Stilul vechi (stiliştii din România)

 442.- Părinte, stiliştii ne acuză pe noi că din toate ţările ortodoxe numai noi am adoptat calendarul îndreptat şi cu aceasta, argumentează că numai noi ne-am rătăcit, schimbând calendarul şi că ei merg cu celelalte biserici ortodoxe. Este adevărat că numai Biserica Ortodoxă Română a adoptat calendarul îndreptat sau mai sunt şi alte ţări ortodoxe?

-Nu este adevărat ce spun stiliştii. Vă păcălesc, crezând că dumneavoastră nu aveţi de unde vă informa, sau spun aşa pentru că ei nu sunt informaţi, îi ţin în această minciună preoţii lor.

Să vă spun cum a fost cu îndreptarea calendarului şi câte ţări  ortodoxe l-au adoptat.

Calendarul după care noi ne conducem se numeşte „calendarul Iulian” întocmit de Iulius Cezar (46 î.H), care a stabilit durata lui de 365 de zile şi 6 ore. Prin anul 1582 Papa Grigore al 12-lea l-a îndreptat constatând că a rămas cu 10 zile în urmă, acest calendar îndreptat se numeşte „calendarul gregorian”.

Rămânerile în urmă ale calendarului la noi, adică în Biserica Ortodoxă au început a se observa. La Mănăstirea Neamţ pe un Pedalion din 1700 este consemnat: „Vedem că izomeria(echinocţiul de primăvară) a rămas în urmă cu 11 zile”, adică faţă de data de 10 martie când se producea echinocţiul de primăvară (după care se calculează data căderii Sfintelor Paşti, stabilit la Niceea în anul 325 de către Sfinţii Părinţi), acum echinocţiul de primăvară se producea cu 11 zile în urmă. Această rămânere în urmă la un interval de sute şi mia de ani se datorează faptului că anii pe care-i petrecem nu sunt egali, unii sunt mai lungi şi alţii mai scurţi cu câteva secunde şi minute, diferenţă care se adună. Este vorba şi de anii bisecţi. Astronomii au constatat că şi între calendarul gregorian şi calendarul astronomic se creează o diferenţă de 26 secunde anual, care la fiecare interval de 3500 ani, calendarul rămâne în urmă cu o zi şi o noapte. Biserica Catolică de-a lungul timpului a ştiut să îndrepte aceste rămâneri în urmă pe când Biserica de Răsărit sau Ortodoxă a fost mai conservatoare, însă, rămânerea cu 13 zile în urmă a calendarului bisericesc faţă de cel astronomic era prea vizibilă şi deranjantă. Sub presiunea acestui motiv la Conferinţa Interortodoxă de la Constantinopol din anul 1923 se hotărăşte ca şi Biserica de Răsărit, Biserica Ortodoxă din întreaga lumea, să adopte îndreptarea calendarului cu cele 13 zile rămase în urmă. Tot în acea conferinţă a Bisericilor Ortodoxe şi la propunerea Patriarhiei Ecumenice, fiecare Biserică Ortodoxă trebuie să găsească timpul potrivit în care să dispună îndreptarea calendarului în biserica din ţara sa pentru a se evita schismele, fragmentările şi convulsiile între credincioşi şi biserică, mai ales acolo unde credincioşii sunt mai habotnici sau mai sensibili la schimbare. Astfel, prima Biserică care a îndreptat calendarul cu 13 zile nu a fost Biserica Ortodoxă Română ci Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (Scaunul patriarhal a întregii ortodoxii) în anul 1924; a urmat în acelaşi an: Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei; Arhiepiscopia Ciprului; Biserica Ortodoxă Română; Biserica Ortodoxă a Poloniei; Biserica Ortodoxă a Gruziei; Biserica Ortodoxă a Greciei; a urmat în anul 1927 Biserica Ortodoxă a Finlandei; în anul 1928 a îndreptat calendarul Patriarhia Alexandriei (Egipt); mai târziu în anul 1951 a îndreptat calendarul Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia şi mult mai târziu în anul 1968 Biserica Ortodoxă a Bulgariei. Deci fiecare, la timpul când l-au considerat favorabil, au dispus îndreptarea calendarului. Vedeţi, ca să-şi justifice ruptura pe care au făcut-o în biserică, stiliştii se folosesc de minciună? Unsprezece ţări ortodoxe au îndreptat până acum calendarul. În anul când Biserica Ortodoxă Română (1924) a îndreptat calendarul nu a fost singura, aşa cum spun stiliştii, ci şapte biserici. Au mai rămas să găsească timpul potrivit ca să treacă la îndreptarea calendarului trei ţări ortodoxe: Biserica Ortodoxă Rusă, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Sârbă şi Muntele Athos din Grecia cu excepţia Mănăstirii Vatopedul. Stiliştii de la noi şi cei de prin Grecia, i-au încurajat de a ţine în continuare calendarul vechi, faptul că aceste trei biserici nu au adoptat calendarul îndreptat. Eu vă zic, nu vă luaţi după stilişti şi nu-i credeţi, pentru că ei se comportă ca şi sectarii, adică au acelaşi duh al potrivniciei, al îndărătniciei, al mândriei şi al rătăcirii.

443.– Părinte, este bine să ne împărtăşim la preoţii de pe stilul vechi?

-Să vă povestesc ce am păţit cu o creştină care era pe stilul vechi, era din parohia mea (Boroaia, judeţul Suceava). Am spovedit-o pe creştină, femeia aceia mi-a povestit că ţine pe stilul vechi calendarul, eu i-am explicat că nu e bine şi de ce. Am crezut că a înţeles, pentru că nu a mai spus nimic. În ziua când a venit să se împărtăşească, mi-a spus că, ea nu vrea ca să o împărtăşesc decât dacă adaug la împărtăşanie şi sfântul din ziua aceea de pe stilul vechi, şi dacă eu nu o împărtăşesc cum spune ea pleacă din parohia mea, se duce la celălalt preot care îi dă cum spune ea. Ce mi-am zis eu atunci, am să-i dau cum spune ea şi cu timpul se va întoarce, pentru că venea la rugăciunile mele, auzea cum vorbesc cu oamenii şi cum ţineam rânduiala lui Dumnezeu. Am făcut cum mi-a spus ea şi în clipa aceea, când i-am dat împărtăşania, mi-a trecut prin inimă, un sloi de gheaţă de era să mă prăbuşesc cu totul, să cad cu cele sfinte. Mi-am dat seama de greşeală, imediat. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte şi să-mi dea putere să termin slujba. Foarte greu am slujit după aceea. Când am terminat totul, răul m-a cuprins şi mai tare, nu mai puteam să vorbesc şi să-mi mişc picioarele. Foarte încet şi cu greu am ajuns acasă. Când m-a văzut preoteasa, s-a speriat de faţa mea. Spunea că eram foarte alb şi parcă stăteam să cad. N-am putut să-i spun nimic, m-am întins pe pat şi am stat 3 zile şi 3 nopţi aşa ţintuit la pat. A fost o lecţie bună. Multe mi-a descoperit Dumnezeu mie, pentru întărirea mea în credinţă şi ca să spun şi la alţii.

444.- Ce părere aveţi despre practica preoţilor de pe stilul vechi, de a  boteza a doua oară pe cei ce  îi lămuresc să treacă la ei?

-Pe lângă faptul că sunt schismatici şi căzuţi din ascultare, din cauza mândriei că sunt ortodoxia cea adevărată şi că ei ţin canoanele şi hotărârile Sfintelor Sinoade, au căzut şi au devenit anticanonici. La fel, din dorinţa de a desconsidera slujirea preoţească a stilului nou, îndeamnă pe credincioşii lor să nu ia anaforă sau să se împărtăşească pe stilul nou considerându-le spurcate. Exact disputa dintre evrei şi samarineni, de pe timpul Mântuitorului. Pe lângă aceasta, din ignoranţă şi din slaba pregătire teologică, nu au simţit când diavolul i-a dus cu preşul mândriei, făcându-i să desconsidere botezul săvârşit în numele Sfintei Treimi de către preoţii stilului nou. Astfel, au călcat Sfânta Scriptură, unde spune: „Un domn, o credinţă şi un botez„(Efes. 4,5), făcându-se eretici, călcând liturgic canonicitatea de a nu boteza a doua oară în numele Sfintei Treimi, cum prevăd canoanele: 47 Apostolic, 57 Cartagina, 1 Sfântul Vasile Cel Mare, devenind şi  anticanonici.

445.- Părintele, ne spunea:

-La Boroaia, aveam o creştină care venea la Biserică, postea toate posturile, se împărtăşea, fiind o bună şi de nădejde credincioasă, cu toate că mama ei ţinea stilul vechi. Într-o zi a căzut la o boală grea şi a pus-o la pat. Atunci, trimite după mine să merg şi s-o împărtăşesc. M-am dus în grabă şi eram mirat cum de a căzut mătuşa Ileana aşa deodată la boală! Când am început slujba pentru spovedanie îmi spune:

-Părinte, te rog, de data aceasta şi pentru că este ultima dată, simt aceasta, să pomeneşti la rugăciune pe sfinţii de astăzi pe stilul vechi!

-De ce mătuşă Ileana, că dumneata niciodată n-ai cerut şi nu ai pomenit de stilul vechi, mereu ai crezut că sunt greşiţi?

-Ştiu, părinte, de data aceasta te rog să mă spovedeşti  şi să mă împărtăşeşti pe stilul vechi. Mama a murit cu necazul pe mine, că nu m-a putut convinge să merg la biserica pe Stilul Vechi, vreau măcar la sfârşitul vieţii mele s-o împac pe mama.

Nu am reuşit oricât de mult am insistat şi oricâte argumente i-am adus că, omul în ultima clipă a vieţii se poate pierde şi poate pierde tot ce a clădit într-o viaţă şi că aceasta este o ispită cu care vrăjmaşul vrea s-o câştige. Până în cele din urmă, neavând ce să fac, am spovedit-o şi am împărtăşit-o aşa cum a cerut. Am insistat să-i aducă familia un preot pe vechi, dacă aceasta vrea, însă nici acest lucru n-a vrut, n-a vrut să primească preotul pe vechi decât pe mine.

După ce am spovedit-o pe mătuşa Ileana, în urmă a murit. I-am făcut înmormântarea. Fiind cutremurat sufleteşte de încăpăţânarea mătuşii, pentru că tot timpul am avut grijă să n-o scap la stilişti, ştiind că familia ei toată este pe stilul vechi, iar în ultima clipă a vieţii s-o pierd fără putinţă de a o salva. Am pus rugăciune la Dumnezeu ca să-mi arate unde este sufletul mătuşii Ileana!

Fiind la rugăciune, peretele dinspre răsărit dispare, se vedea afară, mi s-a arătat un tânăr îmbrăcat în alb, zicându-mi:

-Ai cerut de la Creatorul să vezi unde este sufletul lui Ileana?

-Da. Am răspuns eu.

-Vino cu mine şi vezi! Am fost luat pe sus şi dus înspre miază-noapte. Într-o clipă, am trecut deasupra munţilor, văilor, pădurilor, satelor, oraşelor, am coborât într-un loc întunecos plin de rugi, spini, pământ colţuros şi cu iarbă scurtă şi aspră. Tânărul care mă însoţea a prins cu mâna de iarbă şi a ridicat-o ca pe o uşă.

-Coboară! Mi-a poruncit.

-Nu văd nimic. I-am răspuns eu, pentru că totul era întuneric şi nu se vedea nici pământ, nici scări.

-Să fie lumină! A poruncit tânărul. Atunci s-a luminat, şi am descoperit nişte scări, nu ştiam din ce material sunt, am coborât foarte mult în jos, în fundul pământului, până ce am ajuns în faţa unui zid, opac, care nu era nici din piatră, nici din fier, nici din ciment, nu ştiu din ce era. Avea multe uşi. Ne-am oprit în dreptul uneia, în care tânărul a lovit. S-a deschis uşa şi am intrat într-o cameră nu prea mare, cu pereţii de culoare gri închis. În mijlocul camerei pe un scaun şedea mătuşa Ileana într-o lumină puternică şi apăsătoare. Când m-a văzut s-a luminat la faţă şi a zis:

-Ai venit să mă scoţi de aici! Nu te-am ascultat şi uite cum mă chinuiesc! Lumina aceasta este fierbinte şi grea, mă apasă de mă dor umerii! Tânărul îmi face semn că este timpul să plecăm şi-mi spune:

-La sfârşitul vieţii, a pierdut locul la Creatorul. Aşa se chinuiesc cei despărţiţi de ascultarea Bisericii, cei ce nu ascultă de duhovnicul lor, şi se cred mai luminaţi!

Deci, a pierdut locul care i se pregătise pentru trăire în evlavie şi râvnă, mereu socotea despărţirea în două a bisericii: stil nou şi stil vechi, o greşeală a celor de pe stilul vechi. Aţi văzut, cum diavolul a avut răbdare şi a aşteptat-o până în ultima clipă a vieţii sale? Când i-a dat o falsă mustrare de conştiinţă, că nu a ascultat de mama ei să respecte stilul vechi şi că, mama a murit supărată pe ea? Vedeţi, cum omul îşi poate pierde mântuirea chiar şi în ultima clipă a vieţii? Câţi nu au fost înşelaţi în felul acesta? Câţi nu zic, ce poate fi rău în  stilul vechi, că tot biserică ortodoxă este? Este biserică ortodoxă, dar căzută din har şi ascultare. Dacă s-ar întoarce la ascultare ar fi altceva. Din cauza aceasta, nici rugăciunile nu se urcă la cer, chiar dacă sunt pioşi, evlavioşi, respectă tipicul, canoanele, predaniile, mi s-a arătat aceasta.

            446.- Părintele, spunea:

-La 6 decembrie 1939, am făcut prima slujbă ca preot extrabugetar la socrul meu (preotul Mihăilescu), în satul Oniceni, judeţul Suceava. Ca preot ajutător, am avut de-a face cu credincioşi de pe stilul vechi, care au avut mănăstire în satul Roşiori.

            Primul Ajun, a fost în 1939. El a luat o parte din sat, iar pe mine, m-a trimis în cealaltă parte. Când am terminat serviciul, el a venit plângând, pentru necazurile ce le-a avut de la casele celor pe stilul vechi. Am spus că, la Ajunul Bobotezei mă duc eu pe acolo, unde-s mai mulţi. Când am trecut eu pe la ei, unii n-au avut curaj să iasă, să mă apostrofeze şi lăsau totul pe masă pregătit şi un copil sau doi care să mă întâmpine. În anul acela, a fost o zăpadă foarte mare, de doi metri. Într-un loc ca acesta cu zăpadă, era casa celui de care ascultau toţi cei de pe stilul vechi. La el nu puteam ajunge decât printr-un tunel, făcut de la casă la fântână. Acest om, a avut grijă să lege poarta ca să nu pot intra. Am pus copiii, care mă însoţeau,să dezlege poarta, am intrat, iar el avea o furcă într-o mână şi într-alta altă furcă. Nu m-am înfricoşat. Iar copiii, vreo şaptezeci la număr, au umplut curtea lui. Mi-a zis:

-Peste douăsprezece zile, să vii aici!!! Eu i-am răspuns:

-Cum te cheamă? A cui e această casă? (era veche).

Era a lui, de la tata şi de la bunicul. I-am spus:

-Vezi? Bunicul a venit şi a plecat! Tatăl, a venit şi a plecat! Şi dumneata vei pleca! Iaca şi eu, să mă odihnesc. Mi-a zis:

-Te las sa intri, dar să nu se cânte.

            Am intrat în casă cu dascălul. El a rămas afară. Şi am cântat  „În Iordan”.Opt copii de ai lui, au venit repede şi au sărutat crucea şi i-am stropit cu aghiasmă. El a aflat, îmi pune mâna în gât, peste epitrahil şi voia să mă pălmuiască. Dascălul se speriase şi eu i-am zis:

-Fapta pe care ai făcut-o acum, ştii din ce categorie e? A unui om nebun! Eu am venit în casa tea cu Crucea Mântuitorului, cu care eşti botezat şi dacă ai făcut aşa, ca un om nebun, atunci, În numele Mântuitorului Hristos, nebun să rămâi!De acum înainte, să te dezlege mitropolitul şi episcopul ”de pe vechi”.

            Şi-a luat mâna din gâtul meu şi a început să tremure şi să se schimbe la faţă. Am trecut iar prin tunel la celelalte case şi oamenii erau curioşi cum am să ies de acolo.

            La scurt timp, acest om, călare pe cal, cu sabia, cu pumnalul şi securea, fugărea calul de-a lungul satului şi striga:

-Eu sunt Ştefan cel Mare! Ieşiţi la hotare, că vin tătarii în ţară! Şi o lua la galop cu calul, până în şoseaua mare şi se întorcea înapoi, zicând că e Mihai Viteazul, că intră turcii!

            Din Ajunul Bobotezei şi până în luna lui mai, astă treabă făcea ziua, iar noaptea, buciuma să se adune păsările negre care defilau deasupra casei lui.

            L-au lăsat aşa până la înfloritul cireşilor. Cei pe vechi i-au citit, dar nu şi-a revenit. Iar în luna lui mai, a venit o serie de consilieri, de la cei pe stilul vechi, rugându-mă să-i dau iertare. Le-am cerut să aducă o cămaşă albă şi am citit rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare, i-am dat cămaşa stropită cu aghiazmă şi am citit dezlegarea de blestem şi le-am spus să-l îmbrace cu ea, să-l spele pe faţă cu aghiazmă. Aceia, au spus la toţi:

-Cum l-au spălat cu aghiazmă şi l-au îmbrăcat cu cămaşa, i s-a luminat mintea şi a început a întreba: Unde sunt copiii mei? Cum de au înflorit cireşii aşa repede?

            Acum, ei ar da înapoi, dar nu mai pot pentru mulţimea oamenilor ce vin la ei, dând dovadă de căinţă. Dar pentru greşeala lor, le este ruşine să se întoarcă. Trebuie un fel de a vorbi bine cu dânşii, pentru a ajunge la întoarcerea lor.

(Pr Alexandru Argatu, Viata părintelui Ilarion Argatu, scrisă de mâna sa, 2006, pag.53-55)

447.- Am văzut cum sunt preoţii de pe stilul vechi înaintea lui Dumnezeu:

-Am văzut, cum preoţii stilului vechi sunt îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, înconjuraţi de lumină, dar cuvintele lor de aur li se urcau până deasupra capului şi apoi coborau şi se aşterneau pe pământ, aşa cum a coborât fumul din jertfa lui Cain, fiul lui Adam şi Eva, pentru că nu a adus jertfă din cele plăcute lui Dumnezeu. Deci şi Cain aducea slujbă lui Dumnezeu. Dumnezeu nu primeşte tot ce i se aduce. Să se ştie că ascultarea este socotită la Dumnezeu ca jertfa cea bună. Mântuirea vine numai prin biserică şi ascultarea de ea. Înafara bisericii nu este mântuire. Dacă te-ai botezat în biserică şi ai crescut duhovniceşte în ea şi apoi te rupi şi ieşi de sub ascultarea ei, facându-ţi separat biserică, atunci, ai făcut o biserică schismatică. La Judecata Înfricoşată, Dumnezeu, va trece prin foc orice neascultare şi orice act de păcătuire. Dumnezeu, nu este al dezbinării şi al neorânduielii, chiar dacă zici că slujeşti cu râvnă şi devotament, când faptele sunt ale neascultării şi dezbinării. Ce spune Evanghelia că vor zice unii la judecată: „Doamne nu Ti-am slujit Ţie, nu în numele Tău am scos diavoli şi li se va zice acestora, plecaţi de la Mine că nu vă cunosc pe voi!” (Mat.7,22-23) (op.cit.pag.60-61)

448.- Părinte, nu s-ar putea să se întoarcă episcopii, preoţii şi credincioşii de pe stilul vechi la ascultare de Biserica Mamă şi să rămână tot pe stilul vechi, le-ar da voie patriarhul?

-S-ar putea dar ei nu vor. Eu am fost de vreo două ori pe la Slătioara, la centrul lor, să stau de vorbă cu cei mai mari şi chiar s-a întâmplat să călătoresc, odată, de Sfintele Paşti la Ierusalim, cu episcopul lor Silvestru. I-am îndemnat să revină sub ascultarea Sfântului Sinod a Bisericii Ortodoxe Române. Dacă Glicherie a fost lipsit de minte, smerenie şi supunere şi a făcut dezbinare şi despărţire, ieşind de sub ascultarea Bisericii, măcar cei de după el, să îndrepte această greşeală, să nu lase timpul să sape prăpastia şi mai mare, aşa cum s-a întâmplat cu Biserica de Apus sau Biserica Catolică, pentru că revenirea va fi din ce în ce mai imposibilă. Le-am propus să meargă la Mitropolitul Moldovei şi să facă o înţelegere cu el, că sunt deschişi să revină sub ascultarea şi îndrumarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu condiţia ca: episcopii, preoţii, credincioşii, mănăstirile şi bisericile lor să rămână aşa cum sunt astăzi şi nimic să nu se schimbe din administrarea şi organizarea pe care o au şi nu cred că nu ar fi găsit înţelegere, dimpotrivă, cu braţele deschise erau primiţi. La început, s-au arătat încântaţi de părerea mea şi chiar apreciau că ar fi foarte bine, că în felul acesta ar fi fost şi ei recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică şi de Bisericile surori şi nu ar mai fi fost puşi în situaţia umilitoare de a fi consideraţi dezidenţi şi schismatici, însă, şi-au dat seama că nu Sfântul Sinod ar fi fost cel mai greu de convins, ci pe proprii lor preoţi şi mai ales pe credincioşii pe care i-au înveninat şi îndoctrinat mereu, că preoţii noştri sunt spurcaţi, că anafora şi împărtăşania este spurcată, ş.a.m.d. Mi-au zis aşa: „Ar fi bine să facem aşa cum ne-aţi sugerat, dar ce facem cu credincioşii noştri că ne omoară dacă aud!”. Şi uite aşa diavolul schismei îi ţin pe catolici cu mândria şi pe stilişti cu frica şi cu îndărătnicia.

449.- Părinte, stiliştii se laudă că au relaţii cu Ierusalimul, că ei sunt primiţi de Patriarhul Ierusalimului la slujbe şi pe preoţii de pe stil nou nu sunt primiţi, că au relaţii cu grecii, vin episcopi din Grecia şi slujesc cu ei la Slătioara, cum se explică aceste relaţii pe care le au, dacă ei nu sunt recunoscuţi?

-Se ştie că în Grecia există o latură a Bisericii dezidentă, care nu prea este supusă ca şi stiliştii noştri de ascultarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Greceşti, cu aceştia au relaţii, episcopi dezidenţi şi schismatici vin şi slujesc cu stiliştii din ţara noastră. Stiliştii de la noi nu sunt recunoscuţi de adevărata Biserică Ortodoxă Greacă. Iar în ceea ce priveşte relaţia lor cu Ierusalimul sunt mincinoşi. Patriarhia de Ierusalim nu-i recunoaşte pe episcopii lor şi nu-i primeşte să slujească la Mormântul Mântuitorului şi aceasta o pot confirma eu, pentru că am fost de faţă când Patriarhul Ierusalimului nu l-a primit la slujbă pe episcopul lor Silvestru. Cu vreo 20 de ani în urmă s-a întâmplat, ca în avion să fiu cu episcopul lor Silvestru, de am mers împreună la Ierusalim, de Sfintele Paşti. Pe mine, un simplu călugăr m-a primit Patriarhul Ierusalimului să slujesc, iar lui Silvestru i-a interzis de a sluji pe motiv că nu este recunoscut, nu este hirotonit canonic şi este schismatic. Când m-am întors în ţară, Silvestru a împânzit vorba că a fost cu popa Argatu la Ierusalim de Paşti şi că Patriarhul pe el l-a primit la Slujbă şi pe mine nu. Minciună mare. Nu ai voie să slujeşti cu ei din cauza schismei şi a neascultării faţă de Sfântul Sinod.