RSS

Maica Mihaela Iordache

16 Ian

O mucenita a ortodoxiei romanesti: maica Mihaela Iordache

mihaela-iordacheMaica Mihaela Iordache este un nume binecunoscut în spaţiul eclezial românesc. Din păcate, numeroase date ale biografiei sale au rămas mult timp necunoscute [1]. Vom încerca aici să-i reconstituim viaţa în liniile esenţiale, pe baza documentelor alcătuite de fosta Securitate.

Obârşiile şi formaţia

Maria Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut la data de 15 noiembrie 1914 în localitatea Nicoreşti din judeţul Galaţi [2]. Primele şapte clase le va urma în satul natal, cursurile liceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti [3]. Între 1934-1938 Maria (Marieta – cum era mai bine cunoscută) urmează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu succes, obţinând diploma de licenţă, dar meseria de profesoară de educaţie fizică o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În paralel ea va audia cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, însă fără a le finaliza cu o diplomă [4]. Etapa studenţiei este decisivă pentru destinul ulterior al Mariei Iordache. Acum ea îşi defineşte convingerile politice şi îşi asumă un drum care o va duce în cele din urmă la moarte. Ca mulţi tineri din epocă, ea vede în Corneliu Zelea Codreanu şi în Mişcarea Legionară o alternativă la partidele politice tradiţionale, considerate insuficient de dinamice pentru o generaţie care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele sfânt de pe cer”. Distanţarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care au condus la consecinţe tragice, dar, în acel moment, Mişcarea Legionară seducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de demnitate naţională şi prin afirmarea constată a ideii de credinţă în Dumnezeu, concepţie radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniţi în mare parte din copii de ţărani, din case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri nu puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credinţă. Relaţia dintre Mişcarea Legionară şi Biserică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapărat din vina istoricilor. Chiar în interiorul mişcării au existat opinii diferite cu privire la acest subiect. Unii legionari înţelegeau prin Biserică o comunitate creştină ideală, de sfinţi, spre care oamenii (românii, în cazul de faţă) trebuiau să tindă. Legiunea era numai o manifestare datorată lumii decadente, care îşi asuma, asemenea oştilor îngereşti, lupta împotriva răului. E o imagine ce se apropie de Judecata de Apoi, când îngerii separă pe cei păcătoşi de sfinţi, instaurându-se împărăţia veşnică [5]. Din aceste considerente unii legionari şi-au asumat înfăptuirea acelor asasinate, considerate acte de justiţie [6], care au devenit principale capete de acuzare la adresa Legiunii. Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă mai era nevoie, dificultatea enormă de a armoniza politicul cu spiritualul.

Din Legiune în mânăstire

Revenind la cazul Marietei Iordache, apropierea ei de legionarism este motivată şi de atmosfera familială, deoarece toţi copiii familiei Iordache au fost, într-un fel sau altul, implicaţi în Mişcare. Iordache Nicoară va deveni comandant legionar [7], iar una din fete va fi cununată chiar de Căpitan, venit special la Nicoreşti [8]. Marieta, la rândul ei, devine membră a Cetăţuilor de Fete, sub conducerea Nicoletei Nicolescu [9], cea care va fi ucisă mai târziu în mod bestial de Siguranţă [10]. Împreună cu alte fete, ea va munci ca voluntară la unul din restaurantele legionare din Bucureşti şi va activa în cadrul organizaţiei de femei [11]. În ancheta din 1955, care în mod firesc a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache a fost întrebată care era scopul Legiunii. Răspunsul ei a fost crearea unui om nou, iar acest ideal putea fi realizat prin interiorizarea conştiinţei, mărturisirea sinceră a greşelilor şi frecventarea bisericilor. De asemenea, mărturiseşte că în cadrul şedinţelor de cuib se citea Biblia [12]. A fost întrebată: „Ce se realiza prin frecventarea Bisericii în vederea formării omului nou?”. Răspunsul a fost: „Prin frecventarea bisericii se căpăta conduită creştină şi principiile de corectitudine, astfel puse în practică de legionari încât aceştia să se bucure de simpatie şi încrederea celor ce-i înconjurau” [13]. Astfel de declaraţii, strânse de la mulţi arestaţi, erau un motiv pentru Securitate să vorbească de o infiltrare a Bisericii de către legionari şi doctrina lor. De fapt, în mintea unor oameni precum Maria Iordache era invers. Doctrina Bisericii urma să pătrundă în viaţa Legiunii, creând o mişcare socială şi politică care să se ghideze după valorile creştine. Din declaraţiile Mariei Iordache rezultă că pentru ea Legiunea era mai mult un ordin laic, menit să impună un set de valori creştine în societate. Succesul Mişcării a stârnit îngrijorarea regelui Carol al II-lea. Eşuând în încercarea de a o atrage în proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de măsuri menite să distrugă Legiunea. Una din ele a fost arestarea şi condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe 8 iunie 1938 avea loc pe stadionul ANEF o manifestaţie la care urma să participe şi regele Carol al II-lea. Reuşind să intre pe stadion şi să se apropie de un microfon, Maria Iordache a strigat: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte” [14]. Arestată şi bătută, ea este internată în lagărul de la Mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. În octombrie 1938 reuşeşte să evadeze şi rătăceşte mai mult timp prin păduri, cu o coastă fisurată. Desfiinţarea lagărului imediat după evadarea ei o scuteşte de noi neplăceri [15]. În următoarele luni, două morţi o vor afecta profund: cea a lui Corneliu Zelea Codreanu şi cea a fratelui ei, Iordache Nicoară, ucis în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Revine în satul natal, unde stă până în septembrie 1940. În acest timp face o vizită la Mănăstirea Vladimireşti şi rămâne impresionată de viaţa din cadrul obştii de acolo. Venirea la putere a unui guvern legionar în septembrie 1940 o determină să vină la Bucureşti, dar numai pentru a asista la deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea Căpitanului şi imediat pleacă la Vladimireşti, hotărâtă să se călugărească [16]. În faţa anchetatorilor de Securitate ea a afirmat că s-a retras practic din organizaţia legionară din acel moment, iar în faţa mirării anchetatorilor de ce a făcut acel gest tocmai atunci, când Legiunea era la putere, ea a răspuns:„M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare întrucât am văzut că legionarii comit unele fapte ce nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de această organizaţie, văzând în acelaşi timp că legionarii convinşi pentru această idee muriseră” [17]. Părinţii nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit după ea. În aceste condiţii, Maria Iordache pleacă din nou la Bucureşti, unde lucrează ocazional şi organizează cu câteva prietene o mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viaţă cvasimonahală. Fie la biserică, fie acasă, Marieta se roagă pentru sufletele celor ucişi, pentru iertarea păcatelor [18]. Plecată un timp din Bucureşti, ea află că ferma a fost confiscată, iar fetele arestate [19]. Din acel moment decizia este luată. După un scurt timp petrecut la Mănăstirea Pasărea, pe 22 septembrie 1942 ea vine la Vladimireşti, pentru a nu mai pleca niciodată, părinţii trebuind să accepte decizia fetei lor [20]. După doi ani, intră în rândul rasoforelor (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de Mihaela [21]. Datorită pregătirii superioare, i s-a încredinţat funcţia de secretară. Stareţa Mănăstirii Vladimireşti, maica Veronica, mărturisea despre maica Mihaela: „Ca monahie, prin rugăciune şi nevoinţă, a dus o viaţă duhovnicească deosebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru întregul sobor. Deşi îndeplinea funcţia de secretară a mănăstirii, maica Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte virtuţi ale sale, participa neobosit la toate ascultările din obşte. Maicile îşi aduc aminte cum într-o zi, mănăstirea fiind cotropită de soldaţi ai armatei ruse, aceştia au vrut să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credinţă, maica Mihaela s-a aşezat în faţa icoanei, preferând să fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus batjocorit” [22].

Arestată de Securitate

În anii care au urmat, prestigiul Mănăstirii Vladimireşti a crescut necontenit, mulţi considerând-o, datorită predicilor curajoase ale preotului Ioan Iovan, un centru al rezistenţei anticomuniste. Mulţi fugari au găsit ajutor aici. Din aceste motive puterea comunistă era hotărâtă să desfiinţeze mănăstirea, încercând să se folosească şi de unele neînţelegeri de natură dogmatică între cele predicate de părintele Iovan şi restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve situaţia creată printr-un compromis, care a eşuat. Securitatea intervine în forţă, printr-o amplă desfăşurare de forţe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizaţi în primă instanţă fiind părintele Ioan Iovan şi maica Mihaela. Maica stareţă Veronica îşi aminteşte că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi scosese numai încălţămintea şi aşa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezişul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculţă, spre stăreţie. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, ţipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, dar ei au întors patul puştii şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut chiar câţiva dinţi” [23]. Cei doi au fost arestaţi şi duşi la Penitenciarul Galaţi, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitaţie publică, art. 327 C.P.) [24]. Anchetatorii nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se poată agăţa de ceva în cursul investigaţiilor. Au urmat un şir de interogatorii dure, în care maica Mihaela a fost chestionată despre toată viaţa ei, securiştii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legionar şi pe eventuala continuare a acestei activităţi, pentru a putea găsi un motiv să o pună sub acuzaţie oficial şi să intre în legalitate. Maica Mihaela îşi recunoaşte deschis trecutul, afirmă limpede ce a înţeles ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dezamăgirea faţă de unele aspecte ale acestuia şi apropierea de Dumnezeu prin Biserică. Afirmă hotărât că este împotriva ideologiei comuniste [25], că va lupta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în mănăstire şi că nu i-a denunţat [26] din spirit de solidaritate, şi că nu ar face niciodată altfel. În acelaşi timp, ea spune că foştii legionari care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită prieteniei care-i lega, nu pentru a organiza conspiraţii, cum doreau să acrediteze anchetatorii. Din procesele verbale reiese că distanţele dintre vizite sunt mari, iar persoanele sunt altele. Maica Mihaela a ştiut să despartă lucrurile. Ea spune clar: „Nu s-au ţinut şedinţe legionare în mănăstire. Dacă aş fi ştiut, i-aş fi dat afară” [27]. Întrebată odată de un legionar (Aurel Tacu) ce ar trebui să facă în noul context politic, ea răspunde: „Rostul mişcării legionarilor este de a apăra şi sprijini Biserica, […] să propage în rândurile populaţiei virtuţile creştine şi a atrage populaţia alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exemplul lor personal că apără Biserica şi că sunt uniţi împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu” [28].

Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când sunt arestaţi Ioan Lupeş, Petre Măzăreanu (care uciseseră mai mulţi miliţieni), Teodorescu Dumitru (Theovid, simpatizant legionar, admirator al Vladimireştilor, care a sprijinit acţiunile de aici) şi Păiş Ghiţă (din Tudor Vladimirescu, luptător împotriva colectivizării) [29]. Toţi avuseseră de-a face cu Vladimireştiul şi cu personalul de aici. Din acest moment, motivul pentru arestare se găseşte şi ancheta se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui Ioan Iovan şi ale maicii Veronica (arestate la rândul ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galaţi de Tribunalul Militar Bucureşti. În cadrul actului de acuzare, maicii Mihaela i se impută că a continuat sub haina călugărească activitatea legionară, încercând să le atragă şi pe alte monahii. Ar fi iniţiat o veritabilă şcoală a crimei, ar fi organizat tabere legionare, ar fi organizat exerciţii de tragere cu arma [30]. Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, mobilizator-apocaliptic, specific actelor de acuzare din perioada comunistă. Ridicolă este interpretarea dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 august 1944: a vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor [31]! Maica Mihaela a sprijinit într-adevăr cu bani şi alimente pe unii fugari, a dat buletine de identitate sau a falsificat acte pentru a-i face scăpaţi şi a trimis lui Theovid o maşină de scris, pentru ca acesta să multiplice broşurile cu vedeniile maicii Veronica [32]. Toate acestea erau motive suficiente pentru ca maica Mihaela să fie condamnată de justiţia comunistă, dar s-a dat un plus de patetism pentru ca sentinţa să fie şi mai mare şi să se justifice teoria conspiraţiei legionare de care puterea comunistă se va folosi mai târziu pentru a desfiinţa un număr important de mănăstiri [33].

Moartea în închisoare

Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. [34]. De la Galaţi este trimisă în închisoarea de femei din Miercurea Ciuc. Pe 4 martie1960 este trimisă pentru munci la Penitenciarul Arad [35]. Pe 4 septembire 1960 este transferată laJilava pentru cercetări [36], de unde pe 21 februarie 1961 revine la Miercurea Ciuc. Aici, pe data de 20 aprilie 1963 îşi găseşte obştescul sfârşit, în acelaşi loc unde, în urmă cu 24 de ani, fusese ucis şi fratele ei, „bădia” Iordache Nicoară. Pentru a se lămuri cauza morţii este utilă redarea în întregime a referatului medical întocmit de medicul închisorii, Alex. Lorenzovici, pe data de 23 aprilie 1963:

„Deţinuta C.R. Iordache Maria, născută la data de 14.11.1914 a decedat la data de 20.04.1963 orele 20,00. Cauza morţii: insuficienţă cardiocirculatorie, cardioscleroză decompensată, reumatism anchilozant

Datele importante ale fişei medicale:

– data completării fişei: 1956.07.18 – sănătoasă

– 31.08.1956: Ptoză gastrică, gastro-enterocolită cronică, dizmenoree, polimenoree, debilitate fizică generală. Se pregăteşte ex. ginecologic, deţinuta refuză acest examen.

– 9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree. Refuză examenul ginecologic

– 19.04.1957: idem (trat: Progesteron, Testosteron, Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, Vit. C, Vit. B1, complex b şi Syr. Hemoglobină)

– 7.07.1957: idem

– 10.10.1957: idem

– febr. 1959: refuză toate medicamentele prescrise

– 13.12.1960: MRF, ITH

– 3.03.1960: Apt pentru muncă (trimisă la Arad, n.n.)

– 11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, Aspirină)

– 17.01.1963: Distrofie, reumatism cu anchiloză incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polivitamine, Glucofilin, regim alimentar)

– 01.02.1963: insuficienţă cardiacă, cardioscleroză, colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză)

– 15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză)

– 26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vit. K, Vit. B1 25 mg. fiole)

– 8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole

– 28.03.1963: Status idem plus Enterocolită, bronşită, suspect de cancer esofagin

– 5.04.1963: Decompensaţie cardiacă (Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)

– 15.04.1963: Status idem(Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)

– 17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. B1, Vit. C)

– 18.04.1963: idem (Vit. B1 100 mg. Strofantină, Glucoză, Pentazol).

În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncţiei pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate.

La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963.

Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri. În ultimul timp ea nu a mai acuzat simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza datelor anterioare era posibil şi existenţa tumorii maligne a uterului, care ar explica simptomele abdominale subiective care s-au accentuat treptat (dureri abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, caşexia gravă). În luna ianuarie 1963, cu sprijin, a mai putut să vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu a putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngrijirea din partea altor persoane. Starea generală s-a agravat rapid, deşi am încercat şi am făcut tot ce am putut, şi la data de 20.04.1963, orele 20, în urma unei crize de sufocaţie, a decedat. Luni, 22.04.1963, am raportat cazul, conform ordinelor în vigoare. În condiţiile de faţă, neexistând medic legist sau medic expert cu delegaţie în Miercurea Ciuc, am raportat şi acest fapt către Procuratura Militară Tg. Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică pentru înmormântarea cadavrului fără autopsie. Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi în infirmerie, pentru faptul că nu avem infirmerie, de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. Miercurea Ciuc, 23.04.1963” [37]. Măsurile luate de medic au fost corecte, însă regimul de închisoare era distrugător. Faptul rezultă printre rânduri din raportul medicului, dar şi mai clar dintr-un act scris de maica Mihaela: „9 iunie 1959 – Miercurea Ciuc – Domnule Comandant, subsemnata deţinută Iordache Maria, condamnată 25 ani m.s., fiind suferindă de metropatie hemoragică şi propunându-mi-se un raclaj uterin, nu l-am putut accepta din motive personale. Declar prin prezenta că mi s-a propus deci tratamentul condiţionat de această operaţie pe care o refuz, fiind încredinţată că motivul hemoragiilor repetate este determinat de răceală şi de o stare de oboseală şi slăbiciune excesivă. Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale ale vieţii din închisoare, nu pot accepta operaţia propusă, iar la acest regim desigur nu am nici o pretenţie, fiind deţinută şi nu om liber cu dreptul la viaţă. Cu respect, deţinuta Iordache Maria” [38]. Este o afirmare cât se poate de limpede a statutului pe care îl aveau deţinuţii politici. Prin urmare, intrată sănătoasă în închisoare, maica Mihaela se îmbolnăveşte grav în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Refăcută parţial la un moment dat, a fost trimisă la muncă la Arad şi la Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică şi cu probleme cardiace. Suferinţele descrise în raport sunt atroce. Ironie a sorţii: este înmormântată chiar în ziua când trebuia să plece la spitalul Văcăreşti. Din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poate spune cu precizie care a fost cauza decesului. Toate mărturiile arată că a vieţuit în închisoare ca o adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinurile.

(George Enache – Revista Puncte cardinale, anul XX, nr. 11-12/239-240, noiembrie-decembrie 2010, pp. 14-15; textul a apărut iniţial în revista Rost; pentru o variantă extinsă, cf. vol. colectiv Martiri pentru Hristos, dinRomânia, în perioada regimului comunist, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 361-370)


[1] În galeria de personalităţi întocmită de Fundaţia „George Manu” sunt prezente şi câteva rânduri referitoare la biografia Mariei Iordache (pe Internet: http://www.fgmanu.net/personalitati). Un portret deosebit de interesant îi face Petre Pandrea în Călugărul alb, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003, passim.

[2] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 186.

[3] Ibidem, f. 191.

[4] Ibidem, f. 188.

[5] Codreanu afirmă într-una din scrierile sale: „Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi a moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică…” (Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării Legionare, Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pp. 100-101). Aspiraţia spre o comunitate creştină ideală manifestată în veac s-a conjugat cu un anume dezinteres în realizarea unui proiect pragmatic de organizare socială, Codreanu afirmând că este nevoie mai întâi de formarea de oameni de caracter care vor înfăptui o „revoluţie” a societăţii româneşti. Istoria însă a demonstrat că revoluţiile scapă cel mai adesea de sub control, iar diferenţele dintre o revoluţie socio-politică şi una spirituală sunt extrem de mari. În aceeaşi perioadă activează în Italia don Luigi Sturzo, care este întemeietorul creştin-democraţiei, arătând cum se poate valoriza credinţa creştină în condiţiile unei societăţi tot mai secularizate (Luigi Sturzo, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, trad. de Nicoleta Panait, Ed. Paidea, Bucureşti, 2001). Dacă una din doctrine este „revoluţionară”, cealaltă ar putea fi calificată drept „reformistă”, iar diferenţa dintre Codreanu şi Sturzo este cea dintre un profet mesianic şi un teolog scolastic. Eşecul guvernării legionare din 1940 va arăta limitele doctrinei şi va face pe mulţi adepţi cu credinţă în Dumnezeu să se apropie de Biserică, dându-şi seama că aici este adevărata mântuire. Securitatea va folosi acest lucru pentru a acuza Biserica de infiltrări legionare (vezi în acest sens George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 381-400, 451-497).

[6] Erau considerate păcate asumate cu bună ştiinţă (vezi Flor Strejnicu, Creştinismul Mişcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 2000, passim).

[7] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 187.

[8] Ibidem, f. 192.

[9] Ibidem, 190-191.

[10] Cf. http://www.fgmanu.net/personalitati/personalitati1.htm.

[11] Ibidem, f. 191 (Întrebare: Ce activitate ai desfăşurat dumneata în cadrul acestui grup legionar?. Răspuns: În cadrul acestui grup am desfăşurat următoarea activitate: luam parte la şedinţele ce se ţineau săptămânal, plăteam cotizaţia, ajutam legionarii închişi precum şi familiile acestora materialiceşte, cântam cântece legionare şi mergeam la mormintele legionarilor, am lucrat voluntar la cantina şi restaurantul legionar din Str. Gutemberg, alături de casa lui Cantacuzino).

[12] Ibidem, f. 192.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, f. 187.

[15] Ibidem, f. 196.

[16] Ibidem, f. 197-198.

[17] Ibidem, f. 189.

[18] Ibidem, f. 194, 199.

[19] Ibidem, f. 197-198.

[20] Ibidem, f. 200.

[21] Cf. mărturia maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea Vladimireşti, dată în anul 2004, pentru martirologiul realizat de Fundaţia „Sf. Gerhard”.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 179-355.

[25] Ibidem, f. 221.

[26] Ibidem, f. 216.

[27] Ibidem, f. 214.

[28] Ibidem, f. 204.

[29] Ibidem, vol. 6, f. 1-11.

[30] Ibidem, f. 162.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, f. 179. Şi ea, şi Ioan Iovan au avut în celulă un informator (ibidem, vol. 11, f. 326-353). În destăinuirile făcute şi existente în dosar, maica Mihaela recunoaşte că a încercat să transmită monahiilor ceva din spiritul legionar, dar prin aceasta înţelege cinste şi fermitate.

[33] Vezi G. Enache, op. cit., pp. 148-150, 398-400).

[34] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, f. 188.

[35] Ibidem, vol. 12, f. 96.

[36] Ibidem, f. 31,33.

[37] Ibidem, f. 9.

[38] Ibidem, f. 115.

 

sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net/mihaela-iordache/746-o-mucenita-a-ortodoxiei-romanesti-maica-mihaela-iordache

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: