Preot Mircea Bejenar, profesor, cercetator CNSAS:

Preambul spre un nou Gulag şi spre noi camere de tortură?

Despre proiectul de lege anti-legionar al Domnului Crin Antonescu

 Persecuţia creştinilor şi a Bisericii lui Hristos, în Romania contemporană, a fost declanşată de către statul secular (de inspiraţie funciar occidentală), cu o intensitate şi cu o furie nemaîntâlnite de la Diocleţian şi revoluţiile anticreştine franceză şi bolşevică. De fapt, statul secular modern, de pe tot cuprinsul lumii occidentale şi euroasiatice, a urmărit cu consecvenţă, «cu ură şi partinire», de pe poziţii ideologice totalitare (liberalism, fascism, nazism, comunism), diluarea şi eliminarea valorilor Tradiţiei creştine din viaţa socială cotidiană, politică, economică, culturală şi spirituală, având la îndemână întreg aparatul politic şi cel poliţienesc, de forţă şi represiune. 10 decembrie 1933. România democratică, liberală, prin guvernul naţional liberal, condus de I.Gh.Duca, emite primul decret persecutor antiromânesc, anticreştin, antidemocratic şi antilegionar. Tandemul Carol al II-lea – I.Gh.Duca scotea în afara legii Garda de Fier, expresia politică a Mişcarii Legionare, care fusese întemeiată, în 1930, de Corneliu Codreanu, ca “un gard împotriva expansiunii comunismului”. In urma acestui act antidemocratic şi anticreştin se declanşează cea dintai persecuţie a statului în România contemporană, încât “recolta durerii” strânsă de către autorităţi a totalizat arestări, bătăi crunte, anchete bestiale şi asasinate asupra studenţimii creştine (despre care Mircea Eliade mărturisea că a fost «prima generaţie din istoria modernă care a luat în serios creştinismul»), adică 18.000 de arestări, 18.000 de de case răvăşite şi însângerate de bocancii poliţiştilor, 300 de bolnavi în închisori, 16 morţi, 3 înmormântaţi de vii sub pământ. DEŞI REGELE CAROL AL II-lea, I. GH. DUCA ŞI AUTORITĂŢILE POLIŢIENEŞTI ERAU CREŞTINI BOTEZAŢI DIN COPILĂRIE! Prinţul Mihail Sturza, diplomat de carieră, fost ministru de externe al României în timpul scurtei semi-guvarnări legionare, depune următoarea mărturie despre persecuţia liberală declanşată odată cu 10 decembrie 1933: «Mişcarea reprezenta în România cea mai puternică, cea mai ireductibilă, dacă nu singura opoziţie împotriva politicei celor cari se hotărâseră să introducă în jocul rivalităţilor europene banda de criminali din Kremlin, ca tovarăşi de luptă. Au fost punctele culminante ale acestei politici cari au determinat şi punctele culminante ale persecuţiilor împotriva Legiunii. Această observaţie nu a lipsit a se adeveri şi cu prilejul luării portofoliului Afacerilor Externe de către Titulescu, în 1933. Prezenţa sa la acest departament coincidea cu începerea febrilei activităţi a lui Barthou şi cu scrisoarea lui Roosewelt către Kalinin, din 10 octombrie 1933, prin care îi propunea reluarea relaţiunilor diplomatice între cele două ţări. Această numire a determinat cursul politicii noastre externe, care a condus la predarea fără luptă a Basarabiei; un fapt prevăzut, pregătit şi admis – după cum se va vedea – chiar din primul moment de către noul nostru ministru de externe. Furtuna se dezlănţuise asupra Legiunii chiar sub scurtele guverne Maniu, Mironescu, Vaida, sub direcţia lui Armand Călinescu, viitor asasin al Căpitanului. Dar nici una din perioadele de persecuţie suferite de Mişcare până atunci nu întrecuse în sălbăticie pe aceea din toamna anului 1933, în primele săptămâni ale Guvernului Duca. Mult mai sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvern liberal, în 1924 contra mişcării naţionaliste… Intr-o vizită la Paris, unde fusese pentru a primi investitura acelor cercuri, fără aprobarea cărora , de la ocuparea tronului de catre Carol al II-lea, nu se putea obţine mult în viaţa noastră politică, Ion Duca, viitorul prim ministru, făgăduise că una din primele măsuri, în cazul că i se va permite de a lua puterea, va fi punerea Gărzii de Fier în afara legii. Duca însă întârzia cu executarea făgăduinţei sale. Şovăielile şi neliniştea lui mi-au fost povestite de Dl. Miroslav Arczievski, ministrul Poloniei la Bucureşti şi de Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră o lungă conversaţie cu Primul Ministru în zilele precedente omorârii lui: «Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac – le-a spus Duca. Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac împotriva acestor tineri, impotriva tineretului ţării. Am grele presimţiri… Este Titulescu! M-a ameninţat cu demisia lui, dacă nu lichidăm Garda şi cu prăbuşirea întregii construcţii a politicei noastre externe. Nu putem să ramânem fără aliaţi» (Mihail Sturza, România şi sfârşitul Europei, Editura Dacia, 1966, p. 44-46)26 februarie 1937. Consiliul de Miniştri al României democratice desfiinţează antidemocratic, antiuman şi anticreştin cantinele studenţeşti din toate centrele universitare.

2 Martie 1937. Guvernul naţional liberal, prezidat de Gh .Tătărascu, hotărăşte închiderea tuturor universităţilor din România.
Însă vârful persecuţiilor este atins în timpul dictaturii carliste, când, începând cu 17 aprilie 1938, este arestat abuziv, şi apoi judecat şi condamnat pe nedrept, Corneliu Codreanu, şeful Mişcării Legionare, concomitent cu sutele şi miile de arestări, calomnii, insulte, fabricarea de documente, judecări şi condamnări false, asasinate, inclusiv printre elevii de liceu. Sunt arestate şi închise şi mari personalităţi intelectuale ale ţării şi ale Legiunii, în frunte cu Nae Ionescu şi Mircea Eliade. De asemenea, la 23 mai 1938, are loc la Consiliul de Război procesul lui Corneliu Codreanu, sub presiunea crescândă a tandemului asasin Carol al II-lea – Armand Călinescu, unde Codreanu este împiedicat să se apere, fiind condamnat la 10 ani munca silnică, pentru ca mai târziu să-i fie înscenată asasinarea, de către Armand Calinescu, în noaptea Sfântului Andrei, de către bandele guvernamentale. Dar decretele persecutoare ale dictaturii se înmulţesc, căci la 1 februarie 1939 intră în vigoare legea lui A. Calinescu, privitoare la pierderea naţionalităţii române, lege vădit antilegionară, îndreptată împotriva celor refugiaţi în străinatate în urma prigoanei guvernamentale. Prigoana ia proporţii de coşmar, odată cu asasinatele în rândul căpeteniilor legionare: prof. Vasile Cristescu este împuşcat în frunte de către evreul Otto Reiner, Victor Dragomirescu, Nicoleta Nicolescu şi grupul Nadoleanu sunt arşi de vii în crematoriu, în prezenţa lui Armand Călinescu.
In lungul război al Statului român democratic cu studenţimea şi intelectualitatea creştină, fii şi fiice ale Bisericii strămoşeşti, PRIGOANA, PERSECUŢIA au fost educaţia, darul şi răsplata pe care guvernanţii României, botezaţi în credinţa ortodoxă, le-au administrat neîntrerupt pe parcursul perioadei interbelice, pentru a sătura setea de sânge tânăr a nelegiuitului şi sceleratului rege Carol al II-lea, cu atât mai mult, cu cât această sete nu s-a putut potoli până nu l-a «răzbunat» pe prietenul – asasin A.Călinescu, oferindu-i acestuia drept praznic pentru iertarea sutelor de asasinate, din rândurile tineretului creştin, un potir plin cu sângele jetfit a 252 de tineri legionari, vărsat cu crudă «evlavie» pe întregul cuprins al Ţării Româneşti. Revoluţia legionară din 3-6 septembrie 1940, condusă nevăzut de către Sfântul Arhanghel Mihail, dar şi de jertfa şi rugăciunile sfinţilor martiri, însă organizată biruitor de către Horia Sima (şeful Mişcării Legionare), a dus la alungarea regelui asasin şi trădător de ţară, precum şi la proclamarea Statului naţional legionar, deopotrivă cu instalarea guvernării Antonescu – Sima, pentru o perioadă se aproape 5 luni. Lovitura de stat a generalului Antonescu, din 23 ianuarie 1941, pregătita cu ajutorul lui Hitler, a aruncat Mişcarea într-o nouă prigoană (in lagărele germane şi în inchisorile antonesciene), care a durat până la venirea fatidicului 23 august 1944, când legionarii încarceraţi în inchisori au fost predaţi pe mai departe noilor autorităţi ocupante sovietice, pe de o parte, iar pe de altă parte, cei aflaţi in libertate, s-au organizat într-o lungă luptă de rezistenţă anticomunistă. Instalarea deplină a ocupaţiei comunisto- sovietice în România, începând cu 30 decembrie 1947, a condus la arestările în masă ale populaţiei româneşti anticomuniste, arestări al căror apogeu a fost în noaptea de 14/ 15 mai 1948. Majoritatea celor arestaţi şi aruncaţi în cea mai lungă persecuţie a României moderne, era formată de tineretul Mişcării Legionare, care au înţeles să-şi asume această imensă jertfă pentru Hristos, Biserică şi mântuirea Neamului.
Dar după 1989, într-o Românie liberă şi democratică, pentru care s-a jertfit şi tineretul legionar vreme de decenii, s-a poruncit de către toate guvernele ţării, neîntrerupt, să se aştearna o mare conspiraţie a tăcerii, a diversiunii, a minciunii, a calomniei, a diabolizării, profanării. Numai supravietuitorii marii persecuţii comuniste, oameni de o rară şi uriaşă nobleţe, încărcaţi şi împodobiţi cu mari daruri duhovniceşti de sfinţenie, aflaţi la apusul vieţii pământeşti, au propovăduit necontenit, cu putere dumnezeiască, ADEVĂRUL DESPRE MARTIRII ROMÂNI ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ, iar o parte a tineretului acestei ţări, dimpreună cu creştinii trăitori ai tuturor Bisericilor naţionale, au avut urechi de auzit şi inimă de împlinit acest adevăr. Chiar şi cei care ar fi putut să spună adevărul şi să facă lumină pentru fraţii lor de suferinţă din gulagurile comuniste, membri marcanţi ai partidelor istorice (naţional liberal şi naţional ţărănesc), care chiar au fost la conducerea României în perioada postcomunistă, au preferat să tacă laş, să le fie frică pentru viaţa trecătoare a acestei lumi, să se alieze, în promovarea minciunii, cu criptocomuniştii şi urmaşii lor socialişti de astăzi, adică cu cei care i-au persecutat, cu fariseii, cu ateii democraşi şi anticreştinii guvernanţi ai acestei ţări creştine.
De aceea, nu întâmplător, naţional-liberalul George Crin Laurenţiu Antonescu, profesor de istorie, şef de partid şi preşedinte al Senatului României, creştin botezat (care nu ştie ori nu vrea să ştie adevărul despre cea mai sfântă pagină de istorie românească contemporană, aceea despre «IISUS A FOST CU NOI IN CELULĂ», aceea despre strigătele şi liturghiile schingiuiţilor ajunse sfântă ofrandă la Tronul Mielului Celui Injunghiat de la întemeierea lumii, aceea despre compasiunea şi necontenita purtare de grijă a Maicii Domnului faţă de copiii ei din România întemniţată, … şi despre ziua mâniei Domnului, a Infricoşatei Judecăţi), care doreşte cu orice preţ să ajungă preşedinte al României, nu mai face nici un secret din crezul său necreştin (nu-i iubeşte pe martiri şi mormintele lor sfinte), înscriindu-se, firesc, pe linia tradiţiei liberale persecutoare faţă de tineretul creştin (simpatizant al martirilor şi al demnităţii creştine şi naţionale) şi faţă de puţinii supravieţuitori legionari, octogenari şi nonagenari, dăruiţi de Dumnezeu cu zile îndelungate şi luminoase «pentru credinţă şi mântuire». D-l profesor de istorie George Crin. L. Antonescu, ca şi politicianul Crin G. L. Antonescu, nu doreşte să rămână în istoria României alături de marii profesori şi martiri Gheorghe Brătianu, Vasile Christescu, P.
P Panaitescu, Gheorghe Manu, ori de marele Iuliu Maniu, ori de liberalii lui înaintaşi, care au murit în carcerile comuniste “datorită” umanismului socialist şi «prieteniei» de care au dat dovadă coreligionarii noului său patron spiritual Ion Iliescu, şi nici alături de memoria sfinţitoare în veac şi peste veac, a lui Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea şi a tuturor celor dimpreună cu aceştia. Dar cel mai nefericit lucru care i se poate întâmpla Domniei Sale, este acela ca să nu se afle în sânul avraamic al sfinţilor părinţi şi martiri, «prieteni ai Mei – spune Hristos Domnul», ai acestui neam creştin atât de prigonit, adică să nu se afle în raiul rugăciunilor sfinţilor Valeriu Gafencu, Constantin Oprişan, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Ianulide, Traian Trifan, Gheorghe Jimboiu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, preot Ilie Lăcătuşu, preot Constantin Voicescu, preot Liviu Brânzaş, arhim. Arsenie Papacioc, arhim. Justin Pârvu, arhim. Sofian Boghiu, arhim. Cleopa Ilie, ierom. Adrian Făgeţeanu şi a multor altora, atât de iubiţi de tineri şi de popor, dar şi atât de grabnic vindecători de frică, laşitate, miciună şi de toate rănile sufleteşti şi trupeşti. VINDECĂTORI, DOAR DACĂ II IUBIM.
Nu în ultimul rând ar trebui să ia aminte D-l Crin Antonescu, creştin botezat, că în învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe despre conducerea popoarelor se află scris urmatoarele: «Din momentul Inălţării şi aşezării la dreapta Măririi (a lui Iisus), un nou regim s-a instaurat la conducerea lumii, ca să zicem aşa. Este investită cu toată autoritatea şi puterea o nouă metodă de tratare a oamenilor: stă la dreapta, aşadar la loc chiar mai de cinste – doar pentru că este voia Atotputerniciei divine – duioşia iubitoare, care pătrunde înăuntrul sufletelor, pentru ca să le câştige prin dragoste (Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, Mt. 28,18). De aceea poate Iisus să trimită acum pe apostoli să înveţe şi să boteze toate popoarele lumii. Are autoritatea să o facă şi le va da şi puterea. Ameţitor este acest fapt!» Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că «sfinţii vor judeca lumea», şi că «sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi focul nu se va atinge de ele», dar şi că «cine vrea să fie cel dintâi, să fie slujtorul tuturor» (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 372-373). Aşadar, regimul instituit de Hristos, avându-i alături pe prietenii lui în stare de jertfă, pentru conducerea popoarelor lui, dimpreună cu noua metodă de tratare a oamenilor este DRAGOSTEA JERTFELNICĂ, MARTIRICĂ, adică să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău («mai mare dragoste, decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău, nu este»). Invăţătura lui Corneliu Codreanu s-a identificat cu această învăţătură evanghelică, iar românii care l-au urmat au pus-o în practică până la sacrificiul suprem, cu zecile de mii, în răspărul tuturor decretelor persecutoare. Proiectul de lege persecutor al D-lui Crin G. L. Antonescu, dacă va fi votat, se va înscrie în seria actelor antidemocratice şi anticreştine, va declanşa un război cu istoria şi cu memoria sfinţilor martiri, dar se va bucura de marea onoare de a fi în buna tradiţie marxist-leninistă, stalinistă, hitleristă, ceauşistă şi iliesciană, instituind cadrul pentru declanşarea unei noi prigoane. Va fi un un PREAMBUL SPRE UN NOU GULAG, de astă dată liberal-socialist globalist, un preambul şi spre noi şi mai sofisticate camere de tortură! Slavă Dumnezeului părinţilor şi martirilor noştri pentru toate!
Pentru întărirea celor de mai sus, despre existenţa martirilor în timpul persecuţiilor politice din partea statului român, redăm mai departe mărturia P. C. arhim. Justin Pârvu, mărturia Bisericii Ortodoxe Române şi mărturia Sfântului Munte Athos.
Mărturia părintelui Justin Pârvu: «Noi vorbim despre trecutul comunismului, dar el nu este deloc neprezent! Acum putem spune că Europa este o a doua Moscovă sau o Europă rusificată, pentru că toate concepţiile de gândire ale generaţiilor din 1917 şi până în prezent sunt mereu în această stare de duh, a unui socialism cu rădăcina într-un comunism sovietic!… Apoi toţi tinerii care s-au jertfit în perioada carlistă, la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava,… au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflacăraţi de detaliul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea Neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea lui. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor, care au venit înspre Aiud să-i slăveasca pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii.
Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jerfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într-un moment în care, în 1944, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, iar Occidentul era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice ghiare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până si organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret. In 1948 a fost cel mai mare val de arestări.
Comunismul, asupra poporului român, a fost ca o fiară sălbatică ce se introduce într-o turmă de oi şi sfâşie în toate părţile, distruge şi consumă şi pierde! Cea mai neagră perioadă!» (Cuvintele înţeleptului, Editura Babel, Bacău, 2011, p. 53-58) revista Atitudini, nr.
3, 2008, p. 24-27)«Vina este a diavolului împotriva lui Iisus! Şi cât se poate răzbuna, se răzbună prin slugile Domnului, ca şi la ora asta, nimic nu-i supără pe toţi duşmanii noştri şi ai neamului nostru, mai mult decât Mişcarea Legionară! Noi trăim prin această Mişcare. Dar orice s-ar întâmpla, niciodată nu vom avea altă soartă decât a celor care trebuie sa fie maltrataţi şi persecutaţi! Că toate conflictele acestea economice, financiare, nu sunt altceva decât consecinţa stăruinţei poporului nostru în credinţa faţă de Mişcarea Legionară! Cam ăsta-i contextul pe care-l trăim noi, nu ne putem aştepta la nimic, decât la prigoană…” (Cuvintele înţeleptului). “Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor… Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri. Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel sfânt. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre părintele Ilie Lăcătuşu ce putem spune? Este sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut – este în prezent şi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândurile tineretului lor. Duc lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimic, toţi se protejează. De asta poporul nu-i iubeşte!
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – «promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?»… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat că tulbură naţia…» «Pentru că a vorbi despre Codreanu, aproape am putea spune că este peste logica umană! Aşa cum vorbim despre arhangheli şi ingeri, şi rămân o sumedenie de lucruri neclare şi goluri chiar şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa şi aici, rămân goluri care nu vor putea fi completate niciodată! Pentru că emoţiile şi cutremurul şi eforturile pe care le-au depus ei, momentul când au fost ucişi, nu le putem compara cu nimic! (revista Atitudini, nr ;8, 2008,p.24-27)
Despre mărturia Bisericii Ortodoxe Române:«Recent, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti, a apărut cartea „Martirii pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”. Este o carte-document, cu mărturii despre 240 martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste. Dintre ei, 207 martiri ortodocşi (96 cu biografii întocmite), 30 martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici. În paginile ce urmează, vă recomandăm să citiţi binecuvântarea Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul României, pentru acest volum. ”După redobândirea libertăţii de către poporul român, în decembrie 1989, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dorind să înlăture consecinţele unor nedreptăţi şi suferinţe din perioada comunistă, a adoptat o seamă de hotărâri prin care au fost reabilitaţi acei ierarhi, preoţi şi credincioşi care au suferit din cauza convingerilor religioase şi a impactului pozitiv pe care îl aveau acestea asupra vieţii spirituale, culturale şi sociale a credincioşilor. Pe acelaşi temei, martirii credinţei şi eroiii neamului, „din toate timpurile şi din toate locurile”, sunt pomeniţi permanent la slujbele bisericeşti de peste an prin formule consacrate, fiindu-le, totodată, dedicată şi o zi specială, „Înălţarea Domnului”, trecută în calendarul bisericesc ca „Zi a Eroilor”. Această cinstire adusă martirilor şi mărturisitorilor credinţei creştine se reflectă şi în faptul că multe biserici ridicate după 1990 au fost închinate „Sfinţilor Români”, „Eroilor Neamului” sau „Eroilor Martiri”. Presa scrisă şi audiovizuală, precum şi editurile bisericeşti şi laice, au evocat frecvent, în ultimii 17 ani, şi au publicat, atât scrieri memoriale ale unor clerici şi mireni care au suferit prigoane şi deportări, cât şi cărţi, studii şi articole care prezintă pătimirile Bisericii şi ale slujitorilor ei în anii regimului totalitar comunist şi ateu. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a salutat cu multă bucurie iniţiativa Fundaţiei „ST. GERHARD’S WERK E.V” din Stuttgart, Germania, de a se elabora o lucrare cu caracter ecumenic, consacrată creştinilor care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Hristos, în perioada regimului comunist din România. În condiţiile în care ţara noastră urma să devină membră a Uniunii Europene, pentru redactarea unui asemenea volum s-a plecat de la ideea contribuţiei româneşti la completarea unor opere similare apărute deja în diferite ţări ale Europei, în scopul de a sublinia, şi din această perspectivă, valorile creştine ale civilizaţiei europene, ca temelie şi liant pentru comunitatea europeană aflată în curs de edificare.
Apreciind, aşadar, acest valoros proiect editorial, Sfântul Sinod a hotărât constituirea unui comitet de coordonare, format din ierarhi, profesori şi cercetători, reprezentanţi ai Bisericilor istorice din România, care, după mai multe întruniri de lucru, au stabilit criteriile de selectare a mărturisitorilor credinţei creştine, în perspectiva includerii lor în rândul martirilor secolului XX, precum şi metodele de lucru şi cooperare între ostenitori, în vederea elaborării lucrării.
După un remarcabil efort colectiv, desfăşurat pe o perioadă de trei ani, volumul „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada comunistă” şi-a îmbrăcat haina roadelor, în care va fi oferit publicului larg, constituind, neîndoielnic, o mărturie însemnată despre ceea ce a însemnat puterea de jertfă creştină în România, într-un răstimp în care s-a urmărit îndepărtarea, pe orice căi şi cu orice mijloace, a Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele şi din viaţa oamenilor. „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni… Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis… în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” – ne-a lăsat îndemn testamentar Mântuitorul (Ioan 15, 20-21); 16, 33). Deci, prin jertfele fiilor creştinătăţii româneşti, Însuşi Hristos a biruit puterile necredinţei şi ale întunericului!
Ca o îndatorire de conştiinţă al începutului celui de-al treilea mileniu creştin, lucrarea de faţă constituie, pe de o parte, o etapă firească şi necesară a unui efort de cunoaştere şi de asumare a trecutului, pe de altă parte, o datorie morală faţă de cei care s-au jertfit pentru credinţă şi cărora li se aduce, în acest mod, prinos de recunoştinţă şi un pios omagiu.
Cu aceste alese gânduri şi simţăminte binecuvântăm apariţia lucrării „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, ca şi strădaniile celor care au contribuit, într-un fel sau altul, la alcătuirea şi tipărirea ei şi dorim ca ea să-şi împlinească menirea, păstrând vie mărturia de credinţă şi jertfă a celor care, prin pilda vieţii lor în Hristos, au făcut-o posibilă şi i-au dat virtutea perenităţii. Veşnică să fie pomenirea lor!”† TEOCTIST, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Material documentar preluat de pe site-ul basilica.ro)
Scrisoarea mănăstirii Grigoriu despre primirea sfintelor moaşte de la Aiud
Părinţii atoniţi se închină cu evlavie la mărturisitorii români din temniţele comuniste.
Evlavia creştinilor din Grecia faţă de mărturisitorii din lagărul comunist a sporit mult în ultimii zece ani, în primul rând datorită traducerii cărţilor ce istorisesc pătimirile acestora.
De pildă, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi contemporani în spaţiul grecesc. I s-a închinat o biserică măreaţă în Veria, iar părticele din moaştele sale se găsesc astăzi în mai multe mănăstiri şi mitropolii ale binecredinciosului popor elen şi sunt închinate cu multă evlavie. Evlavia poporului sporeşte şi odată cu minunile săvârşite de aceşti sfinţi.
Printre mărturisitorii creştini cunoscuţi în Grecia se află şi cei care au suferit pentru Hristos în temniţele comuniste din România.
Traducerea cărţii lui Ioan Ianolide „Întoarcerea la Hristos” (Ed. Christiana, 2008) în limba greacă (Ed. Orthodoxos Kypseli, 2009) a avut, cu siguranţă, un rol esenţial în răspândirea cultului noilor mucenici români. Credincioşii ortodocşi greci doresc să cunoască mai bine viaţa acestor adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos şi, prin cinstirea lor, să afle ajutor şi mijlocire în rugăciunile lor către Domnul.
Publicăm în cele ce urmează scrisoarea trimisă de Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, una din cele mai mari mănăstiri ale Sfântului Munte, către Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, ca mulţumire pentru că părintele Augustin, duhovnicul acestui schit, a răspuns cu multă dragoste la rugămintea lor, trimiţându-le din moaştele celor care au mărturisit şi murit la Aiud pentru ca să se proslăvească numele Domnului nostru Iisus Hristos. Trebuie spus că Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu, fost profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie din Atena, este unul din cei mai cunoscuţi şi iubiţi părinţi duhovniceşti şi teologi din lumea greacă.
Iată că trupurile mărturisitorilor din temniţe, aruncate de comunişti la groapa comună, sunt astăzi împărţite spre cinstire şi închinare în întreaga Biserică a lui Hristos! Să nu uităm faptul că pe moaştele mucenicilor s-au zidit dintotdeauna altarele pe care se săvârşesc Sfintele Liturghii.
Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie – Sfântul Munte Athos, Nr. 249 / 8 august 2009Către Preacuviosul Părinte Augustin, duhovnic al Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, România
Preacuvioase Părinte Augustin, vă îmbrăţişăm frăţeşte în Domnul. Prin prezenta noastră epistolă monahală, ne exprimăm faţă de sfinţia voastră şi de obştea pe care o îndrumaţi caldele noastre mulţumiri pentru răspunsul prompt pe care ni l-aţi dat în 24 martie 2009, prin trimiterea pentru mănăstirea noastră a mai multor bucăţi de Sfinte Moaşte ale creştinilor noi mucenici, care s-au jertfit pentru credinţa noastră ortodoxă la mijlocul secolului al XX-lea, în perioada stăpânirii comuniste. Sfintele moaşte, însoţite de doi preoţi români, au ajuns cu multă evlavie în sfânta noastră mănăstire. Toţi cei 75 de părinţi ai obştii le-au întâmpinat la intrarea în mănăstire, cu multă bucurie şi cu emoţie. După aceea, monahii cu praporii, cu sfânta cruce şi cu sfânta evanghelie ţinută în mâini de un preot, au alcătuit o procesiune care a intrat în mănăstire, cântând imnul „Cuvine-se cu adevărat”. Concomitent cu aceasta, un diacon a cădit într-una Sfintele Moaşte. Înăuntrul bisericii mari a sfintei mănăstiri s-a cântat slujba specifică (Te Deum) şi a urmat închinarea tuturor la sfintele moaşte. Apoi, din partea preacuviosului stareţ al mănăstirii, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, au fost rostite cuvinte de mulţumire către Dumnezeu, care a arătat în aceste vremuri de pe urmă Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe. Mărturii autentice despre chinurile îndurate de noii-mucenici români ai secolului al XX-lea sunt descrise într-un mod elocvent în cartea fericitului întru pomenire mărturisitor Ioan Ianolide, apărută de curând şi în limba greacă nouă. Odată cu citirea acestor întâmplări cutremurătoare, suntem convinşi pe deplin că Domnul Dumnezeu e viu şi prezent, şi Biserica Lui este astăzi născătoare de sfinţi şi maică a sfinţilor mucenici. Părţi din aceste sfinte moaşte vor fi date şi Bisericilor misionare din state ale Africii Centrale (Congo, Burundi şi Rwanda), unde sfânta noastră mănăstire are centre misionare, pentru întărirea duhovnicească a fraţilor noştri care se ostenesc acolo.
Vă mulţumim, Preacuvioase, pentru această binecuvântare dumnezeiască pe care aţi oferit-o mănăstirii noastre, şi fie ca pentru rugăciunile sfinţilor noi-mucenici, să ne continuăm calea noastră monahală şi să ne învrednicim bucuriei veşnice, împreună cu toţi sfinţii cei întâi-născuţi în ceruri.
Cu iubire frăţească în Hristos, cu dragoste şi cu multe mulţumiri, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos (fiind bolnav, în locul egumenului a iscălit Părintele Panaret), împreună cu toţi fraţii mei în Hristos(Preluat din Revista „Familia ortodoxă”, nr. 9/2009, pp. 58-59)

Preot Mircea Bejenar, profesor, cercetator CNSAS

 

/bucovinaprofunda blog/