Adevărul credinţei trebuie afirmat

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Întrebare:

Astăzi luptă împotrivă Bisericii ortodoxe este mai puternică şi devine mult mai generală cuprinzând toate aspectele sociale, cum putem noi care încă nu avem rugăciunea care ne-aţi descris-o să ajutăm pe cei din jurul nostru care sunt compleşiţi de acest curent anti-ortodox?

Răspuns: [..] Într-o lume de negaţie Biserica lui Hristos nu poate decât să fie detestată. Lotul nostru al creştinilor este suferinţa. Să nu fugim de ea ! Însă în această luptă trebuie să afirmăm adevărul credinţei, dacă nu-l afirmăm, suntem oameni care nu iubim cu adevărat Biserica noastră; să nu ne temem de atacurile vrăjmaşului au fost altele mai grozave… nu a fost atac mai dur sau mai criminal decât atacul comunist. Rugăciunea este suficientă, postul, mărturisirea păcatelor şi iarăşi rugăciunea.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

( în cadrul unei conferinţe cu tinerii )

/hristosesteortodox blog/

 

CAZUL CALCIU: PSIHOZA MOAŞTELOR

 

16 noiembrie 2013: parastas la un mormînt gol

 

DE LA PIETATE LA SMINTEALĂ

 În ultimele zile, presa a început să vorbească tot mai mult despre întîmplările recente de la Mănăstirea Petru-Vodă ca despre un “scandal”, sugerînd că în spatele lor s-ar afla nu se ştie ce conspiraţie obscură potrivnică cinstirii martirilor neamului şi “minunismului” atît de atractiv nu numai pentru o anumită naivitate habotnică, dar şi pentru nişte oficine mediatice lipsite de cea mai elementară cultură religioasă şi de orice orizont moral-spiritual. Paie pe foc pun chiar cei responsabili de abuzurile comise acolo, care n-au nici o ezitare să mintă şi să incite lumea în numele credinţei lor rătăcite, acuzînd de-a valma pe stareţ, pe ierarhi sau pe fraţii din obşte care nu le împărtăşesc exaltările paranoide.

 La sfîrşitul relatării de pe acest blog privitoare la parastasul de 7 ani al Părintelui Gheorghe Calciu (16 noiembrie a. c.), autorul – juristul şi teologul Lucian D. Popescu, apropiat al familiei părintelui, cunoştinţă veche, fiu duhovnicesc şi monograf al acestuia, ce nu poate fi bănuit de intenţii impure şi are deplină legitimitate de a se pronunţa – făcea referire şi la deshumarea săvîrşită în taină (de care n-a aflat decît la întoarcerea la Bucureşti), cu avertismentul discret că “pietatea populară poate rătăci în duhul greşelii, iar greşeala de-a dreapta tot greşeală este…” (vezi aici).

 În perioada imediat următoare, cu concursul televiziunilor ahtiate după senzaţional (Antena 3, Kanal D etc.), mai vechea “psihoză a moaştelor” a cunoscut o nouă recrudescenţă, în faţa căreia Biserica, din păcate, n-a făcut publică nici o atitudine oficială, lăsînd lumea în confuzie şi nedumerire. Eu, în urma numeroaselor întrebări cu care m-am pomenit asaltat în context, ca unul ce am fost la rîndul meu printre apropiaţii părintelui (pe care l-am cunoscut în 1984) şi editorul său constant (din 1996 încoace), am făgăduit cititorilor blogului o sinteză a faptelor şi exprimarea punctului meu de vedere asupra lor, rămînînd cu toţii în aşteptarea unui comunicat oficial – din partea Mitropoliei de la Iaşi sau a altui for bisericesc îndrituit – prin care să se aducă lămurire şi îndrumare credincioşilor lăsaţi pînă acum la cheremul manipulărilor mediatice sau al zvonisticii curente. Nimeni nu poate suplini cuvîntul Bisericii, oricît de informat, de pertinent şi de onest ar fi. (R. C.)

 Folosit de o mînă de psihopaţi ai Ortodoxiei ca paravan în ultimii ani de viaţă, Părintele Iustin Pârvu continuă să fie folosit ca atare şi după moarte: cei care au purces fără nici o binecuvîntare la dezgroparea Părintelui Calciu au invocat intenţia exprimată cîndva în acest sens de însuşi Părintele Iustin. Şi, desigur, au încercat să se prevaleze şi de “tradiţia” moldovenească a dezgropării la 7 ani, care nu are nici o bază canonică (practicîndu-se pe alocuri, inclusiv în Muntele Athos, din lipsă de spaţiu, ceea ce nu este cazul la noi). Cît despre pretenţia cutărui călugăraş că i s-ar fi arătat părintele însuşi în vis şi i-ar fi poruncit deshumarea, nu văd în virtutea cărui temei ar putea fi creditată (oricine poate veni să spună că a visat orice; fără alte semne consfinţitoare, “visul”, chiar să-l fi avut, rămîne nul).

 Vajnicii căutători de moaşte (chiar din obştea Mănăstirii Petru-Vodă) n-au mai avut răbdare nici măcar pînă la parastas (care – fără ca asistenţa din afară să o ştie – s-a desfăşurat la un mormînt gol): au pus mîna pe lopeţi şi au purces la dezgropare cu cîteva zile înainte. Surprinşi de stareţul Hariton (care a invocat, între altele, chiar dispoziţia testamentară a Părintelui Calciu: Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău. Să fie legaţi preoţii care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o altă groapă, spre a fi uitat pentru totdeauna…), au fost certaţi şi opriţi, dar s-au reîntors noaptea, pe furiş, şi şi-au isprăvit treaba la adăpostul întunericului, ducînd rămăşiţele Părintelui Calciu şi închizîndu-le în chilia Părintelui Iustin. Apoi tot ei au chemat una dintre cele mai imunde televiziuni (Antena 3) să filmeze “minunea” în vederea mediatizării şi i-au trimis mesaj ierarhului de la Iaşi (la data respectivă absent din ţară), “să vină să se închine la moaşte de sfînt”.

 Au cam intrat însă în panică atunci cînd au aflat de ameninţarea formulată de d-l Andrei Calciu (fiul părintelui, lawyer în Washington D. C., care auzise mai demult ce se punea la cale), că, în cazul în care îi vor dezgropa tatăl, îi va da în judecată, ca cetăţean american, pentru “profanare de morminte”. În faţa acestei perspective, o anume îngrijorare s-a făcut simţită şi la nivel arhieresc. 

 Vă întrebaţi, desigur, care era starea cadavrului dezgropat (în legătură cu care a existat temerea, printre apropiaţii părintelui, ca nu cumva să se înceapă a fi împărţit cu bucăţica, aşa cum s-a petrecut, în parte, cu rămăşiţele poetului Radu Gyr, deshumat maian – nu fără acordul familiei – de la Cimitrul Bellu din Bucureşti şi reînhumat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, apoi scos din groapă şi dus în biserică, să i se închine lumea ca unui “sfînt cu moaşte” decretat ad-hoc, fără nici un proces de canonizare!). Răposat şi îmbălsămat în Statele Unite (unde şi-a trăit ultimii 21 de ani ai vieţii), Părintele Calciu, care şi-a dorit să fie înmormîntat la Petru-Vodă, a fost adus în ţară într-un sicriu sigilat, în care trupul era înfăşurat într-o folie protectoare. Înainte de a porni spre locul de îngropăciune, a fost depus în biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti (unde rostise, în 1978, cele “şapte cuvinte către tineri”), iar sicriul a fost deschis şi folia îndepărtată de la cap pînă la piept (părintele arăta ca un om viu adormit – americanii îşi făcuseră bine treaba – şi aşa ne-am luat rămas-bun de la el, în pragul lui decembrie 2006). Cînd sicriul a fost închis la loc, n-a mai fost trasă folia protectoare peste partea de sus, astfel că procesul de descompunere în pămînt n-a fost unitar: partea descoperită s-a uscat (“un craniu cu barbă”), iar cea acoperită a rămas aproape neschimbată după 7 ani. Este motivul pentru care la televizor şi pe internet au fost arătate mai ales picioarele dezgolite, capul fiind acoperit cu o glugă neagră, pentru a nu şoca şi deservi pretinsa “minune” (adică ideea fixă a “moaştelor” cu orice preţ). În realitate, la momentul dat, toate aceste lucruri îşi au explicaţii pur naturale.

 Îmbălsămarea (mai ales cînd e foarte bine făcută) modifică în mare măsură condiţiile fireşti de descompunere (nefiind indiferent nici locul de îngropăciune – în cazul de faţă, unul foarte umed). Cu atît mai puţin pot fi trase concluzii definitive la un interval atît de scurt cu privire la eventualul statut de moaşte al osemintelor respective (statut pe care nu-l poate conferi fiecine, după cum i se pare lui, ci numai o comisie îndrituită, după îndelungi verificări). Nimeni nu poate şti – numai bunul Dumnezeu – dacă trecerea timpului le va vădi sau nu ca sfinte moaşte, peste un număr de ani. Trebuie avută răbdare şi trebuie respectate criteriile sau rînduielile prevăzute pentru aceste cazuri de tradiţia Bisericii (cf., între altele, subcapitolul intitulat “Moaşte. False moaşte” din volumul Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală de Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă şi Pr. Dr. Mihai Valică, ed. a II-a, 2009, pp. 121-135 – lucrare apărută în colecţia “Teologie aplicată” a Editurii Christiana, chiar cu binecuvîntarea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei).

 Cu oarecare întîrziere (şi văzînd că lucrurile tind să scape tot mai mult de sub control), ierarhul de la Iaşi s-a pronunţat în sensul repunerii în mormînt, indicînd, în acord cu stareţul Hariton, un loc mai uscat, din imediata vecinătate a bisericii. La fel se pronunţase, în urmă cu cîţiva ani, şi Patriarhul Teoctist într-un alt caz asemănător: cel de la Boroaia, unde începuseră deja pelerinajele la presupusele moaşte ale Părintelui Ilarion Argatu (“Îngropaţi mortul la loc!”). Ierarhii Bisericii au autoritatea şi datoria să fie fermi atunci cînd evlavia populară riscă să o ia razna sau, altfel spus, cînd pietatea alunecă spre sminteală. Această “psihoză a moaştelor” (a vrea musai să pipăi sfinţenia) se învecinează mai degrabă cu superstiţia idolatră decît cu dreapta credinţă, dînd apă la moara senzaţionalismului ieftin şi putînd crea precedente periculoase, precum şi o discreditare a cultului moaştelor în conştiinţa publicului mai larg (şi aşa înclinat să vadă în practicile ortodoxe, după atîţia ani de educaţie ateistă sau laicistă, nişte reminiscenţe – mentale şi comportamentale – de “primitivism medieval”, cum ştim bine că s-a întîmplat, mutatis mutandis, în cazul Tanacu).

 A mai intervenit o mică tergiversare, dar pînă la urmă – slavă Domnului! – rămăşiţele Părintelui Calciu au fost reîngropate – nu am înţeles prea bine de ce nu în locul mai salubru de lîngă biserică, ci tot în mormîntul iniţial, dar aceasta are mai puţină importanţă.

 Trebuie salutat faptul că obştea însăşi a înţeles necesitatea de a lua măsuri responsabile de reaşezare a lucrurilor pe făgaşul lor firesc şi de amendare profilactică a neascultării aducătoare de sminteală, votînd în unanimitate excluderea din mănăstire a celor vinovaţi de acest abuz reprobabil (capii răutăţilor au fost monahii Teodot şi Gabriel – acesta din urmă cunoscut şi ca administrator al unuia dintre cele mai toxice bloguri ortodoxiste, Apologeticum, al cărui radicalism suburban a adus, în ultimii ani, deservicii incalculabile imaginii publice a Părintelui Iustin şi a Mănăstirii Petru-Vodă; şi nu-i de mirare că au sărit să-i ia apărarea alte bloguri congenere, încercînd, fără nici un argument serios, ci doar cu o retorică exaltată, să perpetueze sminteala şi să facă din cei pedepsiţi, cum observa deunăzi monahul Moise Iorgovan, un fel de “martiri ai moaştelor” – sminteală de pe urmă care poate fi încă şi mai gravă decît cea dintîi).

 Aşadar, după toată tensiunea şi deruta aduse de deshumarea abuzivă şi de iresponsabilele ei reflexe mediatice, situaţia pare să se fi liniştit (şi e de sperat că şi d-l Andrei Calciu va manifesta o înţelegere iertătoare, oricît de tulburat va fi fost, pe bună dreptate, de imaginile colportate pe internet). Şi poate că şi ierarhia Bisericii noastre va înţelege mai bine de ce este necesar ca astfel de lucruri să fie lămurite şi de la nivel oficial, păzind pietatea de ispitele smintelii şi autoritatea de bănuielile unei slăbiciuni nepăsătoare.

 În ce-l priveşte pe Părintele Calciu, faptul de a nu avea osemintele validate ca moaşte nu-i ştirbeşte cu nimic sfinţenia şi eventualul drum spre sinaxare: el rămîne o mare figură martirică a secolului XX, înconjurată tot mai vizibil de căldura evlaviei populare. Nu toţi sfinţii au moaşte, iar un sfînt fără moaşte nu e mai puţin sfînt.

 Părinte Gheorghe, Mărturisitorule jertfelnic, roagă-te pentru noi, şi de a nu ne sminti, şi de a nu fi altora sminteală, ci cu dreaptă cumpănire să ne pomenim martirii şi eroii, ridicîndu-ne la înălţimea pildei lor şi mulţumind lui Dumnezeu, Cel ce Se preamăreşte în toţi sfinţii Lui – cu moaşte şi fără moaşte!

 

Razvan Codrescu

/pelerinortodox blog/

 

A doua prigonire a părintelui Calciu

Motto: ”Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”. (Matei 18,7)

 În plin postul Crăciunului, când toată lumea e mai preocupată de cele creștinești și mai aplecată cu sufletul spre cele sfinte, o veste a tulburat inimile credincioșilor: la mănăstirea Petru Vodă, locul ridicat de Părintele Iustin, s-a făcut parastasul de 7 ani pentru părintele Calciu Dumitreasa, iar acesta ar fi fost găsit cu trupul neputrezit. O singură televiziune, Antena 3, a dat imagini care păreau a susține întru totul ideea că părintele Calciu a fost găsit cu sfinte moaște. Știrea a fost rapid preluată de ziarele locale, presa națională și mai ales diverși români cu site-uri și bloguri aplecate spre mai multă sau mai puțină spiritualitate. Evident, au apărut elemente noi. Că obștea de la Petru Vodă ar fi cerut in corpore canonizarea părintelui Calciu, că este puhoi de lume care vine și cere același lucru și că, per ansamblu, într-o vreme în care românilor le-au rămas prea puțini stâlpi de susținere, părintele Calciu ar putea face mai multe pentru ei dacă ar fi declarat sfânt. La orizont se prefigurează o isterie crescândă, abil întreținută, care angrenează tot mai multe inimi (și mai puține minți), deși nimeni nu pare să fi considerat necesar să meargă până la Petru Vodă. Măcar să vadă. Noi am fost. Ce am văzut, ce am aflat, e cutremurător.

* Părintele Calciu Dumitreasa

A fost unul dintre cei prigoniți de regimul comunist, dar care s-a statornicit în credința sa în Hristos și în ideea națională. A petrecut peste 21 de ani în cele mai crunte din temnițele comuniste (1948-1964 și 1979-1984), trecând și prin iadul reeducării, de la Pitești și Aiud. În 1963, a fost eliberat din închisoare, cu domiciliu forțat în Bărăgan, apoi a fost eliberat, în 1964, după amnistia generală. A urmat Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției și ajunge profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. Este arestat pentru a doua oară în 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare și confiscarea averii. Arestarea a determinat un val de proteste din partea intelectualilor români aflați în străinătate: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A trecut prin secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, apoi a fost dus la penitenciarul Aiud, unde mare parte din detenție a petrecut-o în izolare. După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia și se stabilește în Statele Unite, unde primește cetățenia de onoare. Aici și-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind primit la Casa Albă de 2 președinți – Ronald Reagan și George W. Bush.

A trecut la Domnul în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006. Conform dorinței sale, este înmormântat în țara pe care a iubit-o atât de mult, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă:

”Mai întâi, să știți că Părintele Stareț al Mănăstirii Petru-Vodă, Arhimandritul Iustin Pârvu, ne-a acordat în cimitirul mănăstirii două gropi alăturate, pentru ca, așa cum am trăit în viață, să fiu și-n moarte cu soția mea Adriana, care m-a ajutat în împrejurările grele, cu un curaj pe care înainte de aceste împrejurări nici nu i l-am bănuit. La căpătâi va fi o singură cruce de piatră, pe care vor fi scrise numele noastre, data nașterii și a decesului și un îndemn către cei care ne vor vizita mormântul, să se roage pentru noi. Conform legilor americane, trupul meu va fi depus într-o casă mortuară, care va îndeplini procedurile prevăzute pentru un trup care va fi transportat în România. După spălarea profesională făcută de casa mortuară, rugați un preot ortodox să spele trupul cu vin și untdelemn, rostind rugăciunile de cuviință și miruindu-mă pe tot trupul. Apoi, să mă îmbrace cu straiele preoțești și pe piept să-mi pună icoana Maicii Domnului, cea sculptată în os și fixată într-un cadru de lemn, pe care mi-a dăruit-o în spital Prea Fericitul Patriarh Teoctist al României, care mi-a dat și binecuvântare pentru asta. În mâna dreaptă să-mi pună sfânta cruce și metaniile primite de la Mănăstirea Diaconești, care vor merge cu mine în mormânt” (Părintele Calciu, 12 noiembrie 2006, Spitalul Militar București).

* Testamentul

Ca și când ar fi știut ce se va întâmpla peste ani, părintele Calciu a lăsat un testament, cu lucruri clare și deloc interpretabile:

”Știu că înmormântarea mea va fi înconjurată de o anumită vâlvă, pe care n-o merit în moarte, precum n-am meritat-o nici în viață. Oameni vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă și mă va arăta așa cum am fost, ca un păcătos și nevrednic. (…) Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară care poate greși, poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase Părinte stareț, să găsiți o cale prin care să împiedicați asemenea lucruri: fie că veți lăsa la mănăstire un document, fie că veți pune acest document în sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu și atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi.

Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcție sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat și, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoții să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înșelarea celui rău. Să fie legați preoții care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă și trupul pus într-o altă groapă spre a fi uitat pentru totdeauna.” (Preot Gheorghe Calciu, 28 octombrie 2006, Spitalul Militar București, cit. Viața Părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Chistiana, București, 2007)

În fața acestui testament, nu prea mai e loc de comentarii sau interpretări. Totuși, la Petru Vodă, trei-patru călugări s-au erijat în interpreți, inspirați din exterior, de divinitate sau nu. Conducătorul lor pare a fi părintele Teodot, cel care și recunoaște că inițiativa de a-l dezgropa pe părintele Calciu i-a aparținut. Pe părintele Teodot l-am găsit în chilia părintelui Iustin, în camera din spate, veghind trupul părintelui Calciu și uscându-l cu aeroterma.

* Parastas la un mormânt gol

 Părintele Teodot e dornic să vorbească și să justifice ce s-a făcut, chiar dacă asta înseamnă să amestece propria-i voință cu învățămintele părintelui Calciu, ale părintelui Iustin ori chiar lucrarea Sfântului Duh. Povestește, oricui vrea să-l asculte, iar povestea e stupefiantă.

Și a început cu ”M-am dus la mormântul părintelui Calciu, cu care am avut o legătură deosebită. Când am fost călugărit, părintele Calciu era aici și a ținut predică. Eu am partea orizontală a Crucii părintelui Calciu la mine în chilie. Acea parte înseamnă iubirea de oameni. Am mers la mormântul părintelui Calciu și i-am spus: «Părinte, eu nu vreau să te supăr, pentru că știu că ești sfânt. Dacă tu vrei să fii dezgropat, de-ne nouă încredințare», și mi-a zis: «Cu toată bucuria!»”

A urmat o revelație pe care părintele Teodot a simțit-o ca pe ”o putere deosebită” într-o noapte de sâmbătă, dar nu s-a putut duce să dezgroape trupul părintelui Calciu că n-a venit ”cineva” cu uneltele. Și-a amânat-o pentru marți, mai ales că ”Luni i-am spus părintelui stareț ce am de gând, el mi-a spus că oficial nu dezgroapă pe nimeni, dar facă-se voia Domnului”.

”Marți am început să-l dezgrop, ziua în amiaza mare. Am reușit să ajung până la podul de lemn de deasupra sicriului, iar când am ajuns aici am fost împiedicat. A venit cineva și m-a luat de acolo, m-a înșelat că mă duce nu știu unde și până la urmă nu am mai continuat dezgropămintea. Alții au fost puși să toarne pământ înapoi, să-l îngroape la loc. Cineva ne-a acuzat că ne jucăm cu Dumnezeu și cu sfinții”.

Marți era 11 noiembrie, amănunt important de precizat. Teodot nu spune că s-ar fi făcut vreo slujbă creștinească la momentul dezgropării, dar zice că a postit el două zile jum’ate. După care a căutat pe internet predicile părintelui Calciu și din prima oferită de Google a ales îndemnul de care avea nevoie mai departe: ”Aceasta a fost una din încredințările prin care noi am avut puterea să purcedem în noaptea de joi spre vineri (14 spre 15 noiembrie)… Aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt, dar pe noi nu ne crede nimeni”.

Pe 16 decembrie, un sobor de preoți a oficiat parastasul părintelui Calciu, la mormântul din cimitirul de la Petru Vodă. Mormânt gol, după cum spune chiar Teodot: „Noi l-am scos înainte de slujba de parastas, el era aici înainte de slujbă, scos de noi. Acolo am lăsat câteva oase…”

Cum s-a făcut parastas dacă nu mai era trupul acolo, cum au făcut preoții slujba dacă știau că mormântul e gol – sau, poate, nu știau -, cum au putut fi lăsate niște oase acolo dacă trupul era întreg, acestea și multe altele sunt întrebări la care nu avem deocamdată răspunsuri.

* Mitropolitul și starețul Hariton… Facă-se voia Domnului

 Cu greutatea și importanța pe care i-o asigură statutul de păstrător al cheilor de la chilia Părintelui Iustin, părintele Teodot este acum gardianul trupului părintelui Calciu. Nu dă cheile nimănui și, cu excepția lui și-a celor trei companioni, toți călugării de la Petru Vodă sunt ”turbați de diavol”. ”Au vrut să-l îngroape la loc. Au venit la mine și au vrut să îmi ia cheia cu forța, m-au amenințat că vor sparge ușile. (…) Eu atunci am zis că ar fi cel mai bine să vină mitropolitul, ca să decidă ce să facem. Numai așa i-am putut liniști. Când a venit mitropolitul, a ascultat ce a avut de spus fiecare dintre noi și a spus că părerea lui este să-l îngropăm înapoi și să punem în biserică cele câteva oseminte care ne-au rămas. Tot atunci, ne-a spus că nu ne obligă să facem asta, că n-o să vină cu jandarmii să ne oblige, ci că e strict părerea lui”.

Părintele stareț Hariton Negrea a părut cel puțin la fel de neimplicat în această chestiune, parcă lăsând lucrurile să curgă de la sine: ”Nu putem avea o poziție oficială, pentru că avem o problemă în acest moment cu fiul părintelui Calciu, care vrea să dea în judecată mănăstirea și să ceară multe zeci de mii de dolari”. Înțelegem că ar fi o consecință a dezgropării trupului fără acordul familiei. Întrebat de acțiunea grupului lui Teodot, părintele stareț a fost evaziv: ”S-au grăbit, lucrurile nu se fac așa”. Am insistat să aflăm de ce Teodot are cheile și se comportă ca și cum ar fi el, singur, stăpân peste acea parte din mănăstire. Părintele stareț a dat un răspuns împăciuitor, dar care nu se leagă cu regulile de ascultare dintr-o mănăstire: ”Eu sunt venit de puțin timp. Am găsit aici niște lucruri și nu le pot schimba dintr-o dată”. Noi, de aici, înțelegem că, dată fiind perioada scurtă de când părintele Hariton este stareț, nu-și permite să intre întru totul în atribuțiunile funcției.

Lipsa de fermitate în acest caz, de la nivelul starețului până la ÎPS Teofan, nu face însă decât să-i dea părintelui Teodot impresia că are perfectă dreptate și justificare în ceea ce a făcut și face.

”Eu nu voi face niciodată acest lucru, nu voi da cheia unor persoane care sunt în ispită, în boală demonică. Ei sunt înfricoșați de lege, nu au încredere în sfântul. (…) În afară de o parte din obștea de aici, căzută în ispită, aflarea moaștelor este motiv de mare bucurie. În prezența mitropolitului, un preot bolnav, părintele Luca, ar fi cerut alungarea din obște a celor care au dezgropat sfintele moaște. A spus că este cea mai mare fărădelege și neascultare, că fiecare a făcut ce a vrut. Dacă ar fi fost un blestem, s-ar fi întâmplat ceva, dar moaștele au rămas intacte”.

* Promisiunea Mitropoliei: ”lucrurile se vor așeza într-un firesc”

Am luat legătura, marți, 10 decembrie, cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, pentru a afla poziția oficială asupra situației de la Petru Vodă și, mai ales, asupra perspectivelor care se întrevăd, dat fiind că trupul părintelui Calciu odihnește acum pe un pat de scânduri, la căldura unei aeroterme, și i se aduc alături vizitatori care să-l cinstească și să-l sărute ca pe moaște. Părintele Constantin Sturzu, purtătorul de cuvânt al MMB, ne-a explicat că

”În general, Biserica Ortodoxă nu se grăbește cu canonizarea, acest lucru se întâmplă la multă vreme după trecerea în neființă. Au fost mulți sfinți canonizați după foarte mulți ani. De exemplu, Sf. Ștefan cel Mare a fost târziu canonizat, deși în evlavia poporului exista ca sfânt. Nu e nicio grabă, nu e în duhul Bisericii să grăbească lucrurile atunci când vorbim de canonizare”.

Întrebat dacă, totuși, pe parcursul acestui proces îndelungat, rămășițele n-ar trebui îngropate, măcar până la decizia finală, părintele Sturzu a răspuns clar: ”Ar trebui îngropate. Bine, acum, depinde, de la caz la caz”.

Strict în cazul trupului părintelui Calciu Dumitreasa, părintele Constantin Sturzu a fost limpede: ”Cum n-a fost îngropat la loc?! Știam că a fost îngropat”.

După ce i-am spus părintelui ce știm noi – că trupului părintelui Calciu nu numai că n-a fost pus înapoi în țărnă, ci este ținut în chilia părintelui Iustin și este arătat tuturor pelerinilor care ajung la Petru Vodă, pentru ca aceștia să se închine la el ca la sfinte moaște -, pr. Constantin Sturzu a cerut un răgaz. A revenit apoi, la scurt timp:

”Într-adevăr, lucrurile stau așa cum le-ați spus dvs. Am înțeles că la nivelul Mitropoliei se știe acest lucru. Ce pot eu să vă spun este că în acest moment lucrurile se analizează din mai multe puncte de vedere. Și legale, și canonice, chiar testamentare, pentru că părintele Calciu a lăsat clar că nu vrea să fie dezgropat, iar asta va cântări foarte mult în analiză. Avem încredere și în maturitatea obștii și credem că lucrurile se vor așeza într-un firesc al lor. În câteva zile, nu mai mult”.

* ”Prigoane, pușcării, lagăre, temnițe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut și noi. Nu mai sunt atât de grozave. Dar prin ce veți trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii până azi” – Părintele Iustin.

* Îndemn la cumpătare

 În fața poziției încă ambigue a oficialilor Bisericii Ortodoxe și a determinării părintelui Teodot, ne vedem obligați să facem acest îndemn la cumpătare. Departe de noi gândul de a ne îndoi de harul părintelui Calciu. Ba, dimpotrivă, Bunul Dumnezeu să-l răsplătească pentru toate eforturile făcute în slujba Mântuitorului Iisus Hristos, după cât de mult a iubit și a slujit România, Biserica Creștină Ortodoxă și creația lui Dumnezeu! Trebuie totuși să ținem cont de chiar testamentul său, de faptul că a murit în țară străină și a fost primenit după obiceiuri străine, pentru un transport care a durat 2 săptămâni. Părintele Teodot spunea că, atunci când l-au dezgropat, părintele Calciu era ”până la brâu într-un sac de nylon și tot ce era în sac s-a păstrat, în ciuda umezelii din jur”. Din cauza umezelii a pus el aeroterma. Un preot din Bacău, venit să vadă cu ochii lui realitatea, a exclamat: ”Bine, părinte, dar dacă sunt sfinte moaște n-au nevoie să fie uscate cu aeroterma!”

Există un lucru care ar trebui să ne facă și mai cumpătați: un martir al luptei anticomuniste, umilit, bătut, batjocorit în închisori, are, de aproape o lună de zile, trupul deshumat și expus agresiunilor de oriunde și de tot felul. Ori tocmai asta a cerut să nu i se facă.

Întrebarea e qui prodest?

Ultima oră: Ieri, miercuri, 11 decembrie, părintele Constantin Sturzu de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei ne-a declarat, pe la prânz, că ”Suntem în aceeași etapă, dar lucrurile urmează să se rezolve, nu mai durează mult”. Tot cam pe atunci, dinspre Petru Vodă a venit și vestea că părintele Calciu Dumitreasa a fost reînhumat, iar călugării care l-au tulburat în odihna sa au fost trimiși spre alte locuri.

 * ”În testamentul părintelui scrie că dacă va fi dezgropat și găsit întreg, să fie îngropat nu știu unde, iar cei care îl îngroapă să fie «legați», așa încât să nu știe nimeni niciodată unde a fost pus. Asta e smerenia lui, noi nu putem să facem așa ceva ad-literam. Noi trebuie să înțelegem în duh testamentul” – interpretarea lui Teodot a testamentului părintelui Calciu.

 

Moaștele sfinților și puterea lor

În 2006, într-un interviu acordat Formula As, părintele Calciu Dumitreasa atingea tocmai subiectul moaștelor. ”Moaștele sunt corpuri neputrezite ale sfinților. Aici e o întreagă teorie despre neputrezirea trupurilor. Dumnezeu înzestrează cu un anumit dar, chiar și după moarte, persoanele care au o viață spirituală înaltă. Dar nu insist în privința aceasta. Vreau doar să spun că există o relație strânsă între sufletul sfântului și moaștele pe care le venerăm. Este bine să le cinstim. Neîndoios că această sete de venerație a moaștelor ține și de o anumită relație care se stabilește între credinciosul care se roagă sfântului și sfântul respectiv. Sunt convins că fiecare credincios își dă seama că nu moaștele în sine aduc vindecări, sau consolări, ori scăpări de necazuri, ci sfântul, prin harul pe care Dumnezeu i l-a dat, poate să opereze prin acele particele de moaște. Dacă există persoane care cred că moaștele fac bine, nu Dumnezeu Însuși, înseamnă că au căzut într-un exces, foarte aproape de idolatrie. (…) Am constatat că, indiferent dacă ești credincios sau ateu, nevoia de miracol este la fel de mare. În Occident, vrăjitoarele și ghicitoarele sunt la mare căutare. Este o rătăcire pentru noi, oamenii, născocită de diavol, pentru a satisface setea noastră de miracol. Probabil că și aici, în țară, sunt oameni care merg la moaște, dar și la vrăjitoare. Este un amestec neîngăduit. (…) Oamenii cred că la sărbători puterea sfântului crește. Și cred că au dreptate. Important este însă ca oamenii să nu-și facă idol. Să nu uite că dincolo de moaște este Sfântul și, mai ales, este Dumnezeu, care îi dă putere sfântului și care face ca minunea să se realizeze. Se știe că acolo unde credința se bazează exclusiv pe minuni, nu este credință tare.

– Cum realizăm că suntem dinaintea unor moaște?

– Moaștele sunt consacrate de Biserică, asta e garanția. Vindecările sau întoarcerea la credință sunt consecințe ale acestui fapt, că moaștele sunt consacrate de Biserică. (…) Sunt moaște dacă sunt împlinite toate canoanele și fac minuni. Însă constatarea Bisericii este importantă și ea vine prudentă, după ce se verifică toate semnele. Nu e rău că se întâmplă astfel.

– Nu există pericolul să se facă un comerț cu moaște?

– Ei, și sfinții sunt supuși unui risc, unor obiceiuri ale noastre… (zâmbește). Eu mă gândesc că poate sfântul s-a rugat la Dumnezeu să ajungă, chiar și cumpărat pe bucățele, în anumite locuri unde oamenii au mai multă nevoie de el. (…) Dar toate bisericile sunt pline de har, iar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai unde sunt moaște. Nu toți sfinții devin moaște. Dumnezeu lucrează prin diverse haruri pe care le pune în anumiți oameni. Moaștele sunt numai un fel de manifestare a divinității. (…) Creștinul nu trebuie să se limiteze la rugăciunea dinaintea moaștelor ori chiar la rugăciunea către sfântul invocat. Creștinul să fie conștient că Dumnezeu Însuși lucrează prin sfinți și răspunde rugăciunilor făcute la icoane sau la moaște. Altminteri, va fi foarte aproape de idolatrie. Pericolul e foarte mare, mai ales pentru oamenii care sunt adânc credincioși, dar nu au o bază a înțelegerii lui Dumnezeu.

 

(sursa: Formula As)

 

Parintele Gheorghe Calciu – Sfintitul Marturisitor

Icoana, Acatist, Slujba si Propunerea de canonizare oficiala

(+ 21 noiembrie)

ACATISTUL SFANTULUI SFINTIT MARTURISITOR GHEORGHE CALCIU

TROPARUL, GLASUL 1:

Mărturisitorul cel neînfricat al credinței, care și-a petrecut viața ca necurmată jertfă în abisul unor suferințe cutremurătoare, pentru apărarea Bisericii, a demnității și a mîntuirii neamului românesc, s-a ridicat prin iubire și rugăciune din adîncurile iadului la lumina și bucuria cerească a prezenței lui Dumnezeu. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mîntuiește sufletele noastre.

CONDACELE ȘI  ICOASELE

CONDACUL 1

Pe luptătorul cel mai neînfricat pentru apărarea, în vremuri satanice, a dreptei credințe și a Adevărului mîntuitor, pe cel care s-a adus pe sine ardere de tot, jertfindu-se în temnițele înfricoșătoare ale comunismului, pentru demnitatea Bisericii și pentru luminarea sufletului și mîntuirea neamului românesc, pe cel care printr-o suferință neînchipuită și iubire desăvîrșită a suit treptele cerului și se roagă pentru noi, cu însuflețire să îl lăudăm zicînd: Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

ICOSUL 1

Socotind că viața ta aparține în întregime lui Hristos și neconcepînd separarea mîntuirii tale de aceea a neamului românesc, nici credința ta de a celorlalți credincioși, nici evlavia ta de aceea a Bisericii, cu un curaj nebunesc, al nebuniei pentru Hristos, te-ai dăruit cu iubire imensă suferinței și rugăciunii neîncetate, înfruntînd satanizarea omului, pîngărirea libertății și demnității umane, distrugerea credinței și a Bisericii, pentru care te lăudăm zicînd:

Bucură-te, că iubirea și suferința ta au devenit arme de luptă pentru neam și pentru credință;

Bucură-te, că te-ai făcut răscumpărător al vremurilor, spălînd de rușinea fricii poporul și pe slujitorii Bisericii;

Bucură-te, că pentru mîntuirea și demnitatea neamului tău ai stat în cumplirea veacului drept ca o cruce, cruce tu însuți;

Bucură-te, că în fundul iadului lumii acesteia fiind închis, ai sădit în el Împărăția lui Dumnezeu din inima ta;

Bucură-te, că din iubire ai ars pentru Hristos și neam fără rest, te-ai făcut ardere de tot, transformîndu-te întreg în lumină;

Bucură-te, că te-ai devotat pînă la jertfa supremă, pentru ca neamul românesc să-și îndeplinească misiunea mărturisitoare dată lui de Dumnezeu;

Bucură-te, că din iadul durerilor ai scos un cîștig ceresc și din înfruntarea urii satanice raiul ai dobîndit;

Bucură-te, că ai fost conștiința mai bună a neamului românesc;

Bucură-te, că socotind Biserica singurul loc și singura putință de mîntuire a omului, în iadul temnițelor L-ai întîlnit pe Biruitorul iadului;

Bucură-te, că ai salvat demnitatea umană în fața teroarei istoriei;

Bucură-te, că în tine toți au simțit belșugul revărsării Duhului Sfînt;

Bucură-te, noule Apostol al românilor, noule Sfînt, care ne vei călăuzi și ne vei ajuta din cer, răspunzînd rugăciunilor noastre;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 2-LEA

Trăind de copil într-o ambianță familială șisătească de credință și evlavie, și apoi ca licean fiind însuflețit de idealul dobîndirii virtuților creștine și de rugăciune intensă, ai primit chiar din zorii vieții un semn al vocației de a transcende lumea aceasta, văzînd în grădina casei părintești, prin harul lui Dumnezeu și nevinovăția încrezătoare a

copilăriei, lumina necreată, pentru care cîntăm lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 2-LEA

De timpuriu ai cîntat la strană, ca și verii și bunicul tău, iar de la mama ta, femeie simplă care vorbea cu Dumnezeu ca și cu un prieten, și care a dus o viață de adevărată sfîntă laică, ai sorbit duhul teologiei și frumusețea rugăciunii, iar ca licean ai exersat cinstea, abnegația, curajul, hărnicia, înfrînarea, caritatea, generozitatea, și te-ai întărit în credința care te-a dus la lăcașul bucuriei veșnice, pentru care îți strigăm unele ca

acestea:

Bucură-te, că avînd o mamă care vorbea în rugăciuni cu Dumnezeu ca și cu un prieten al său și trăia teologia cea mai înaltă în simplitatea smereniei, de copil te-ai făcut rugător și slujitor al Bisericii, intrînd în relație personală cu Dumnezeu;

Bucură-te, că slujind și smerindu-te, suferind pentru slujirea ta și căutînd mîntuirea neamului tău, ai luat pildă de la Însuși Hristos Care a

zis: ”Și cine va vrea să fie întîi între voi să fie tuturor slugă.” (Marcu 10, 44);

Bucură-te, că ai știut că numai crezînd în înviere putem să trăim o glorioasă afirmare a vieții, șică fără înviere, nici moartea nici viața n-au nici un sens, dar iubirea lui Dumnezeu este chezășia învierii noastre și temelia credinței;

Bucură-te, că ai crezut cu adevărat în viața cea veșnică, pentru tine și pentru neamul românesc;

Bucură-te, că ai devenit un om nou în Iisus Hristos, trăind toate virtuțile sufletului omenesc și toate calitățile sădite de Dumnezeu în neamul românesc;

Bucură-te, că ți-ai trăit viața ca și cum te-ai fi aflat în fața lui Dumnezeu, și ziua și noaptea te-ai rugat și-ai chemat mîngîierea Duhului Sfînt;

Bucură-te, că pentru tine viața fiind o măsură a curajului, ai îndrăznit și ai biruit lumea, fiindcă ai socotit că nu ești drept, dacă nu ajungi să trăiești în Duhul Sfînt;

Bucură-te, că ai legat libertatea de responsabilitate, de datoria față de semeni, de neam și de Dumnezeu;

Bucură-te, că așa cum Mîntuitorul n-a venit în lume ca să fie slujit, ci să slujească tuturor șisă-Și dea viața pentru mulți, așa ai slujit și ai fost gata să-ți dai viața pentru neamul tău iubit;

Bucură-te, că-ntreg credință fiind, te-ai făcut întreg lucrare de jertfă și dragoste;

Bucură-te, că ce ai cerut mai adînc prin rugăciune ți s-a dat: iubirea slujitoare și jertfitoare pînă la sînge și pînă la moarte, mistuindu­te, iubitorule, în lumina dumnezeiască;

Bucură-te, că prin suferință și iubire ai devenit un rugător în cer pentru neamul nostru, ale cărui virtuți și frumuseți le-ai întruchipat;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al dem­nității neamului românesc!

CONDACUL AL 3-LEA

Ca student, te-ai întărit în credință și ai lucrat o rugăciune mai adîncă și în spirit de jertfă pentru aproapele. Arestat pentru a fi adăpostit la cămin un coleg de liceu, ai primit opt ani de temniță grea și ai fost trimis la Pitești, unde ai încercat să-ți explici suferința pe care, nevinovat fiind, trebuia să o-nduri și, înțelegînd la început doar că așae voia lui Dumnezeu cu tine și cu ceilalți, ai cîntat lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 3-LEA

Din tinerețe ai iubit rugăciunea și curajul și jertfa, și inima ta s-a umplut de iubire pentru semeni și de încredere în puterea lui Dumnezeu. Și neînțelegînd încă sensul și adîncimea suferinței, dar primind-o ca fiind voia Celui Preaînalt, ți s-au deschis profunzimile unei vieți neobișnuite prin rodire duhovnicească, pentru care te lăudăm zicînd:

Bucură-te, că văzînd Dumnezeu rîvna ta de a-I sluji Lui și Bisericii Sale și neamului românesc, ți-a dat putința, cumplită și slăvitoare, de a-I oferi o ființă purificată spre jertfă;

Bucură-te, că ai înțeles voia și alegerea lui Dumnezeu ca prin foame, izolare, frig, mizerie, schingiuire și teroare, să te ridici la sfințenie și la ispășire pentru neamul românesc;

Bucură-te, că murind zi de zi pentru lume, se năștea în tine Hristos, pe Care, în suferințe de neîndurat, L-ai descoperit ca Domn al iubirii și al milei;

Bucură-te, că singura ta bucurie a fost să te dărui cu totul, cu toată ființa, cu tot trupul și sufletul, pînă la sînge, numai în jertfa cea mai mare găsindu-ți menirea și împlinirea;

Bucură-te, că ai transformat celula în chilie de rugăciune, hrana foarte săracă în prilej de asceză, de trăire în sărăcie, recluziunea în curăție și feciorie, amenințările perpetui în prilej de încredere în

purtarea de grijă și în voia lui Dumnezeu;

Bucură-te, că lucrînd rugăciunea lui Iisus, ne-ai asigurat că ea ”sparge zidurile, rupe granițele, ne pune în legătură cu Dumnezeu, ne face să vedem lumea nevăzută. Nu-s halucinații, ci este adevăr”;

Bucură-te, că ai simțit, în suferință și teroare, în credință și devotament, în lume, în oameni și în tine însuți, în toate,prezența lui Dumnezeu;

Bucură-te, că n-ai așteptat minuni din afară, ci ai petrecut într-o permanentă lumină lăuntrică, în transfigurare, în Duhul viu al viului Dumnezeu;

Bucură-te, că pentru tine rugăciunea a avut ”puterea de a aduce toate în prezent: cele trecute și cele viitoare, dincolo de spațiu și de timp, împlinind toate”;

Bucură-te, că ai spus că ”noi toți sîntem făcuți pentru Dumnezeu. Noi toți sîntem făcuți pentru credință.Atîta vreme cît rămînem în credință, sîntem cu adevărat în lumina divină și în starea noastră

naturală”;

Bucură-te, că în trezvie trăind, ai spus că nimeni nu-l poate primi pe Hristos fără a-și asuma și crucea Lui. Ceea ce ai șifăcut;

Bucură-te, că ai trăit după convingerea severă că vom răspunde în fața lui Dumnezeu nu numai pentru ce am săvîrșit, dar și pentru felul în care trecerea noastră prin lume a influențat pe semenii noștri;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 4-LEA

Pînă să înceapă reeducarea, în închisoarea Pitești ai dus o viață foarte curată și duhul tău s-a întărit în credință. Trăiai într-un mediu de rugăciune continuă, unde se învăța Evanghelia pe de rost, și ai supraviețuit foamei, frigului și torturii numai prin rugăciune și iertare. În întunericul ororii și al deznădejdii a început să adie mireasma sfințeniei, pentru care ai cîntat lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 4-LEA

Pedepsit fără vină, trăind izolat de societate într-o revărsare irațională de ură șisălbăticie, prin intensitatea rugăciunii și bucuria de a spori în virtuțile creștine și intelectuale, prin iertarea schingiuitorilor și lupta interioară cu patimile, prin încercarea de a găsi un sens suferinței și a ieși din absurdul torturilor inumane, te apropiai de Dumnezeu cu trăire îngerească, pentru care, lăudîndu-te, îți zicem:

Bucură-te, că n-ai fugit de prigoană, ci acceptînd-o ca pe un dar curățitor, ai înfruntat-o cu prețul vieții, înălțîndu-ți sufletul în corturile drepților;

Bucură-te, că pînă într-atît ai pogorît în abisul smereniei, încît ai socotit închisoarea ca o răsplată și un mijloc de lecuire din partea lui Dumnezeu;

Bucură-te, că în cumplitele chinuri ale pușcăriei ai cunoscut pe cei mai curați și mai sfinți oameni ai acestui neam;

Bucură-te, că tot timpul, în toate prigonirile și suferințele, L-ai simțit pe Dumnezeu alături de tine;

Bucură-te, că ai ajuns la iubirea vrăjmașilor care te-au chinuit,semn al lucrării în tine a harului și al comuniunii cu Dumnezeu, – iar ura, brutalitatea și cruzimea s-au pierdut în oceanul acestei iubiri;

Bucură-te, că ai investit iubirea, devotamentul și tot imensul tezaur de suferință în țara și în Biserica noastră;

Bucură-te, că ai spus că iubirea și suferința pentru Hristos e cel mai mare har dintre toate, mai mare decît a opri cursul soarelui și al lunii, de a mișca pămîntul, de a stăpîni demonii și a-i alunga;

Bucură-te, că rugător fiind, ai experiat că rugăciunea e o răpire, o ieșire din sine și o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic și neînțeles chiar de cel ce o practică, un dar al Duhului Sfînt;

Bucură-te, că în suferință L-ai găsit pe Hristos și ai înțeles necesitatea și taina suferinței;

Bucură-te, că în închisoare ai atins nivele ale vieții duhovnicești și bucurii de neimaginat în lume;

Bucură-te, că adevărata Biserică a fost în închisorile comuniste, unde erai și tu, Părinte Gheorghe, cu atîți alți martiri ai poporului român;

Bucură-te, că ți-ai asumat suferința și moartea ca pe o curățire de patimile și de păcatele tale și ale neamului și ca pe o înviere;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 5-LEA

Văzînd vrăjmașul omului înaltă ruga ta și a celorlalți martiri la Pitești, s-a înspăimîntat de sfințenia ce înflorea acolo și a dezlănțuit asupra voastră cea mai teribilă urgie de care s-a auzit vreodată. De torturile groaznice șifără sfîrșit, sufletul tău parcă murise și se prăbușea în întuneric, departe de Dumnezeu. Cea mai mare bucurie a ta șia voastră era să muriți. Și, în cazanul demențial al iadului, nemaiavînd de nicăieri nici o nădejde, sîngele tău singur mai striga către Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 5-LEA

Prin reeducarea începută la Pitești, satana a vrut să-ți ucidă sufletul, ție, celorlalți martiri și apoi întregului neam românesc, să te transforme, împreună cu toți, în demon și sclav al ororii. Ai atins afundul adîncului iadului, ai ars în flacăra lui întunecată și-n deznădejdile ultime, trup zdrobit os cu os și fibră cu fibră, suflet sfîrtecat de limbile de foc ale groazei din urmă, și numai Dumnezeu ți-a dat putere să-nduri de

neînduratul, pentru care te lăudăm, zicînd:

Bucură-te, că toată viața ta a fost una de suferință nesfîrșită, de căință, de mărturisire și de jertfă, iar la Pitești ai îndurat chinurile pînă dincolo de limitele omenești, pînă la împietrirea sufletului, la întunecarea credinței, la căderea în prăpastia demonului;

Bucură-te, că suferind torturile cele mai cumplite de care s-a auzit vreodată pe pămînt, ai cunoscut oroarea iadului și neputința cea mai de pe urmă,căzînd în deznădejde și în întunericul minții și al sufletului;

Bucură-te, că la Piteși ai căzut în nimicnicie și te-ai simțit părăsit de orice putere omenească și cerească, lepădat în groaza de sine și de puterea diavolului;

Bucură-te, că ai dovedit cu viața ta că nimeni nu-L poate primi pe Hristos fără a-și asuma crucea Lui șifără a-și vedea, în oroare de sine și-n deznădejde, neputința;

Bucură-te, că dacă un neam trăiește prin cei jertfiți, prin cei zdrobiți, prin cei batjocoriți, prin cei crucificați, atunci neamul românesc trăiește și prin tine, prin prețul pe care l-ai plătit în lupta cu diavolul roșu;

Bucură-te, că Dumnezeu ți-a dat să poți îndura atîta suferință și să nu-ți pierzi sufletul, dar să vezi prăpastia pierzării, șisă nu înnebunești, dar să simți flăcările înghețate și oribile ale iadului;

Bucură-te, cel ce ai fost torturat, înfometat, ținut în frig, batjocorit și izolat pînă la distrugerea oricărei rezistențe fizice și sufletești, pînă dincolo de limitele suportabilului;

Bucură-te, că ai petrecut în părăsire de Dumnezeu și în apropierea morții sufletești, pentru ca, într-un mod de netăgăduit să-ți vezi slăbiciunea, neputința și dependența absolută de Dumnezeu;

Bucură-te, că te-ai înfruntat cu demonul și ai simțit pînă în străfundurile ființei că nu ești nimic fără Dumnezeu;

Bucură-te, că s-a pus pe tine și pe cei asemenea ție mîna țării acesteia, ca să plătiți pentru ea și pentru întreg neamul românesc;

Bucură-te, că pe crucea suferinței pînă dincolo de limitele umane, Dumnezeu te-a ales din robia durerii spre mucenicia ascunsă în ea;

Bucură-te, că nefăcîndu-ți-se niciodată dreptate, refuzîndu-ți-se pînă la moarte, ai primit cutremurătoarea binecuvîntare a suferinței;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 6-LEA

Harul lui Dumnezeu te-a ajutat să nu-ți pierzi sufletul și mîntuirea, și ai putut lua hotărîrea să te ridici din cădere și, cu orice preț,să nu te mai desparți de acest har. Și, casă reziști, șapte-opt luni cît a durat procesul la care ai fost adus martor, te-ai rugat încontinuu, zi și noapte. Și ai ieșit întărit sufletește, dobîndind un nou curaj spre mărturisirea credinței și asumarea păcatelor neamului, pentru care, din adîncul sufletului ai slăvit pe Dumnezeu, cîntîndu-I: Aliluia!

ICOSUL AL 6-LEA

Prin cădere, nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în sine se spulberase. Nu-ți mai rămăsese decît nădejdea în Dumnezeu, și El ți-a pus în inimă puterea de a a mai nădăjdui și putința hotărîrii de a accepta orice monstruozitate a torturilor, numai să nu te mai depărtezi de harul dumnezeiesc. Și, la proces, cu un curaj nemaipomenit, riscîndu-ți iar viața, ai răsturnat intenția judecătorilor de a da vina pentru reeducare tot pe voi, cei nevinovați, pentru care te lăudăm, zicînd:

Bucură-te, că îngerul Domnului te-a ridicat din gheena Piteștiului, adăugînd la slăbiciunea și la voința ta abia pîlpîind puterea lui Dumnezeu;

Bucură-te, că nimeni în afară de Dumnezeu Însuși nu te putea scoate din mașinăria infernală a Piteștiului, căci nu există om să poată rezista la toate chinurile, ținute zi și noapte la paroxism;

Bucură-te, că ai luptat cu gîndurile, cu deznădejdea, cu trupul, cu lumea și, biruind, Hristos a rămas viu, întreg și veșnic în tine;

Bucură-te, că diavolul a pierdut bătălia cu tine, cel pe care Dumnezeu te-a înviat din moarte sufletească;

Bucură-te, că biruind Piteștiul, acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, nu te-ai salvat numai pe tine, ci și demnitatea umană și a neamului românesc;

Bucură-te, că ai arătat că teama poate fi învinsă și întunericul satanic al comunismului nu este atotstăpînitor;

Bucură-te, că ai fost ocrotit de răvășirea minții și neputință prin rugăciune neîncetată, zi și noapte, și prin chemarea numelui lui Iisus;

Bucură-te, că prin lupta ta supraomenească și prin suferința ta dincolo de limitele umanului, putem spune că experimentul diabolic Pitești a eșuat;

Bucură-te, că nimeni n-a reușit, după Pitești, o biruință morală și

o înălțare spirituală atît de pilduitoare și nedezmințită; Bucură-te, că ajungînd la capătul calvarului, ai fost binecuvîntat de Dumnezeu să iubești șisă ierți;

Bucură-te, că trecînd prin iadul din afară și din lăuntru, i-ai înfrînt toți demonii și ai recucerit demnitatea și bucuria hristică;

Bucură-te, că chinurile închisorilor comuniste și lupta cu satanizarea omului te-au întărit în credință și în iubire, pînă a-ți fi desăvîrșit transparent ție însuți și pur;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 7-LEA

La Jilava, la secția specială Casimca, într-o hrubă strîmtă,fără lumină,fără aer, în regim de exterminare, dobîndind de la Duhul Sfînt putere asupra trupului și minții, ai devenit de nezdruncinat în credință și în aplecarea spre jertfire, l-ai spălat, l-ai hrănit, l-ai îngrijit pe în ultimul grad bolnav de tuberculoză Costache Oprișan și nu numai că îndurai bătăi pentru el, dar ți-ai deschis și o venă de la braț, oferindu-i o gamelă de sînge pentru a-l salva de la moarte, tu subnutritul și schingiuitul, ceea ce, cutremurînd generațiile, se va striga lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 7-LEA

În Casimcă nu te-ai mai îndoit și n-ai mai șovăit, ca să nu te prăbușești, să nu te pierzi, să nu înnebunești, ci, încredințîndu-te cu totul lui Dumnezeu, după infernul căderii, ai simțit adierea raiului recuperării și plenitudinea prezenței lui Dumnezeu. Erai încă slab și

numai hotărîrea de a nu mai ceda, de a nu mai avea nici o îndoială dinspre partea iubirii divine te-a ținut, pe tine cel cu trupul distrus și sufletul sfîșiat, viu prin și în fața Duhului Sfînt, pentru care te lăudăm, zicînd:

Bucură-te, că ai primit darul suferinței, fără de care ai socotit că nu ai și nu ești nimic, și acest dar ți-a conferit putere și înțelepciune, ca să ridici cuvîntul pentru Hristos, pentru Biserică și neamul românesc;

Bucură-te, că ai înțeles că ”într-adevăr Hristos este Cel care suferă în noi”, suferă în cei ce sînt în suferință și astfel nici o suferință a oamenilor nu-i inutilă și pierdută;

Bucură-te, că plătind cu suferințe de neînchipuit, adevărul viu al credinței tale a fost primit de Dumnezeu;

Bucură-te, că forțînd imposibilul, ai încercat să salvezi viața unui tovarăș de temniță cu propriul tău sînge;

Bucură-te, că te-ai rugat ca Sfinții Părinți din pustie și ca Sfinții Martiri arși pe rug, mulțumind lui Dumnezeu că te-a învrednicit a te aduce ca jertfă;

Bucură-te, că în regimul de exterminare de la Casimca Jilavei și Aiud ți s-a luat tot și, nemaiavînd nimic de pierdut, ai devenit cu adevărat liber, nemaiînspăimîntat de nimic;

Bucură-te, că biruind în lăuntrul tău întunericul și lucrarea satanică, te-ai ridicat la lumina triumfătoare a Domnului Nostru Iisus Hristos;

Bucură-te, că ne-ai învățat prin viața ta de dăruire și jertfă și prin cuvintele tale că ceea ce este real ține numai de Dumnezeu și de prezența Lui în lume;

Bucură-te, că ai îndemnat din adevărul trăirii tale: ”Încercațisă vă rugați! Încercațisă vorbiți cu Dumnezeu în permanență!”;

Bucură-te, că prin asumarea suferinței purificatoare, prin curaj și credință, te-ai apropiat de Hristos și, liber în temnițe, ai atins bucuria prezenței lui Dumnezeu;

Bucură-te, că în paroxismul foamei, al frigului, al izolării, al teroarei și batjocurii, L-ai întîlnit pe Iisus cel viu;

Bucură-te, că înfruntînd puterile satanice pînă dincolo de orice capacitate de rezistență umană, ai devenit o lumină în întunericul veacului pentru toți cei împilați și înfricoșați;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 8-LEA

În închisoarea de la Aiud ai stat aproape tot timpul izolat, la Zarcă, dar acum deveniseși puternic prin suferință acceptată și rugăciune neîntreruptă. În condițiile de exterminare de acolo, țineai miercuri și vineri post negru. Duhul Sfînt îțidăduse puterea de a primi mai multă suferință decît ceilalți și de aceea nimic nu te mai înspăimînta și abătea de la rugăciune, pentru care îi cîntai lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 8-LEA

La Aiud, pînă la eliberare, acceptînd o suferință de neîndurat, pe care numai tu o puteai duce, te-ai curățit ca într-un cuptor de foc de zgura păcatelor și te-ai înălțat duhovnicește. Niciodată, în toată viața, n-ai fost mai apropiat de Dumnezeu. Cu tovarăși de celulă ca Oprișan sau părintele Beju, se crea o atmosferă sacră, plină de prezența lui Dumnezeu. Ispășind păcatele neamului românesc, te-ai ridicat și-ai învins, iar experimentul satanic în România a eșuat, pentru care te

lăudăm zicînd:

Bucură-te, că n-ai încetat să te rogi, să postești șisă participi la Sfinta Liturghie în închisoare, în pofida amenințărilor, a bătăilor, a teroarei;

Bucură-te, că nemaitemîndu-te de cei care pot ucide trupul, dar după aceea nu mai pot face nimic, ai vestit tuturor, de la anchetatori pînă la ultimul condamnat, mesajul adevărului creștin;

Bucură-te, ca cel ce ai spus că suferința nu poate fi înlăturată, dar poate fi îndumnezeită, și într-adevăr, cu cît ai suferit mai mult, cu atît Dumnezeu a fost mai prezent în inima ta;

Bucură-te, că ai fost liber și în închisoare, libertatea ta fiind întru Biserică, întru Iisus Hristos, în trăirea prezenței Duhului Sfînt;

Bucură-te, că rugîndu-te zi și noapte, ani întregi, ai dobîndit harul vederii luminii necreate și ai ajuns pe înalte trepte de rugăciune;

Bucură-te, că ai intrat în comuniune cu neamul românesc și cu toți rugătorii creștini de pe pămînt, dînd și primind iubire;

Bucură-te, că prin rugăciune, gustînd încă de aici, dincolo de spațiu și timp, în etern prezent, viața veșnică, ai dovedit că tentativa satanică, în România, prin tine, a eșuat;

Bucură-te, că bucuria vorbirii cu Dumnezeu în iubire și-n suferință nimeni și nimic nu ți-a putut-o lua, și nici minunea cea mai mare, pe care ai trăit-o cu tot sufletul, cea a cunoașterii lui Dumnezeu;

Bucură-te, că adunîndu-te cu toată ființa în Duhul Sfînt, în partea cea mai adîncă din tine te-ai întîlnit cu focul dumnezeiesc;

Bucură-te, că trăindu-L pe Hristos în inima ta, te-ai umplut de adevărata cunoaștere, de suprema iubire, de cea mai vie viață;

Bucură-te, că nemaitemîndu-te nici de moarte și de nici o putere satanică, s-a revărsat în tine toată plinătatea lui Dumnezeu;

Bucură-te, că înfruntînd chinurile cele mai cumplite și mai drăcești, ai dobîndit harul, bucuria, pacea, blîndețea și iubirea în Duhul Sfînt;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 9-LEA

Eliberat după 15 ani de temniță, ai fost deportat în sărăcia Bărăganului, apoi ajutat de Patriarh să devii preot, cum ai juruit în închisoare. Ca preot-profesor la Seminar, ai fost aproape de sufletul elevilor tăi, insuflîndu-le o credință vie, în contrast cu ceea ce se voia în vremea aceea. Iar la cutremurul din 1977, cu mîinile goale și însîngerate, ai scos de sub dărîmături doi elevi, cu riscul vieții, cînd nici unul dintre profesori nu s-a implicat. Iar elevii te-au iubit și prețuit și, cunoscînd prin tine adevărul care dă viață, au cîntat lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 9-LEA

Elevii au simțit dragostea și rîvna ta după adevăr și credință și te-au urmat în toate cu o dăruire extraordinară. În excursii, cîntînd imne și rugăciuni în tren sau autobuz, fără frică, trezeau sufletele oamenilor. La Seminar, în grupul de rugăciune și comentare a Bibliei, ai iscat în ei o emulație foarte mare pentru virtuțile creștine și pentru frumusețea adevăratei vieți de credință și i-ai scos de sub monotonia și rutina teologiei școlare a epocii, ca să devină preoți vrednici ai lui Hristos, pentru care te lăudăm zicînd:

Bucură-te, că devenind preot, ai început o campanie de respiritualizare a vieții bisericești, lucrînd mai întîi asupra elevilor Seminarului;

Bucură-te, că într-un timp materialist și ateu, cu un creștinism devitalizat și spiritualist, ai propovăduit cu tărie că singurul adevăr este Învierea;

Bucură-te, că ai trezit în tineri o trăire de o puritate supremă, angelică și jertfitoare, plină de curaj și demnitate;

Bucură-te, că i-ai implicat pe tineri în actele tale de credință, dar ai și fost gata să-ți dai viața pentru ei;

Bucură-te, că i-ai chemat pe tineri să-și purifice inima de toate patimile, pentru a se îndrepta spre înviere;

Bucură-te, că ai voit acest popor ridicat din nimicnicia, lașitatea, minciuna și nevrednicia lui, prin credință și cunoașterea adevărului;

Bucură-te, că salvînd prin curajul tău demnitatea Bisericii, ai luptat pentru păstrarea într-însa a prezenței lui Hristos și a lucrării Duhului Sfînt;

Bucură-te, că ai arătat prin preoție și profesorat că slujirea nu se limitează la rituri și oficieri, ci e trăire, faptă și viață, jertfă;

Bucură-te, că cinstind acest popor, ai văzut în el un lan copt, îndemnînd pe preoțisă fie secerători harnici pentru Hristos;

Bucură-te, că ai chemat pe tineri să-și afle rostul în lume: libertatea de a cunoaște Adevărul, care este Hristos;

Bucură-te, că le-ai spus că fără-nviere viața și moartea devin un nonsens, dar iubirea lui Dumnezeu este garanția învierii noastre;

Bucură-te, că ai îndemnat Biserica la purificare, pentru ca aceasta să se răsfrîngă asupra întregii societăți;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 10-LEA

Cu cele ”Șapte cuvinte către tineri” ai adus furtună în Seminar, în București și în instituțiile statului. Cu un curaj unic în epocă, ai înfruntat materialismul și ateismul comunismului, ai cerut libertatea credinței și dreptul la cunoașterea adevărului și la demnitatea umană, protestînd împotriva barbariei distrugerii bisericilor și a simbolurilor istoriei naționale. Neputînd fi oprit din acțiunea ta nici de amenințările cu moartea, nici de excluderea din învățămînt, ai fost arestat și condamnat, abandonat de colegi și ierarhie, dar rămînînd neînduplecat în lupta pentru Biserică și credință, ai cîntat lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 10-LEA

Ca un trăznet au căzut cele ”Șapte cuvinte” în obediența lîncedă a epocii. Tinerii au umplut biserica și apoi, oprițisă mai vină, au sărit pe geamuri și peste ziduri, ca să asculte cuvîntul cel viu al lui Hristos. Așa au aflat că sînt chip al lui Dumnezeu și chemați la cunoaștere și la demnitate umană prin responsabilitate și iubire și slujirea aproapelui, la libertate și frumusețe, fiindcă nu poate exista viață adevărată în afara lui Hristos. Și, fiind în rîvna ta jertfelnică conștiința mai bună a unui

neam întreg, te lăudăm zicînd:

Bucură-te, că în plin regim de teroare ateistă, ai îndrăznit să spui tinerilor: Ați fost înșelați, ați fost furați, ați fost mințiți, ați fost ținuți în întuneric, ca să nu vedeți calea adevărului! Sînteți la marginea prăpastiei! Cineva vă împinge acolo!

Bucură-te, că ai chemat pe tineri pe calea dragostei, opusă urii și violenței comuniste, spunîndu-le că în ei locuiește Duhul lui Dumnezeu;

Bucură-te, că le-ai dat credințacă sînt purtătorii propriei lor îndumnezeiri în Iisus Hristos șică pot ridica neamul românesc spre culmile învierii sale: din moarte la viață și de pe pămînt, la cer;

Bucură-te, că predicînd tinerilor, ai făcut ca Hristos să strige pe fiecare din adîncul propriei sale ființe, convingîndu-i că nu este altă salvare spirituală decît Biserica;

Bucură-te, că i-ai chemat la iubirea liberatoare, care scoate de sub orice constrîngere, redîndu-i lor înșiși integral, pentru ca ei înșișisă se ofere lui Dumnezeu;

Bucură-te, că predicile tale împotriva materialismului și ateismului și împotriva dărîmării bisericilor au avut puterea unui cutremur spiritual în terenul timorat și laș al epocii;

Bucură-te, că ai chemat pe tineri să zidească biserici, căci numai ele rămîn pururea vii, șisă devină profeți ai lui Hristos;

Bucură-te, că ai revendicat respectul și demnitatea sacerdotală, accesul pentru toți la viața monahală și libertatea religioasă pentru toți tinerii;

Bucură-te, că prin protestul tău ai deschis un nou capitol în istoria Bisericii Ortodoxe Române, punînd problema limitelor compromisului Bisericii cu statul ateu;

Bucură-te, că ai salvat demnitatea acestui popor oropsit șia Bisericii Ortodoxe Române, măcar că ierarhii ei te-au părăsit și vîndut;

Bucură-te, că ai impus definitiv în conștiința preoțimii române, a generației tinere, că există datoria de a apăra credința și Biserica și de a protesta cînd silnicia încalcă libertatea noastră spirituală;

Bucură-te, că înălțînd Crucea astfel încît vestirea ta a ajuns pînă la marginile lumii, vei fi urmat de generațiile ce vor veni;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 11-LEA

Întemnițat a doua oară, devenit dușmanul personal al dictatorului sîngeros de atunci, a fost ținut în condiții de exterminare, în foame, frig, întuneric, izolare, teroare, dar pe toate le-a învins prin rugăciune neîntreruptă, prin post și slujirea pînă la jertfă a tovarășilor de suferință, prin curajul de a nu face nici un compromis și a nu cere grațiere, prin slujirea, cu toate riscurile, a Liturghiei, cîntînd lui

Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 11-LEA

Cu rugăciunea inimii, întreținută permanent cu harul lui Dumnezeu, prin post negru și slujirea Liturghiei, ai învins extenuarea, frigul și foamea, și întunericul, și izolarea, iertînd pe călăi și ajutînd pe camarazii bolnavi și suferinzi, iar pentru iubirea ta dusă pînă la jertfa supremă, prin suferința asumată pentru neamul românesc, ai fost îmbărbătat și mîngîiat cu vederea luminii taborice, pentru care te lăudăm,

zicînd:

Bucură-te, că și în închisoare ai cerut respect pentru demnitatea de creștin și de slujitor al Bisericii lui Hristos;

Bucură-te, că rugător necontenit și slujitor și în temniță al Liturghiei, ai simțit mereu prezentă mila Domnului, cînd zeci de mii de oameni se rugau pentru tine în multe biserici ale lumii;

Bucură-te, că în foame, frig, întuneric, izolare, teroare, ai plătit cu sînge și suferințe uriașe fiecare cuvînt mărturisitor de credință;

Bucură-te, că ai luat, ca preot, suferința umană pe umerii tăi, chiar cînd ființa ta era zdrobită de propria-i suferință;că ai mîngîiat pe nefericit, chiar cînd erai doborît de neputință;că ai luminat inima celui nenorocit, chiar cînd ochii tăi nu mai vedeau lumină;

Bucură-te, că, nebun pentru Hristos, întruchipînd onoarea și demnitatea poporului român, ai înfruntat o lume întreagă; Bucură-te, că înțelegînd că ateismul și comunismul satanic sînt ură și batjocorire a omului, n-ai făcut nici un compromis cu acestea; Bucură-te, că lucrînd credința, ai văzut, în trup fiind, lumina divină;

Bucură-te, că ai refuzat să ceri grațierea, convins că Hristos te iubește și mai bine mori, decît să-L trădezi socotindu-te vinovat că ai luptat pentru El și pentru neamul românesc;

Bucură-te, că ai răspuns urii și prigonirii cu o dragoste desăvîrșită, iertînd, fiindcă Dumnezeu a ajuns să fie totul în tine;

Bucură-te, că ai concentrat în tine neamul întreg, socotind adunarea lui scara pe care omul se înalță spre cer;

Bucură-te, că sensul existenței tale a fost slujirea din toată ființa, îndumnezeită de suferințe și credință și curaj, a neamului românesc și a Bisericii lui;

Bucură-te, că îndurînd infernul pe pămînt, ai intrat într-o viață minunată, extrem de intensă, în care mintea s-a lărgit enorm, simțirea s-a dezmărginit, libertatea interioară s-a desăvîrșit și ai intrat în bucuria pe care nimeni și nimic nu ți-o poate lua;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 12-LEA

Expulzat în America, ai muncit din greu la anii bătrîneții, pentru a­ți întreține familia, ai slujit, ai predicat, ai scris și ai dat interviuri; ai scos din datorii și ai organizat biserica ”Sfînta Cruce”, care a devenit un centru duhovnicesc ortodox și un cămin cald pentru toți cei în nevoie, te-ai ostenit și te-ai devotat celor în boală și suferințe, ai luminat suflete

și ai convertit și înălțat credincioși prin harul care se revărsa din prezența în tine a lui Dumnezeu, pentru care, mulțumind, cîntai: Aliluia!

ICOSUL AL 12-LEA

Semănător al dreptei credințe te-ai făcut în America și, în osteneli peste măsură și cu iubire jertfelnică, ai ajutat bătrîni, bolnavi, orfani, văduve, ai predicat și ai slujit ca un cu totul afierosit lui Dumnezeu Sfînta Liturghie, ai trezit evlavia în numărul tot mai mare de credincioși strînși în jurul tău, ai dobîndit puterea de a schimba sufletele oamenilor, ai convertit numai prin simpla prezență și bunătatea ta minunată. Iar bolnav în spital, nu te-ai plîns, ci încurajai pe alții și, abia mergînd sprijinit, vizitai pe bolnavii în nevoie, pînă la sfîrșit simțindu-se în tine iluminarea și prezența Duhului Sfînt, pentru care te lăudăm, zicînd:

Bucură-te, că ieșind din pușcăriile satanice ale comunismului, ai iertat și ai uitat, devenind cu totul liber, prin aceasta arătîndu-se miracolul sufletului tău reînviat;

Bucură-te, că în exil viața ta a fost o luptă, o jertfă, o slujire eroică, un strigăt împotriva totalitarismelor, a relativizării adevărului, a controlului sclavizant al individului, o chemare la credință și la iubirea lui Hristos;

Bucură-te, că prin rugăciune ai vindecat bolnavi, ai întors oi rătăcite la turma lui Hristos, ai împăcat certuri, ai reunit familii, ai rezolvat situații disperate, ca sfinții din sinaxar, avînd putere asupra celui necurat;

Bucură-te, că chipul tău era pururea zîmbitor și revărsa o curată dragoste pentru aproapele, mărturisind că te preschimbaseșilăuntric în lumină;

Bucură-te, că te-ai făcut văzător cu duhul și ai dobîndit puterea de a schimba sufletele oamenilor prin rugăciune sau doar prin simpla prezență;

Bucură-te, că pe patul morții fața ta mirosea a tămîie și strălucea ca-n icoane, revărsînd dragostea și prezența lui Dumnezeu, iar în somn, mîna singură,fără conștiință,făcea semnul crucii, arătînd în afară ceea

ce erai în lăuntru, un om răstignit împreună cu Hristos;

Bucură-te, că ai lăsat cu limbă de moarte îndemnul la rugăciune, la curaj, la păstrarea neschimbată a credinței;

Bucură-te, că ai fost măsura vie a creștinătății noastre, cel mai mare martir al creștinismului modern, ridicînd neamul românesc spre lumina învierii;

Bucură-te, că ai fost o înaltă conștiință de viață, aceea că porți un har și ai de îndeplinit misiunea cerească de preot al lui Hristos;

Bucură-te, că ai socotit un păcat strigător la cer negarea martiriului creștin;

Bucură-te, văzătorule al luminii necreate, care cu adevărat cunoscîndu-L pe Dumnezeu, te-ai transformat întreg în bucurie;

Bucură-te, că învățînd cît de sfînt este cuvîntul neam, cît de hristic este, ai înfrumusețat lumea întreagă cu dragostea pentru neamul tău;

Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!

CONDACUL AL 13-LEA

O, Sfîntule Mărturisitor și luptător pentru credința și demnitatea Bisericii și a neamului românesc, cel ce ai suferit peste măsură și peste fire din iubirea pentru Hristos și pentru oameni, tu care cu un curaj de necrezut ai înfruntat pe diavolul puterii întunecate și criminale a comunismului, care prin jertfă și rugăciune te-ai ridicat la iluminarea de harul Duhului Sfînt și ai văzut lumina dumnezeiască cea necreată și neînserată, minunat de bunule și iubitorule Părinte Gheorghe Calciu, prin care neamul românesc și-a îndeplinit misiunea dată lui de Dumnezeu, și care reprezinți, spălînd rușinea nevredniciei noastre, conștiința noastră

mai bună, roagă-te lui Dumnezeu să ne ridice din întunecarea, neîndrăznirea și nepăsarea în care trăim șisă ne dea credința cea iubitoare și jertfelnică ce singură mîntuiește și îndumnezeiește, pentru ca pururea să cîntăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se spune de

trei ori).

Apoi se zice iarăși Icosul întîi și Condacul întîi, după care se citește această rugăciune:

RUGĂCIUNE

Sfinte Părinte Gheorghe, ca cel ce prin suferințe de neînchipuit, prin credință și rugăciune neîncetată, prin necurmată jertfă și iubire de Biserică și de neamul românesc te-ai sălășluit cu drepții și sfinții din veac și mijlocești pentru noi la scaunul Stăpînului ceresc și la judecata neamurilor, îți aducem prinos de mulțumire pentru ajutorul cel tare și primit de Dumnezeu, pe care îl avem prin tine în cer. Șicacelce aivăzut încă de aici lumina taborică și te-ai făcut purtător al acestei lumini și al Sfîntului Duh și te-ai umplut de iubire dumnezeiască și de prezența divină, devotîndu-te cu smerenie slujirii neprecupețite a tuturor celor în nevoie, în suferință, în boală, în rătăcire și în neputință, te rugămsă nu lași poporul tău să se aplece spre necredință, spre uitarea adevărului și spre plăcerile vătămătoare ale vremii, spre neiubire de țară și spre primirea învățăturilor șinăravurilor pierzătoare de suflet ale unui timp ateu, materialist și adesea satanic. Sfinte Părinte Gheorghe, tu care ai suferit ca puțini oameni pe pămînt, roagă pe Dumnezeu să nea dea suferința cea bună și curățitoare, suferința cea rodnică și ziditoare de suflet, cea în care sufletul nostru să înseteze după adevărul, iubirea și prezența Sa. Să ne dea suferința care deschide ochii sufletului și trezește credința, rîvna pentru virtuți și împlinirea poruncilor evanghelice, suferința care înțelepțește șidă demnitate celui care o primește.

Și roagă pe Dumnezeu să ia de la noi nepăsarea de aproapele și de cele sfinte, delăsarea, lingușirea, necredința și nesimțirea cea împietrită, lenea, furtișagul, înșelăciunea, viclenia, negrija de cele drepte și curate și sfinte. Și, Sfinte Părinte Gheorghe, ca cel ce ai iubit pînă la jertfă neamul românesc, roagă pe bunul Dumnezeu să retrezească în el iubirea de țară și unirea și nedezbinarea și solidaritatea, pe temeiul credinței ortodoxe strămoșești și al iubirii de Dumnezeu. Și să ferească Biserica Ortodoxă de învoirea cu relativismele veacului și cu abaterile de la stringența dogmatică și eclesială, pentru ca poporul cel binecredincios să aibă în ea un călăuzitor de încredere și un luminător plin de har. Așa, Sfinte Părinte Gheorghe, roagă pe Domnul și Dumnezeul nostru să ne călăuzească și întărească în credința cea adevărată, pentru ca să ne îndreptăm viața prin rugăciune și cinste și slujirea aproapelui șisă cunoaștem cu inimă curată și suflet luminat adevărul hristic din lăuntrul nostru, care să ne facă liberi în bucuria iubirii Domnului Nostru Iisus Hristos. Amin.

sursa: prcalciu.wordpress.com

 

MASONERIA ŞI ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

Pr. Gheorghe Calciu

Articol din Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94

Am publicat de mai multe ori studii referitoare la masonerie şi la rolul distructiv – pentru ordinea creştină şi pentru valorile tradiţionale ale popoarelor – pe care organizaţia aceasta l-a avut şi continuă să-l aibă în societatea vremurilor noastre.

Studiul de faţă este determinat de apariţia în versiune românească a unei cărţi a lui Daniel Beresniak,Francmasoneria, publicată în 1996 la Editura Humanitas din Bucureşti, în traducerea Malvinei Măgureanu. Ţinem să facem, de la început, o precizare: Beresniak este un mason convins, cu funcţii importante în masoneria franceză, a scris mai multe cărţi în favoarea acestei organizaţii şi se dovedeşte, într-o mare măsură, discipolul lui Albert Pike (1859-1891, doctrinar mason de Gradul 33, Mare Comandor). Cartea lui A. Pike, un fel de tratat clasic de doctrină masonică, se intitulează:Morala şi Dogma Vechiului şi Acceptatului Rit Scoţian al Masoneriei.

Ediţia americană din 1962, pe care o posed, are 860 de pagini, plus un rezumat al principiilor, în ordine alfabetică, făcut de T. W. Hugo şi care numără, la rîndul lui, 218 pagini. O carte masivă, plină de învăţăminte masonice, în care autorul prezintă amănunţit doctrina şi gradele masoneriei, explicînd funcţiile fiecărui grad, dar trecînd sub o tăcere absolută orice explicaţie despre Gradul 33. De altfel, chiar în prefaţa cărţii, ni se dau titlurile şi gradele “corecte” ale masoneriei, de la 1 la 32. Gradul 33 nu este nici măcar menţionat, deşi A. Pike se făleşte cu deţinerea lui. Cităm pe alese cîteva dintre aceste titluri şi grade: Grad 1: Ucenic; Grad 4:  Maestru secret; Grad 16: Prinţ al Ierusalimului; Grad 25: Cavaler al Şarpelui de Aramă; Grad 30: Cavaler Kadoş (în ebraică – “pus deoparte”, “sfînt”); Grad 31: Inspector Inchizitor; Grad 32: Maestru al Secretului Regal. După cum se poate vedea, abundă numirile ebraice şi termenul “secret”, ceea ce întăreşte o dată mai mult, dacă mai era nevoie, caracterul conspirativ şi ezoteric al masoneriei.

Într-un eseu mai vechi, am vorbit despre cartea lui Albert Pike destul de pe scurt, deşi ar merita un întreg tratat. În prezentul eseu ne vom ocupa de cartea lui Beresniak, pentru a vedea cum un mason important confirmă multe din cele ce s-au scris despre scopurile secrete ale masoneriei; ne vom folosi şi de unele lucrări antimasonice, cum ar fi Noua Ordine Mondială a lui A. Ralph Epperson sau Congresul Baptiştilor din Sud şi Masoneria a lui James Holy (un baptist din Texas), ca şi de altele, care au fost numai consultate.

Holy constată că secolele XIX şi XX sînt caracterizate de o explozie a activităţii religioase, atît în Bisericile clasice – catolică şi ortodoxă – cît şi în “aşa- numitele secte”, ca şi în organizaţiile numite “culte”. În plus, aceeaşi explozie se vede şi în organizaţiile religioase de tip ocult. Definiţia ocultului este:ceva ţinut intenţionat ascuns; nedescoperit altora; care foloseşte acţiunea sau influenţa unor agenţi supranaturali, sau anumite cunoştinţe secrete.

Vom porni de la cartea lui D. Beresniak, Francmasoneria, prin care el afirmă acţiunile benefice ale acestei organizaţii pentru umanitate. Poziţia noastră este cea creştină şi din acest punct vom analiza scrierea lui şi pe cele ale altor masoni. Religia creştină a devenit ţinta tuturor atacurilor care, deşi par a veni din direcţii diferite, se vede bine, pentru cine este atent, că sînt concertate de o grupare ocult care urmăreşte distrugerea creştinismului, ca singurul factor coerent care se opune dezordinii promovate de cei ce urmăresc distrugerea tuturor valorilor reale ale moralei şi ale credinţei.

Cartea lui Beresniak este pentru consumul publicului larg şi are misiunea de a face masoneria simpatică omului de rînd. De aceea, el nici nu merge la straturile ascunse ale masoneriei, la secretele ei, la acţiunile ei subterane, ci porneşte de la constructorii de catedrale, de la “constructorii în piatră” în general, breaslă care era preocupată să-şi apere anumite secrete privitoare la arhitectură şi la tăierea pietrei; intenţia clară a autorului este de a arăta că acestea ar fi singurele “faimoase secrete” de care masoneria este acuzată. Lucrul acesta nu-l împiedică pe Beresniak să greşească în unele afirmaţii, ca oricine ascunde ceva, dar care trebuie să facă afirmaţii pro domo, chiar dacă le maschează. La pagina 12, el spune: “Odinioară, masonii trebuiau să aparţină Religiei ţării lor, dar astăzi vor trebui să aparţină Religiei cu care toată lumea este de acord, adică să fie oameni de bine, cinstiţi şi loiali, oricare ar fi denumirile sau religiile care ne ajută să-i recunoaştem”.

Internaţionalizarea unei religii speciale, ascunse şi misterioase – iată este ţinta masoneriei. La baza masoneriei secrete, a celor iniţiaţi, stă însă o răzbunare pentru o crimă legendară, căreia masonii îi dau o interpretare mistică, spirituală. A. Ralph Epperson, în cartea citată de noi (Noua Ordine Mondială), ne relatează că ceremonia iniţierii masonice este ţesută în jurul acestei legende. Ea este legată de construirrea Templului lui Solomon.

În III Regi, capitolele 5, 6 şi 7, se vorbeşte despre construirea Templului şi a casei lui de către Solomon. Erau două construcţii măreţe, folosind din belşug de marmură, cedru, aur şi alte metale. Într-o scrisoare către Hiram, regele Tirului, Solomon se plînge că evreii nu erau pricepuţi în arta tăierii lemnului, aşa cum erau sidonienii, şi cere meşteri de la rege. În capitolul 7, este pomenit numele unui mare meşter trimis de Hiram, numit tot Hiram, pe care masonii, pe baza legendelor, îl numesc Hiram Abif, personaj despre care Biblia ne spune că era fiul unei văduve, înzestrat cu meşteşugul şi ştiinţa de a face orice lucru de aramă (III Regi 7, 14).

Masonii susţin că Hiram Abif era maestru mason şi deţinea secretele gradului, pe care nu le putea destăinui celorlalţi muncitori (masoni şi ei, dar numai ucenici, care nu puteau deţine aceste secrete ale construcţiei templelor). În felul acesta, reiese clar ezoterismul masoneriei, nu numai faţă de străini, ci şi faţă de gradele inferioare, chiar înăuntrul unuia şi aceluiaşi grad fiind trepte de cunoaştere, aşa cum vom arăta din cartea lui A. Pike.

Cincisprezece colegi meşteşugari – văzînd că Templul era terminat, dar ei nu posedau încă secretul construcţiei deţinut numai de Hiram, secret prin care ar fi devenit şi ei maeştri şi constructori ai altor mari temple – au decis să-l omoare. Doisprezece dintre ei s-au retras, dar trei şi-au dus planul pînă la capăt, omorîndu-l pe Hiram Abif. (Toată această legendă se găseşte în O Enciclopedie a Francmasoneriei de Albert Mackey, p. 564.) Pînă aici, totul pare o legendă asemănătoare crimei din Mioriţa, unde doi ciobani îl ucid pe cel de al treilea, mai bogat decît ei, ca să îi prade averea, sau legendei lui Osiris cel ucis, ale cărui rămăşiţe le caută Isis. Dar un anume Rex Hutchens, mason de Gradul 32, introduce un element mistic în cartea sa Un pod spre Lumină. Elementele simbolice introduse de acesta sînt următoarele: Hiram este atacat de ucigaşii lui la poarta de sud a Templului, fiind lovit peste gură cu rigla, care înseamnă regulă, adică suprimarea libertăţii prin impunerea unei anumite conduite; la poarta de vest este atacat cu echerul în inimă, care reprezintă uniunea religiei cu puterea civilă, adică introducerea controlului şi asupra stărilor emoţionale, impunerea a ceea ce trebuie să crezi; la poarta de est, Hiram este ucis cu o lovitură de ciocan în cap, ceea ce semnifică impunerea controlului asupra intelectului, prin forţă brută. Din această interpretare a lui Hutchens reiese limpede că duşmanii masoneriei sînt statul, religia şi masele genuine, cele trei realităţi sociale care trebuie distruse, totul încăpînd pe mîna Marelui Maestru, urmaşul lui Hiram, pe care însă nimeni nu-l cunoaşte, cu excepţia unui cerc foarte restrîns de iniţiaţi. De fapt, la p. 73, Hutchens ne explică simbolurile şi mai clar: “… asasinii săi [ai lui Hiram – n. n.] simbolizează tirania, ignoranţa şi intoleranţa sau fanatismul”. Aceste simboluri acoperă perfect elementele de mai sus.

Revenind la cartea lui Beresniak, care atribuie masonului cele mai minunate calităţi, el introduce, ca pe o uşoară autocritică, consideraţia despre Frederic al II-lea cel Mare al Prusiei, mason, tolerant (chiar şi faţă de ateism), dar care era un războinic şi a sacrificat multe vieţi pentru ambiţia lui, încălcînd deci principiile umanitare ale masoneriei. Dacă cineva merge la uriaşul templu masonic din Alexandria, statul Virginia, va vedea pe pereţii sălii de jos portretele a paisprezece preşedinţi ai Americii care au fost masoni, între care este şi fratele Truman, care a aruncat primele bombe atomice peste populaţia civilă a Japoniei (nu peste armata combatantă), deschizînd astfel ciclul crimelor în masă ale războiului total, care nu se mai duce între armate şi armate, ci mai degrabă în spatele frontului, prin decimarea populaţiei civile nevinovate (copii, femei, bătrîni etc.). Truman era şi un foarte pios membru al Bisericii Baptiste de Sud.

Interesantă este partea de iniţiere despre care vorbeşte Beresniak. Candidatul este izolat într-un cabinet de meditaţie, după ce fratele care are grijă de el îi ia toate obiectele metalice pe care le posedă: ceas, bijuterii, bani etc. Ca la Securitate! Oare i-o fi luînd şi şireturile sau cureaua de la pantaloni?

Referindu-se la faptul că masonii se mai numesc şi “Fii ai văduvei”, Beresniak face apel la legenda lui Hiram, dar se preface că nu cunoaşte interpretarea lui Hutchens, deşi cartea acestuia a fost aprobată de Consiliul Suprem al Gradului 33 al Francmasoneriei de Rit Scoţian, ceea ce îi conferă o autoritate extraordinară. Beresniak precizează: “Se cuvine să remarcăm lipsa tatălui şi în legendele despre Hristos, Krişna, Mithra, Sargon şi Moise”, punînd la grămadă creştinismul cu toate miturile păgîne şi legendele folclorice.

 În ceea ce priveşte secretele masoneriei, Beresniak răspunde cu o seninătate dezarmantă că singurul secret al masoneriei este cel ce ţine de “reţete”, aşa cum ai întreba un artist de mare succes: “Care este secretul artei dumneavoastră?”, iar el ţi-ar vorbi despre reţeta lui.

După ce trece în revistă o serie de realizări ale masoneriei, cum ar fi Enciclopedia Franceză (al cărui inspirator a fost cavalerul mason de Ramsay), Beresniak se străduieşte să ne convingă de faptul că Revoluţia franceză nu este opera masonilor, că au fost masoni şi în revoluţie, şi împotriva ei, dar nu ei sînt autorii, ceea ce este inexact, după cum este inexactă afirmaţia lor că nu au avut nici un rol în revoluţia comunistă din Rusia. Principiile proclamate de Revoluţia franceză sînt lozinci strict masonice: Libertate, Egalitate, Fraternitate. Cuvîntul “francmasonerie” are în el termenul de liber (franc), dar şi sugestia egalităţii şi fraternităţii de breaslă, fiind chiar o formă de organizare. În ceea ce priveşte revoluţia bolşevică, azi avem sute de documente care dovedesc finanţarea ei de către masoneria europeană şi americană. Această strădanie a lui Beresniak nu este însă gratuită.

În templul masonic din Virginia, există un colţ mai neînsemnat, unde poţi găsi o foaie în care scrie că, în 1789, un anume G. W. Snyder din oraşul Frederick, statul Maryland, trimitea o scrisoare preşedintelui George Washington, însoţită de cartea lui John Robison intitulată Proofs of a Conspiracy(cartea are un titlu foarte lung, în care se face, de fapt, un fel de scurt rezumat al ei: Proofs of a Conspiracy against all the religions and governments of Europe, carried on in the secret meetings of Freemasons, Illuminates and Reading Societies, collected from Good Authorities, London, T. Cadell, 1798), unde se arată amestecul masoneriei în Revoluţia franceză şi în alte “rebeliuni”, drept care îl conjură să nu susţină masoneria. Ca dovadă, se află acolo volumul Proofs of a Conspiracy. Se menţionează că George Washington i-a răspuns lui Snyder, spunîndu-i că el nu crede în afirmaţiile lui Robison. Nu există însă nici scrisoarea lui Snyder, nici răspunsul lui Washington, nici în original, nici în copie, ceea ce aruncă un dubiu asupra răspunsului.

Robison a fost un membru marcant al masoneriei engleze, cu largă audienţă în toate lojile europene, inclusiv din Rusia, astfel că a cunoscut toate maşinaţiunile masonice. El constată că lojile devin acoperişul unor idei pe care, dacă membrii lojii le-ar exprima public, ar duce la arestarea lor de către autorităţi. Astfel, prin creşterea agresivităţii ideilor şi a acceptării lor de către masonerie, lojile ajung asociaţii care urmăresc “să smulgă din rădăcini toate instituţiile religioase şi să răstoarne toate guvernele lumii”. Spre surprinderea lui, el observă că o serie de preoţi şi prelaţi catolici fac parte din masonerie, şi-i citează pe Abatele de Sieyès şi pe Episcopul de Autun (care s-a şi intitulat, de altfel, “cetăţean al lumii”). Protestanţii luau lojile, literalmente, cu asalt, în Anglia şi Germania. La început, în Germania îndeosebi, lojile erau împărţite pe confesiuni: catolici, luterani, calvinişti; dar membrii protestanţi ai lojilor au distorsionat sensul Sfintei Scripturi în asemenea măsură încît n-a mai rămas din ea decît o religie filosofică. Discursurile care se ţineau la întrunirile masonice aveau ca ţinte permanente Biserica, patriotismul, regalitatea, ele constituind un complot prin care toate naţiunile să fie supuse organizaţiei masonice. Membrii catolici ai lojilor se lăudau că ei i-au infiltrat pe iezuiţi pînă acolo încît toate veniturile acestui ordin religios erau controlate de loji.

Robison se ocupă de aproape întreaga masonerie europeană, pe care a cunoscut-o în amănunţime, ţinta lui fiind să prevină ţările europene împotriva acestui complot internaţional al lojilor. Sînt şi unele detalii pe care autorul le dă în cartea lui, ca dovezi ale acţiunilor anticreştine ale masoneriei, demonstrînd că cel ce intră în masonerie cunoaşte, în treptele pe care le parcurge, numeroase iniţieri anticreştine făţişe. El dă ca exemplu iniţierea în gradul de Cavaler al Soarelui sau Prinţ Adept (Gradul 28), care pare a fi o treaptă deosebit de importantă, de vreme ce şi A. Pike îi acordă 243 de pagini în cartea sa Dogma şi Morala. Candidatul este întrebat ce oră e, la care acesta răspunde: Între oameni e întuneric, în lojă e amiază, căci Hesperus (steaua Europei) este întunecată de fumul tămîiei aduse de superstiţia despoţilor care se fac pe ei zei.

În capitolul dedicat iniţierii în Gradul 28, A. Pike vorbeşte despre zeii naturii la mai toate popoarele vechi, dîndu-le o consideraţie egală, inclusiv lui Baal, care era zeul naturii asiro-babilonian. El afirmă, la p. 777, că cel ce doreşte să atingă înţelegerea marelui Cuvînt şi să posede Marele Secret trebuie să-i citească atent pe filosofii hermetici, dar avînd drept cheie dogma lui Hermes. De altfel şi Holy vorbeşte despre activitatea furibundă a masoneriei împotriva creştinismului şi despre adorarea lui Lucifer ca zeu suprem. El afirmă că A. Pike, în cuvîntul său din 14 iulie 1889, adresat ca instrucţiuni către cel de-al 23-lea Consiliu Suprem al Masoneriei Internaţionale, ţinut la Paris, a declarat: “Ceea ce trebuie să spunem mulţimii este că noi adorăm un dumnezeu, dar fără vreo superstiţie. Însă vouă, Mari Suverani Inspectori Generali, vă spun, şi voi s-o repetaţi fraţilor din Gradele 32, 31 şi 30, că Religia masonică trebuie să fie menţinută, de noi toţi cei iniţiaţi în cele mai înalte grade, în puritatea doctrinei luciferice. Dacă Lucifer nu ar fi dumnezeu, ar fi Adonai (care este zeul creştinilor), ale cărui fapte îi dovedesc cruzimea, perfidia şi ura faţă de om, barbaria şi repulsia faţă de ştiinţă…” (J. Holy, op. cit., p. 18).

Surprinzător este faptul că demersul lui Holy în faţa Bisericii Baptiste din Sud, care este total supusă masoneriei, a găsit un anumit ecou şi Congresul acestei Biserici a acceptat să discute, la o nouă adunare a sa, dacă lucrarea lui Holy să fie analizată în afirmaţiile ei sau nu, şi s-a decis cercetarea cărţii. Holy este american şi masoneria americană nu a rămas insensibilă la afirmaţiile lui. De aceea, organizaţia americană tinde tot mai mult să se desolidarizeze de Albert Pike. Ei susţin că Pike a căutat să facă din masonerie o religie, ceea ce nu este acceptat de conducerea masoneriei americane, care se consideră una deschisă, nu circumscrisă, cum este cea europeană. În micile afişe distribuite vizitatorilor în diverse loji masonice, ei vorbesc de larga deschidere a masoneriei locale, de acţiunile lor de binefacere, de faptul că se trag din constructorii de catedrale şi că nu au secrete sau mistere. Raţiunea lor este de a face bine – acţiunile lor de caritate sînt foarte largi, spre a-i atrage pe cît mai mulţi – şi nu se implică în politică. Masoneria europeană, da, ea se implică în politică, spun ei, dar nu cea americană. Atunci de ce 14 preşedinţi ai Statelor Unite (ultimul fiind Ford) au fost masoni, iar ei s-au lăudat cu acest lucru?! Atunci cine face politica Americii şi chiar a lumii, dacă masoneria este inocentă?

Dacă, într-adevăr, masoneria nu ar fi decît o or-ganizaţie memorială, celebrînd simbolic numai secretele marilor zidari şi constructori în piatră ai Evului Mediu, de ce atunci atîtea taine? De ce gradele inferioare nu cunosc secretele gradelor superioare şi nu sînt acceptate sub nici o formă la şedinţele celor de sus? Şi, pînă la urmă, cîte grade sînt în masonerie? Ideea general acceptată este că sînt 33 de grade, dar Robison vorbeşte în cartea lui de un individ de Grad 36 pe care l-a cunoscut, şi nu afirmă că acesta ar fi fost gradul cel mai înalt.

Amestecul masoneriei în politica Statelor Unite nu mai are nevoie să fie demonstrată, cu atît mai puţin amestecul masoneriei europene în treburile statului. Beresniak este mai cinstit în această privinţă şi afirmă cu trufie că toate marile organizaţii politice internaţionale sînt creaţii ale masoneriei (cf. p. 55). Implicarea francmasoneriei în Revoluţia franceză – şi, mai tîrziu, în cea comunistă – este evidentă. Din cauza acestui amestec al masoneriei în Revoluţia franceză, Ecaterina a II-a interzice masoneria în Rusia, după mai bine de 35 de ani de susţinere a ei. Încă din 1799, în Memoirs Illustrating the History of Jacobins, se scrie despre toate relele făcute de masonerie în societatea europeană.

Nonşalanţa cu care Beresniak trece peste toate dificultăţile pe care istoria masoneriei şi implicarea ei în marile revoluţii criminale ale lumii le ridică este de rău augur: el crede că se adresează unui public absolut ignorant şi uşor de manipulat. Totuşi nu poate trece peste anumite secrete ale ritualuilui masonic şi justifică interdicţia pentru gradele inferioare de a participa la ceremonia decernării gradelor mai mari, ca şi la adunările masoneriei de vîrf, afirmînd că aceste ceremonii sînt atît de extraordinar de înalte încît cel nepregătit s-ar putea sminti! Deci este limpede că oricine intră în lojă vine din întunericul necunoştinţei, fiind incapabil să înţeleagă misterele masonice, şi numai treptat-treptat, primind lumina masonică, ajunge să se lămurească. Aceasta este valabil şi pentru creştini. Candidatul la Gradul 16 jură că “orice religie cu forme simple sau ceremonii şi practici externe trebuie sfărîmată, pentru că nu este decît o formă moartă, fără suflet” şi că “Masoneria Vechiului şi Acceptatului Rit, fondat pe doctrina simplă şi pură a iubirii, toleranţei şi raţiunii, trebuie să fie eternă” (Masoneria de Rit Scoţian, vol. II, p. 404).

În faţa acestei afirmaţii care face din masonerie suprema doctrină a iubirii şi toleranţei, cum poate un creştin să mai fie mason? Cum poate un ierarh, adeseori din vîrfurile Bisericii Catolice sau Ortodoxe, să mai rămînă în Biserică şi în funcţie? În numele cui un ierarh român, membru al masoneriei, dă binecuvîntarea sa preoţilor şi credincioşilor? În numele masoneriei? Al lui Lucifer? Biserica Ortodoxă şi cea Catolică ar trebui, fără nici o reticenţă, să excludă preoţii şi ierarhii masoni, pentru că ei nu mai slujesc Biserica, nici pe Hristos, ci o organizaţie profund anticreştină.

Beresniak îşi exprimă cu clamoare poziţia anticatolică (se pare că nu are nimic de-a face cu Ortodoxia, pe care n-o cunoaşte). El afirmă că Spania şi Portugalia, unde Biserica i-a condamnat şi chiar ars pe masoni, care erau toţi oameni de mare valoare, au rămas înapoiate (ceea ce un neadevăr sfruntat), pe cînd în Anglia – şi, în general, în ţările unde preoţii nu sînt mediatori divini – “lojile nu au întîlnit împotrivire şi ele nu au trebuit să se împotrivească, la rîndul lor, Bisericii” (p. 41). Iarăşi vin şi-i întreb pe preoţii şi ierarhii din cele două Biserici Apostolice care sînt masoni: pe cine slujiţi voi, cărora masoneria vă neagă dintru început – şi ştiţi că vă neagă! – preoţia?

Un preot român, de curînd întîlnit în America, îmi spunea că un student la Teologie (ortodoxă) i-a arătat şorţul de mason, pe care îl poartă mereu cu el. Nu poartă Sfînta Scriptură, nici Ceaslovul, ci şorţul masonic…

Unul dintre idealurile urmărite cu perseverenţă de francmasonerie este desfiinţarea religiilor (a creştinismului în special, aşa cum am arătat deja) şi a naţiunilor, urmărind crearea unei singure naţiuni şi a unui singur guvern mondial, cu o “nouă ordine mondială”, care va permite membrilor săi să devină conducătorii întregii omeniri. Naţiunile, Bisericile şi monarhiile sînt piedici foarte serioase în faţa acestui plan diabolic. De aceea, una dintre lozincile Revoluţiei franceze era aceasta: “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!”.

Beresniak ne anunţă fără ocoluri acest plan al unui guvern internaţional: “În secolul nostru, datorăm francmasoneriei cîteva organizaţii internaţionale: Societatea Naţiunilor – devenită O.N.U. –, Crucea Roşie, Liga Drepturilor Omului… Putem cunoaşte influenţa masonilor peste tot unde se exprimă voinţa de a fi liber şi de afirmare a demnităţii umane” (p. 55).

Este evident scopul dominării masoneriei prin aceste organizaţii internaţionale care caută desfiinţarea naţiunilor şi a libertăţii acestora, economia dirijată de un guvern internaţional, puterea lor discreţionară de a decide dacă o naţiune are sau nu dreptul să aibă copii pentru a supravieţui, dacă membrii unei naţiuni au dreptul să mai trăiască sau trebuie să piară prin înfometare, din cauza embargourilor economice împotriva popoarelor ce nu se supun necondiţionat, etc. Toate aceste idei internaţionaliste îşi au sursa în doctrina masonică şi ele au constituit programul de bază al Revoluţiei franceze, ca şi al celei ruseşti: ambele revoluţii programau un guvern internaţional, distrugerea credinţei, raţionalizarea religiei, desfiinţarea regalităţii. Cine citeşte istoria Revoluţiei franceze va vedea cu groază cum la Lyon sute de călugări şi călugăriţe catolice au fost dezbrăcaţi la piele, legaţi cu funii – un călugăr cu o maică – în poziţii obscene şi apoi aruncaţi să se înece în Rhône. Mulţi dintre aceşti martiri ai credinţei catolice au fost culeşi apoi de credincioşi şi îngropaţi în taină.

Din toate scrierile antimasonice, ba chiar şi din cele promasonice, se desprinde o mîndrie luciferică, o propensiune spre protagonism social, politic şi economic, iar antimasonii scot în evidenţă misticismul acestei supremaţii demonice. Albert Pike, Suveranul Mare Comandor al Masoneriei, scrie în cartea lui,Morala şi Dogma: “Lumea ne va declara curînd ca Suverani şi Pontifi. Noi vom constitui echilibrul universului şi vom fi conducători peste stăpînii lumii” (p. 817). Este evident că Pike vorbeşte despre dictatura absolută a masoneriei, care va stăpîni în mod egal peste religie (pontifi) şi peste politică (suverani). De fapt, el citează aici din doctrina Templierilor, din care masoneria pretinde că se trage într-o mare măsură. Toate acestea sînt învăţăminte de iniţiere în Gradul 30, cel de Cavaler Kadoş. Tot în aceste învăţăminte, ca şi în multe alte locuri, Pike afirmă, prin aluzie la templieri, duşmănia de moarte a masoneriei faţă de tiara papală. Această vrăjmăşie, afirmată mai peste tot în scrierile masonice mai vechi, a fost preluată de aproape toate sectele creştine rupte, în ultimele două secole, din trunchiul catolicismului, ceea ce demonstrează, cel puţin în parte, care este originea sciziunilor Bisericii apusene.

Pentru a ilustra ce mari personalităţi a avut şi are masoneria, Baresniak dă multe nume celebre: Goethe, Mozart, Lessing, Puşkin etc., dar şi alţii: majoritatea mareşalilor lui Napoleon, regi ai Angliei, regi ai Suediei, Proudhon (teoreticianul anarhismului), Simón Bolívar (care, sub influenţa masoneriei destructive a regalităţii, a început revoluţia de eliberare a Boliviei de sub coroana spaniolă, dar care, cum rezultă din propriile sale mărturii, şi-a regretat acţiunea, întorcîndu-se cu dragoste spre Spania, căreia îi declarase vrăjmăşie pe viaţă şi moarte chiar în casa unui spaniol, lăsînd un testament de iubire faţă de această Spanie care, după Beresniak, era înapoiată, pentru că nu permitea masoneria!), comunistul Bakunin etc. Observăm că cele mai anticreştine organizaţii “religioase” sînt de origine masonică: Mişcarea Teosofică pornită de Helena P. Blavatsky şi continuată de Annie Besant, mare maestră a Dreptului Uman şi a mişcării New Age. Această din urmă mişcare şi-a luat numele respectiv ca opoziţie declarată împotriva old age-ului, adică a religiei creştine, ce are cîteva principii care trebuie distruse (deşi pe ele, totuşi, s-a fondat America): familia, proprietatea, dreptul la viaţă (neavortarea copiilor), la credinţă, la libera exprimare şi la asociere. Toate aceste valori, evidente de la sine pentru generaţiile vechi, sînt tot mai clătinate astăzi, cînd ele nu mai sînt “evidente de la sine”, iar tribunalele dau decizii contradictorii asupra dreptului la viaţă al copilului, a dreptului de asociere ş. a. m. d. New Age este o formă a masoneriei în care spiritul anticreştin este mult mai vizibil. Un autor anti-New Age, Texe Marrs, afirmă următoarele: “Credinciosului dinNew Age i se spune: Ai putea fi zeu în clipa următoare, numai dacă nu ar exista în jur aceşti oribili creştini, cu atitudinile lor otrăvite” (apud A. R. Epperson, Noua Ordine Mondială, pp. 27-28). De altfel, ideea de bază a new-age-iştilor este că ei sînt chemaţi să conducă politica lumii, că ei poartă geniul politic în structura lor şi că toţi trebuie să li se supună. Fiecare new-age-ist are cel puţin un “spirit director”, care îl ghidează şi-i spune ce trebuie să facă. D-na Hillary Clinton, de exemplu, are două astfel de spirite cu care vorbeşte: unul este al tatălui ei, celălalt este spiritul Helenei Roosevelt. Prima Doamnă a Americii a afirmat acest lucru în mod public, redînd în faţa camerelor de luat vederi discuţiile politice pe care le-a avut, în lungi şi repetate şedinţe, cu spiritul răposatei Helena Roosevelt.

Beresniak trece uşor peste ceremoniile de iniţiere, dar J. Holy este mai analitic şi are un scop precis al cărţii sale, şi anume să demonstreze Bisericii Baptiste de Sud, invadate de masoni (el însuşi spune că a crescut cu două cărţi fundamentale: Biblia şi… cartea lui Pike), că masoneria este o organizaţie satanică. El afirmă, cu cita-te din cartea Scottish Rite Masonry Illustrated (vol. 2, p. 259), că la iniţierea în Gradul 30 (Cavaler Kadoş) Întreit Puternicul Mare Maestru se adresează celui ce este iniţiat: “Pînă acum ai văzut în masonerie numai embleme şi simboluri. Acum trebuie să vezi în ea nu altceva, ci numai realitatea. Eşti gata să repudiezi orice judecată şi să asculţi, fără rezerve, tot ce ţi se va porunci să faci pentru binele umanităţii?” (p. 28).

Cei care au citit cartea lui Lev Tolstoi, Război şi pace, îşi amintesc, probabil, de scena iniţierii lui Pierre Bezuhov în masonerie. Tot ce spune Tolstoi acolo are o anumită notă caricaturală, dar, dacă citim cartea lui J. Holy, care ne redă unele ceremonii de iniţiere în diverse grade masonice, vom vedea lucruri chiar mai macabre şi mai hilare decît în textul tolstoian. Astfel, la iniţierea în Gradul 30, acţiunea se petrece pe rînd în patru încăperi decorate cu diferite simboluri oculte. În prima, scăldată într-o lumină sepulcrală, este un mausoleu pe care se află un sicriu în care zace un cavaler îmbrăcat în alb, cu faţa acoperită. În jurul sicriului se află trei cranii. O muzică înceată se aude, iar Întreit Puternicul Maestru îi spune celui iniţiat: “Frate, aceste obiecte ascund un mare mister. Eşti gata să treci prin toate încercările care te aşteaptă? Ele sînt înspăimîntătoare, dar nu este nimic în ele să te sperie, dacă ai înţeles toate gradele prin care ai trecut pînă acum… Trebuie să-ţi aduni întreaga putere a minţii, pentru că totul va depinde numai de tine însuţi”. Cavalerul din sicriu îl întreabă, la rîndul său, pe iniţiat: “Tu, care ai venit să-mi tulburi pacea, teme-te de mînia mea! Care îţi este dorinţa?”.

În privinţa identităţii cavalerului din coşciug, A. Pike spune că secretul lui ţine de Cabală. Albert Mackey ne explică, în cartea sa Revised Encyclopedia of Free-masonry (vol. 1, p. 166), de unde îşi are originea Cabala: “Cabala a fost predată de Dumnezeu unei cete selecte de îngeri, care au format o şcoală teosofică în Paradis. După căderea îngerilor, această doctrină cerească a fost comunicată, prin bunăvoinţă, copiilor neascultători ai pămîntului”.

Aşadar, “ceata selectă” a îngerilor a fost formată din cei care se vor răscula împotriva lui Dumnezeu, sub conducerea lui Lucifer. Ei au comunicat-o “binevoitori” lui Adam şi astfel a ajuns pînă la Noe. Prin urmaşii lui Avraam, ajunge în Egipt; Moise a inclus Cabala chiar în Pentateuh, prin intermediul căruia David şi Solomon au fost iniţiaţi în Cabală.

Întreit Puternicul Maestru îngenunchează în faţa sicriului, pune o coroană de lauri pe una dintre ţeste, apoi intră în următoarea încăpere, unde îl ameninţă din nou pe candidat cu mînia secolelor trecute, dacă nu va fi ascultător fără rezerve. Oricum, secretul cavalerului din sicriu nu ne este descoperit. (Întreagă această descriere este preluată de J. Holy din cartea Scottish Rite Masonry Illustrated, publicată de Powner Company din Chicago.)

Beresniak nu oboseşte să ne convingă că francmasoneria ar fi doar organizaţia foştilor meşteri din Evul Mediu. Cu timpul, spune el, au intrat în masonerie intelectuali care, la început, erau numiţi fraţi acceptaţi; treptat, meseria ca atare dispărînd în formele ei medievale, intelectualii au crescut ca număr, încît astăzi clasa mijlocie formează grosul masoneriei. Adevărul este că această clasă formează masa de manevră, iar anumiţi intelectuali, oameni bogaţi sau politicieni conduc efectiv masoneria, ascund secretele ei de gradele inferioare şi sînt conducătorii din umbră ai politicii mondiale. Beres-niak se contrazice pe el însuşi cînd afirmă că în masonerie sînt puţini milionari şi oameni cu mare influenţă, pentru ca apoi să se laude cu regii englezi sau suedezi şi cu înfiinţarea de către masonerie a tuturor marilor organizaţii politice internaţionale. Aş vrea să înţeleg şi eu cum micii meseriaşi şi intelectualii mărunţi pot face lucrul acesta. Secretele masoneriei, nu numai faţă de lumea exterioară, ci şi faţă de gradele masonice inferioare (ba chiar şi în cadrul aceluiaşi grad, unde nu toţi cunosc toate secretele gradului respectiv), sînt uluitoare. Atunci, te întrebi, unde este “deschiderea” de care vorbesc masonii?!

Jim Show, mason important, devenit creştin după ce ajunsese la Gradul 32, a venit la Washington, chemat pentru iniţierea în Gradul 33. A trecut prin iniţiere şi, la întrebarea: Ce religie ai?, a răspuns că este creştin. De obicei, răspunsul corect, spune el, este: Cred în religia celor vechi, în reîncarnareetc. Jim a sesizat o reţinere la maeştrii examinatori. S-a simţit nesigur şi foarte neliniştit; cînd a ieşit candidatul care intrase după el, l-a întrebat ce a răspuns la problema credinţei; acesta îi destăinui că răspunsese: Nu sînt creştin şi nici nu intenţionez să devin. Apoi a adăugat: Mi-au spus că voi merge mai sus. Ce înseamnă această mergere mai sus? Epperson crede că sînt două straturi de cunoaştere şi iniţiere în Gradul 33. Alţii cred că mai există şi grade superioare lui 33, dar nimeni nu ştie care. Jim Show declară: “Părăsind masoneria, după 19 ani şi după atingerea Gradului 33, mă simt dator să îi previn pe alţii să evite capcana demonică a acesteia”. După părerea lui Edith Starr Miller, în Teocraţia Ocultă, Gradul 33 îl reprezintă pe Marele Răzbunător al Marelui Maestru asasinat, adică al lui Hiram Abif.

Masoneria este o organizaţie secretă internaţională, anticreştină şi satanică, pentru că intenţionează să stabilească o “nouă ordine mondială” (ceea ce, în parte, a şi reuşit), înlocuind adevărul divin al creştinismului cu o religie fabricată, sprijinită pe misterele egiptene ale lui Hermes Trismegistul, pe Cabala evreiască, pe secretele asiro-babiloniene, pe recunoaşterea ca adevăraţi dumnezei a tuturor zeilor păgîni. Albert Pike este un mistic al masoneriei, iniţiat în toate ştiinţele oculte şi expunînd în cartea sa toate rătăcirile acesteia, un amestec obscur şi demonic de adevăr şi minciună, în care creştinismul este doar o parte a adevărului. El nu se ocupă de organizarea practică a masoneriei, nici de ritualul iniţierilor, ci caută fundamentarea dogmatică şi ocultă a doctrinei masonice.

“Masoneria… este totdeodată interpretarea marii cărţi a naturii, recitalul fenomenelor fizice şi astronomice, cea mai pură filosofie şi locul de depozitare unde, ca într-un tezaur, sînt păstrate în siguranţă toate marile adevăruri ale revelaţiei primordiale, care formează baza oricărei religii… Doctrina cabalistică a fost mereu religia înţelepţilor şi a celor ştiutori, pentru că ea, ca şi masoneria, tinde neîncetat spre perfecţiunea spirituală şi spre fuziunea crezurilor şi a naţionalităţilor lumii” (A. Pike, Morala şi Dogma Vechiului şi Acceptatului Rit Scoţian al Francmasoneriei, cap. “Cavaler al Soarelui sau Prinţ Adept” [Gradul 28 – n. n.], p. 625).

Din această concepţie luciferică a superiorităţii masoneriei faţă de orice altă formă de credinţă sau gîndire rezultă superbia masonică a conducerii lumii după bunul plac al unor indivizi care se socot unşi de nişte zei – care, de fapt, se reduc la Lucifer – de la care au primit dreptul de stăpînire a lumii. Ei recunosc pe Iisus Hristos aşa cum şi diavolii Îl recunosc şi se înfioară (cf. Iacov 2, 19), dar nu încetează revolta împotriva Lui, pentru că sînt răzvrătiţi şi adepţi ai Marelui Răzvrătit, Lucifer. Ca şi el, ei ştiu că sînt “stăpînitorii lumii acesteia”, despre care Iisus a spus: “… şi El [Duhul Sfînt – n. n.], venind, va vădi lumea de păcat, şi de dreptate, şi de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; şi de judecată, pentru că stăpînitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 8-11).

Într-adevăr, stăpînitorul lumii acesteia a şi fost judecat. Oamenii ştiu acest lucru, dar fiii întunericului îi ţin în cursa lor, prin foame, prin teroare, prin abuz de putere, prin ignoranţă şi printr-o organizare lumească strictă, care pare invincibilă. Dar puterea lui Dumnezeu va risipi puterea stăpînitorului acestei lumi, cum omul risipeşte, printr-un simplu gest al mîinii, pînza-capcană a păianjenului.

Preot Gheorghe CALCIU

Nota bene: În ciuda tuturor afirmaţiilor publice şi publicitare pe care masoneria le face cu privire la apartenenţa lui George Washington la o lojă masonică, nu avem dovezi absolut convingătoare că lucrul este adevărat, şi cu atît mai puţin că acesta ar fi fost adînc implicat în această organizaţie. Tot ceea ce se scrie pe pereţii templelor masonice, scrisori cu conţinut masonic etc. nu sînt susţinute de originale; mai mult, nu am văzut nici măcar o copie a acestor scrisori. Iată de ce mulţi dintre scriitorii antimasoni emit serioase îndoieli asupra autenticităţii scrierilor promasonice ale lui George Washington. Părerea celor mai mulţi este că, aşa cum era atunci moda, sau din motive tactice, George Washington ar fi fost membru al masoneriei, dar că prezentarea lui ca un devotat al organizaţiei este propagandistică şi falsă.

În cele ce urmează, dăm cîteva scurte extrase din cartea lui Bob Larson, New Book of Cults, publicată în 1982 la Tyndale House Publisher, Inc., Wheaton, Illinois. La capitolul “Freemasonry”, pp. 237-239, el spune: “Membrii Curţii Supreme William O. Douglas, Potter Stewart, Hugo Black şi Earl Warren constată că cercetătorii începutului secolului XX au descris şi au interpretat cultul şi riturile masonice. Albert Pike a fost considerat ca un luciferian ocult, după cum îşi expune doctrina în cartea sa… Masonii sînt obligaţi să depună jurăminte sîngeroase, dar pe care, după afirmţia lor, ei le socotesc doar simbolice. Simbolurile lor sînt compasul, care reprezintă forţa masculină, şi pătratul, care reprezintă forţa feminină; G simbolizează geometria şi pe Marele Arhitect al Universului (probabil de la engl. God – Dumnezeu); şorţul simbolizează inocenţa mielului, iar steaua cu cinci colţuri – unitatea masoneriei… Masonii jură ca partea stîngă a pieptului să le fie sfîşiată şi intestinele să le fie arse dacă vor divulga secretele masoneriei… Cărţile masonice ameninţă, cu blesteme, că membrilor care divulgă secretele li se va tăia beregata, li se va smulge limba şi vor fi înmormîntaţi pe malul bălţilor. Pentru Gradul 30, mai sînt blestemele ca să li se străpungă ochii şi să li se jupoaie picioarele de piele… În ceea ce priveşte acţiunile lor caritabile, numai o treime din cît contribuie membrii, sau alte societăţi nemasonice, merge la spitale. Restul banilor sînt folosiţi pentru călătorii, petreceri şi ospeţe… Masoneria este incompatibilă cu religia creştină. Chiar dacă jurămintele sînt simbolice, ele sînt violente şi criminale. De asemenea, se fac jurăminte în cadrul lojilor că vor ascunde criminalii [masoni] şi nu vor divulga nimic despre ei”.

* Preot Gheorghe Calciu, „Masoneria şi organizaţiile internaţionale”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94, pp. 4-5. Textul a fost inclus ulterior în mai multe volume ale Părintelui Calciu, între care şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 103-122 (ediţia a doua: 2007, aceeaşi editură, aceleaşi pagini).

sursa: razvan-codrescu.blogspot.ro

 

Parintele Gh. Calciu – Marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari, indiferent daca atrage moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii

Poate ca, in cea mai mare masura, Parintele Calciu se defineste prin curaj, prin teama invinsa, printr-o indrazneala ce frizeaza nebunia, nebunia pentru Hristos. Dar curajul sau, de atitea ori uluitor, n-avea nimic epatant, nimic exterior, demonstrativ: nu aparea decit pentru lucrurile pe care le socotea esentiale: apararea Bisericii, a credintei, a demnitatii si libertatii umane. Acest curaj nu poate fi inteles decit in originea lui, in izvorul lui: dragostea hristica, iubirea aproapelui pina la sacrificiu, pina la moarte. Iar aceasta iubire, la rindul ei, este aprinsa de credinta lui in Hristos, de dorinta de a aduce la mintuire cit mai multi oameni, neamul lui romanesc mai ales. De aceea, de cite ori iei cunostinta de vreo fapta de-a Parintelui, nu stii ce e mai mare in ea: curajul, dragostea, credinta, daruirea dintr-o data a intregii vieti, iluminarea gindului jertfei, libertatea duhului. Si, contemplindu-i viata de la inceput pina la sfirsit, iti dai seama ca suferinta, truda, jertfa lui continua nu sunt intimplatoare, ci consecinte directe ale iubirii, credintei si demnitatii sale hristice.

Intr-o lume alienata, atee, materialista, in curs de sclavizare prin minciuna si obscurantism, prin inselare si oprimare, in care forte satanice vor sa distruga libertatea si demnitatea chipului sadit de Dumnezeu in om, afirmarea adevarului nu-l putea duce decit la suferinta perpetua, la infruntarea pe viata si pe moarte cu fortele raului si ale distrugerii omului. De la inceputul detentiilor in infernul gulagului comunist, Parintele, ca atiti alti martiri, si-a pus problema sensului suferintei. Si a inteles ca in Romania, si nu numai aici, era o lupta intre Dumnezeu si diavol, care se dadea in inima fiecaruia, si ca sufera, el si camarazii lui, pentru tot neamul romanesc, pentru mintuirea lui. Dus din inchisoare in inchisoare, ca sa nu se stie unde este, torturat, terorizat, tinut in frig si in intuneric, batjocorit si inspaimintat, vazind clar ca se intentioneaza exterminarea sa, vazindu-si tovarasii de suferinta murind de chinuri, epuizare si boli, Parintele a inteles ca viata sa este un dar al lui Hristos, care doreste sa faca ceva anume cu ea. Si a raspuns acestei dorinte din toate puterile lui si, de multe ori, dincolo de puterile lui. Parintele Calciu a trecut prin sinistra, infernala reeducare de la Pitesti. Din cauza batailor, ajunsese intr-o stare de prostratie, nu mai putea nici sa se roage, era bintuit de gindul sinuciderii, ca si alti tovarasi de suferinta, carora moartea li se parea cea mai mare binefacere ce li se poate intimpla. Dar s-a ridicat din iadul apostaziei si al satanizarii in mod desavirsit si a infruntat cu putere ultima reeducare, cea de la Aiud. Apoi, la Jilava, si-a regasit hotarirea de a rezista, fara de care ar fi innebunit si si-ar fi pierdut omenia si mintuirea. Aici a inceput biruinta asupra diavolului si revenirea la adevarurile de credinta cu orice pret, pina dincolo de puterea de suportabilitate, pentru ca Hristos sa traiasca iarasi in el si in ceilalti, si acolo, la Casimca, izolat in intuneric si in frig, sub pamint, a simtit din plin, dupa propria-i marturisire, prezenta lui Dumnezeu. Scos din Casimca pentru un proces al unui fost coleg de la Medicina, a marturisit cu foarte mult curaj, periclitindu-si iar viata, despre conditiile de exterminare de acolo. In prima perioada de inchisoare a facut 15 ani, apoi i s-a fixat domiciliu obligatoriu in Baragan, in conditii de totala saracie si primitivitate. Dupa prima eliberare, Parintele Calciu era profesor de franceza, dar suferea in inima sa, pentru ca in inchisoare promisese ca, daca va scapa de acolo, se va preoti. Ajutat de Patriarhul Iustinian, a putut intra la si termina Teologia si a devenit preot profesor la Seminarul Facultatii de Teologie din Bucuresti. ”Mai intii, scrie Parintele, aveam datoria, ca teolog, de a adresa tot mai intens si mai imperativ tineretului, pentru a-l chema la Iisus, necesitatea afirmarii adevarurilor dumnezeiesti absolute in fata propagandei asa-numit ateist-stiintifice.” Chiar si numai a face un cerc de meditatie religioasa si rugaciune, la inceput, de a deprinde pe elevi cu postul si cu exercitii de mortificare, de a refuza munca patriotica duminica si in zilele de sarbatori crestine, de a cinta in tren si autobuz cu elevii imne religioase, era de o mare indrazneala intr-o societate care pedepsea foarte dur orice abatere de la propaganda ateista comunista, insemnind expunerea scontata la represalii. Incepind cele ”Sapte cuvinte catre tineri”, scrie Parintele, era ”ca si cum m-as fi aruncat cu capul intr-o prapastie”, pentru ca la Seminar adevarurile de credinta se predau rutinier, atenuate de orientarea spre valorile mundane, iar el incerca pentru prima data sa ajunga la inima tinerilor, sa-i scoata din amorteala, din afirmarea conventionala a credintei. De-a lungul saptaminilor celor sapte predici, a fost amenintat, el si familia; Securitatea i-a inchis biserica, iar el a predicat in curte, pe trepte; i s-a incuiat poarta Seminarului, dar tinerii au sarit pe ferestre si peste ziduri, ca sa auda cuvintul adevarului dumnezeiesc. Toata societatea comunista, colegii, Departamentul Cultelor, ierarhii erau impotriva lui. Si totusi a predicat sase saptamini, amenintat cu moartea nu numai el, ci si sotia si copilul, care traiau intr-o spaima si tensiune continua. Atit de iubitorul, de sensibilul, de bunul Parinte suferea imens pentru ei, dar a continuat, cu toata durerea din suflet si stiind ca-l paste puscaria si chiar moartea si prabusirea familiei sale in suferinta, in lipsuri si deznadejde. Si, intr-adevar, a fost exclus din Facultate si din Biserica si dat in miinile Securitatii. In martie 1978 este arestat si instiintat ca este condamnat la moarte, pentru a-l demoraliza si a-i fringe rezistenta. Anchetatorii voiau sa-l innebuneasca cu intrebari repetate la nesfirsit, si atunci, n-a mai vorbit, s-a rugat tot timpul. Si rezista 24 de ore si mai mult fara mincare, apa, toaleta, in picioare, numai cu harul lui Dumnezeu dat prin rugaciune continua. Dupa proces, a fost bagat la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici si-a facut program de rugaciune si de post. ”Si L-am simtit foarte aproape pe Dumnezeu, foarte aproape! (…) Mi-e dor de rugaciunea de la Jilava…” Indemnat staruitor de Securitate sa faca cerere de gratiere, fiindca intre timp predicile sale se tipareau clandestin, se tradusesera si in strainatate si incepusera protestele in Occident si sa vina delegatii de sprijin in tara, refuza. Ar fi insemnat ca se recunoaste vinovat, or Parintele tocmai asta voia: sa obtina o stare de normalitate pentru Biserica, pentru credinta, pentru seminaristi si preoti. Refuzul este extraordinar, nu numai de curajos, pentru un om tinut in conditii de exterminare si fara asistenta duhovniceasca, dupa care ii singera sufletul, dar si de jertfelnic, pentru ca familia lui o ducea foarte greu, era urmarita si terorizata. Numai un om in care Hristos biruise deplin putea sa refuze si cel mai mic compromis in afirmarea drepturilor credintei si ale Bisericii, mai ales ca i se cerea asta si de catre delegatii straini si ii era pusa la cale si familia sa-i ceara aceasta. De la Jilava este mutat la Aiud, la un regim de exterminare prin frig, foame, teroare. Este izolat si sta 15 zile intr-o celula fara ferestre si fara aer, fara zeghe, cu pantalonii sfisiati si vestonul fara nasturi, cu mincare la 3 zile o data. Pat era o scindura ce se cobora seara din perete. Si totusi, in aceste conditii groaznice, ca sa salveze legatura cu Biserica cea vie in sufletul sau, miercurea si vinerea postea, bea numai apa. La Aiud slujea in fiecare duminica Sfinta Liturghie cu piinea de simbata, expunindu-se urii salbatice a gardienilor. Mai mult decit ceea ce lor li se parea curata nebunie a cutezantei, intr-o simbata i s-a confiscat piinea pastrata pentru duminica si – lucru de un inimaginabil curaj! – a cerut de la cel mai rau gardian, secretar de partid (care-l batea si insulta de placere, care-l lovea in spate dimineata cind ducea tineta, ca s-o scape si sa-l puna sa adune excrementele cu miinile de pe jos, care nu-i lasa decit un minut la closet pentru curatire, ca, neavind timp, sa se intoarca in celula cu miinile murdare), sa-i dea o bucatica de piine, cit un cub de zahar, ca sa faca Liturghia! Si acela i-a dat o felie intreaga, fara sa zica nimic, dar putea sa-l omoare in bataie pentru o asemenea indrazneala si insulta, mai ales ca-l periclita ca functionar al inchisorii. ”Si cu piinea aceea am facut, cred eu, cea mai frumoasa Liturghie pe care am slujit-o vreodata, cea mai inaltatoare”, spune Parintele, indraznind chiar si acolo pentru marturisirea credintei, ceea ce parea si pare si acum de neconceput. Si, fiind pus in cele din urma in celula cu doi criminali, ca sa-l terorizeze si sa-l omoare, ei care nu-i ingaduiau nici o miscare fara voia lor, nici macar la tineta, i-au dat voie sa slujeasca Liturghia, iar cind Parintele s-a intors ca sa spuna ”Pace tuturor!”, cei doi, de care era aproape sigur ca o sa-l omoare pe la spate, erau in genunchi. Acestea au fost Liturghii oficiate cu riscul vietii, pentru ca pentru Parintele Calciu adevarul dumnezeiesc trebuie marturisit integral oriunde, oricind, indiferent de enormitatea consecintelor.

Si tot la Aiud, de Paste, prin 1980 sau 1981, cind s-au auzit clopotele Invierii, a inceput sa cinte incet ”Hristos a inviat!” de mii de ori, si dimineata, fara sa se intoarca cu fata la perete asa cum prevedea regulamentul, a facu un lucru pe care numai un nebun pentru Hristos ar fi cutezat sa-l faca, si tot cu riscul vietii: a strigat gardianului cel rau, care-l batea si fara motiv, adevarul central al credintei crestine: ”Hristos a inviat!”. Si, in mod de neinteles, minunat, acela a raspuns. Mai scrie Parintele: ”Nici eu nu sunt curajos”, desi nu cred sa fi fost om mai cu desavirsire curajos in toata perioada comunista a Romaniei, ”dar Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a indura mai multa suferinta decit ceilalti. Si asta e o binecuvintare, suferinta.” Deci, pina la urma, Parintele transfera asupra lui Dumnezeu virtutea curajului sau, dovedind si o smerenie desavirsita. Si, desigur, curajul marturisitor al Parintelui a fost credinta, si credinta a fost iubire, si iubirea smerenie, si pe toate le-a dobindit printr-o de neinchipuit suferinta in Hristos si pentru Hristos si neamul romanesc. Si intareste Parintele: ”Cu cit sufeream mai mult, cu atit prezenta Lui era mai mare in inima noastra.” Dupa1989, Parintele Calciu s-a ridicat iarasi in apararea dreptei credinte, impotriva miscarilor spiritualiste gen new age de tot felul, impotriva delasarii si conventionalismului in Biserica, a mai noului materialism si obscurantism satanist, impotriva masoneriei care vrea sa distruga Biserica si mai ales a noii erezii, ecumenismul. Pentru aceasta a fost persecutat mai departe, urmarit, defaimat, lasat de izbeliste sa munceasca fizic pentru a se intretine, pina la batrinete, si i s-a interzis pina si sa fie inmormintat intr-un loc drag pe care si l-a ales dinainte, in cimitirul de la manastirea Petru Voda a prietenului si tovarasului de suferinta Iustin Pirvu. Ridicindu-se impotriva condamnarii la pieire a poporului roman de catre cei care incercau sa-i distruga credinta, iubirea de trecut, cinstea, cultul muncii, demnitatea, adevaratele lui valori, respectul pentru traditie, Gheorghe Calciu s-a ridicat impotriva satanizarii poporului roman, impotriva uciderii lui Dumnezeu din suflete si a distrugerii Bisericii. Ca si atitia alti martiri, el si-a asumat suferinta pentru ispasirea pacatelor neamului si pentru a spori rezistenta de rugaciune a acestui popor. Si, desigur, imparte cu alti camarazi de chin si de traire ingereasca, Costache Oprisan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Virgil Maxim, Marin Naidim, umbra de uitare aruncata asupra lor de cei care refuza sa-i canonizeze, uitind sau nevoind sa stie ca pe jertfa lor neprihanita mai are inca putere de dainuire poporul roman. Pentru necanonizarea atitor martiri din inchisori, scrie Parintele, ”ierarhia va raspunde in fata lui Dumnezeu!”, iar ”Biserica isi reneaga propria ei comoara.”

| Poripunere de canonizare a Parintelui Gh. Calciu

/apologeticum blog/

 

Ne apropiem de sfarsit (extras din noua carte: Parintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii)

VREMURILE DE SFARSIT

Calugarii si vremurile de pe urma
In multe manastiri calugarii mi-au spus ca ei raman acolo pana cand se vor pune cipurile, si atunci vor parasi manastirea. E foarte bine, dar le-am raspuns: “Daca o cetate abandonata este o cetate pierduta, ce se va intampla cu o manastire!? Aici este loc sfintit, aici sunt oasele calugarilor, ale parintilor duhovnicesti, ale parintelui Cleopa, ale parintelui Paisie… Toate moastele acestea vor fi profanate! Ramaneti in manastire! Daca va vor impusca, veti fi impuscati, daca va trimit la puscarie, veti merge la puscarie! Dar asta este misiunea voastra, nu sa fugiti in munti…” Poate nu-i rau nici plecatul acesta in munti, unde vor veni oameni sa-si caute mangaierea… Dar poatedatoria lor e sa ramana in manasstirea lor, sa apere ideea monahala ortodoxa si natiunea crestina ortodoxa.

La sfarsitul veacurilor
-Care va fi sprijinul credinciosilor zilelor noastre cand, dupa cum spune Sfantul Ignatie Briancianinov, la sfarsitul veacurilor nu vor mai exista povatuitori?

– Nu cred ca vor fi mai putini decat au fost sub comunisti. Vom apela desigur la scrierile Sfintilor Parinti, intotdeauna vom face acest lucru, dar cred ca Dumnezeu va trimite oameni, va avea grija de noi. Dumnezeu va randui cumva, ca la sarbi, va fi o trezire spirituala, va fi o intoarcere la credinta, asa cum a fost dupa comunism. Dumnezeu intodeauna il va ridica pe credincios din cadere, ii va ridica pe preoti si pe ierarhi din cadere si se vor naste intodeauna noi duhovnici si noi episcopi.

Ne apropiem de sfarsit
Din ce in ce mai mult toate teoriile celelalte pierd teren. A cazut comunismul cu prabusire mare, iar acum se prabusesc ideile materialiste ale lumii. Biruinta este a lui Dumnezeu. Ne apropiem probabil de sfarsit. Dumnezeu sa ne dea o inima curata si o vedere deschisa pentru a sti clipa in care El va veni din nou pe pamant. Sa ne gaseasca pregatiti si nu ca pe oameni pe care Stapanul din parabola i-a pedepsit pentru necredinta lor si pentru neprimirea cuvintelor pe care Imparatul le trimitea prin solii sai.

(extras din noua carte aparuta sub ingrijirea Manastirii Diaconesti: 
Gheorghe Calciu – Cuvinte vii, ed. Bonifaciu 2009)

 

Sfintele Moaşte ale Părintelui Gheorghe Calciu

Dupa pomenirea si deshumarea ce au avut loc conform randuielilor la 7 ani dupa adormirea sa, trupul Parintelui Gheorghe Calciu a fost descoperit intreg, neputrezit,

Slăvit este Dumnezeu intru sfintii săi!  Sfintite Marturisitorule, Gheorghe Calciu, parintele nostru, roaga-te lui Hristos pentru neamul românesc cel batjocorit şi pentru intreaga crestinatate !