Cuviosul Paisie Aghioritul: În vremea noastră, lipsesc pildele

-Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”[1]?

-Pentru că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră, lipsesc pildele – vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.

Acum, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit, pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş. Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar, pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi. Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc. Odinioară, binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mănăstiri nu se vedea, nici nu vătăma. Acum, ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel, stăpâneşte răul. Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face: influenţează şi pe ceilalţi. Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti. În viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Cei ce aleargă în stadion nu privesc înapoi, să vadă unde sunt ultimii. Când încerc să imit pe cei sporiţi, conştiinţa se subţiază. Dar când privesc la cei dinapoi, mă îndreptăţesc pe sinemi şi spun că greşelile mele nu sunt aşa de mari, în comparaţie cu ale lor. Mă odihnesc la gândul că există şi unul mai jos decât mine. Astfel, îmi înec conştiinţa sau, în cel mai bun caz, sfârşesc în a avea o inimă împietrită, nesimţitoare.

 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Traducere din limba elenă de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Chilia „Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, pp. 26 – 28.

[1] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze către cei ce au să se lumineze, 15, cap. 17, în Izv. Ortodoxiei, p. 414, ed. Inst. Biblic, 1943, Bucureşti.