RSS

Sf. Nectarie de Eghina: Cum urmăm Mîntuitorului Hristos

16 Ian

luarea_cruciiMîntuitorului Hristos Îi urmăm dacă păzim porun­cile Lui şi Îl iubim, fiindcă El Însuşi ne face cunos­cut aceasta zicînd: Dacă M-aţi iubi, aţi păzi porunci­le Mele. Şi iarăşi: Dacă Mă iubeşte cineva, cuvîntul Meu îl păzeşte … dacă nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte (Ioan 14, 23-24). Iar Sfîntul Evanghelist Ioan în Episto­lele lui zice: Şi în aceasta ştim că L-am cunoscut pe El, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice că L-a cu­noscut pe El, dar poruncile Lui nu le păzeşte, minci­nos este şi în el adevăr nu se află. Dar cine păzeşte cuvîntul Lui, cu adevărat întru acesta dragostea lui Dumnezeu este desăvîrşită. Prin aceasta cunoaştem că sîntem întru El. Cel ce spune că petrece întru El dator este, precum Acela, şi el aşa să umble (I Ioan 2,3-6). Întru aceasta să urmăm lui Hristos identificînd vo­inţa noastră cu voinţa Lui, astfel încît lucrători fiind, să lucreze întru noi nu voia noastră, ci voia lui Dum­nezeu, să trăim nu pentru noi, ci să trăiască întru noi Hristos, aşa cum spune şi Pavel despre el însuşi: Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine (Gal. 2,20). Şi iarăşi: Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine însuşi şi ni­meni nu moare pentru sine, căci dacă trăim, Domnului trăim, iar dacă murim, Domnului murim. Şi dacă murim, şi dacă trăim, ai Domnului sîntem (Rom. 14, 7-8). Aceas­tă urmare este adevărata urmare şi numai aceasta ne păstrează pe noi cu adevărat liberi şi aceasta ne fa­ce pe noi fiinţe raţionale şi libere moral. Este necesar aşadar ca duhul nostru să urmeze duhului Domnului, inima noastră să fie lipită de El (Psalmi 62,8), iar voinţa noastră să se identifice cu voinţa Domnului. Aşa făcînd, vom fi adevăraţii Lui ucenici şi vom umbla neabătut pe calea adevărului şi vom rămîne liberi din punct de vedere moral. Numai aşa făcînd ne lepădăm de noi înşine, fi­indcă nu este mai mare lepădare de sine decît supu­nerea voinţei trupului voinţei duhului. Fiindcă cu ade­vărat aceasta este adevărata răstignire a trupului, care cade neputincios la cea mai mică mişcare a voinţei lui proprii. Întru aceasta trupul biruieşte orice întristare. Aceasta este urmarea pe care o cere de la noi Domnul şi întru aceasta petrecem cu adevărat liberi. Orice al­tă urmare este înşelare. Se înşeală cei ce cugetă că sînt creştini, adică următori ai lui Hristos, doar fiindcă îi poartă numele sau fiindcă îi aud poruncile şi le înva­ţă, dar sînt departe de a se conforma dumnezeieştii voinţe, lepădînd păcatul şi supunîndu-se dumneze­ieştii voinţe, cît timp nu se îngrijesc să se împodo­bească pe ei înşişi cu virtuţile creştine, cît timp se ro­besc patimilor şi poftelor şi se supun legii păcatului (Romani 6,6), cît timp îşi întinează viaţa cu spurcăciunea păcatului, cît timp nu este nimic creştinesc în viaţa, în petrece­rea, în faptele şi în ostenelile lor, pe buzele şi în inima lor, în mintea şi voinţa lor, ci toate sînt păgîne, toa­te străine, toate departe de duhul creştin. Pe creştin îl povăţuieşte dumnezeiescul Gură de Aur: „Nimic nu-i va folosi dogmele drepte, de nu se va îngriji de petre­cerea cea spre viaţă” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tîlcuire la Geneză, 13,4). Şi Sfîntul Apostol Pavel:Căci nu cei ce aud cele ale legii sînt drepţi înaintea Dom­nului, ci cei ce fac cele ale legii se vor îndrepta(Romani 2,13). La fel şi ruda Domnului, Iacov, ne îndeamnă zicînd: Faceţi-vă dar împlinitori ai cuvîntului şi nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvîntului, iar nu şi împlini­tor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; s-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. Cine s-a uitat însă de aproape în legea cea desăvîrşită a libertăţii şi a stăruit, făcîndu-se nu as­cultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fe­ricit va fi în lucrarea sa. Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frîu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică. Cucerni­cia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Ta­tălui aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iacov 1,22-27). Aşadar cunoştinţa după faptă, mai precis, cunoş­tinţa legii şi păzirea ei, aceasta este urmarea lui Hris­tos, aceasta înseamnă creştinismul, aceasta este le­gea libertăţii. Cunoştinţa fară o petrecere virtuoasă şi creştinească nu foloseşte la nimic, fiindcă nu este ni­mic comun între Hristos şi Veliar, Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa lui Dumnezeu şi din masa de­monilor. Oare vrem să mîniem pe Domnul? Nu cum­va sîntem mai tari decît El? (I Corinteni 10,21-22). Şi Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă, zicînd: Nimeni nu poate sluji la doi domni: căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi – sau de unul se va li­pi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu, şi lui mamona (Matei 6,24). Pentru aceasta învaţă şi dumnezeiescul Gură de Aur, zicînd: „Căci şi dacă ar crede cineva drept în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, dar fară să aibă viaţă dreaptă, nici un cîştig nu va avea din credinţa în mîntuire, aşadar, şi cînd spune: că­ci aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Ti­ne, singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17,3), să nu socotim că simpla vorbă este de ajuns spre mîntuire. Căci avem nevoie şi de o viaţă pe măsură, şi de cea mai aspră petrecere. Fiindcă şi de aici a zis: cel ce crede în Fi­ul are viaţă veşnică (Ioan 3,36). Şi aceasta o afirmă cu şi mai multă tărie în cele ce urmează: căci nu numai din ce­le bune, ci şi din cele potrivnice se ţese cuvîntul. Şi iată cum: Cel ce nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el (Ioan 3,36). Şi totuşi, de aici nu spunem că este de ajuns numai credinţa pentru mîntuire. Şi o arată aceasta cele spuse pretutindeni în Evanghelii cu privire la vieţuire. Pentru aceasta nu a zis, numai aceasta este viaţa veşnică, nici numai cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, ci în fiecare din­tre acestea două se arată că viaţă are făptuirea. Dacă, aşadar, nu urmează cele ale petrecerii, multă osîndă îl arde. Şi nu zice că rămîne pe el, ci peste el, fiindcă niciodată nu va fi depărtată de la el. Ca să nu socoteşti că faptul de a nu vedea viaţa este moarte vremelnică, ci să crezi că pedeapsa este neîncetată, a pus acest cu­vînt arătînd că pedeapsa va rămîne peste el necon­tenit. Dar a tăcut aceasta ca prin aceste cuvinte să îi aducă la Hristos.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan). Iar cu privire la cei care sînt creştini cu numele şi care lucrează fapte rele şi drăceşti, zice „nu le es­te acestora de nici un folos să fie numiţi creştini. Căci aşa cum o copilă fecioară este numită pe bună drep­tate fecioară, atît timp cît păzeşte fecioria ei, dar de îndată ce este înşelată de cineva şi este stricată şi îşi pierde fecioria, nu mai este încă fecioară, la fel şi cel numit creştin, dacă va călca legămintele şi va călca poruncile şi va lepăda cuvîntul Evangheliei şi va fa­ce cele ale păgînilor, nu este nici un folos ca unul ca acesta să fie numit creştin”1. Iar către cel ce voieşte să fie creştin adevărat zice marele Vasile; „trebuie să ai­bă cunoştinţa Sfintelor Scripturi, să fie statornic, neiu­bitor de arginţi, liniştit, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemînios, care nu ţine minte răul, rîvnitor spre zidirea celor apropiaţi lui, fară slavă deşartă, fa­ră mîndrie, nelinguşitor, simplu, nimic preferînd lui Dumnezeu”2. Şi Sfîntul Chiril spune: „Nici un fo­los nu ne este nouă să fim numiţi cu numele de creş­tini, afară numai dacă nu vor urma şi faptele, căci es­te scris: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam (Ioan 8,39)”. Nici un folos nu vine din numire, nici din cunoştinţa Scripturilor, dacă nu urmează la acestea şi faptele. Creştinismul nu este un sistem filosofic, nici nu es­te întemeiat numai pe cunoştinţa omului, ci şi pe voinţa lui şi pe simţire, deoarece creştinismul nu are ca început simpla formare a duhului, ci şi modelarea ini­mii. De aceea nici nu cere de la adepţii lui numai cu­noaşterea preceptelor lui, ci şi potrivirea cu ele. Cere de asemenea şi conlucrarea voinţei şi ca să primeas­că principiile şi contemplaţiile lui ca dumnezeieşti, ca mîntuitoare şi să le armonizeze pe acestea cu viaţa. Cere de asemenea şi concursul simţirii, pentru ca să se dedice faptei cu dorire şi cu dragoste, şi să se consacre cu sufletul şi cu inima lucrării Creştinismului. Într-un cuvînt, Creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaşterea principiilor ei, ci şi potrivirea lor cu viaţa. Dar, de vreme ce conţinutul religiei creştine este des­coperirea lui Dumnezeu în lume, cere ca adepţii ei să fie sfinţi şi desăvîrşiţi, pentru ca toţi să alcătuiască un singur trup, Biserica, avînd cap pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Dumnezeu descoperit. Creştinismul cere omul întreg, fiindcă îşi propune să îl renască şi să îl rezidească într-un om nou, să-i in­sufle o nouă viaţă morală şi religioasă. Creştinismul este un aşezămînt filosofic şi totoda­tă religios şi moral, pretinzînd să înveţe cele mai înal­te adevăruri filosofice, să îndrepte paşii omului pe ca­lea mîntuirii şi să îi sfinţească viaţa lui pe pămînt. Creştinismul făgăduieşte să îl împrietenească pe om cu Dumnezeu, să îl arate adevărat chip şi asemă­nare a Lui, să îl înalţe la cer şi să îi dăruiască veşni­cia şi nemurirea. Creştinismul caută să aducă Împă­răţia pe pămînt, să dăruiască pace lumii, să înfrăţeas­că popoarele şi să le dăruiască fericirea. Acestea sînt principiile Creştinismului şi acesta este Creştinismul. Pentru caracterul lui înalt, pentru marea lui misiune, pretinde cu austeritate sfinţenia şi desăvîrşirea adep­ţilor lui. Pentru aceasta adevăraţii următori nu sînt cei care prin cuvînt primesc şi cu fapta contrazic princi­piile Creştinismului, ci cei care atît prin cuvînt, cît şi cu fapta le îmbrăţişează, cei care îşi armonizează şi viaţa, şi moravurile şi obiceiurile cu dumnezeieştile porunci ale Creştinismului. Acest adevăr îl con­firmă şi cuvintele Mîntuitorului, Care zice: Nu cel ce îmi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu celui din ceruri (Matei 7,21). Asemenea şi Sfîntul Pavel: Ei mărturi­sesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urîcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun netrebnici (Tit 1,16). Creştinismul aşadar nu este numai cunoştinţă, ci şi simţire şi caută să înveţe mai întîi omului cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi apoi să arate inima lui cort sfînt spre locaş Lui. Fiindcă făgăduieşte că Se va sălăşlui în ea şi va umbla prin ea (Levitic 26,11-12). Pentru acest mare scop cere de la el să Îl urmeze prin lepădare de sine, prin ca­re numai omul… este liber moral şi se desăvîrşeşte pe sine şi se pregăteşte dinainte şi sfîrşeşte pe calea cea bună a marelui ţel al misiunii creştinismului. Mai cu seamă, iubiţi creştini, prin libertatea mora­lă îndoită datorie împlinim: mai întîi, rămînînd liberi moral, ne desăvîrşim şi ne sfinţim şi în al doilea rînd, conlucrăm la împlinirea marii opere a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Să lucrăm, aşadar, fraţilor, pen­tru libertatea noastră morală! Dumnezeu vrea să ne întărească pe noi pentru faptă. Căci Dumnezeu cu cel ce se osteneşte devine împreună-ostenitor. Dar, ca să ne încununăm cuvîntul cu învăţăturile apostoliceşti să încheiem prin cuvîntul Apostolului Pavel, pe ca­re l-am auzit toţi: Şi aceasta fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut. Noaptea e pe sfîrşite; ziua es­te aproape, să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuvi­incios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îm­brăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13,11-14).

 Sursa: Sf. Nectarie de EghinaDespre îngrijirea sufletului, Ed. Sophia, p. 36-44

 Note:

  1. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvînt despre falşii profeţi şi falşii învăţători, şi despre ereticii fără Dumnezeu, şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia, PG 59, 561-562
  2. Sf. Vasile cel Mare, Cuvînt ascetic şi îndemn la lepădarea vieţii şi desăvîrşirea duhovnicească, 2, PG 31, 632B
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: