit ţara, constituindu-şi statul naţional unitar român. Dar acum, împotriva acestui ideal sfânt, împlinit, al tuturor românilor, de a trăi într-o singură ţară, a început terorismul în România, prin evreul Max Goldştein, care a pus o bombă în Parlamentul României, atentat soldat cu morţi şi răniţi.

In 1921 în România s-a înfiinţat Partidul Comunist din România, numit şi Partidul Comunist Român. Acesta a acţionat împotriva integrităţii teritoriale a României, dintr-un motiv cât se poate de clar, pentru că România se opunea cu succes avansării bolşevismului pe teritoriul său. Bolşevicii avuseseră un deosebit succes în Germania. In Ungaria, în 1919, preiau puterea. Guvernul Sovietelor din Ungaria a fost răsturnat de armata română, în 1919,care,după ce a intrat în Budapesta, s-a retras, revenind interiorul graniţelor României. Comuniştii din România hotărăsc să împartă Ungariei, Bulgariei şi Rusiei Sovietice, o mare parte din România, încât România să nu mai poată despărţi Uniunea Sovietică de Ungaria şi nici de Bulgaria. In felul acesta Uniunea Sovietică ar fi urmat să debordeze în Balcani, Mediterana şi în întreaga Europă Occidentală. Acest plan de expansiune teritorială imperială a Rusiei bolşevice a fost dejucat de România în toţi anii de după Revoluţia din 1917, până spre sfârşitul celui de al doilea război mondial.

In 1939 şi 1940, Partidul Comunist din România continuă să susţină cu fermitate desfiinţarea României ,,imperialiste”, prin dislocarea din trupul ei a Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei, Transilvaniei şi a Banatului.

In 1940,conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează partea de răsărit a României (Basarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei). Cei ce au hotărât şi au executat genocidul (holocaustul) împotriva românilor de aici, au fost evreii, ca voinţă politică decizională comunistă. Genocidul a fost îndreptat atât împotriva clasei conducătoare, cât şi a poporului de rând, fiind vorba şi de o epurare etnică, de aducere în locul românilor, a unor cetăţeni sovietici, din alte părţi ale URSS. Ca să nu existe nici o îndoială şi nici o posibilitate de sustragere a evreilor comunişti, ca făptuitori ai holocaustului împotriva românilor, iată-i, în 1940, pe fiecare după mumele său. Tabelul nr.1 cu membri Partidului Comunist din România, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi de CC al PCR pentru a li se acorda calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată Rusia: 1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici 2. Faierştein Raia 3.Kofman Iakov 4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici) 5. Morgherştern Izrail Markovici 6.Zighelbaun Srul 7. Burlacenko Serghei Danilvici 8 . Luca Leaslo 9. Korotkov Iuri Aleksandrovici 1o. Scvorţov Mihail Iakovlevici: Leibovici Srul Abramovici 11.Oighenştein Lev Nikolaevici 12.Goldforb Abram Isaakovici 13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun) 14. Roitman Fanea Isaakovna 15. Tarandaş Malea 16. Korotkova Natalia Isaakovna 17. Satovskaia Roza 18. Rabinovici Fanea Iakovlevna 19. Revici Iakov Moiseevici 20. Visecauţan Polea Efimovna 21. Budeştskaia Ester 22. Cioklo Mordko 23. Kolpakci Iakov Aronovici 24. Şteinberg Froim 25. Boguslavskaia Polea Iakovlevna 26. Romanenko Nikolai Nikolaevici 27. Pastir Zasea Leibov 28. Gudis Lev Smulevici 29.Rabinovici Şoil Oiezero vici 30. Orlih Mark Semionovici 31. Boguslavski Iakov Tovici 32. Zighelbaum Abram 33. Voloh Abram 34. Limon Srul Greşovici 35. Grinman Isaak Iosifovici 36. Bujor Iosif Aronovici 37. Weisman Sara Iosifovna (Seindel).Tabelul nr. 2 cu membri Partidului Comunist din România, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă. Judeţul Chişinău: 1. Şafran Raisa Semionovna 2. Leib Nahman (Noiman Leibovici) 3. Diner Eti Iakovlevna 4. Protodiakonov Vsevolod Mihailovici 5. Malerp Maria Kisilevna 6. Voinberg Niuka Markovici 7. Şor Lev Ilici 8. Zaru Ivan Ilici 9. Oirik Avram Moiseevici 10. Derevicii Ippolit Gheorghevici 11. Şandrovskaia Ita Beniaminovna 12. Goldfarb Zeilik Borisovici 13. Kuperman Isaak Moiseevici 14. Şvarţman 15. Konstantinov Konstantin Stepanovici 16. Glikman Gitlea 17. Sinitivker Fritz 18. Grinberg Ida Izrailevna 19. Şehter Roza Borisovna 20. Zislis Vonver Lvovici 21. Izu Fruhtman 22. Lupan Andrei Pavlovici 23. Bravar Liuba S. 24. Şvetskaia 25. Makler Ciaka Isakovna 26. Avramescu Ida 27. Hresonskaia Etea Iosifovna 28. Rubinştein Aleksander 29.Geboveţer Riva Simonovna 30. Gofman Mordko Iakovlevici 31. Silvestrov Ivan Antonovici 32. Kemelmaher Bliuma Naumovna 33. Goldştein Iosif Pinkusovici 34. Gherenburg Roza 35. Ihilovici Maier 36. Sikorski Gheorghi 37. Iancu Janetta 38. Tukerman Mark Borisovici 39 Tudoraki Lena Aronovna. Judeţul Soroca: 40. Cemortanu Matvei Grigorevici 41. Şoimu Ivan Samuilovici 42. Kolokolnikov Evgheni 43. Pavlov Mihail 44. Guţul Constantin 45. Leahovski Mihail 46. Guţu Pavel 47. Gruzin Aleksandr 48. Zaidman Leib 49. Zelţer Rahil Ihilovna 50. Golovatii Ivan 51. Gherşman Srul Beirelovici 52. Dolear Malea Ihilovna 53. Akkerman Leib Iankelevici 54. Harmi Eva Iankelevna 55. Şoimu Samuil 56. Livşitz Haim 57. Klimov Ivan Ivanovici 58. Mer Leib 59. Doktorovici Anna (Enea) 60. Abramovici Abram 61. Cehover (Tarasov) Oba Rahimilovici. Judeţul Bălţi: 62.Reidenboim Rahil Isaakovna 63. Masisi Moisei Iosifovici 64. Erji Leibil Nahmanovici 65. Voitman Berko Iakovlevici 66. Reidel Rahil 67. Palaria Riva Davidovna 68. Rab Eva Isaakovna 69. Rab Ivan 70. Oighenştein Niunea Iakovlevna 71. Goldman Bela Abramovna 72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna 73. Iampolski Buka 74. Oighenştein Mihail 75. Kotlear Lev. Judeţul Bender: 76. Şimkov Ivan Fiodorovici 77. Sisimov Mendel 78. Revenealî Serghei 79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester 81. Dvoiritz Aron Matveevici. Judeţul Orhei: 82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko). 83.Krasnopolski Monea Iakovlevici 84. Malcik Riva Favelevna 85. Averbuh Jena Livovna 86. Vainştoc Nuhin Rubinovici 87. Munder Lev Abramovici 88. Kojuşneanu Abram Iakovlevici. Judeţul Hotin: 89. Kuşnir Semion Ilici 90. Kovalciuk Vasili Mihailovici 91. Botoşanski Avram Iţkovici. Judeţul Ismail: 92. Gherşkovici Silea 93. Gherşcovici Jenea (după soţ Georgescu) 94.Şabin Anrei. Judeţul Cernăuţi: 95. Finkel Evghenia (Vais Anna) 96. Kurţman Mozes 97. Vittner Eva 98. Vittner Norbert Leonovici 99. Kraizler Naftalii Uşerovici     100. Şlomiuc Reia Aronovna 101. Gheigher Artur Irevici 102. Gadiak Anton Iakovlevici 103. Rainer Racella Natalovna 104. Magkovski Vasilii Onufrievici 105. Srefiuk Evghen-Lev . Tabelul nr. 3 cu membri Partidului Comunist din România care trebuie să fie lăsaţi cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea lor în Partidul Comunist din România. Oraşul Chişinău: 1. Spektor Ester Peisovna 2. Berştein Simha Pinkusovici 3. Gherştein Haim Srulevici 4.Mirza Evghenia Borisovna 5. Feldman Riva Isakovna 6. Şteiberg Etea 7. Goldberg Iosif Davidovici 8. Bubis Isaak Markovici 9.Bubis Isaak Markovici 10. Şmulevici Liza Aronovna 11. Beloterkovici V.S. 12.Torban Iosif Iakovlevici 13. Grekov Stepan Danilovici 14. Kaşelnik Ivan Ivanovici 15. Lazar Izabela Iosiifovna 16.Vinberg Isaak Leizerovici 17. Barenboim Ioşe Iankelevici 18. Bukur Ghenea Miniminovna 19. Ohştat Ghenea 20. Blekher Lev Meerovici 21. Reider Moisei Lvovici 22. Şprinţen Fanea Lipovna 23. Rubinştein Berta Vladimirovna 24. Lifşitz Efimovici 25. Ghilman Froim Moiseevici 26. Bleher Iakov Moiseevici 27. Solomovici Fanea 28. Vasilenko Vladiimir Sergheevici 29. Nisenblat Vitea Naumovna 30. Abraham Sonea Grigorevna 31. Kaufman Fanea Isidorovna. Oraşul şi judeţul Soroca: 32. Oleinik Maxim Stepanovici 33.Timofei Grigorii Mihailovici 34. Melişen Ivan Nicolaevici 35. Navroţkaia Anna Panteleevna 36. Navroţki Mihail Iosifovici 37. Mişişin Alexander Antonovici 38. Navroţki Andrei Iosifovici 39. Navroţki Piotr Filippovici 40.Meşişen Vladimir Mihailovici 41. Meşişen Nikolai Grigorevici 42. Kordebanovski Frantz Iosifovici 43.Boiko Ivan Makarovici 44. Mocindcea Vasilii Markovici 45. Reşednik Dionisii Ignat 46. Boredeniuk Mihail Vasilevici 47. Bihovski Vasilii Abramovici 48. Takii Diordii Fiodorovici 49. Tokmeak Ivan Vasilevici 50. Şaragov Semen Fiodorovici 51.Weisberg Isaak 52. Oleinik Petr Feodoseevici 53. Kolesnik Afanasii Ivanovici 54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici 55. Morgun Pantelei Fedotovici 56.Tismineţki Buzea 57.Şarogradski David Şeşomov 58. Goldenberg Abram 59. Buhman Lazar Abramovici 60. Ciumak Mihail 61. Roitman Iakov 62. Stolear Hana Srulevna 63. Cerkbz Vsevolod Arkadievici 64. Goldştern Şişmon 65. Dumbravă Anatolii 66. Bilkis Ilia Isaakovici 67. Şteinbuk Smil 68.Faierştein Iancu Aronovici 69. Goreşnik Iţik Meerovici 70. Şulman Froiim 71. Magazinik Riva Leibovna 72. Magazinik Gherş Leibovici 73. Milman Moişe 74. Makogon Sonea 75. Kotler Hanakii Iankelevici 76. Kotlear Mendeii Iankelevici 77. Kotlear Şmerl Iţkovici 78.Palii Vasilii 79. Balan Isake 80. Ghilas Haralambie 81. Stariş Silvestr 82. Gogu Profirii 83. Kofteneak Vladimir 84. Deaur Dimitri 85.Harkovei Afanasii 86. Lefter Dionisii 87. Tihoţki Valentin 88.Kolker Boruh 89.Kravţov Ivan 90. Naumov Alexei 91. Gherşenzon Sulea Moiseevici 92. Trahtman Idel 93. Pastuşenko Grigorii 94. Derkauţan Aizik 95. Şehtman Ţalik 96. Gluhovski Petr 97.Karpiş Ivan 98. Lisov Ivan Antonovici 99. Soltuz Nikolai 100. Gologorski David 101. Kriger Ianik 102. Davidovici Lubov 103. Pînzaru Ivan 104. Pînzaru Pavel Vasilevici 105. Kazak Demian Stepanovici 106. Tivnik 107. Tomak Gheorghii Pavlovici 108. Iasinski Vasilii Ivanovici 109. Kalmaţui Ştefan 110. Kozman Timku 111.Haralamb Buhor 112. Ciporneak Vanea 113.Ciporneak Haralamb 114.Zelţer Zolea 115. Postolake Vasilii 116. Bezbeda 117. Maceak Ivan 118.Eriomenko Grigorii Fiodorovici 119.Şveţ Dmitrii Mihailovici 120. Poliţiuk Şişma 121. Strahov Kalinik 122. Samanaki Alexandr Ivanovici 123. Ciobanu Marcu 124. Guţu Dimitrii 125. Kvatkovski 126. Ştrahman Sunea 127. Bruma Semion 128.Halkin Sima 129. Buris Sima 130. Nedelea Ambrozis 131. Şmunis Iţik 132. Revuleţ Grigorii 133. Spivak Şlik 134. Ţentis Pavel 135. Drobnika Fedor 136.Savka Efim Dmitrevici 137. Kaplan Mioka 138. Hoiut Iosif 139. Sosna Haim 140. Kaplan Avoris 141. Ţîmbaliuk Kuzma 142. Ciumak Semion. Judeţul Orhei: 143. Sakara Evghenia Vasilevna 144. Brizma Cearma Aronovna 145. Şnir Ghenea Livovna 146. Lener Frima Iakovlevna 147. Lefter Roza Avseevna 148. Lerner Opşip Kipelovici 149. Şaparina Pelagheia Isakovna 150. Zamislovskaia Peloaghelia Moiseevna 151. Şapoşnik Izrail Rubinovici 152. Lerner Venea Markovna 153. Rakul Constantin Gheorghievici 154. Tartovski Solomon Moiseevici 155. Ghelman Riva Haskova 156. Rezingof Sara Haimovna 157. Dizingof Naum Haimovici 158. Malis Motel Abramovici 159. Cebotari Peisih Haimovici 160. Grivokopatel Haim Iosifovici 161. Vaiser Haia Iosifovna 162. Moitlis Moisei Şumovici 163. Ciobotaru Sara Iosifovna 164. Iaruga Isaak Abramovici 165. Goldman Polina Pavlovna 166. Goldman Isaak Pavlovici 167. Fişman Rahil Davidovna 168. Fişman Estera Davidovna 169. Gerş Dafa Davidovna 170. Daici Ghitlea Şlemovna 171. Brezman Ecaterina Aronovna 172. Popusku Mira Mendelevna 173. Berekovici Adela Isaakovna 174. Jesan Vasilii Ivanovici 175. Zisler Iankel Ţalikovici 176. Şmukler Leib Borisovici 177. Kogan Beleamia Moiseevici 178. Tarlev Hana Ioaakovna 179. Ghinzburg Lipa Tudicovici 180. Averbuh Basea Livovna. Judeţul Bender:181. Erţberg Amika 182. Burlak Fiodor 183. Slipakov Nikolai 184. Tabanov Elifer 185. Gabdzea Feodosii 186. Bazarov Dmitrii 187. Taran Iakov 188. Kovtunenko Ivan 189. Bicikov Victor 190. Bicikov Boris 191. Zavada Victor 192. Grinberg Hava 193. Kofman Zelma 194. Kofman Fanea 195. Mozeş Evghenii 196. Sisman Frida 197. Goldştein Iakov Şmulevici 198. Haikim Idel Gherşkovici 199. Zelter Zaiveid Leibovici 200.Roşko Rahman Davidovici 201. Kîsa Hristofor Ivanovici 202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici 203. Borisova Zinaida Ivanovna 204.Şlapakov Nikolai Abramovici 205. Pronoza Evghenii Ilici 206. Brodskaia Dora Zaharovna 207. Koroli Boris Iakovlevici 208. Brodskaia Janna Zaharovna 209. Leah Ivan Zaharovici 210. Dmitrieva Şeifa Iosifovna 211. Prokopet Moisei Iosifovici. Judeţul Bălţi: 212. Kolker Moisei Mihailovici 213. Birinboim Zolea Nutoviei 214. Barenboi Abram 215. Lerner Lona Idelovna 216. Rabenko Alexandr Israilevici 217.Rapaport Beeno Boris 218. Kuşnir Semion Aronovici 219. Goldiş Abram Isaakovici 220. Garber Sioma Ovşi Iankelevici 221. Weisman Toivi Şaevici 222. Rozenblat Moişe Lipov 223.Roll Valter Livovici 224. Kuşnir Haia Eftimovna 225. Brinboim Monea Nutuvici 226. Kaţ Oscar Gerş-Berovici 227. Kevilevin Ihil Moşkovici 228. Kiseleva Şeiva Zisileva 229. Bujor Tatiana Iakovlevna 230. Ghelman-Vaitraub Fanea Pinkrovna 231. Roizman Nlemi Borisovna 232. Harak Polea Zelmovna 233. Grinberg Mişa 234. Ghelman Ivţe Iţkovici 235. Şerman Moişe Beilovici 236. Fux Naftul Abramovici 237. Rîlskii Grigorii Afanas 238.Haot Niusin Gherşovicii 239. Jukovskii Boris Iosifovici 240. Ţuprik Aizea Davidovici 241. Rudima Anton Gheorghevici 242. Kleiman Moise Isaakovici 243. Pogorelovskii Mihail Samuilovici 244. Babineţki Ivan Pavlov 245. Zernovoi Ivan Ivanovici 246. Reaboi Andrei Anufrievici 247. Stratiiciuk Iakov Stepan 248. Gomeniuc Ivan Eliseevici 249. Grinberg Haia Solomonovna 250. Grinberg Fira Izrailevna 251. Leabis Tatiana Isidorovna 252.Vikinskii Fiodor Ivanovici 253.Gavriliuk Petr Petrovici 254. Golik Ivan Andronovici 255. Glinberg Moise Grigorevici. Tabelul nr. 4 cu membri Partidului Comunist din România, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS, în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în Spania ş.a.), pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor din toată Rusia: 1. Tismeneţki Leon Moiseevici 2. Telmer Elias 3. Kleiman Moisei Solomonovici 4. Vihrev Abram Naumovici.

Din partea de răsărit a României, armata română se retrăsese fără luptă, deci nu existau nici un fel de consecinţe dureroase pricinuite românilor sau evreilor de aici, datorită încleştărilor armate. Şi cu toate acestea, în 1940, împotriva armatei române în retragere, evrei înarmaţi au umilit şi au lichidat, prin împuşcare, ofiţeri şi soldaţi români. Armata română primise ordin să nu răspundă la provocări. Este evident că aceşti evrei se coalizaseră, cu arma în mână, cu armata de invazie a URSS, împotriva propriei ţări, România, încadrându-se astfel în programul şi activitatea comuniştilor evrei de până acum, împotriva statului român. Singurul român care a fost în fruntea Partidului Comunist, până după al doilea război mondial, a fost îndepărtat din funcţie în 1924, pentru că începuse să regrete şi să nu mai accepte aceste programe de desfiinţare a României.

Asupra familiilor de români care se refugiau din calea ocupantului rus, evreii s-au dedat la jafuri şi omoruri.

Din Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, trenurile morţii pornesc spre Siberia, începând cu anul 1940 şi din 1944, până în anii de după 1950. Morţi pe drum, în vagoane de vite, din lipsă de aer şi apă. Moartea seceră în lagărele de exterminare. Adevărate stafii, schelete umane. Sute de mii de civili români. Putinii supravieţuitori au avut parte numai de persecuţii, până la moarte. Toate acestea în răsăritul României căzut sub ocupaţia bolşevică. Dar în România (între graniţele României de azi), ce s-a întâmplat între 1944 – 1964 ? In 1948 comuniştii preluaseră întreaga putere politică în România. Are loc lichidarea totală a clasei conducătoare din România, a tuturor elitelor şi a multor altor români, din poporul de rând. In întreaga Românie, din 1921 până în timpul celui de al doilea război mondial, erau aproximativ 1000 (o mie) de comunişti, în mare majoritate alogeni, conducerea aparţinând evreilor. Din 1948 până în 1964, în România au fost întemniţaţi peste două milioane de români şi peste două sute de mii au fost lichidaţi în puşcării şi lagăre. Singura forţă politică decizionlă, în România, o formau comuniştii. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român din anul 1948: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar general, Ana Pauker- Secretar, evreică, Vasile Luca- Secretar, evreu, Teohari Georgescu- Secretar, evreu, Lothar Rădăceanu- Secretar, evreu. Se impune precizarea că ministrul de interne al noii orânduiri comuniste din România a fost tot evreu, Teohari Georgescu. Si alţii, şefi ai securităţii. In acest context se poate înţelege mai bine, de ce colonelul Alexandru Nicolski, evreu, este exemplul tipic de ofiţer de securitate vinovat de genocid împotriva românilor. Apare un fenomen demn de reţinut. In viaţa publică, evreii din Comitetul Central al Partidului Comunist Român ,după preluarea puterii, (a se vedea, spre exemplu, anul 1948), apar cu nume româneşti- cu o excepţie, sau două. Evreii comunişti din 1940 au numele lor evreiesc.

Fenomenul românizării numelor, după război şi în timpul comunismului, se răspândeşte şi în rândul altor categorii de evrei, încât, în aparenţă, după nume, o parte din evrei au dispărut. Nu înseamnă că nu au mai existat şi evrei cu nume evreieşti. N-au avut nici un fel de dificultăţi pentru afirmare socială, politică, profesională, nici unii, nici alţii. Dimpotrivă, evreilor, majorităţii zdrobitoare, li s-a asigurat, în viaţa României, locuri de şefi. Dăm în continuare o listă de evrei care au format conducerea României în primii ani de domnie a comunismului, datele fiind extrase din The Plot Against the Church, de Maurice Pinay, de la p.73-77 (Cf. Traian Golea, Cum se regizează condamnarea unui popor, Romanian Historical Studies, 1996, ed. II ,p. 7-9 ). Evrei în Guvernul României:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.

2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.

3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.

         4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.

5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.

6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.

7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.

8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.
9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.
10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.
11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.

12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.

14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
15. Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.
17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.

18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.
20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.

23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.

24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.

26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.

27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste.

28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.

29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.

30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.

31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scânteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea poporului în ce privea domnia comunismului. In acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din România.

32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scânteii.

33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.

34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului România Liberă.

35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.

36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.

37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.

38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.

39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.

40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.

41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.

42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Serban).

Extremiştii de stânga şi atrocităţile comise nu pot scăpa de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii.

Considerăm că poporului român trebuie să i se ofere din partea organismelor internaţionale evreieşti, din partea evreilor de pretutindeni şi din partea statului Israel, pentru Holocaustul săvârşit de evreii comunişti împotriva românilor, suma de 200 (două sute) miliarde euro.

 

II

 

            Matatias Carp, evreu din România, în Cartea Neagră, Bucureşti, 1946, vol. 1, p. 48, scrie „presupunând sau pretextând injurii sau ofense ce s-ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Română, recucerind aceste teritorii în 1941…”

 Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s-au manifestat în nici un fel împotriva militarilor români (presupunând sau pretextând injurii sau ofense ce s-ar fi adus…).

În 1944, deşi armata română încetase orice luptă cu URSS, românii fiind angajaţi în bătălii împotriva Armatei germane, sovieticii deportează în URSS pe cei 180 000 de militari români, de pe linia frontului. Aceştia nu mai trăseseră nici un foc de armă împotriva militarilor sovietici. Nu erau prizonieri în urma unor lupte. Foarte mulţi îşi dorm somnul de veci în pământul lagărelor de exterminare. Teroarea comunistă cuprinde întreaga Românie. Evreii comunişti preiau, progresiv, puterea sub protecţia Armatei URSS, încât în 1948 sunt stăpânii absoluţi ai României. Nimeni nu îndrăznea să aibă o altă părere despre holocaustul  (genocidul) împotriva românilor, din 1940 şi din prima jumătate a anului 1941, din teritoriile româneşti anexate de URSS şi din anii de după război, din România cu graniţele de azi, fără riscul de a fi condamnat la puşcărie pe viaţă, sau lichidat. Apar documente contrafăcute, mărturii şi declaraţii sub şantaj, ameninţări şi tortură.

 Istoricul american Nicholas M. Nagy–Talavera, evreu născut în România, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din România, din 2001, p.427 şi în ediţia în limba română, din România, cu titlul Fascismul în Ungaria şi România (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la p.414, scrie: „Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere românească dezordonată, s-au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi cea ucrainiană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii în retragere într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu.”

Trecuse un sfert de secol între lucrarea lui Matatias Carp şi cea a lui Nagy -Talavera. Erau alte vremuri. Nagy-Talavera n-a mai avut curajul, ca predecesorul său, să nege atrocităţile săvârşite de evrei în 1940.

Deci „s-au petrecut multe lucruri ce n-ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucrainiană… i-a tratat pe românii aflaţi în retragere într-un mod care avea să-i coste scump un an mai târziu.”

Este evident, în citatul de mai sus este vorba de fapte cutremurătoare, săvârşite de evrei împotriva românilor, în 1940, altfel autorul nu le-ar fi considerat drept cauză a ceea ce a urmat mai târziu, în 1941. De asemenea recunoaşte că s-a acţionat atât asupra armatei române, cât şi asupra românilor civili. Din text mai reiese că de vină este populaţia evreiască, nu numai evreii comunişti. Numai că şi Nagy -Talavera face tot ce poate, ca aceste doar câteva rânduri despre genocidul evreilor (holocaustul), din 1940, împotriva românilor, să se piardă în sutele de pagini ale lucrării. Şi neprecizând ,,lucrurile ce n-ar fi trebuit să se întâmple”, cititorul trece şi peste aceste doar câteva cuvinte, ca şi cum evreii n-ar fi de vină de crime la adresa umanităţii. Că este aşa şi nu altfel, reiese fără echivoc, chiar din titlul capitolului în care chiar şi cititorul versat descoperă cu greu aceste câteva rânduri: The Legion against Carolist Romania – Legiunea împotriva României carliste. Cu alte cuvinte, legionarii împotriva României carliste. Numai că citatul pe care l-am reprodus înseamnă Evreii împotriva României – o adevărată ,,carte neagră” a genocidului evreiesc împotriva românilor.

Dacă în prima parte a acestui material destinat mass-mediei, am evitat să reproducem unele documente, pentru a nu aduce la lumina zilei rănile adânci, deschise în fiinţa poporului român, totuşi ne vedem siliţi să reţinem câteva. Toate se găsesc în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi în unele cărţi de specialitate. Spre exemplu, vezi Alex.- Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, RAO International Publishing Company, 1998:

,,La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri.”

„Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii dintre ei, furând tezaurul instituţiilor statului, etc.”

„În judeţul Cetatea Albă bande comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le-au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile.”

„Populaţia şi în special evreii s-au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre. Evreii din Basarabia continuau să atace fracţiuni izolate, la adăpostul trupelor ruseşti .”

„Populaţia evreiască a ajutat la dezarmare.”

„Exodul populaţiei române constituie o dramă de nedescris. Locuitorii evrei organizează pretutindeni–până şi în Galaţi– o adevărată rebeliune cu jafuri şi omoruri.”

„Ciocniri între trupele române şi populaţia evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc şi la Ungheni, soldate cu morţi şi răniţi.”

„La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4 – a şi a 3-a române au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi.”

La 6 iulie 1940, pierderile Armatei române (primise ordin, pentru a evita războiul, să nu răspundă la provocări) au fost următoarele: ucişi, răniţi, daţi dispăruţi – 356 cadre şi 42.876 soldaţi şi gradaţi.

„La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi având ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie.”

„Evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, manifestând pe stradă şi barând străzile spre gară pentru a nu permite retragerea funcţionarilor români; au ocupat de asemenea localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.”

„În toate satele s-au arborat steaguri roşii şi în special evreii…”

Documentaţia e bogată, dar într-un articol de presă, puţine documente pot fi reproduse. Unele, care evidenţiază sadismul evreilor, din timpul rebeliunii iudaice din 1940, împotriva românilor, au fost evitate, dar niciodată nu e prea târziu. Cuvintele lui Nicolae Iorga sunt edificatoare în sensul acesta:

„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, acte oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută (s.n.).

De ce atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răsbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate (s.n.). Fraţii noştri îşi părăsesc copii bolnavi, părinţi bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoare, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic(s.n.). Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” (De ce atâta ură?, în Neamul Românesc, din 6 iulie 1940).

Până şi avocaţi evrei, chemaţi prin profesie să apere pe cei nedreptăţiţi, au participat la genocidul împotriva românilor, au fost lideri de grup de evrei criminali, au întocmit liste pentru asasinate:

„În Soroca bande de comunişti evrei conduse de avocatul Michael Flexer după ce au ocupat clădirea primăriei şi a poliţiei au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel.”

„În Chişinău listele de execuţii au fost întocmite de intelectuali comunişti evrei, avocatul Carol Steinberbg, avocata Etea Dinar şi dr. Derevich.”

„Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat oribil. Asasinatele şi molestările…”

Cititorul însuşi poate completa lista cu ororile săvârşite de evrei. Aşa, din Paul Goma, Săptămâna Roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, sau Basarabia si evreii, Editura Vremea XXI, 2004:

,,Nu puţini erau înarmaţi si agitau liste negre, ameninţând pedepsirea celor figurând acolo.”

La Cernăuţi ,, Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evreii tineri (15 – 16 ani) au dezarmat soldaţi, i – au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete.”

,,Imediat după plecarea soldaţilor români, evreii, în număr de câteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmând pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele.” Iată nume de evrei din Cernăuţi, căpetenii ai bandelor de evrei asasini, din timpul genocidului antiromânesc: Marek Ficher, Filip Beer, Max Weissman, Bruell, dr. Zuflucht, dr. Kehr, dr. Saşa Pimensohn. Sau de tineri evrei asasini: Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger, Sigi Bainer (Sigismund Brainer, sau Bayner, Beiner – îl găsim apoi, în regimul comunist, la Cluj, la securitate, adevărat torţionar, locţiitor al şefului serviciului anchete la Direcţia Regională a Securităţii). Şi în Cernăuţi, evreii preiau puterea lucală: Salo Brül – comisar, Glaubah – primar, Hitzig – ajutor de primar, Meer (Beer) – prefect. Deci se cunosc şefii progromului antiromânesc, prin asasinate la faţa locului şi prin încărcarea trenurilor de vite, cu români, spre Siberia. La fel s-a întâmplat şi în alte localităţi. La Chişinău, avocatul Steinberg – conducătorul sovietului comunal. La Chilia Nouă, dr. Robinovici, medic primar al oraşului, şeful comitetului local. La Soroca, Leizer Ghinsberg – conducătorul acţiunii teroriste. Lista poate continua cu alţi evrei, cu sutele de evrei din conducerea comunistă, factori politici, de decizie, împreună responsabili de genocidul împotriva românilor.

,,Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a-i înjura şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte care cădeau la îndemână, creând o impresie oribilă.”

,,Preotul Bujakovski din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei.”

Spre o documentare mai largă, cititorul poate apela şi la Gheorghe Buzatu, „Aşa a început holocaustul împotriva Românilor”, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995:

,,Incidentele, mai ales cu populaţia evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat chiar unităţi militare.”

Cititorul, dacă doreşte, are la dispoziţie o carte alcătuită doar din documente (128 la număr), reproduse după originalele din arhive – Locotenent – colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Situaţia evreilor din România,1939–1941,Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003 (Carte interzisă şi trimisă la topit): ,, În toate oraşele basarabene şi nord bucovinene… s-au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineri de ambele sexe, care numaidecât au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului… Au fost cazuri când execuţiile au luat aspectul unei sinistre vânători de oameni, în care tot ce putea constitui un element reprezentativ românesc stimula activitatea sângeroasă a tinerilor terorişti evrei.”

După ultima zi a evacuării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de către Armata română şi unele familii de români, evreii au continuat o altă evacuare, umplând trenurile pentru animale, cu români pentru lagărele de exterminare din Siberia. Epurare etnică prin holocaust în proporţie de masă. În România, din 1948, umplu puşcăriile cu milioane de români, dintre care, sute de mii, vor fi lichidaţi.

Se impune cu necesitate înfiinţarea unei comisii pentru studierea holocaustului (genocidului) evreilor împotriva românilor şi publicarea lucrărilor rezultate din aceste cercetări.

                                                                       Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău /  Tel.021-7456782

                                                         Gheorghe Gavrilă Copil

                                                                                                 Preşedinte