articol de Gheorghe Racoveanu din 1958
PE CINE AU OMORÂT
Caiafa arhiereul: “expedit, unum hominem mori pro populo”
În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi sã-i spunã “Hristos a înviat!”, marele arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme a rostit sentinţa: “mai bine sã moarã unul pentru popor, decât sã se prãpãdeascã poporul din cauza unuia”. Cine era de data aceasta cel pe care marele preot îl socotea vrednic de moarte “pentru popor”? Era vreun duşman al aşezãrilor creştine ale poporului român? Era vreun predicator de învãţãturã potrivnicã adevãrului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tânãr, plin de râvna şi puterea de a face din ţara româneascã o ţarã “temãtoare de Dumnezeu”, şi din neamul românesc un neam încrezãtor în învierea fãgãduitã de Hristos neamurilor care se vor fi dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era “unum hominem” pe care “arhiereul anului aceluia” îl osândea la moarte. Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român care, în cântecele speranţei lui, îl îmbrãcase pe tânãrul “cãpitan” în “suman de viorea”? Erau, oare, ţãranii români care, în februarie 1937, îmbrãcaţi în haine de Paşti şi în mâini purtând fãclii, alergaserã sã îngenuncheze în faţa sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin, cãzuţi luptând pentru Hrisots şi Legiune? Era, oare, poporul care – trecând peste toate ademenirile, peste toate ameninţãrile, peste toatã teroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile judecãtorilor nedrepţi – ridicase pe scut pe acest tânãr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul universitãţilor; ori elevii şcolilor de pe cuprinsul ţãrii româneşti? Ori erau cãlugãrii mãnãstirilor? Ori preoţii bisericilor? Nu. “Poporul” care se simţea ameninţat şi în numele cãruia vorbea, în ziua de Paşti a anului 1938, marele preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. “Poporul” pentru salvarea cãruia trebuia sã moarã “unul” putea fi aflat în tagma arhiereilor necredincioşi, arghirofili, trândavi, pãcãtoşi, cu dosare compromiţãtoare în “cassa de fier” a partidelor politice; putea fi aflat în lumea pãpuşarilor politici care ruinaserã ţara întregitã; putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanţele; “poporul” arhiereului din acel an de blestem putea fi identificat în venitura galiţianã şi greco-armeneascã. Patronul acestui “popor” se întâmpla sã fie însuşi regele ţãrii – rege imoral, deşuchiat, prãdãtor al avutului public, apãrãtor al intereselor evreieşti în ţara de la gurile Dunãrii. Acesta era “poporul” pentru care trebuia sã moarã Corneliu Codreanu. Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de cãtre arhiereu, cãrturarul Nicolae Iorga arãtase şi chipul în care trebuia sãvârşit omorul. În februarie 1937, într-una din secţiunile Senatului, înconjurat fiind de miniştri şi de senatori guvernamentali, cãrturarul recomandase metoda aflatã de el de la un vânãtor canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti din Odessa revoluţiei bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: sã ţinteşti între ochi pe cel care conduce. Şi totul ia sfârşit… Mişelia cu orgoliul s-au întâmpinat. Ura cu demenţa s-au sãrutat. Au uneltit sfat şi au hotãrât. L-au închis. L-au osândit hoţeşte. Apoi l-au omorât. Noaptea, tâlhãreşte. Relatarea oficialã vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura… Vestea omorârii “omului” i-a înmãrmurit pe români. Poporul de plugar l-a plâns, în cuviinţã şi tãcere, pe Corneliu Codreanul, nãdejdea lui. În localuri de petrecere, lãutarii şi-au atârnat viorile în cuiu şi au plecat. Universitãţile, în care el readusese pe Hristos, s-au îmbrãcat în doliu. Monstruozitatea era atât de mare, încât multã lume nu i-a dat crezare – se legãnau pe aripa speranţei cã e vorba numai de o “minciunã de stat”. Dar mai era o “lume” care ştia bine cã “omul” era mort. “Poporul” arhiereului Miron Cristea era mulţumit – înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rãu. Poporul acesta – numai el – a sãrbãtorit, cu ritualul cuvenit, moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi dispoziţii sã se facã rugãciuni polihronice pentru regele asasin. Cãrturarul a tipãrit, drept adevãr, într-unul din volumele lui, relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub escortã). Pentru istorie. Cãci o mânã mânjeşte pe alta şi amândouã faţa… Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putu auzi şi am putut vedea ce spun despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui ucigaşii, hoţii, neînţelegãtorii şi ucenicii lui. Ticãloşia celor care, într-un fel sau altul, au fost pãrtaşi la crimã, a fost datã în vileag prin uluitoarele mãrturisiri fãcute în 1940 de cei ce au executat porunca. Exagerãrile ucenicilor – câte vor fi fiind – îşi aflã explicaţia în marea lor evlavie faţã de dreptul omorât hoţeşte. Neînţelegãtorii de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de a transplanta la noi revoluţia lui Adolf Hitler ori a lui Benito Mussolini… La 20 de ani de la consumarea abominabilei crime, ajutaţi de sfatul pe care ni la-u dat bogatele întâmplãri ale acestui interval de timp, putem judeca drept şi mãrturisi fãrã teamã de pãcat ce s-a pierdut prin retezarea vieţii acestui bãrbat care nu împlinise încã vârsta de 40 de ani. În încercarea de apreciere a oamenilor se comite de obicei o greşealã fundamentalã: se cautã la ei tocmai ce nu le este esenţial. Se preţuiesc arhierei pentru abilitatea lor politicã; diplomaţi, pentru elocinţa lor; comandanţi de armate, pentru credinţa lor în Dumnezeu; regi, pentru inteligenţa lor sclipitoare; cãlugãri, pentru frumuseţea glasului; oameni politici, pentru vasta lor culturã. Se-nţelege cã în asemenea cazuri, unitatea de mãsurã nefiind proprie, judecãţile sunt false. Cãci arhiereul se distinge prin tãria credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin înţelepciune; cãlugãrul, prin adâncimea evlaviei; bãrbatul de stat, prin simţul lui pentru real. Prin ce se distingea Corneliu Codreanu, întemeietor de şcoalã spiritualã şi de mişcare politicã, totodatã? Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie despre noutatea ideii ce stã la baza mişcãrii lui – rãul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevãrat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaşte doctrina creştinã, nu existã aici nici o noutate. Nu în domeniul ideilor stau mãreţia şi podoaba acestui om neobişnuit. Ci altundeva. Dupã secole de despãrţire şi de luptã între fraţi, o generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, sã facã unirea Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani dupã acest însemnat pas, sfârşitul primului rãzboi mondial adusese împlinirea visului atâtor generaţii de români patrioţi – poeţi, scriitori, ziarişti, cãrturari, oameni politici, soldaţi. Transilvania, Basarabia, Bucovina fãceau cu Regatul vechi un singur trup. Ţara se mãrise, bogãţiile se adãugaserã, puterile spirituale sporiserã. Dar în ţarã sporitã lucrurile mergeau prost. Corupţia, jaful, înstrãinarea îşi dãduserã aici mâna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregãtire? Nu. Naţia românã dãduse avocaţi strãluciţi, medici celebri, cãrturari, gânditori, oameni de ştiinţã, tehnicieni, poeţi, scriitori, mari gazetari. Existau în ţarã partide politice cu programe seducãtoare şi pãpuşari politic abili. Nu de astfel de lipsuri suferea naţia. Naţia suferea de lipsã de cinste. Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice (aplicate de suflet de tâlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de un mare EDUCATOR. Şi pe acest educator ea îl dãduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu. Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştinã; nu era dascãl de pedagogie. Ci era ÎNVÃŢÃTORUL, ORGANIZATORUL, CÃLÃUZITORUL. El învãţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu n-a avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevãruri din care ne hrãnim noi astãzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fãrã îndoialã, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea zgura ticãloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregãtea sufletele spre fapta eroicã, spre totala jertfire de sine. În aceastã putere, în acest dar excepţional stã valoarea lui. Aici, extraordinarul lui prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit numai sã punã pe picioare – în pofida tuturor adversitãţilor inimaginabile – o mişcare de mari proporţii. Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrãcat sufletul în hainã de nuntã. Într-o ţarã şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul erau la ele acasã, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stãtãtoare, a fãcut din corectitudine şi din cinste sufleteascã condiţia primordialã a vieţuirii împreunã, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptãtorilor lui. Iarã cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iatã de ce neamul românilor vedea în el cãlãuza, capul, cãpetenia, cãpitanul sãu. Decapitându-l, sceleraţii de la 1938 au decapitat Naţiunea. Fãcând aceastã afirmaţie, nu mã gândesc la rolul pe care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stãvilirea puhoiului de la Rãsãrit ori în schimbarea profilului politicii europene. Ocupaţia ruseascã se va curma odatã cu înfrângerea Rusiei sovietice, înfrângere în care credem cu tãrie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a Naţiei nu s-a sfârşit. Pentru vremea de dupã liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dãduse şi pe care nu-l mai poate da decât la intervale de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis “pro populo”. Ştim cã Nae Ionescu, care a înţeles toatã adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus – pe când Codreanu trãia încã – cã minunea înfãptuitã de acesta e atât de mare, cã de acum îl depãşeşte şi pe el. Iarã dupã omorâre, tot Nae Ionescu ne-a învãţat cã cea mai rodnicã rãzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfãptuirea vrerii lui. Ucenicii şi prietenii lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare sã nu trãdeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iatã de ce, prin decapitarea de la 1938, Naţia româneascã a rãmas sãracã. Dar Dumnezeul îndurãrilor va face cu ea semn spre bine. Cãci pãcatul nu l-a sãvârşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de moarte.
/bucovinaprofunda blog/
Ortodoxie & Neamul Romanesc 