În deşertăciunea minţii lor… (Efeseni 4, 17)
De când m-am convertit de la Protestantismul evanghelic la Ortodoxie, am observat o uimire generală din partea celor ce au crescut în Ortodoxie cu privire la posibilitatea convertirii unui protestant. Iar acest lucru nu se datorează îndoielii cu privire la propria lor credinţă, nu; de obicei ortodocșii sunt uimiţi de faptul că ceva anume a putut înfrânge stăruinţa îndârjită a protestantului în felul său greşit de a vedea lucrurile! Am ajuns să conştientizez că majoritatea ortodocşilor au o înţelegere vagă şi mărginită a ceea ce este Protestantismul şi a originii adepţilor săi. Astfel, atunci când credincioşii aflați întru Ortodoxie din leagăn au dispute cu protestanţii, chiar dacă folosesc adeseori aceleaşi cuvinte, în general nu poate fi vorba cu adevărat de comunicare, pentru că ei nu folosesc acelaşi limbaj teologic – altfel spus, nu au un fundament teologic comun spre a-şi exprima diferenţele. Desigur că atunci când te gândeşti la cele mai mult de douăzeci de mii de denominaţiuni neoprotestante care există în ziua de astăzi (al căror singur element comun este pretenţia fiecăreia dintre aceste grupări de a deţine în mod exclusiv dreapta-înţelegere a Bibliei), trebuie fără îndoială să ai înţelegere faţă de cei ce sunt confuzi cu privire la Protestantism.
În ciuda tuturor opreliştilor ce le întâmpină, cu siguranţă este nădejde şi pentru protestanţi. Protestanţii dornici de a afla sănătatea teologică a adevăratei slăviri şi de a cunoaşte credinţa creştină de veacuri, practic bat la porţile Bisericii noastre (pentru cei ce nu dau atenţie acestui fenomen, o asemenea afirmaţie poate părea curioasă). Aceştia nu mai sunt satisfăcuţi de contradicţiile şi excentricităţile Americii protestante contemporane, dar pe de altă parte, trebuie să fim pregătiţi atunci când primim în casă astfel de peregrini. Aceşti oameni chiar au întrebări de pus! Mulţi dintre ei sunt pastori protestanţi sau laici cât se poate de bine informaţi; sunt căutători sinceri ai Adevărului, dar au multe prejudecăţi de învins şi au nevoie de creştini ortodocşi documentaţi care să îi ajute să depăşească aceste probleme – ortodocşi care ştiu de unde vin protestanţii, dar şi mai important, care ştiu ei înşişi pe ce se întemeiază credinţa lor! În mod ironic (sau providenţial) această creştere a interesului pentru Ortodoxie din partea americanilor ce provin dintr-un mediu protestant are loc în condiţiile unei invazii fără precedent a diferitelor secte religioase în ţările de tradiţie ortodoxă, în urma deschiderii frontierelor ţărilor din fostul bloc comunist. Pe poziţie de avangardă, evangheliştii şi carismaticii americani s-au ciocnit de multe ori între ei – fiecare sectă voind să se poată lăuda că este ceea ce a pus dintâi piciorul chiar şi printre păgânii ruşi! Prin urmare, noi ortodocşii, ne confruntăm cu aceste două mari nevoi – pe de o parte, chemarea misionară de a face cunoscută Credinţa ortodoxă protestanţilor de aici din Vest, iar pe de altă parte, datoria de a sta cu toată convingerea împotriva răspândirii ereziilor printre ortodocşi, atât aici cât şi în ţinuturile tradiţional ortodoxe. În ambele cazuri, trebuie înainte de toate să dobândim destulă cunoaştere şi înţelegere a chestiunilor cu care ne confruntăm. Poate că cea mai demoralizantă trăsătură a Protestantismului – caracteristică ce i-a şi dat reputaţia de rezistenţă obstinată – constă tocmai în numeroasele sale diferenţe şi contradicţii. Ca şi Hidra antică, mulţimea sa de capete continuă să sporească, şi deşi este admirabil să încerci să înţelegi şi să combaţi fiecare din aceste erezii, nu este aceasta totuşi calea de a le răpune. Pentru a înţelege preceptele ce sunt proprii fiecăreia dintre secte este nevoie de o bună cunoaştere a istoriei şi evoluţiei Protestantismului în general, de o cercetare intensă a tuturor curentelor şi orientărilor teologiei protestante, a cultului, etc., precum şi de o sumedenie de lecturi din teologia lor contemporană, în ideea de a înţelege câteva din principalele tendinţe actuale (cum ar fi liberalismul sau „emoţionalismul”). Chiar şi în aceste condiţii, nu poţi fi cu totul la zi cu noile grupări ce apar aproape zilnic. Şi totuşi toate diferenţele dintre acestea se sprijină pe o idee de bază ce aduce laolaltă toată această masă amorfă de mii de grupuri disparate în categoria generală de „protestant”. Fiecare dintre denominaţiunile neoprotestante (cu mici excepţii) are convingerea că deţine exclusiv dreapta-înţelegere a Bibliei, şi deşi toate se contrazic în această privinţă, cad totuşi de acord în general asupra modului de interpretare a Bibliei: individual și în afara Tradiţiei Bisericii. Dacă cineva ajunge să pătrundă această credinţă, să înțeleagă de ce este greşită şi felul în care se cuvine să ne apropiem de Scripturi, atunci poate aborda cu înţelegere orice protestant indiferent de denominațiunea sa. Chiar şi secte divergente precum Baptiştii şi Martorii lui Iehova nu sunt de fapt într-atât de diverse cum par din afară, odată ce ai înţeles aspectul esenţial. Dacă vei avea vreodată ocazia să asişti la o dispută cu privire la Biblie între un Baptist şi un Martor al lui Iehova, vei observa că ambii nu fac decât să citeze diferite versete biblice, dându-şi astfel replica unul altuia. Dacă sunt deopotrivă de înzestraţi intelectual, nici unul din ei nu va ajunge nicăieri cu argumentaţia, pentru că în mod esenţial, ambii sunt de acord în privinţa abordării textului biblic, şi tocmai pentru că nici unul dintre ei nu pune în discuţie această idee comună de bază, nu pot înţelege că însăşi modul lor comun de abordare al textului biblic este problema. Aceasta este inima acestei Hidre a ereziilor: străpunge-i pieptul, toată mulţimea de capete vor cădea deodată la pământ, neînsufleţite.
De ce Sola Scriptura?
Dacă vrem să înţelegem felul în care gândesc protestanţii, va trebui mai întâi de toate să ştim de ce cred ceea ce cred. De fapt, dacă e să ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu putem să nu apreciem într-o oarecare măsură raţiunile din care aceştia s-au ridicat în apărarea doctrinei Sola Scriptura (sau “doar Scriptura”). Dacă te gândeşti la corupţia din sânul Bisericii Romano-Catolice de la acea vreme, la învăţăturile depravate pe care le promova şi la interpretarea pervertită a tradiţiei pe care o folosea în apărarea ei – dincolo de faptul că timp de secole întregi, Apusul a pierdut orice contact real cu moştenirea ortodoxă a Bisericii – e greu să-ţi închipui că Luther ar fi putut avea rezultate mai bune. Cum ar fi putut Luther să aducă în sprijinul său Tradiţia pentru a combate abuzurile, în condiţiile în care Tradiţia (idee cultivată în tot Apusul Romano-Catolic) era identificată cu instituţia papalităţii care era responsabilă de toate abuzurile? Luther nutrea credinţa că Tradiţia era cea care greşise, şi dacă Biserica trebuia reformată, el trebuia să o facă tocmai prin întărirea Scripturilor. Cu toate acestea, Luther nu a urmărit nici o clipă ca astfel să înlăture Tradiţia, și nu a folosit niciodată cuvântul Sola în privința Scripturii la modul absolut – ceea ce a voit cu adevărat a fost să îndepărteze, cu ajutorul Scripturii, toate acele părţi stricate din „tradiţia” romano-catolică. Din păcate, retorica sa s-a ridicat cu mult deasupra propriilor acţiuni, iar reformatorii radicali de mai târziu au urmărit conceptul Sola Scriptura până la concluziile sale logice.
O premisă este ceva în care credem de la bun început, de obicei chiar la modul inconştient. Atâta vreme cât o premisă este validă, totul e bine şi frumos; o supoziţie falsă, însă, nu poate conduce decât la concluzii falsă. Ar fi de dorit ca atunci când cineva a pornit de la o asemenea supoziţie inconştientă şi i s-a demonstrat că teza sa nu este validă, să se întrebe într-un sfârşit unde a greşit. Protestanţii care sunt sincer dispuşi să evalueze starea actuală a lumii protestante ar trebui să se întrebe în sinea lor următorul lucru: dacă Protestantismul şi temeiul său doctrinar, Sola Scriptura, sunt de la Dumnezeu, de ce s-a ajuns totuşi în ziua de astăzi la peste douăzeci de mii de diferite grupări ce nu pot cădea de acord în privinţa unor aspecte esenţiale ale Bibliei, nici măcar asupra semnificaţiei numelui de Creştin? Cum e posibil (dacă Biblia este de ajuns, în afara Sfintei Tradiţii) ca un Baptist, un Martor al lui Iehova, un Harismatic şi un Metodist să susţină toţi că ei cred în ceea ce spune Biblia şi, totuşi, nici măcar doi dintre aceştia să nu fie de acord cu privire la ceea ce scrie în Biblie? În mod evident, situaţia de faţă vădeşte faptul că protestanţii înşişi nu pot decât să admită că ceva este putred la mijloc. Din nefericire, majoritatea protestanţilor aleg să găsească în aproape orice o justificare a stării de fapt – orice, numai ceea ce stă la rădăcina problemei, nu. Ideea de Sola Scriptura este fundamentală într-o aşa mare măsură pentru Protestantism încât a o pune la îndoială este totuna cu a te îndoi de Dumnezeu. Dar, după cum Domnul nostru a spus, “tot pomul bun, roade bune face, iar pomul rău, roade rele face” (Matei 7, 17). Dacă judecăm Sola Scriptura după roadele sale atunci nu ne mai rămâne altceva de spus decât că acest pom trebuie “tăiat şi aruncat în foc” (Matei 7, 19).
Prima teză falsă: Biblia ne-a fost lăsată ca temei absolut în materie de credinţă, evlavie şi slăvire
a) Ne învaţă oare Scriptura că este “cu totul îndestulătoare” în ea însăși ?
Cea mai flagrantă premisă pe care se sprijină doctrina Sola Scriptura este aceea că Biblia cuprinde în sine tot ceea ce este trebuincios unei vieţuiri creştine, tot ceea ce ar fi de folos în dreapta credinţă, lucrare duhovnicească, evlavie şi slăvire a lui Dumnezeu. Locul scripturistic care vine de obicei citat în sprijinul acestei idei este următorul: “căci din pruncie sfinţitele scripturi ştii, care pot să te înţelepţească spre mântuire prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată, şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate; ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun desăvârşit” (II Timotei 3, 15-17). Cei care se folosesc de acest pasaj în pledoaria lor pentru Sola Scriptura pretind că aceste versete ne învaţă “desăvârşita prisosinţă” a Scripturii – căci, „dacă Sfintele Scripturi ne pot face cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu… atunci, cu adevărat, nu mai este nevoie de tradiţie pentru a dobândi plinătatea şi desăvârşirea”.[1] Dar, la urma urmelor, ce spune acest pasaj? Pentru început, ar trebui să ne întrebăm despre ce anume vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când pomeneşte de Scripturile pe care Timotei le cunoaşte încă din pruncie. Putem fi siguri că Sfântul Pavel nu ne vorbeşte aici de Noul Testament, pentru că Noua Lege nu fusese încă scrisă la vremea în care Timotei era copil – de fapt, Noul Testament nu era cu totul încheiat nici atunci când Apostolul îi scria această epistolă lui Timotei, și cu atât mai puţin adunat laolaltă în forma canonică a Noului Testament pe care o cunoaştem noi astăzi. Aici, ca şi în cea mai mare parte a referinţelor la „Scripturi” pe care le întâlnim în Noul Testament, Sfântul Pavel ne vorbeşte de fapt, despre Vechiul Testament; prin urmare, atunci când se recurge la acest pasaj pentru a determina limitele autorităţii inspirate, nu doar Tradiţia ar trebui înlăturată, ci și pasajul în sine, precum şi întregul Nou Testament. În al doilea rând, dacă Sfântul Pavel ar fi vrut să înlăture Tradiţia ca pe ceva nefolositor, ar trebui să ne întrebăm de ce, în cadrul aceluiaşi capitol, el se foloseşte de tradiţia orală non-testamentară. Numele de Ianes şi Iambres nu se găsesc în Vechiul Testament, ori în a doua Epistola către Timotei (3, 8), Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre ei ca fiind unii dintre cei ce i-au stat împotrivă lui Moise. Plecând de la tradiţia orală, Sfântul Apostol Pavel ne face cunoscut că numele celor doi mari vrăjitori egipteni din Cartea Ieşirii (cap. 7-8) sunt „Ianes” şi “Iambres”.[2] Iar acesta cu siguranţă nu este singurul caz în care un izvor non-testamentar este folosit în Noul Testament – exemplul cel mai cunoscut îl întâlnim în Epistola Sfântului Apostol Iuda care citează din Cartea [apocrifă a] Sfântului Prooroc Enoh (Iuda 14,15, cf. Enoh 1,9). Atunci când Biserica consfinţea canonicitatea anumitor cărţi ale Scripturii, scopul principal era acela de a stabili care dintre cărţi urmau a fi primite de credincioşi ca Sfinte Scripturi, acestea deosebindu-se în mod clar de scrierile mincinoase care se revendicau a proveni, de asemenea, de la autoritatea apostolică inspirată, deși de fapt erau lucrarea ereticilor (de exemplu Evanghelia după Toma). Aceste grupări eretice nu îşi puteau avea temeiul învăţăturii lor în Sfânta Tradiţie tocmai pentru că îşi trăgeau seva din afara Bisericii, astfel că singura cale de a se revendica de la aceeaşi autoritate era de a răstălmăci înţelesul Scripturilor şi de a fabrica noi cărţi în numele Sfinţilor Apostoli sau al Drepţilor Vechiului Testament. Biserica s-a apărat împotriva acestor urzeli eretice făcând apel la originea apostolică a Sfintei Tradiţii (dovedită prin succesiunea apostolică, altfel spus, prin faptul că episcopii şi dascălii Bisericii îşi pot demonstra directa descendenţă de la Apostoli) şi la caracterul universal al credinţei ortodoxe (recte, credinţa ortodoxă este aceeaşi credinţă pe care creştinii ortodocşi au mărturisit-o de-a lungul istoriei şi în toată lumea). Biserica s-a apărat împotriva acestor cărţi mincinoase şi eretice prin consfințirea unor anumite cărţi văzute ca rod al inspiraţiei divine şi având autenticitatea pe care le-o conferă originea vetero-testamentară sau apostolică. Prin alcătuirea acestei liste canonice de Sfinte Scripturi, Biserica n-a avut pretenţia că tot ceea ce ţine de credinţa ortodoxă, de dreapta slăvire şi buna rânduială este cuprins în acestea.3 Un lucru sigur este acela că, în răstimpul în care Biserica a hotărnicit acest canon al Sfintelor Scripturi, a fost una şi aceeaşi cu Biserica din veacurile ce aveau să vină, atât din punct de vedere dogmatic, cât şi liturgic – iar istoric vorbind, aceasta este o certitudine. După cum autoritatea Bisericii însemna pe atunci reuniunea tuturor episcopilor ortodocşi cu prilejul diferitelor sinoade menite să consfinţească noi canoane, aşa s-a păstrat până în ziua de astăzi obiceiul ca orice chestiune ce ţine de dogmă sau reguli să fie decisă în acest mod [sinodal].
b) Cu ce scop au fost scrise învăţăturile Noului Testament?
Şcoala biblică protestantă susţine (şi cred că nu greşeşte în această privinţă) că, atunci când studiezi Biblia, printre alte considerente, trebuie să ai în vedere şi genul literar pe care îl îmbracă un anumit pasaj, pentru că fiecare gen îşi are întrebuinţarea sa. Un alt considerent este, desigur, subiectul şi scopul urmărit de cartea sau pasajul cu care intri în contact. În Noul Testament avem mari patru categorii de genuri literare: evanghelic, narativ istoric (Faptele Apostolilor), epistolic şi eshatologico-profetic (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise pentru a da mărturie de viaţa, moartea şi Învierea lui Iisus Hristos. Naraţiunile istorice biblice istorisesc viaţa oamenilor lui Dumnezeu, după cum şi a unor personaje ce au jucat un rol important în toată această istorie, făcând astfel dovada proniei divine atotprezente. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a răspunde unor anumite probleme existente în unele dintre Biserici; prin urmare, [în cazul epistolelor] lucrurile care erau de la sine înţelese şi acceptate ca atare de toată lumea nu constituiau o provocare şi de aceea nici nu erau tratate aici. Chestiunile doctrinare care fac obiectul acestor scrieri epistolare erau în general învăţături greşit înţelese4. [În epistole] problemele privitoare la rânduiala din Biserică erau tratate doar atunci când erau strâns legate de aceste [învățături greșite] (de exemplu, vezi 1 Corinteni 11-14). Scrierile eshatologice (de pildă, Apocalipsa) au fost consemnate pentru a arăta triumful absolut al lui Dumnezeu în istorie. Să observăm în primul rând că nici unul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu tratează în mod particular subiectul liturgic şi nici nu au ca finalitate expunerea amănunţită a rânduielii din Biserică. În Vechiul Testament sunt descrise în mod detaliat (însă nu în mod exhaustiv) mai multe din rânduielile de la Templu ale poporului lui Israil (de ex. Levitic, Psalmi) – iar în Noul Testament sunt doar vagi aluzii la rânduiala bisericească a primilor creştini. Cum se explică acest lucru? Cu siguranţă, aceasta nu înseamnă că nu aveau o rânduială a slujbelor – istoricii liturgiști atestă faptul că primii creştini au preluat mult din rânduiala de la Templu a iudeilor, tradiţie moştenită de la Sfinţii Apostoli5. Cu toate acestea, chiar şi puţinele locuri neo-testamentare care ating subiectul slujirii în Biserica de început arată că, departe de a fi o adunătură dezorganizată de “carismatici” nonconformişti, creştinii Noului Testament urmau aceeaşi rânduială liturgică pe care o avuseseră şi părinţii lor: se rugau la anumite ore (Fapte 3,1); dădeau slavă lui Dumnezeu în Templu (Fapte 2, 46 , 3, 1 , 21, 26) şi aduceau Cuvântul lui Dumnezeu şi în Sinagogi (Fapte 18, 4). Trebuie, de asemenea, să remarcăm că nici unul din genurile literare ale Noului Testament nu au ca scop didactica învăţăturilor dogmatice – [Noul testament] nu conţine în sine un catehism sau o expunere teologică sistematică. Dacă Biblia este tot ceea ce ar fi de trebuință creştinilor, de ce oare atunci ea nu cuprinde o mărturisire de credinţă formulată cât mai comprehensiv? Închipuiţi-vă cât de uşor ar fi putut fi lămurite numeroasele polemici dacă Biblia ar fi avut răspuns la orice nelămurire de ordin doctrinar. Dar, oricât de avantajoasă se arată a fi această ipoteză, iată că nu întâlnim asemenea lucruri în Sfintele Scripturi. Să nu fim, însă, greşit înţeleşi. Intenţia noastră nu este de a aduce vreo scădere importanţei Bibliei – să ne ferească Dumnezeu! Biserica Ortodoxă propovăduieşte credinţa că Sfintele Scripturi sunt întru totul inspirate, desăvârşite şi purtătoare de autoritate; dar, în realitate, Biblia nu cuprinde în sine toate învăţăturile privitoare la chestiunile majore de credinţă. După cum am mai spus, Noul Testament dă puţine detalii despre rânduiala slujbelor în Biserică – acest aspect, însă, nu este lipsit de importanţă. Mai mult, Biserica care ne-a lăsat Sfintele Scripturi, păstrându-le nealterate, este aceeaşi Biserică de la care am primit canoanele slujirii liturgice. Dacă punem la îndoială credincioşia Bisericii în păstrarea rânduielii liturgice apostolice, atunci suntem nevoiţi să punem sub semnul întrebării şi credincioşia sa în a păstra neschimbată Biblia6.
c) Este Biblia, la urma urmei, cu adevărat „întru totul îndestulătoare” pentru Protestanţi?
Protestanţii pretind adesea că ei “nu cred decât în Biblie”, dar de îndată ce începi să fii atent la maniera lor de a întrebuinţa Sfânta Scriptură, nu poţi să nu îţi pui unele întrebări. De pildă, de ce scriu protestanţii atât de multe cărţi despre dogma şi vieţuirea creştină în general, dacă tot nu au nevoie decât de Biblie? Dacă Biblia este într-adevăr de ajuns sieşi pentru a fi înţeleasă, de ce atunci protestanţii nu se limitează la a înmâna Biblii? Şi dacă este „cu totul îndestulătoare”, de ce atunci nu aduce cu adevărat roade – de exemplu, de ce protestanţii nu au cu toţii aceleaşi concepţii? Care este rostul atâtor studii biblice protestante, dacă nu este nevoie decât de Biblia în sine? De ce, totuşi, ne împart acele cărţulii şi tot felul de alte materiale? De ce se mai obosesc să înveţe sau să propovăduiască – de ce nu citesc oamenilor Biblia, pur şi simplu? De obicei, nu sunt dispuşi să recunoască, dar în fapt, ei ştiu în mod instinctiv că Biblia nu poate fi înţeleasă de una singură. De fapt, orice sectă protestantă are propria sa tradiţie, deşi încă o dată fie spus, nu o vor numi niciodată ca atare. Nu este întâmplător faptul că Martorii lui Iehova au acelaşi crez, iar Baptiştii de Sud au în general acelaşi crez, dar crezul Martorilor lui Iehova este cu siguranţă diferit de cel al Baptiştilor de Sud. Martorii lui Iehova şi Baptiştii de Sud nu deţin în mod individual concepţii proprii care să provină dintr-un studiu autonom al Bibliei; diferenţa rezidă mai curând în faptul că membrii fiecărei grupări sunt educaţi toţi să creadă într-un anume fel – toate acestea plecând de la o tradiţie comună. Şi atunci, întrebarea nu este dacă doar credem în Biblie sau dacă apelăm şi la tradiţie – adevărata întrebare este la care tradiţie vom apela pentru a interpreta Biblia? Care tradiţie este demnă de încredere? Tradiţia Apostolică a Bisericii Ortodoxe sau tradiţiile tulburi, moderne, ale Protestantismului, ale căror rădăcini nu trec dincolo de momentul apariţiei Reformei Protestante?
A doua teză falsă: Sfintele Scripturi sunt temelia Bisericii primare, în vreme ce Tradiţia nu este decât o simplă „pervertire umană” ce a avut loc mai târziu
Îndeosebi în rândul Evangheliştilor şi aşa-zişilor Harismatici poţi vedea că acest cuvânt, “tradiţie”, este un termen peiorativ: pentru aceştia, a califica ceva ca făcând parte din “tradiţie” e totuna cu a spune că este “trupesc”, “mort duhovniceşte”, “stricăcios” şi/sau “în litera Legii”. Din felul în care protestanţii citesc Noul Testament reiese clar că pentru aceştia Biblia condamnă în mod vehement tradiţia ca fiind contrară Sfintei Scripturi. Imaginea pe care ei o au cu privire la primii creştini, în general, constă mai presus de toate în convingerea că aceştia din urmă se asemănau mult Evangheliştilor sau Harismaticilor secolului XX! Să crezi măcar pentru o clipă că aceşti creştini ai primului veac ar fi avut o rânduială liturgică sau că ar fi îmbrăţişat o anume tradiţie, este ceva de neconceput în viziunea acestor protestanţi. Abia mai târziu, “atunci când Biserica a ajuns să decadă”, este cu putinţă a crede că astfel de lucruri au pătruns în Biserică. Asemenea protestanţi sunt de-a dreptul şocaţi (aşa cum am fost şi eu) atunci când încep cu adevărat să studieze istoria Bisericii primare şi scrierile primilor Sfinţi Părinţi şi capătă o cu totul altă viziune faţă de aceea pe care au fost dintotdeauna îndemnaţi să își cultive. [Studiind istoria Bisericii primare] poţi afla, de exemplu, că primii creştini nu-şi cărau cu sine în fiecare duminică Bibliile la Biserică pentru studiul biblic: de fapt, era atât de greu să faci rost chiar şi de un fragment din Biblie, având în vedere vremurile în care trăiau, datorită posibilităților reduse de a procura o copie, încât foarte puţini dintre ei aveau propriile lor copii. Copiile erau păstrate, în schimb, de către anumite persoane din Biserică ce primeau această sarcină, sau pur şi simplu erau păstrate acolo unde credincioşii se adunau să dea slavă lui Dumnezeu. În plus, majoritatea bisericilor nu aveau copii complete ale tuturor cărţilor Vechiului Testament, cu atât mai puţin ale Noului Testament (care nu va fi fost finalizat până aproape de sfârşitul primului veac, apărând în forma sa canonică abia la începutul secolului al IV-lea). Aceasta nu înseamnă că primii creştini nu studiau Sfintele Scripturi – o făceau la modul serios, dar în grup, şi nu individual. Se ştie acum că pentru cea mai mare parte a primului veac, creştinii nu au studiat decât Vechiul Testament. Dar atunci, de unde ştiau Evanghelia, viaţa şi învăţătura Mântuitorului, de unde ştiau rânduiala slujirii în Biserică, ce anume să creadă cu privire la firea lui Iisus Hristos, etc.? Nu aveau decât Tradiţia orală transmisă de Sfinţii Apostoli. Fără îndoială, mulţi dintre primii creştini au putut auzi aceste lucruri chiar din gura Sfinţilor Apostoli, dar cei mai mulţi dintre ei nu avuseseră parte de aşa ceva, mai ales odată cu sfârşitul primului veac şi adormirea Sfinţilor Apostoli. Generaţiile ce au urmat au avut acces la scrierile Sfinţilor Apostoli prin intermediul Noului Testament, iar Biserica primară şi-a datorat aproape în întregime, cunoaşterea credinţei creştine, Tradiţiei orale. Această dependenţă faţă de Sfânta Tradiţie este făţişă chiar în scrierile Noului Testament. De pildă, atunci când Sfântul Apostol Pavel îi povăţuieşte pe Tesaloniceni: “Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Cuvântul în limba greacă tradus prin “predanii” este “paradosis” (παράδοσις), termen care, deşi este tradus în mod diferit în diversele versiuni protestante, este de fapt acelaşi cuvânt utilizat de ortodocşii greci atunci când vorbesc de Tradiţie, semnificaţia acestuia făcând obiectul disputelor unora dintre cercetătorii experimentaţi ai textelor biblice. Cuvântul în sine înseamnă “ceea ce este transmis” și este acelaşi cuvânt folosit atunci când se face trimitere la autoritatea învăţăturilor creştine (II Corinteni 11, 2; II Tesaloniceni 2, 15). Prin urmare, ce anume face ca tradiţia fariseilor să fie văzută ca fiind neadevărată, iar Tradiţia Bisericii ca fiind adevărată? Obârşia acestora! Iisus Hristos ne-a spus limpede care anume este obârşia acestor tradiţii fariseice, atunci când le-a numit „datini ale oamenilor” (Marcu 7, 8). Sfântul Apostol Pavel, pe de altă parte, vorbind de Tradiţia creştină, ne spune: “vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile [paradoseis] întocmai cum vi le-am predat [paredoka, o formă verbală a lui paradosis]” (I Corinteni 11, 2). Dar, oare, Apostolul Pavel de unde a primit aceste învăţături [predanii]? “Am primit de la Domnul ceea ce v-am predat [paredoka]” (I Corinteni 11,23). Despre acest lucru vorbeşte Biserica Ortodoxă atunci când face referire la Tradiţia Apostolică – “credinţa care a fost dată [paradotheise] sfinţilor” (Iuda 3). Izvorul este Iisus Hristos, această credinţă a fost înmânată de El Însuşi Apostolilor, prin tot ceea ce le-a spus şi a făptuit înaintea lor, lucruri care dacă ar fi fost să fie toate aşternute în scris, în toată “lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Sfinţii Apostoli au lăsat toată această învăţătură Bisericii, iar Biserica, fiind păstrătoare a acestei comori, a devenit astfel, “stâlpul şi temelia Adevărului” (I Timotei 3, 15). Mărturia Noului Testament este limpede în această privinţă: primii creştini aveau atât o tradiţie orală, cât şi una scrisă, pe care le-au primit de la Mântuitorul Hristos prin mijlocirea Sfinţilor Apostoli. Ca tradiţie scrisă, la început ei au avut doar unele fragmente – o biserică locală avea de pildă o Epistolă, o alta, poate, o Evanghelie. Treptat, aceste scrieri au fost strânse laolaltă în culegeri de texte şi, în cele din urmă, au ajuns să formeze Noul Testament. Dar oare cum de ştiau aceşti primi creştini care cărţi erau autentice şi care nu erau – căci, după cum am mai menţionat, existau numeroase epistole şi evanghelii mincinoase scrise de eretici care pretindeau că acestea ar fi aparţinut Sfinţilor Apostoli? Tocmai Sfânta Tradiţie este cea care a venit în ajutorul Bisericii în a discerne aceste lucruri. Protestanţii reacţionează violent la ideea de Sfântă Tradiţie pur şi simplu pentru că unica formă în care aceasta li s-a făcut lor cunoscută a fost pe filiera romano-catolică. Contrar viziunii acestei Biserici cu privire la Tradiţie, a cărei autoritate absolută este Papalitatea, lucru ce a condus la alcătuirea unor dogme cu totul noi pentru Biserică (precum infailibilitatea papală, ca să dăm unul din cele mai teribile exemple), Ortodoxia nu crede în progresul sau schimbarea Tradiţiei. Bineînţeles că, atunci când Biserica se confruntă cu o erezie, ea este nevoită să formuleze într-un mod şi mai precis ceea ce face diferenţa dintre adevăr şi eroare, însă Adevărul nu poate fi schimbat. Se poate spune că Sfânta Tradiţie se îmbogăţeşte în sensul că, pe măsură ce Biserica înaintează prin istorie, experienţele avute pe parcursul acestui drum nu sunt date uitării: este păstrată amintirea tuturor Sfinţilor ce s-au ridicat de-a lungul timpului şi sunt, de asemenea, păstrate scrierile tuturor celor ce au propovăduit şi învăţat cu dreptate credinţa sa; dar Credinţa însăși a fost „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Cum ne putem da seama dacă Biserica a păstrat Tradiţia Apostolică în toată curăţia ei? Răspunsul pe scurt este acela că Dumnezeu este Cel ce-a păstrat-o în Biserică, căci aşa ne-a şi făgăduit. Iisus Hristos ne-a spus că El va zidi Biserica Sa, iar porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Mântuitorul Însuşi este capul Bisericii (Efeseni 4, 16), iar Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 22-23). Dacă Biserica ar aduce vreo atingere curăţiei Tradiţiei Apostolice, atunci Adevărul ar înceta să mai fie Adevăr – căci Biserica este „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Timotei 3, 15). Concepţia comună protestantă cu privire la istoria Bisericii, potrivit căreia Biserica s-a lepădat de adevărata sa credinţă, începând cu domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi până la momentul Reformei, face desigur ca toate aceste lucruri şi multe alte locuri scripturistice să nu mai aibă nici o greutate. Dacă Biserica ar înceta să fiinţeze, fie şi pentru o singură zi, atunci ar fi biruită pe dată de porţile Iadului. Iar dacă aceasta s-a întâmplat, să ştim atunci că parabola Mântuitorului cu grăuntele de muştar ce simbolizează creşterea Bisericii (Matei 13, 31-32), ar fi trebuit să vorbească şi despre felul în care această legumă o dată înălţată, a ajuns apoi să fie călcată în picioare, iar în locul ei o nouă sămânţă a dat roadă mai târziu. În schimb, însă, Mântuitorul se foloseşte de imaginea grăuntelui de muştar ce la început este mai mic decât toate seminţele, dar care creşte treptat și ajunge să fie mai mare decât toate legumele. În privința celor ce susţin că ar fi existat o anumită sectă de adevăraţi credincioşi protestanţi ce au trăit pentru o mie de ani în peşteri, ce poate fi adus în sprijinul unei asemenea teorii? Waldesianii7 de la care se revendică orice grupare protestantă, începând cu penticostalii şi sfârşind cu Martorii lui Iehova, nu au existat ca sectă înainte de secolul al XII-lea. Este, cel puţin spus, o scorneală să crezi că aceşti adevăraţi credincioşi au îndurat neînfricaţi cumplita prigoană a Romanilor, şi că, tocmai atunci când Creştinismul a devenit religie oficială, au ales să se sălăşluiască în munţi. Totuși, aşa ceva pare a fi mai cu putință în comparaţie cu teza conform căreia o asemenea grupare ar fi putut supravieţui timp de o mie de ani fără a lăsa o cât de mică mărturie istorică care să vorbească de existenţa sa. Poate că aici s-ar putea obiecta că, în realitate, au existat asemenea oameni în istoria Bisericii, care să propovăduiască învăţături ce veneau în contradicţie cu învăţăturile altora, așadar, cine mai poate şti care este Tradiţia Apostolică? Şi mai mult, cum ar putea fi sesizată, mai târziu, o deprindere ce a plecat de la o asemenea învăţătură greşită de Tradiţia Apostolică? Protestanţii pun aceste întrebări pentru că, înainte de Reformă, în Biserica Romano-Catolică cu adevărat au apărut astfel de noi şi decăzute “tradiţii”, dar aceasta s-a întâmplat pentru că Occidentul Latin pierduse de mai demult înţelegerea Tradiţiei originare. Înţelegerea ortodoxă care domnea mai înainte în Apus şi era păstrată în sânul Bisericii Ortodoxe consta în principal în ideea că Tradiţia este esenţialmente nealterabilă şi recunoscută ca fiind caracterizată de universalitatea ei. Adevărata Tradiţie Apostolică poate fi găsită în armonia ce stăpâneşte pe toată întinderea istoriei Bisericii între învăţăturile acesteia. Dacă urmărești ce anume a constituit credinţa Bisericii dintotdeauna, de-a lungul veacurilor şi pretutindenea în Biserică, atunci vei afla Adevărul. Dacă se arată că o credinţă a fost respinsă de Biserica aflată în dinamica ei istorică, acest fapt face dovada ereziei [acelei credințe]. Să reţinem, totuşi, că vorbim de Biserică, iar nu de anumite grupări schismatice. În perioada Noului Testament au existat schismatici şi eretici care s-au rupt de Biserică, şi de atunci încoace aceştia nu şi-au încetat uneltirile, căci după cum spune Apostolul, “trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi” (I Corinteni 11, 19).
A treia teză falsă: oricine poate tâlcui pentru sine Sfintele Scripturi fără a avea nevoie de ajutorul Bisericii
Deşi mulţi dintre protestanţi ar comenta cu privire la felul în care e formulată această teză, în principiu aceasta este teza care a precumpănit atunci când Reformatorii s-au făcut pentru întâia oară avocaţi ai doctrinei Sola Scriptura. Ideea de bază era aceea că înţelesul Scripturii este îndeajuns de bine precizat astfel încât oricine îl poate percepe chiar și numai în urma lecturii particulare, respingându-se astfel ideea că, pentru a duce la capăt acest lucru, orice credincios are nevoie de ajutorul Bisericii. Această poziţie este clar postulată de către Cărturarii Luterani din Tübingen care au întreţinut o oarecare corespondenţă cu Patriarhul Ieremia II al Constantinopolului, la treizeci de ani de la moartea lui Luther: “Pesemne că se poate spune că, pe de o parte, Sfintele Scripturi sunt fără de greşeală; dar, pe de altă parte, sunt tăinuite de o pâclă deasă, astfel că fără tâlcuirea Părinţilor purtători de Duhul Sfânt nu pot fi aduse la lumina dreptei înţelegeri… Dar în acelaşi timp, e la fel de adevărat că ceea ce a fost lăsat nelămurit în unele locuri ale Sfintelor Scripturi este cât se poate de bine lămurit în alte locuri ale acestora, într-o aşa măsură încât şi cel mai simplu om să poată pricepe”.8 Deşi aceşti învăţaţi luterani au pretins că au cercetat scrierile Sfinţilor Părinţi, au argumentat apoi că nu este nevoie de ele şi că, acolo unde ei aveau o anumită înţelegere cu privire la Sfânta Scriptură, iar Sfinţii Părinţi se opuneau acesteia, se impunea ca părerea celor din urmă să fie nesocotită. Ceea ce urmăreau ei să dovedească, de fapt, era aceea că, atunci când învăţăturile Sfinţilor Părinţi veneau în contradicţie cu părerile lor personale pe marginea Sfintelor Scripturi, opinia lor trebuia să aibă supremaţia autorităţii asupra celei a Părinţilor Biserici. Decât să dăm ascultare Sfinţilor Părinţi, care s-au arătat drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu, ar trebui să lăsăm să triumfe raţionamentele umane a fiecăruia dintre noi. Aceeaşi raţiune umană a făcut ca cea mai mare parte a învăţaţilor moderni luterani să respingă aproape orice învăţătură a Sfintei Scripturi (inclusiv firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Învierea, etc.) şi chiar insuflarea dumnezeiască a Sfintelor Scripturi în sine – pe care se întemeia întreaga credinţă a primilor luterani. În replică, Patriarhul Ieremia al II-lea a dovedit limpede adevărata natură a învăţăturilor luterane: “Să primim, aşadar, tradiţiile Bisericii cu inimă curată şi nu cu o mulţime de şiretlicuri. Căci Dumnezeu l-a zidit pe om drept, dar oamenii născocesc multe vicleşuguri” (Ecclesiat 7, 29). Să nu ne îngăduim nouă înşine să primim o alt fel de credinţă ce este osândită de Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Căci dumnezeiescul Apostol spune: „dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1,9).9
B. Dogma Sola Scriptura nu se conformează propriilor sale criterii
V-aţi putea gândi că un sistem doctrinar precum cel protestant, a cărui doctrină principală rezidă în Scriptura văzută ca autoritate supremă în materie de credinţă, caută în primul rând să dovedească că această doctrină se află în conformitate cu propriile sale criterii. Ne-am aştepta, poate, ca protestanţii să scoată la iveală sute de texte biblice care să sprijine această doctrină – temelia a tot ceea ce cred ei. Sau ar fi de aşteptat ca cel puţin două, trei texte mai concludente în ceea ce priveşte această dogmă să poată fi găsite – de vreme ce Scripturile ne spun că „în gura a trei sau doi martori va sta cuvântul” (II Corinteni 13,1). Dar iată că, precum acel copil din poveste care nu a putut să nu spună sus şi tare că împăratul nu are nici un fel de haine, la fel şi eu nu pot decât să arăt tuturor că în toată Sfânta Scriptură nu se află nici măcar un singur verset care să vorbească despre Sola Scriptura. Nici măcar unul care să fie cât de cât pe aproape. Sunt, într-adevăr, nenumărate locuri în Biblie unde se vorbeşte de inspiraţia ei, de autoritatea ei şi de folosul ei, dar nu există nici un loc scripturistic care să ne înveţe că Sfânta Scriptură este singura autoritate în cele ale credinţei. Să fi fost chiar şi implicită, o asemenea învăţătură ar fi fost cu siguranţă scoasă la iveală de către Părinţii Bisericii, dar aţi auzit oare vreodată din gura Sfinţilor Părinţi o astfel de învăţătură? Astfel, învăţătura fundamentală a Protestantismului se nimiceşte de la sine, dovedindu-se potrivnică sieşi. Mai mult de dar nu numai că doctrina protestantă Sola Scriptura nu se regăsește în Sfânta Scriptură, dar ea este în mod expres contrazisă de Sfintele Scripturi (aspect deja tratat de noi), căci ele ne învaţă că Sfânta Tradiţie este esențială pentru creștini (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11, 2).
[1] George Mastrantonis, trans., Augsburgand Constantinople: the Correspondence between the Tubingen Theologians and Patriarch Jeremiah II of Constantinople on the Augsburg Confession, Brookline, Mass.: Editura Ortodoxă a Sfintei Cruci, 1982, p. 114.
[2] The Illustrated Bible Dictionary, vol. II (Wheaton: Editura Tyndale, 1980), „Jannes and Jambres”, de A.F. Walls, pp. 733-744.
3 Într-adevăr, această listă nu a fost gândită în ideea că ar conţine toată învăţătura pe care Biserica a transmis-o din antichitate şi care reprezintă o însemnată parte a marii Tradiţii. De pildă, Cartea lui Enoh, deşi citată în cărţile canonice, n-a fost inclusă în această listă canonică. Nu am să pretind că ştiu de ce lucrurile au stat aşa, dar indiferent care a fost motivul, iată că Biserica a ales să păstreze această carte, deşi încă nu a încuviinţat să fie cuprinsă în rânduiala liturgică sau în rândul cărţilor canonice.
4 De exemplu, aici nu este nevoie ca infailibilitatea Bibliei să fie tratată în mod detaliat, tocmai pentru că nu era o chestiune de dispută. In ziua de astăzi, odată cu exaltarea scepticismului religios, acest aspect a ajuns să fie puternic controversat, iar dacă epistolele ar fi fost scrise la vremea noastră, acest lucru cu siguranţă ar fi trebuit să fie lămurit la un moment dat. Aşadar, ar fi naiv să conchidem că dacă această problemă nu este tratată în mod deosebit, înseamnă că ortodocşii acelor timpuri ar fi fost de părere că acest fapt este lipsit de importanţă.
5 Alexander Schemann, Introduction to Liturgical Theology, (Crestwood NY: Editura Seminarului Sf. Vladimir, 1986), de la p. 51.
6 De fapt, aceasta este opera Şcolii Protestante. Deşi Protestantismul se întemeiază pe credinţa sa în Biblie ca o unică autoritate în materie de credinţă şi lucrare a virtuţilor, Şcoala Protestantă Modernă este actualmente dominată de modernişti care nu mai cred în inspiraţia şi în desăvârşirea Bibliei. Aceştia au ajuns să se situeze pe sine deasupra Sfintei Scripturi, alegând să se folosească doar de acele locuri scripturistice care le sunt convenabile şi discreditând orice alte părţi ale Bibliei ca fiind „mitologie primitivă şi legendă”. Prin urmare, ei înşişi rămân unica autoritate.
7 Waldesianii au fost o sectă fondată în secolul XII de către Peter Waldo, care într-o anumită măsură a anticipat Reforma Protestantă. Ca urmare a persecuţiilor suferite din partea Bisericii Romano-Catolice, această sectă s-a refugiat în regiunile muntoase ale Italiei de Nord-Vest. Odată cu apariţia Reformei Protestante, Waldesianii au primit învăţătura mişcării reformatoare şi i s-au alăturat în cea mai mare parte. Mulţi dintre primii istorici protestanţi susţin că Waldesianii constituiau, de fapt, o rămăşiţă a „adevăraţilor” creştini de dinaintea epocii constantiniene. Deşi în ziua de astăzi nici unul din istoricii serioşi n-ar mai ridica o astfel de pretenţie nefondată, mulţi fundamentalişti şi secte, precum Martorii lui Iehova, continuă să pretindă că sunt descendenţi ai Bisericii primare prin predecesorii lor Waldesiani – în ciuda faptului că Waldesianii există şi în ziua de astăzi, dar nu-i recunosc ca ai lor pe Martorii lui Iehova.
8 Mastrantonis, p. 115.
9 Ibidem, p. 198
Încă din primele zile ale Reformei, protestanţii au fost nevoiţi să se confrunte cu faptul că, sprijinindu-se doar pe Biblie şi pe raţiunea fiecărui individ în parte, credincioşii nu aveau cum să fie de acord în privinţa multora dintre chestiunile doctrinare elementare. Încă din timpul vieţii lui Martin Luther, o sumedenie de grupări adverse şi-au făcut apariţia, toate ridicând pretenţia de a „crede doar în Biblie”, niciuna însă nefiind de acord [cu cealaltă] cu privire la ceea ce spune Biblia. E adevărat că Luther a ţinut piept cu mult curaj Dietei din Worms, spunând că nu va retrage nimic din tot ceea ce a învăţat, atâta timp cât nici Biblia, nici simpla raţiune nu îl pot convinge în acest sens; mai târziu, însă, atunci când Anabaptiştii, care se împotriveau Luteranilor din mai multe motive, au cerut să aibă pur şi simplu parte de aceeaşi clemenţă, Luteranii i-au măcelărit cu miile – s-a văzut astfel până unde a mers „dreptul fiecăruia să citească de unul singur Scripturile”. În ciuda evidentelor semne de întrebare pe care le ridica rapida fărâmiţare a Protestantismului în ceea ce priveşte validitatea doctrinei Sola Scriptura, din simplul motiv că nu vroiau cu nici un preţ să se recunoască învinşi în faţa Papei, protestanţii au conchis în schimb că adevărata problemă stă în faptul că cei care se opun, altfel spus fiecărei secte în parte, cu siguranţă nu citesc cum trebuie Biblia. S-au făcut, astfel, mai multe încercări în ideea soluţionării acestei probleme. Desigur că ceea ce lipsea cu adevărat era acea stratagemă prin care să se producă reversul acestei multitudini de schisme, şi totuşi protestanţii încă mai sunt în căutarea mult doritei „chei” metodologice care să le rezolve problema. Să examinăm aşadar cele mai cunoscute metode ce au fost abordate până acum, fiecare din acestea fiind promovate de o sectă sau alta:
Cea dintâi metodă: interpretarea literală a Bibliei
Această metodă presupune că Biblia poate fi înţeleasă la modul literal, fiind, desigur, prima metodă folosită de Reformatori, deşi la scurt timp au realizat că ea nu era o soluţie pentru toate provocările pe care le aducea cu sine doctrina Sola Scriptura. Deşi s-a văzut dintru început că este falimentară, această metodă a rămas până în ziua de astăzi cea mai des folosită de către membrii mai puţin instruiţi ai Fundamentaliştilor, Evangheliştilor şi Harismaticilor – sintagma „Biblia ne spune ce să înţelegem, iar noi înţelegem ceea ce ne spune” poate fi adesea auzită. Dar, atunci când vine vorba de pasaje din Scriptură în privinţa cărora, în general, protestanţii nu cad de acord, așa cum ar fi momentul în care Mântuitorul le dă Apostolilor puterea de a ierta păcatele (Ioan 20, 23) sau când tot El spune despre Euharistie că „acesta este trupul meu…, acesta este sângele meu” (Matei 26, 26; 28) sau când Sfântul Pavel învaţă că femeile trebuie să-şi acopere capul în Biserică (I Corinteni 11, 1-16), iată că Biblia deodată nu ne mai spune deschis ce e de înţeles – căci, vorba aceea, „versetele acestea nu trebuie înţelese ca atare…”
Metoda a doua: Sfântul Duh ne descoperă adevăratul înţeles
În contextul exploziei sutelor şi miilor de secte ce susţin că sunt copiii Reformei, nefiind însă de acord în privinţa interpretării Scripturilor, nu încape îndoială că cea de-a doua soluţie a problemei a constat în ideea că Sfântul Duh călăuzeşte credinciosul protestant în interpretarea așa cum se cuvine a Scripturilor. Bineînţeles că dacă cineva se împotrivea interpretării proprii, el nu se putea să fi fost călăuzit de acelaşi Duh. Rezultatul a fost că fiecare sectă protestantă a ajuns să le excomunice pe toate celelalte care nu erau în concordanţă cu interpretările sale. Dacă această teză, aceea că Sfântul Duh ne-ar descoperi adevăratul înțeles, ar fi fost validă, istoria ne-ar fi vorbit acum despre o singură grupare protestantă ce interpretează corect Sfintele Scripturi – dar care oare dintre miile de denominaţiuni protestante ar putea fi aceasta…? Bineînţeles că răspunsul depinde de protestantul cu care vorbeşti – un lucru e sigur, în cele mai multe cazuri acesta are credinţa că nu poate fi decât secta din care face el parte.
În ziua de astăzi, totuşi (în funcţie de tipul de protestant cu care intri în contact), e mult mai probabil să întâlneşti protestanţi ce susțin că au o versiune întrucâtva relativă aAdevărului, iar nu protestanți care încă ar susţine că secta sau fracţiunea lor este „singura” care are „dreptate”. Pe măsură ce acestor denominaţiuni li s-au adăugat în timp alte şi alte denominaţiuni, a ajuns să fie cu atât mai greu pentru oricare dintre acestea să poată spune cu nonşalanţă că doar ei sunt cei ce au dreapta înţelegere a Scripturilor, deşi mai sunt încă şi grupări care susţin aceasta. A devenit o practică din ce în ce mai obişnuită ca fiecare sectă să minimalizeze diferenţele dintre grupările protestante şi să conchidă, pur şi simplu, că „dragostea” face ca aceste diferenţe „să nu conteze”. Poate că fiecare grupare are „o fărâmă de Adevăr”, dar niciuna nu deţine cu totul Adevărul (continuă raţionamentul). Astfel a luat naştere pan-erezia Ecumenismului. Ca urmare a acesteia, mulţi dintre “creştini” nu se mai mulţumesc cu acceptarea ecumenică a faptului că oricare dintre aceste denominaţiuni creştine are “o fărâmă de Adevăr”, ci au ajuns să creadă că toate religiile au “o fărâmă de Adevăr”. Concluzia evidentă la care au ajuns protestanţii moderni este următoarea: pentru a afla Adevărul integral, toate grupările protestante vor trebui să abdice de la “diferenţele” lor, să-şi arunce “fărâma de Adevăr” laolaltă cu toate celelalte şi, hocus-pocus, întregul Adevăr va fi, în sfârşit, găsit!
A treia metodă: pasajele clare le vor lămuri pe cele neclare
La vremea ei, aceasta trebuie sa fi părut a fi soluţia ideală a problemelor pe care le presupune Sola Scriptura: să lăsăm pasajele uşor de înţeles să le “interpreteze” pe cele ce sunt mai greu de pătruns cu mintea. Logica acestei teze este simplă: deşi un anumit pasaj din Biblie poate ascunde în sine un adevăr, acelaşi adevăr cu siguranţă va fi dezvăluit în alt loc scripturistic. Să ne folosim, aşadar, de aceste “pasaje clare” pentru a descifra misterul din “pasajele obscure”. Conform argumentaţiei învăţaţilor luterani din Tübingen din prima lor scrisoare către patriarhul Ieremia al II-lea, “o cale mai bună de a tâlcui Scripturile nu poate fi aflată, decât cea prin care Scriptura este tâlcuită cu ajutorul Scripturii, altfel spus, prin sine însăși. Căci întreaga Scriptură este insuflată de unul şi acelaşi Duh, care îşi cunoaşte cel mai bine voinţa şi ştie cel mai bine cum să şi-o facă cunoscută”.10 Oricât de promiţătoare a părut a fi această metodă, la scurtă vreme s-a dovedit a nu fi satisfăcătoare în a rezolva problema neorânduielii şi dezbinării protestante. Această metodă ajunge într-un punct mort în momentul în care trebuie identificate pasajele “clare” şi cele “obscure”. Baptiştii, care cred că este cu neputinţă ca un creştin să piardă mântuirea odată ce a fost “mântuit”, au găsit o serie de pasaje de care se folosesc cu deosebire în formularea doctrinei “siguranţei eterne”, de exemplu: “căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29) şi “Oile mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din Mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 27-28). Dar atunci când Baptiştii au de-a face cu versete care arată că mântuirea poate fi pierdută, cum ar fi “Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua păcătuirii lui” (Iezechiel 33, 12), se folosesc de pasajele “clare” care chipurile ar limpezi ceea ce scapă la prima vedere din pasajele “neclare”. Metodiştii, care cred că credincioşii îşi pot pierde mântuirea dacă îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu găsesc nimic nelămurit în pasaje de felul acesta, ci din contră, se folosesc de acestea pentru a clarifica textele aşa-zis „clare” ale baptiştilor. În felul acesta, Metodiştii şi Baptiştii îşi aruncă în faţă unii altora versete, fiecare întrebându-se la rândul lor de ce oare ceilalţi nu pot “vedea” ceea ce lor le este atât de “clar”.
Cea de-a patra metodă: exegeza istorico-critică
Înecându-se într-o mare de păreri şi contradicţii, protestanţii au ajuns la scurtă vreme să se agaţe de orice metodă intelectuală ce prezintă o oarecare tentă de obiectivitate. Odată cu trecerea timpului, contradicţiile s-au înmulţit, iar ştiinţa şi raţiunea au devenit norma noii abordări prin care teologii protestanţii au sperat să dea consistenţă interpretărilor biblice. Această metodă “ştiinţifică” a ajuns să primeze în Şcoala Protestantă, iar odată cu începutul acestui nou secol, a început chiar să aibă o influenţă covârşitoare asupra Şcolii Romano-Catolice, fiind în mod comun denumită “exegeză istorico-critică”. Odată cu zorii aşa-numitului Iluminism, ştiinţa a părut a fi soluţia tuturor problemelor omenirii. Şcoala Protestantă a început să aplice filozofia şi metodologia ştiinţifică în teologie şi în studiul Bibliei. De la Epoca Luminilor încoace, învăţaţii protestanţi au supus analizei orice aspect al Bibliei: istoria ei, manuscrisele existente, limbile biblice, etc. Aceşti savanţi s-au afundat în cercetarea Sfintelor Scripturi ca şi cum ar fi dezgropat un sit arheologic, analizând cu ajutorul ultimelor descoperiri ştiinţifice fiecare mic fragment în parte. Ca să fim cinstiţi, trebuie spus că aceste studii ne-au adus foarte multe informaţii utile. Din nefericire, această metodologie a şi greşit în mod fundamental şi regretabil, dar cu toate acestea şi-a păstrat o anumită aură de obiectivitate ştiinţifică care exercită şi în ziua de astăzi o puternică fascinaţie. Ca şi toate celelalte metode utilizate de către protestanţi, și această metodă urmăreşte să ajungă la înţelegerea Scripturii ignorând Tradiţia Bisericii. Deşi nu există o singură metodă de exegeză protestantă, toate au în comun acelaşi scop declarat, şi anume de a “lăsa Scriptura să vorbească de la sine”. Bineînţeles că niciunul dintre cei ce pretind a fi creştini nu ar respinge ceea ce Scriptura ar “avea de spus” dacă ar “vorbi de la sine” ca urmare a utilizării acestor metode. Problema este că cei ce se văd pe sine a fi purtători de cuvânt în numele Sfintei Scripturi, o trec prin filtrul gândirii lor protestante. În timp ce se pretind a fi obiectivi, ei se fac mai curând interpreţi ai Scripturii în conformitate cu tradiţiile şi dogmele lor (fie că sunt fundamentalişti sau liber-cugetători). Prin urmare, aceşti savanţi protestanţi (dacă pot cita liber o spusă de-a lui Albert Schweitzer) n-au făcut altceva decât să scruteze iscoditor puţul istoriei pentru a afla înţelesurile Cărţii Cărţilor. Au scris despre aceasta volum după volum, dar din păcate nu şi-au putut vedea decât propria reflecţie. Savanţii protestanţi (atât cei “liberali” cât şi cei “conservatori”) au greşit prin a aplica greşit metodologia empirică domeniului teologic şi al studiilor biblice. Folosesc termenul de Empirism pentru a le descrie în mod sintetic eforturile și îl folosesc în sens larg, pentru a face referire la paradigma raţionalistă şi materialistă ce a pus stăpânire pe mintea occidentală şi continuă să îşi întindă dominaţia în toată lumea. Sistemele pozitiviste de gândire (printre care se numără şi Empirismul) încearcă să se fundamenteze pe o oarecare temelie de cunoaştere “sigură”.11 Empirismul, strict vorbind, este credinţa că toată cunoaşterea se bazează pe experienţă şi că doar un fapt ce poate fi stabilit în urma observaţiei ştiinţifice poate fi cunoscut cu adevărat. Mână în mână cu metoda observaţiei şi a experimentării este și principiul îndoielii metodice, filozofia lui Descartes fiind primul său câmp de aplicaţie – acesta şi-a început expunerea filozofică prin a demonstra că tot ceea ce se află în Univers poate fi supus îndoielii, excepţie făcând propria existenţă, şi plecând de la acest adevăr indubitabil (“Cogito, ergo sum”), [Descartes] şi-a construit întregul său sistem filozofic. La început, Reformatorii s-au mulţumit cu teza conform căreia Biblia este temeiul de necontestat al teologiei şi al filozofiei. Dar, pe măsură ce spiritul umanistic al Iluminismului a ajuns să fie omniprezent, învăţaţii protestanţi şi-au îndreptat toate metodele raţionaliste asupra Bibliei însăşi, căutând să vadă ce anume poate fi astfel recunoscut ca “certitudine”. Teologii protestanţi liberali au ars toate etapele acestei experienţe, şi îndepărtându-le una câte una, n-au rămas în cele din urmă decât cu părerile şi sentimentalismele lor ca temei al credinţei ce le-a mai rămas. Metodele raţionaliste ale protestanţilor conservatori au fost şi mai puţin consistente. Aceştia mai au încă o oarecare consideraţie faţă de Scriptură şi încă nutresc credinţa în inspiraţia acesteia. Cu toate acestea, abordarea lor (chiar şi a celor mai fervenţi Fundamentalişti) încă este tributară în esenţă aceluiaşi spirit raţionalist întâlnit la Liberali. Un prim exemplu poate fi găsit la aşa-zişii Fundamentalişti Dispensaţionalişti, care au o teorie elaborată, ce susține că, în istorie, Dumnezeu a încheiat cu omul mai multe “legăminte”, ca de pildă cel adamic, cel din vremea lui Noe, cel iudaic, cel davidic şi aşa mai departe. Se poate vedea că un grăunte de adevăr este în această teorie, dar aceştia merg dincolo de legămintele Vechiului Legământ şi susţin că acum avem parte de legămintele diferite faţă de cele ale creştinilor din primul veac. Deşi în “epoca Noului Testament” Dumnezeu a continuat să lucreze minuni, astăzi acestea nu mai au loc. E foarte interesant acest lucru, căci (dincolo de faptul că e lipsită de orice fundament scripturistic) această teorie îi îndreptăţeşte pe aceşti Fundamentalişti să fie încredinţaţi de minunile de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură, iar în viaţa de zi cu zi să-şi afirme vederea empiristă asupra lucrurilor. Astfel, deşi la o primă vedere această metodă pare să fie de interes exclusiv academic şi desprinsă de realitatea cotidiană a protestantului obişnuit, de fapt, tocmai credinciosul protestant de rând este afectat cu deosebire de acest gen de raţionalism. Eroarea majoră a acestei metode aşa-zis “ştiinţifice” constă în modul eronat de aplicare a supoziţiilor empirice asupra studiului istoriei, Scripturii şi a Teologiei. Metodele empirice funcţionează destul de bine atunci când sunt întrebuinţate corect în domeniul ştiinţelor naturale, însă atunci când aplicarea lor devine imposibilă, ca atunci când ne raportăm la momente unice în istorie (ce nu pot fi reiterate sau supuse experimentării), nu pot aduce rezultate concludente.12 Oamenii de ştiinţă nu au inventat încă un telescop capabil să cerceteze lumea spirituală, şi totuşi savanţii protestanţi afirmă că, ştiinţific vorbind, ideea existenţei demonilor sau a Diavolului nu poate fi probată. Doar dacă Diavolul ar apărea dinaintea unui empirist cu o furcă într-o mână şi cu haine de un roşu aprins, faptul ar fi explicat într-un mod oarecare care să se conformeze cu uşurinţă concepţiei lui despre lume. Deşi astfel de empirişti se mândresc adesea cu „deschiderea” lor, sunt de fapt într-atât de obtuzi datorită supoziţiilor lor, încât nu pot vedea nimic din ceea ce nu se potriveşte cu viziunea lor asupra realităţii. Dacă ar fi riguros aplicat, empirismul ar discredita toată cunoaşterea (ca şi pe el însuşi), dar e convenabil pentru cei ce îl aplică, să fie inconsecvent: „căci mutilarea necruţătoare a experienţei umane i-a adus o asemenea faimă în ceea ce priveşte intransigenţa ştiinţifică, încât prestigiul său întrece cu mult netemeinicia propriului fundament. ”13 Legătura dintre concluziile extreme ale protestanţilor liberali moderni şi cele cu mult mai tradiţionaliste ale protestanţilor fundamentalişti este greu de perceput – mai ales de către Fundamentaliştii conservatori! Deşi aceşti conservatori se văd pe sine ca fiind în totală opoziţie faţă de protestanţii liberali, totuşi apelează în mod esenţial la aceleaşi metode pe care liberalii le folosesc în studiul biblic, iar acestor metode le adaugă şi raţionamentele filozofice aferente. Aşadar, diferenţa dintre „liberali” şi “conservatori” nu este în realitate una de fond conceptual, ci se rezumă mai curând la cât de departe au mers fiecare cu concluziile inerente. Dacă exegeza protestantă ar fi cu adevărat “ştiinţifică”, după cum se prezintă a fi, rezultatele sale ar fi cu adevărat concludente. Dacă metodele sale n-ar fi decât “tehnologii” imparţiale (după cum sunt îndeobşte privite), atunci n-ar mai conta cine le aplică, ar “funcţiona” pentru toată lumea. Dar peste ce dăm atunci când cercetăm studiile biblice protestante actuale? Potrivit estimărilor făcute chiar de “experţi”, Şcoala Biblică Protestantă este în situaţie de criză.14 De fapt, această criză este poate cel mai bine ilustrată prin recunoaşterea făcută chiar de către un reputat specialist protestant în Vechiul Testament, Gerhad Hasel [din studiul său privitor la istoria şi starea actuală a disciplinei teologiei Vechiului Testament, Teologia Vechiului Testament: Aspecte elementare ale dezbaterii în curs], a faptului că pe tot parcursul anilor ’70 s-au succedat cinci noi teologii ale Vechiului Testament, „însă nici una dintre ele nu se află în acord cu vreuna din celelalte în ceea ce priveşte metoda şi modul de abordare”.15 Ceea ce este uimitor est faptul că, în ciuda pretenţiilor de rigoare ale Şcolii Biblice Protestante, poţi alege la întâmplare oricare din nenumăratele concluzii pe aproape orice temă şi să găseşti “lucrări serioase” care să o susţină. Cu alte cuvinte, poţi pur şi simplu să optezi pentru orice concluzie care îţi pare la un moment dat nimerită într-o anumită problemă, şi să contactezi un doctor în teologie care să pledeze în favoarea ta. Aceasta cu siguranţă nu este ştiinţă în sensul în care numim ştiinţă matematica sau chimia! Avem de-a face cu o disciplină a cunoaşterii care se recomandă a fi “ştiinţă obiectivă”, dar care de fapt este o pseudo-ştiinţă ce aduce cu sine o multitudine de perspective filozofice şi teologice contradictorii. Este pseudo-ştiinţă pentru că până în momentul în care oamenii de ştiinţă nu inventează instrumente capabile de a examina şi înţelege dumnezeirea, teologia ştiinţifică obiectivă şi interpretarea biblică nu sunt posibile. Aceasta nu înseamnă că nimic din activitatea acestor savanţi nu poate fi autentic sau folositor, ştiinţific vorbind; înseamnă doar că acum descoperim cum, camuflate de legitimitatea studiilor istorice şi lingvistice şi ocultate de spectacolul iluzionist al pseudo-ştiinţei, metodele protestante de interpretare biblică sunt în realitate atât produsul cât şi instrumentul raţionamentelor teologice şi filozofice protestante.16
Cu o subiectivitate ce depăşeşte şi speculaţiile psihoanaliştilor freudieni, savanţii protestanţi selectează “cazurile” şi “probele” care se potrivesc cu interesul lor şi apoi merg mai departe, trăgând acele concluzii profund predeterminate de principalele lor prezumţii – toate acestea pentru a aplica propriile metode Sfintei Scripturi. Teologii protestanţi, atât “liberali” cât şi “conservatori”, se descriu pe sine ca fiind “oameni de ştiinţă” obiectivi.17 Şi pentru că universităţile moderne nu acordă doctorate celor ce repetă Adevărul neschimbat, fiecare dintre aceşti savanţi caută să vină cu o teorie nouă, mai “creativă” decât a celorlalţi. Iar aceasta nu este altceva decât esenţa ereziei: inovaţia, opinia personală autosuficientă şi amăgirea de sine.
10 Ibidem, p. 115.
11 Termenul de „pozitivism” îşi are originea în cuvântul francez positif care înseamnăsigur sau cert. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de Auguste Comte. Sistemele pozitiviste se bazează pe prezumţia că un fapt sau o instituţie anume reprezintă fundamentul ultim al cunoaşterii – conform filozofiei lui Comte, experienţa sau percepţia senzorială a constituit acest fundament şi astfel el este precursorul Empirismului modern [vezi în Encyclopaedia of Religion and Ethics (Enciclopedia Religiei şi a Eticii), 1914, lucrarea „Pozitivismul” de S.H. Swinny, şi în Theology and Philosophy of Science(Teologia şi Filozofia Ştiinţei) de Wolfhart Pannenburg, tradusă de Francis McDonagh (Philadelphia: Editura Westminster, 1976), p. 29].
12 De exemplu, o metodă folosită de savanţii empirişti în determinarea veridicităţii unor evenimente din trecut îl constituie principiul analogiei. Având în vedere că experienţa este baza oricărei cunoaşteri, modalitatea prin care înţelegem ceea ce ne este nefamiliar este de a intra în legătură cu ceea ce ne este familiar. Având pretenţia de analiză istorică, aceştia apreciază probabilitatea unui presupus eveniment din trecut (de ex. Învierea lui Iisus Hristos) plecând de la ceea ce poate avea loc în condiţiile circumscrise de experienţa noastră. Şi de vreme ce aceşti istorici nu au observat niciodată ceva ce ar putea fi considerat ca supranatural, postulează că atunci când Sfânta Scriptură vorbeşte de un eveniment miraculos din istorie, acesta trebuie văzut ca mit sau legendă. Dar, dacă în opinia unui empirist, un “miracol” presupune în mod necesar încălcarea unei legi naturale, înseamnă că (prin definiţie) nu pot exista miracole, căci mersul legilor naturale nu poate fi determinat decât prin observaţie şi experienţă – prin urmare, în cazul în care un astfel de empirist s-ar confrunta cu analogia modernă a unei minuni, aceasta n-ar mai putea fi considerată minune, pentru că n-ar mai constitui încălcarea unei legi naturale. În felul acesta, empiriştii nu fabrică rezultate care să falsifice realitatea transcendentă sau miracolele; prezumţiile lor, de la bun început, neagă posibilitatea unor astfel de lucruri. [vezi „Pannenburg on the Resurrection and Historical” (Pannenburg despre Inviere şi Metoda Istorică) de G.E. Michalson în “Scotthish “Journal of Theology” nr. 33 (aprilie 1980), pp. 345-359].
13 “Faith as Personal Knowledge” de Rev. Robert T. Osborn în “Journal of Theology” nr. 28 (februarie 1975), pp. 101-126.
14 Old Testament Theology: Basic Issues in the Current Debate (Teologia Vechiului Testament: Aspecte elementare ale dezbaterii în curs), de Gerhard Hasel, Grand Rapids: Editura Eerdman, 1982, p. 9.
15 Ibidem, p. 7.
16 Am tratat şi aspectul protestantismului liberal doar pentru a arăta cât de şubredă poate fi exegeza „istorică”.
În general, cei mai predispuşi dintre protestanţi spre a intra în dispute cu creştinii ortodocşi sunt Fundamentaliştii sau Harismaticii, pentru că pur şi simplu îşi iau destul de în serios credinţa încât să aibă pornirea de a converti şi pe alţii. În schimb, denominaţiunile protestante liberale încearcă din răsputeri să-şi ţină laolaltă proprii credincioşi, nefiind recunoscute ca mari exemple de prozelitism.
17 Pentru o critică mai aprofundată a exceselor metodei istorico-critice, vezi Agenda for Theology: After Modernity What ?, de Thomas Oden (Grand Rapids: Zondervan, 1990), p. 103-147.
/pemtuausia .ro/
Ortodoxie & Neamul Romanesc 