Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din Mănăstirea Vovideniilor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu numele Tecla, a dormit peste 20 de ore (de la 9.30 dimineaţa, până la ora 6 a doua zi).
Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi, lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până dimineaţa.
La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal, dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoapele, dar nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea singură.
De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne!”, dar tot surâzând. Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis tare: „Tu, Împărăteasă cerească!”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.
Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările mănăstirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârdnică, blândă, smerită. Cu un cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit pe lângă Maica Stareţă care era bolnavă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i fără vicleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire.
Ea a povestit următoarele: „Când am adormit, văd că vine la mine sora mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16 ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâmbind: «Haide cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.
Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau. Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am întrebat: «De ce călugării aceştia cad în groapă?». Tinerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu neluare aminte din mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere». Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis: «Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de mână şi am pornit.
Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împărtăşit şi nu vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu desăvârşire curată, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit. Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi înainte, iar îngerul păzitor s-a făcut nevăzut.
Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe pirostii, erau parcă nişte lemne care ardeau, dar straşnicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi haide înainte!». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt puşi în cuptoare cu văpaie?». Tânărul mi-a răspuns: «Aici au căzut toţi creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau necuviincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau dis-de-dimineaţă. Priveghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus înainte.
Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns: «Pentru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru clevetire şi osândire».
Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod peste ea, iar din groapă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tânărul mi-a răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pământ fără grijă, erau indiferenţi faţă de cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar cine-i pomeni».
Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat. Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam cu uşurinţă.
Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau vaiete. În acel loc am văzut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împrejurul gâtului era un şarpe ce avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am început a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună din acel loc. L-am întrebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns: «Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata pentru toate lucrurile ei».
Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console) ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte groaznici la vedere, iar straşnicii îi aruncau pe aceşti oameni în prăpastie. Diavolii rupeau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate pătimeşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».
Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoareci, broaşte şi diferite spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opareau cu apă fierbinte din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii, ei mâncau, beau şi se îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau, straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru mâncarea cea de frupt din timpul postului.
Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească între dânşii».
Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi, lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Primul şedea în biserică cu neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în biserică şi de aceea îi taie limba. Al treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe urechi».
Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o femeie şi vărsa apa cu găleata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?», am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.
Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot merge aşa de repede, dar el a zis: «Priveghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noastre a căzut un om şi s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am întrebat pe însoţitorul meu de ce l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».
După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea, într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau, zicând că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi m-a trecut peste râpă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic Gheorghe.
În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă!». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici? Pleacă! Nu vei suferi nici o scânteie din focul acesta!». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».
Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare, spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».
Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau. Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis: «Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti), dar vieţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împărătesei cereşti, ei sunt izbăviţi de focul cel veşnic».
De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este pământul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte, iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o biserică, iar lângă ea un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa, dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învierea lui Hristos văzând…». În biserică era o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe coloane. Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgimea bisericii, ele păreau tare puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».
În biserică era minunat de bine, încât mergând, am strigat: «Doamne!». În mijlocul bisericii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să privesc în sus, dar acolo era aşa de luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască, de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».
Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne, Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu nespusă frumuseţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amândouă mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest suflet înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Roagă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor. Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl poartă».
În biserică pe analog era Evanghelia şi icoana Maicii Domnului. Atunci toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfântul Gheorghe am făcut la fel.
După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă biserică, mai mică. În mijlocul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împletească cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică. La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheorghe a răspuns: «Pentru cei drepţi».
Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Acestea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovidenie». Când am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu demult răposată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».
Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa căreia era stareţa Ludmila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».
După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!? Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».
Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la lăptărie, în ograda vitelor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu, Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».
Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nostru, care avea viaţă foarte bună. Înaintea călugăriţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi surâdeau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu te vei întoarce înapoi!».
În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăstirea cea mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi. Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină luminoasă împodobită cu cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă, altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi mai mare. La urmă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cunună odată se ridica, iar altădată cobora. Din partea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele mănăstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de dânsele.
Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi, poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi intră maica noastră răposată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu cunună pe cap. După dânsa intră altă călugăriţă, iar haina neagră a ei era încă şi mai strălucitoare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă. Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am întrebat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoastră?». Maica mi-a răspuns: «Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.
După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi? La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în cealaltă lume, groaznic este a şi gândi»”.
Sufletul îngrozit de cele văzute!
După această vedere în vis, ea a şezut culcată în aşternut 10 zile. Era tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi, seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu greu. În vremea citiri Evangheliilor era ţinută de subţiori, dar după citirea ultimei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din acea zi a început a se îndrepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi umblă la toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea trăieşte şi astăzi (în anul 1910).
Locuitorii din Rodos vorbesc despre o minune, petrecută sâmbătă dimineața (26 octombrie 2013), atunci când au curs lacrimi din icoana Arhanghelului Mihail aflată în biserica cu același hram din vechiul cimitir Ialyssos, Grecia.
La începutul secolului XX, şi mai cu seamă în anii ’20, în Grecia şi la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste şi anti-bisericeşti. Printre diverse acţiuni ale acestor forţe obscure, s-a numărat şi introducerea samavolnică a calendarului gregorian. Calendarul gregorian era mai curând potrivit pentru afaceri, schimburi de capital şi alte activităţi laice, din punct de vedere liturgic, însă, el este practic inutil şi chiar dăunător. În fapt, este imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră canonică creştin-ortodoxă. Prin urmare, introducerea unor schimbări în calendarul bisericesc de către o Biserică locală creează o discrepanţă liturgică inadmisibilă în interiorul Bisericii însăşi. În acea perioadă, un mare număr de creştini din Grecia refuzaseră să accepte aceste schimbări anti-canonice şi anti-bisericeşti, impuse cu ajutorul poliţiei. Aceşti oameni au suferit prigoane, arestări şi privaţiuni de tot felul din partea autorităţilor secularizate.
Ortodoxie & Neamul Romanesc 