1.CREDINTA CRESTINĂ ORTODOXĂ
Cînd vorbim despre credinta crestină, întelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne învată Sfînta Biserică Ortodoxă pentru mintuirea noastră. Prin credintă cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptură : «Credinta este încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei XI, 1).
Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amăgit de învătături gresite si desarte. El este chemat să-si însusească această învătătură cu mintea, nu insă mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru că de Dumnezeu nu te poti apropia decît ducand o viată în curatie sufletească si trupească, cum lămurit ne învată sfîntul Grigorie Teologul, zicînd : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, …care si-au curătit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc să se curete».
Invătătura crestină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Său intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus invătătura dumnezeiască, despre care însusi mărturiseste : «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovăduit-o în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfintii apostoli si urmasii lor au răspîndit această învătătură «pînă la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrătisat-o cu adîncă si curată evlavie.
In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învătătura descoperită si împărtăsită nouă prin viu grai de Mîntuitorul Iisus Hristos, să fie prinsă în scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta o aflăm în Sfînta Scriptură a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arăta acest lucru, mai amănuntit, în alt loc din această carte.
Tot între timp s-au ivit si invatături gresite, erezii, mai ales din pricină că unii dintre crestini au vrut să pătrundă numai cu mintea lor, lipsită de luminile si aripile credintei, adevărul dumnezeiesc care covîrseste orice minte. Neputîndu-l întelege, ereticii au răstălmăcit invătătura Mintuitorului, propovăduită de sfintii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rătăciri, Sfînta Biserică, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toti episcopii săi, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credintă ortodoxă, în dogme si hotărîri, sub asistenta Duhului Sfînt.
Astfel, învătătura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lămurite, în Simbolul Credintei, care a fost alcătuit de sfintii părinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurtă si clară mărturie a învătăturii de credintă crestină, ci si o mărturisire de credintă pe care trebuie s-o cunoască si s-o facă fiecare crestin în parte. De aici, obligativitatea învătării, de către fiecare crestin, a
Crezului, care este următorul:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atottiitorul, Făcătorul cerului si al pămîntului, al tuturor celor văzute si nevăzute.
2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toti vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiintă cu Tatăl, priin Care toate s-au făcut ;
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer si S-a întrupat de la Duhul Sfînt si din Fecioara Maria si S-a făcut om ;
4. Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat ;
5. Si a înviat a treia zi după Scripturi ;
6. Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui ;
7. Si iarăsi va să vină, cu slavă, să judece viii si mortii ; a Cărui împărătie nu va avea sfîrsit.
8. Si întru Duhul Sfînt, Domnul de viată făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl si cu Fiul este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. într-una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ;
10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor ;
11. Astept învierea mortilor ;
12. Si viata veacului ce va să fie. Amin.
ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde învătătura crestină despre Dumnezeu în general, Unul în fiintă, dar întreit în Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.
Dumnezeu este duh, adică este netrupesc ; este nevăzut, necuprins de făptura si de mintea omenească ; la El nu este mutare sau schimbare, căci este desăvîrsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.
Dumnezeu este Unul după fiinta Lui si întreit în Persoane : Tatăl, Fiul si Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc Sfînta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească si împărtăsită noua prin Descoperire dumnezeiască sau Revelatie. Spunînd că Dumnezeu este închinat în trei Persoane, nu înseamnă că ar fi trei dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiască cea una si aceeasi nu este împărtită în trei, ci ea se află întreagă în fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.
Cele trei Persoane divine sînt de o fiintă, egale si vesnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat si Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat; dar avînd aceeasi fîintă, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur. Tatăl se deosebeste de ceilelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfîntul Duh ; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a născut din Tatăl; iar Sfîntul Duh, întrucît este Cel ce purcede de la Tatăl. In acelasi timp, cele trei Persoane sînt unite si se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip neamestecat, prin fiinta cea una : Tatăl este în Fiul si în Sfîntul Duh, Fiul în Tatăl si în Sfîntul Duh, si Sfîntul Duh în Tatăl si în Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. însusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din ceea ce este creat.
Invătătura că Dumnezeu este Unul după fiintă si întreit in Persoane este mai presus de puterea de întelegere a mintii noastre. Multi cugetători si scriitori crestini au folosit asemanăn din lumea înconjurătoare pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lămuri o asemenea taină. Mintea n-u s-ar fi putut înalta nici pină a afla că în Dumnezeu sînt trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.
Asadar, învătătura despre Sfînta Treime, întrecînd întelegerea omenească si sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatîei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfînta Scriptură si Sfînta Traditie, noi ne-o însusim numai prin credintă.
Cel ce ne-a făcut cunoscută această taină este Mantuitorul Hristos.
In Vechiul Testament găsim doar preînchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub înfătisarea a trei bărbati (Facere XVIII, 12). In Vechiul Testament nu se grăieste limpede despre Sfînta Treime, pentru că oamenii acelor vremuri nefiind pregătiti, ar fi putut întelege gresit o taină atît de mare, si ar fi putut crede chiar în mai multi dumnezei. Dar în Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, învătătura ni se descoperă lămurit. Mai întîi, la Botezul Domnului, cînd Tatal da mărturie despre Fiul grăind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», Fiul primeste Botezul si Duhul Sfînt coboară ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 1517). Numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi le găsim si în cuvintele prin care Mîntuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la propovăduire: «Mergînd, învătati toate neamurile, botezîndu-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfîntul evanghelist Ioan zice : «Trei sînt cei care mărturisesc în cer : Tatăl, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).
RUGĂCIUNE
Preasfîntă Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curăteste păcatele noastre ; Stăpîne, iartă fărădelegile noastre ; Sfinte, cercetează si vindecă neputintele noastre, pentru numele Tau.
Articolul 1 din Simbolul Credintei arată că Dumnezeu-Tatăl este creatorul si proniatorul lumii.
Lumea înseamnă cerul si pămîntul si tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută si nevăzută. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazută sînt îngerii, buni si răi (Col. I, 16).
Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sînt făcuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost făcute toate cele ce sunt. La început, când i-a făcut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si înzestrati cu puterea de a spori tot mai mult în virtute, să se bucure de fericire deplina si vesnică. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Părintele Ceresc le-a întărit acest dar de a nu mai putea gresi niciodată. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei însâ, în frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat în intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptură : «Si pe ingerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au făcut îngeri rai, demoni. Si odată cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de sălăsluire. Ingerii cei buni au ramas în fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intăriti prin harul dumnezeiesc, ca să fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutători ai oamenilor.
Dumnezeu a făcut «din nimic» atât lumea nevăzută, cât si lumea văzută, numai cu cuvântul si vointa Sa atotputernica, zicând: «Să fie!». Biserica învată pe baza Sfintei Scripturi, că Dumnezeu a creat lumea în sase zile, adică treptat si într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 131), în perechea părintilor neamului omenesc : Adam si Eva.
Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o în parasire, ci ii poartă de grijă pururea; toate câte; sunt, toate făpturile sunt tinute si crescute după planul Său, după voia si puterea Sa purtindu-le de grijă după întelepciunea Sa cea preamarită ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desăvârsirea lor. El este Tatăl atottiitoruL Această neintreruptă grijă părintească a lui Dumnezeu fată de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea ; dar după ce a adus-o, o îngrijeste. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute si nevăzute, toate acestea se bucură de Pronia Lui. Fără aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier».
Creatia se incheie cu crearea omului, facut în chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Să facem pe om după chipul si asemănarea Noastră, ca să stăpânească… tot pământul. Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… bărbat si femeie l-a făcut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si vă înmultiti, si umpleti pămîntul si-l stăpîniti…» (Fac. I, 2628). Fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seamă creatură a lui Dumnezeu, fiind constituit din două elemente : trup si suflet.
Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu «din pămînt», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Căci pe cînd despre acestea Sfînta Scriptură spune : «Si a zis Dumnezeu să se facă», despre om zice : «Atunci, luînd Domnul Dumnezeu tărană din pămant, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie» (Facere II, 7).
Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pămînt, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup, care este luat din pămînt si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pămînt si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul stă în legatură cu Dumnezeu si cu lumea spirituală.
Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa liberă, care se îndreaptă către Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu inseamnă întârirea si desavarsirea omului în virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.
Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a făcut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu în raiul pămîntesc, ca să ducă o viată fericită si în iubire fată de Părintele Ceresc. Mintea lor era luminată, inima sau simtirea era curată si fără pofte rele, vointa era dreaptă si înclinată numai spre bine, trupul era sănătos si fără nici o suferintă.
Astfel, omul creat «după chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se găsea la început într-o stare de curatie si nerautate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însusi si cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvîrsit, dar prin continuă strădanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemanarea cu Făcătorul său.
Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era măretia lui, avînd putinta de a ajunge sfînt si drept prin strădania sa si ajutat de Cel ce l-a făcut si Care îi purta mereu de grijă.
Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintîi oameni, ca să le încerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a arătat vointa Sa către ei, dîndu-le poruncă să nu mănînce din pomul cunostintei binelui si răului. Căci de vor mînca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 1617).
Dumnezeu a dat această poruncă nu pentru a-l slăbi si coborî pe om din cinstea în care se găsea ; ci, dimpotrivă, pentru a-l întări si înălta, i-a dat acest prilej ca să-si poată arăta prin faptă dragostea fată de Făcătorul său si pentru a se statornici în bine.
Fericirea din rai a celor dintîi oameni a tinut cît timp ei au păstrat nevinovatia stînd în ascultare si dragoste deplină fată de Dumnezeu si păzind porunca Lui. Dar ei s-au lăsat ispititi de cel rau care îi pizmuia pentru fericirea lor si voia să-i ducă la pierzanie. Prin viclenie si înselăciune, diavolul i-a făcut să creadă că, de vor mînca din pomul cel oprit, adică al cunostintei binelui si răului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lăsîndu-se amagiti, ei au călcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut în pacat. Asa a intrat răul în lume.
Pedeapsa ,cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pămînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută (Ecleziast XII, 7).
Protopărintii neamului omenesc n-au păstrat starea morală de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcînd voia Lui, au căzut în păcat (Fac. III, 16), pierzînd fericita stare primordială, atît pentru ei cît si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire păcatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reală păcătosenie a naturii umane căzute, în care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste păcatul strămosesc.
Si urmările păcatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat si s-au înstrăinat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul; schimbarea adusă de păcat, s-o arătat în intunecarea mintii, în stricarea inimii si in slăbirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curătia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despărtiti de cele vesnice si alunecînd spre piericiune, oamenii au căzut pradă plăcerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind însotită de trudă, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fată de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu iubirea fată de făpturi.Dar prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după sfîntul apostol Pavel este «plata păcatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).
Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu l-a parăsit pe om nici după căderea lui în păcat; nu l-a dat pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit strămosilor nostri un Mîntuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea răului si va împăca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mîntuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.
De la căderea omului în păcatul neascultării si pînă la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat să treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea consecintelor păcatului, prin starea rea în care au ajuns ; dar au putut păstra si nădejdea că se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunătatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat si i-a pregătit pentru primirea Mîntuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaste si să poată urma Lui, întru curătirea vietii si nădejdea mîntuirii.
Invâtătura despre Dumnezeu Fiul, adică despre a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastră din robia păcatului si pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, este cuprinsă în articolele 27 din Simbolul Credintei.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a făcut om ca noi, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. El este Dumnezeu adevarat si om adevărat. El a venit în lume ca să ne mîntuiască. Acest lucru îl arată sfîntul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I milă de neamul nostru si înduiosindu-Se de slăbiciunea noastră si miscat de stricăciunea noastră si nesuferind stricăciunea mortii asupra noastră, ca să nu piară ce a făcut», Dumnezeu a hotărît mantuirea noastră potrivit întelepciunii si dragostei Sale nesfîrsite: El a socotit astfel că nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea îngerilor, ci trimitînd în lume pe însusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afară de păcatul stramosesc si de orice alt pacat.
Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca să ne mantuiască pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si înnoind firea noastră cea stricată de păcatul strămosesc. El a luat firea omenească si, fiind în acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevărat, a purtat toate consecintele păcatului originar însă fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere pe toti din robia păcatului lui Adam.
Că Mîntuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevărat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuiă: Prin pogorîrea Duhului Sfînt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din sfînta Fecioară Maria ; S-a născut, a fost înfăsat în scutece, a flămanzit si a însetat, a obosit, în timpul mîntuitoarelor Sale Patimi a suferit bătăi, loviri, schingiuiri, încununare cu spini, răstignire si moarte.
Mîntuitorul Iisus Hristos a savîrsit răscumpărarea sau mîntuirea noastră prin cele trei chemări sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si învătător. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru că în El s-au împlinit toate proorocirile si pentru că El este supremul învătător care ne descoperă propria Sa învătătură dumnezeiască cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevărat Care nu aduce jertfă pentru Sine, fiind fără de păcat, ci Care Se aduce pe Sine însusi jertfă Tatălui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfîntul Altar, la Sfînta Liturghie, pentru iertarea păcatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca împărat care, răscumpărînd prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a păcatului, si înnoindu-l prin învierea Sa, a întemeiat împarătia Sa spirituala-duhovnicească, Biserica Sa, ai cărei membri sînt credinciosii si al cărei cap este El însusi, «avînd toată puterea în cer si pe pămînt» (Matei XXVIII, 18).
Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are în măsura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducătorului duhovnicesc.
Mîntuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl ; El nu este făptură, ci are însăsi fiinta Tatălui, prin nastere mai înainte de toti vecii, adică din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme în care Fiul să nu fie Fiu si Tatăl să nu fie Tată. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.
El este Unul-Născut, adică este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Dacă credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sînt fii nu după fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sînt «de o fiintă» cu Dumnezeu, cum lămurit citim în Sfînta Scriptură : «Celor cîti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).
Mîntuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat ca si Tatăl, are aceeasi fiintă, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi însusiri dumnezeiesti ca si Tatăl din Care S-a născut, asa cum o lumină este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele «lumină din lumină» din Simbolul Credintei sînt numai o exprimare omenească privind taina nasterii Fiului din Tatăl, care nu poate fi pătrunsă de mintea omenească.
Sfînta Scriptură si Sfanta Traditie mărturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : «Acesta este adevăratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevărat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a arătat in trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înăltat întru slavă» (1 Timotei III, 16).
Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatăl s-ar fi slujit de Fiul ca de unealtă, ci că Fiul lucrează împreună cu Tatăl, fiind de o fiintă cu Tatăl si avînd aceeasi putere creatoare ca si Tatăl.
Dar Fiul sau Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît din ceruri ca să mantuiască pe oameni, sâ-i izbăvească din robia păcatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca să ridice si să înnoiască pe omul căzut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastră mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.
Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a făcut în chip minunat, nu după rînduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de către Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a încetat să fie Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, cu trup si suflet omenesc adevărat, intru totul asemenea nouă, afară de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.
După cum s-a mai arătat, sfanta Fecioară Maria a fost învrednicită de Dumnezeu să nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fară să cunoască barbat, fiind astfel fecioară si înainte de nastere si în timpul nasterii si după nastere, ramînînd în vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si îngerii, ca pe una ce este «mai cinstită decît heruvimii si mai mărită fără de asemănare decît serafimii.
Sînt si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc că ea ar fi fost căsătorită si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sînt toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 5556).
In unele locuri din Sfînta Scriptură (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 3132; Luca Vm, 1121; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se găseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie să întelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, după Iosif si după Maria, cum se vede acest lucru din întrebuintarea cuvîntului «frati» în multe alte locuri din Sfînta Scriptură. Textul: «Si fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-Nascut, Căruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arată clar că ea nu a avut alti copii si că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioară Maria cu puterea Duhului Sfant.
RUGACIUNI
Fecioară ai născut, ceea ce esti neispitită de nuntă, si fecioară ai rămas, maică nenuntită, Născătoare de Dumnezeu, Marie, roagă pe Hristos Dumnezeul nostru ,să ne mîntuiască pe noi.
Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vietii mele ,nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinta, ci singură mă apără si mă miluieste.
Mîntuitorul Iisus Hristos S-a răstignit, a pătimit si a murit de bună voie, ca să ne mîntuiască. Dumnezeu fiind, putea să nu patimească si să nu moară, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iată de oameni. «Eu zice Domnul îmi pun viata Mea, ca iarăsi să o iau… Putere am Eu ca să o pun si putere am iarăsi să o iau» (Ioan X, 1718). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fără de păcat; dar S-a jertfit pentru noi păcătosii.
Domnul a pătimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omenească, pentru că firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care pătimeste si moare în trup, nu altul. Firea dunmezeiască nu se desparte de cea omemească nici în timpul patimilor si al mortii. Cele două firi : dumnezeiască si omenească raman strîns unite in veci în persoana Mantuitorului Hristos.
Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a răscumpărat pe toti din păcat, a cîstigat mîntuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a împăcat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa păcatul si osînda oamenilor, fără ca prin aceasta să se facă păcătos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat… El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 45). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca în trup să zdrobească, în locul nostru, păcatul si moartea prin patimă, moarte si înviere, dîndu-ne nouă viată. In Hristos am primit deci «răscumpărarea, prin sîngele Lui, si iertarea păcatelor, după bogătia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan I, 29).
In nesfârsita Sa bunătate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului Său întrupat, în locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Săi, prin Iisus Hristos.
Mai este de spus că asa cum prin păcatul lui Adam suntem în păcat si osândă, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne mântuim de păcat, de osândă si de moarte, căci ne facem părtasi ai jertiei de pe cruce, dacă ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului Botez, a Mirungerii si Sfintei împărtăsanii, în Sfânta Biserică, care este trupul Său tainic. De aceea, noi trebuie să fim mădulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Dacă primim cu vrednicie Sfintele Taine, păstrăm credinta vie si dacă urmăm intru totul invătătura Mintuitorului propovăduită de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a înviat a treia zi din morti.
Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si învierea Sa. Mântuitorul însusi a spus înainte de patimi că va fi răstigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va învia.
Sunt numeroase mărturiile celor care L-au văzut pe Mântuitorul după înviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipăit rănile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit învătând pe oameni după îmviere si până la înăltare. Nenumărati sunt si credinciosii care L-au văzut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta în Hristos cel înviat după însăsi mărturisirea Lui, «că asa este scris si că asa trebuia să pătimească Hristos si să învieze din morti a treia zi, si să se propovăduiască în numele Său pocăinta spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim» (Luca XXIV, 4647).
Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste nouă tuturor că este Dumnezeu adevărat, este Stăpân al vietii si al mortii; El ne încredintează că si noi vom învia în ziua cea de apoi, după cuvântul Sfintei Scripturi, «că Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).
După 40 de zile de la învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înăltat cu trupul la cer, intrând astfel în slava dumnezeiască vesnică si având să mijlocească neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatăl, să le deschidă acestora împărătia cerurilor.
Sederea Fiului de-a dreapta Tatălui înseamnă slăvirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar înseamnă si că El are aceeasi putere si slavă ca si Tatăl si Sfântul Duh.
Prin înăltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zămislit si născut din preacurata Fecioara Maria, cu care a petrecut pe pământ, cu care a pătimit, cu care a murit si a înviat; dar după învierea Sa din morti, trupul fiind preamărit si nestricăcios.
*
La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară pe pământ, întru slavă si putere dumnezeiască, pentru a face înfricosătoarea judecată din urmă, cea obstească. El nu va veni atunci ca Mântuitor, ci ca Judecător (Matei XXV, 3146). La acea judecată se vor înfătisa deodată toti oamenii, toate semintiile pământului, ca să-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El îi va aseza de-a dreapta, iar pe cei răi, de-a stânga Lui. Aici, toată lumea va cunoaste viata dusă de fiecare pe pământ. Dreptul Judecător îi va judeca după faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotărâre dumnezeiască, în urma căreia cei buni vor intra pentru totdeauna în rai, sau în fericirea deplină si vesnică, iar cei răi vor fi aruncati, tot pentru totdeauna în iad sau în starea de vesnică nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).
Mântuitorul Iisus Hristos ne învată că nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici îngerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela zice El nimeni nu stie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luati aminte, privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 3233).
Intre a doua venire a Domnului si judecata obstească este o strânsă legătură. Ele se vor întâmpla la foarte scurtă vreme una de alta.
Cu toată mărturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abătut de la dreapta învătătură, spunând că între a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si că acest timp ar putea fi calculat în mod precis. Spun anume că Mântuitorul Hristos va veni pe pământ cu 1000 de ani înainte de judecata obstească, cu care prilej va nimici ,pe diavol, va învia pe oamenii drepti, va întemeia o împărătie nouă în care va domni împreună cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor învia si ceilalti morti si va fi judecata obstească.
Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei în învătătura Mântuitorului Hristos, care spune că dreptii si păcătosii vor învia deodată (Ioan V, 2829) ; de asemenea, că venirea a doua a Domnului va fi deodată cu judecata obstească (Matei XXV, 31) ; că ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 3644).
Judecata din urmă sau obstească va fi universala, solemnă, publică, definitivă, supremă si înfricosătoare. Ea va fi universală, întrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fată fiind îngerii, (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31).
Ea va fi solemnă si publică, fiindcă se va face cu toată măretia si în fata lumii întregi. Fiecare om se va prezenta cu întreaga lui fiintă, suflet si trup. Criteriul acestei judecăti vor fi faptele de iubire fată de semenul nostru: «Adevărat zic vouă, întrucât ati făcut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati făcut» (Matei XXV, 40). De aceea, judecata aceasta va fi definitivă si supremă. După aceasta, toti vor cunoaste întru totul întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamări înaintea întregii lumi si vor fi, «potrivit făgăduintelor Lui, ceruri noi si pământ nou, în care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea celor buni va fi deplină si tot deplină va fi si nefericirea celor răi, pentru că si unii si altii vor primi înapoi trupurile din viata pământească. Si asa, cu sufletul si cu trupul împreună, vor merge unii în viata vesnică, iar altii în osânda vesnică.
Afară de judecata obstească, de la sfârsit, mai este si judecata numită particulară, prin care trece sufletul fiecăruia din noi îndată după moarte. Dar, după judecata particulară si înainte de cea obstească, atât starea de fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor păcătosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa cum se va petrece după judecata universală, când stăpânirea si mărirea Domnului nu vor înceta în veci, împărătind împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh.
RUGĂCIUNI
«Unule-Născut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fără de moarte si ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat ; si răstignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».
«Fără de veste Judecătorul va veni si ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Deci cu frică să strigăm în miezul noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».
Invătătura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, este cuprinsă în articolul VIII din Simbolul Crdintei, unde ni se arată că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, ca si Tatăl si Fiul; că El purcede din veci din Tatăl, că are aceleasi însusiri si lucrări dumnezeiesti ca si Tatăl si Fiul, si I se aduce aceeasi închinare ca si Tatălui si Fiului, fiind de o fiintă si egal cu Tatăl si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl, cum ne-a descoperit acest adevăr însusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu întrupat, zicând: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).
Asa învată si intreaga Sfântă Traditie, anume că în Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatăl. Această învătătură, că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, este păstrată si propovăduită neschimbat de Sfânta Biserică Ortodoxă. Asadar, cine învată că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, acela se abate de la credinta cea adevărată.
Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogătie nesfârsită de lumină si putere dumnezeiască ce ni se împărtăseste nouă de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, săvârsite în Biserică, unele de către episcop si altele de preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindcă Dumnezeu este unul singur si se dă tuturor în dar, căci Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântmască si la cunostinta Adevărului să vină (1 Tim. II, 4).
Dacă unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertătii vointei omului care poate primi sau refuza să conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iată, Eu stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).
Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrării Duhului Sfânt în noi. Amintim întâi cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt, sfântul apostol Pavel numără : «Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blandetea, înfrânarea, curătia» (Gal. V, 2223).
Duhul Sfânt este «Domnul de viată făcătorul, pentru că impreună cu Tatăl si cu Fiul creează si stăpâneste toate, pentru că a umplut de viată cele făcute la început si pentru că umple de viată si de tot mai multă viată pe cei mântuiti din stricăciune si din moarte de către Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este în Biserică si El ne-o împărtăseste prin Sfintele Taine.
Duhul Sfânt a grăit prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu să le scrie fără greseală, după cum este prezent si în predania Bisericii, veghind la păstrarea sfintelor învătături, sau la formularea învătăturilor de credintă în sinoadele ecumenice.
RUGĂCIUNE
Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti ; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si Te sălăsluieste întru ,noi si ,ne curăteste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre.
2.SFÂNTA BISERICĂ
Invatătura ortodoxă despre Sfânta Biserică este cuprin să pe scurt în articolul 9 din Simbolul credintei: (Cred) «si intr-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică». Asa mărturisim credinta noastră în asezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră si, în acelasi timp, arătăm si însusirile Sfintei Biserici. Credem si mărturisim că întemeietorul Sfintei Biserici este Iisus Hristos Domnul. După pogorârea Duhului Sfânt, acest asezământ duce până la sfârsitul veacurilor propovăduirea dumnezeiestii învătături, propovăduite de Mântuitorul si împărtăsind credinciosilor harul sfintitor prin Sfintele Taine si indrumându-i necontenit pe calea adevăratei vieti crestine.Sfânta Biserică este obstea celor care s-au botezat, au crezut, cred si mărturisesc pe Iisuis Hristos de Fiu al lui Dumnezeu si Mântuitor. In înteles mai larg, ea îi cuprinde astfel si pe cei dinaintea venirii lui Mesia, care au asteptat întru nemicsorată nădejde venirea Lui. Din Biserică fac parte toti cei uniti prin aceeasi credintă în Hristos, care se împărtăsesc din aceleasi Sfinte Taine, săvârsite de ierarhia sacramentală (episcopul si preotul). Intre Biserica de pe pământ (Biserica luptătoare) si Biserica din cer (Biserica triumfătoare) este nu numai o solidaritate, ci si o continuitate. Devenim membri Bisencii prin harul Sfintelor Taine, indeosebi prin Sfântul Botez, Mirungere si prin Sfânta Euharistie sau Impărtăsanie Prin Sfantul Botez noi ajungem mădulare ale Bisericii, murind si inviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta Taină a Mirungerii dobandim harul cresterii în Hristos prin Duhul Sfânt iar prin Sfanta Impărtăsanie ne unim cu Hristos si devenim purtatori de Hristos, mâncând trupul si sângele Său. Mintuitorul insusi zice : «Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, intru Mine petrece si Eu întru el» (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptătoare ereticii, schismaticii si cei care s-au lepadat de credintă, care singuri s-au asezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii triumfătoare (sau ceresti) sunt dreptii, sfintii si îngerii. Pregătind-o prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punindu-i bazele prin Cruce si înviere, Mântuitorul Hristos a intemeiat în chip văzut Biserica Sa în ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorât Sfântul Duh în chip de limbi de foc asupra sfintilor apostoli, peste fiecare în parte, îmbrăcându-i cu putere pe ei si pe cei botezati după predica lor, si au devenit locasuri ale Duhului Sfânt (Fapte II, 1-4, 41-47 ; IV, 5 ; 2 Cor VI,^6). Legatura Bisericii cu Mântuitorul Hristos, este o legătura organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfânt este sufletul ei, Oare o sfinteste prin harul si darurile Sale. Biserica este locas si centru prin care Mântuitorul Hristos desfasoara lucrarea Sa mântuitoare în lume. Si după cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea păcătoasă prin întreita Sa slujire (de profet sau invătător, de arhiereu si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si misiune: de a propovădui nealterat adevărul dumnezeiesc, cuprins in Sfanta Scriptură si Sfânta Traditie, de a curăti si sfinti pe credinciosi prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mintuirii spre viata vesnică. Acest lucru se vede clar din porunca-dată, după înviere, sfintilor apostoli, de către Mintuitorul: «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-le sa pazească toate câte v-am poruncit vouă, si iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfarsitul veacului» (Matei XXVIII, 1920). Intreita putere a fost dată apostolilor si prin ei urmasilor lor, episcopi si preoti. Puterea si dreptul de a propovădui Evanghelia, de a săvârsi Sfintele Taine si de a păstori pe credinciosi apartine membrilor ierarhiei sacramentale, în baza hirotoniei lor. Acest lucru îl arată sfântul apostol Pavel corintenilor prin cuvintele : «Asa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Trebuie să fie lămurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, că numai în sanul ei, iar nu în afară de ea, Mântuitoml Iisus Hristos impărtăseste, prin Sfântul Duh, harul Său mântuitor. In Sfânta Biserică ne împărtăseste El acest har, întrucât ea este maica noastră duhovnicească ; ea ne naste la viata în Hristos, prin Sfântul Botez, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Ciprian zice că «nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă». Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfânta Biserică este trupul Lui, după cum bine aflăm din Sfânta Scriptură: «Hristos este Capul Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor si este» (Efes. I, 2223 ; V, 23 ; Col. I, 1820). Este deci usor de înteles că nimeni nu se poate împărtăsi de mântuire, dacă nu este mădular al trupului lui Hristos, adică al Bisericii. Căci Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică sunt de nedespărtit. Asa precum Mântuitorul Iisus Hristos este singurul învătător al credinciosilor, singurul mijlocitor între Dumnezeu si făpturile Sale, singurul «dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte IV, 12), tot asemenea nimeni nu poate să se împărtăsească de mântuire, decât fiind mădular al trupului lui Hristos, adică al Sfintei Biserici. Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare si taina lui este adancă; de primirea si urmarea lui atârnă însăsi mântuirea noastră. Pentru a apropia acest adevăr de întelegerea noastră, Mântuitorul Iisus Hristos se slujeste de asemănarea cu vita si mlăditele, zicând : «Rămâneti în Mine si Eu în voi. Precum mlădita nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot asa nici voi, dacă nu rămâneti în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne în Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteti face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădita si se usucă» (Ioan XV, 46). Precum mlădita se usucă dacă este ruptă de vită, de la care primeste hrană prin sevă, tot asa si sufletul moare duhovniceste, adică îsi pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta Biiserică, de trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl hrăneste prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfânta Biserică este asemenea sângelui cald din trupul omenesc viu, care hrăneste toate mădularele trupului. Daca un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se lipseste de viată, căci nu mai curge în el sângele trupului si asa este de lepădat. Tot asa si credinciosul, care se desparte de Sfânta Biserică, în care este harul dumnezeiesc, moare sufleteste, pentru că nu mai are viată duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos, din Sfânta Biserică. Deci din Sfânta Biserică fac parte toti cei botezati cu botezul crestin, adică în numele Sfintei Treimi, care cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, oare se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc aceeasi închinare lui Dumnezeu si stau sub cârmuirea văzută a unei ierarhii bisericesti sacramentale. Nu numai dreptii, ci si păcătosii fac parte din Sfânta Biserică, asa cum intr-o casă mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn si de lut; si unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste» (2 Tim. II, 20) ; dar păcătosii sunt membri sau mădulare bolnave ale ei. Si nu numai credinciosii vii, ci si cei morti, care au adormit întru dreapta credintă, sunt membri ai Sfintei Biserici. Cei vii alcătuiesc Bisenca văzută, din viata aceasta pământească, adică Biserica luptătoare : iar cei morti întru credintă alcătuiesc Biserica biruitoare sau triumfătoare, nevăzută sau cerească, pentru că au trecut de pragul acestei vieti de luptă. Dar în Hristos sunt una, cum ne invată apostolul, că în El toate s-au împreunat, «cele din ceruri si cele de pe pământ» (Efes. I, 10). Sfânta Biserică nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută. Ea este văzută, pentru că este aici pe pământ si văzuti sunt membrii ei din viata aceasta. Văzute sunt sfintele locasuri, ierarhia bisericească si credinciosii, sfintele slujbe, sfintele cărti, ca : mărturisirea de credintă, rânduielile si canoanele bisericesti etc. Iar nevăzută este Sfânta Biserică-mamă, precum nevăzut este întemeietorul si Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos ; nevăzuti sunt cei care au trecut din această viată si sfintii îngeri, nevăzut este harul Sfântului Duh, care lucrează în ea. Nu fac parte din Sfanta Biseiică cei care din voia lor s-au rupt de ea prin învătături desarte, prin eresuri si schisme sau dezbinări. Intemeind Sfânta Biserică, Mântuitorul Iisus Hristos a asezat în ea si o bună rânduială, anume ca unii din membrii ei să conducă, iar altii să asculte, păstrând cu totii legătura dragostei si a păcii între ei si cu El. Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească ; ei propovăduiesc cuvântul adevărului, pentru a-i face părtasi pe credinciosi de harul dumnezeiesc si pentru a păstori obstea credinciosilor ; ei sunt păstorii sufletesti ai laicilor sau mirenilor credinciosi, cum citim în Sfânta Scriptură: «Luati aminte de voi însivă si de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său» (Fapte XX, 28 ; 1 Petru V, 12). In chip văzut, ea este condusă de ierarhia bisericească, de sinodul sau soborul episcopilor, care hotărăste cele privitoare la bunul mers al Sfintei Biserici. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată lumea crestină, el se numeste sinod sau sobor a toată lumea, sau sinod ecumenic. Sinoadele au lucrat si lucrează, iau hotărâri si conduc Sfânta Biserică sub călăuzirea Sfântului Duh. Mântuitorul Hristos însusi este pururea în Sfânta Biserică (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfântul Duh (Ioan XV, 26). Sfintii apostoli s-au socotit doar slujitori ai Sfintei Biserici (1 Cor. III, 511) si tot asemenea sunt si episcopii, urmasii lor, si preotii, în conducerea ei. Potrivit învătăturii ortodoxe, Sfanta Biserică are patru insusiri, cum se arată în Simbolul Credintei (articolul 9) : ea este una, sfantă, sobornicească si apostolească. Sfânta Biserică este una, pentru că unul este Capul si întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. I, 2223 ; V, 23; Col. I, 18) ; unul este Sfântul Duh, Care o însufleteste cu harul dumnezeiesc; una este tinta ei de a-i aduna pe toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI, 5152 ; VII, 11 si 2023) ; una este învătătura adevărată si tot una este calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat o singură Sfântă Biserică si nu voieste să fie mai multe. Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu Sângele Său (Efes. V, 2527) si i-a dat puterea să-i sfintească pe oameni prin harul dummezeiesc; sfântă este si învătătura Bisericii (Ioan XVII, 17). Sfintenia Bisericii nu se pătează întru nimic prin aceea că în ea se găsesc si păcătosi, fiindcă nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci Biserica îi sfinteste pe membrii ei; Sfânta Biserică nu are scântenia de la membrii ei, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh. Sfânta Biserică este sobornicească sau universală, pentru că, chemarea ei este să se întindă peste tot si să-i cuprindă în sânul ei pe toti, (Matei XXVIII, 19 ; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fără deosebire de neam sau rasă, făcând din toti una. Ea este întemeiată pentru toate locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii care vor să vină la «cunostinta adevărului». Ea rămâne în tot timpul si în tot locul aceeasi, neclintită în învătarea adevărului dumnezeiesc deplin, stând pe temelia Sfintei Scripturi, a celor 7 sinoade sau soboare ecumenice si a Sfintei Traditii în opozitie cu Bisericile sau comunitătile eretice. Sfânta Biserică este apostolească, pentru că este întemeiată si asezată pe mărtuna sfintilor apostoli «piatra din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos» (Efeseni II, 20) ; ea are învătătura Mântuitorului Iisus Hristos ajunsă la noi prin sfintii apostoli si prin urmasii lor si tine neschimbate rânduielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In acest înteles zicem că Sfânta Biserică este zidita pe «temelia apostolilor», întemeietorul si Capul ei fiind Mântuitorul Iisus Hristos. Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă adevărata Biserică, pentru că, prin dreapta ei credintă, ea păstrează neschimbate si fără nici o abatere învătătura si rânduielile asezate de Mântuitorul Iisus Hristos, asa cum le-au transmis sfintii apostoli, si cum le-au statornicit si lămurit apoi sfintii părinti în soboarele lor. In Sfanta Biserică Ortodoxă ne sunt date toate mijloacele de mântuire. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Romănă este un mădular al adevăratei Biserici a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai este de spus si aceea că Sfânta Biserică nu poate să gresească, pentru că ea este «trupul lui Hristos», Hristos (cel pururea viu) care este Capul ei (Efeseni I, 22, 23) si în ea lucrează neincetat Sfântul Duh, prin harul Său, luminându-i si indrumându-i neâncetat pe slujitorii ei. Sfânta Biserică este «stâlp si temelie a adevărului (1 Tim. III, 15) având astfel darul de a nu putea să cadă în rătăcire; de aceea, ea si este nebiruită în adevărul ei dumnezeiesc si «nici portile iadului nu o vor birui» (Matei XVI, 18). Nici un om nu este fără de greseală si nici nu a primit de la Hristos puterea de a nu gresi. Fără greseală este numai Sfânta Biserică.
3.SFÂNTA SCRIPTURĂ
Sfinta Scriptură sau Biblia este cartea de căpetenie a crestinilor. O numim si «Cartea vietii», fiindcă în ea se află ^Cuvântul mântuiri» (Fapte XIII, 26), «Cuvântul vietii vesnice» (Ioan VI, 63; Filip. II, 16). Ea cuprinde «Cuvântul lui Dumnezeu» (Luca III, 2; Fapte IV, 31 ; Efes. VI, 17). Invătăturile Sfintei Scripturi sunt, pentru crestini, «duh de viată» (Ioan VI, 63) ; ele au puterea de a-i trezi la «Viată nouă» (Fapte VI, 7). învătăturile Sfintei Scripturi nu se Invechesc; ele sunt vesnice si folositoare spre mântuire în toate timpurile si în toate locurile. «Cerul si pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece», ne zice Domnul nostru Iisus Hristos (Matei XXIV, 35). In Sfânta -Scriptură aflăm descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire. Căci: «Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvarsit, bine pregătit pentru orice lucru bun» (2 Tim;. III, 1617). Prin «insuflare» întelegem lucrarea Duhului Sfânt asupra scriitorului bibilic pentru a primi si a scrie învătăturile mântuitoare, ferindu-l de greseli si rătăciri de la adevărurile de credintă, de la adevărul cel vesnic. Cum că Sfânta Scriptură este însuflată si cuprinde învătăturile descoperite de Duhul Sfânt avem multe mărturii atât in Vechiul Testament, cât si în Noul Testament. Sfintii scriitori ai Bibliei au avut totdeauna convingerea că ei nu grăiesc si nu scriu de la ei, că învătătura lor este de la Dumnezeu. In multe locuri din Sfânta Scriptură citim cuvintele lor: «Asa grăieste Domnul», sau: «Fost-a Cuvântul lui Dumnezeu către mine» (Isaia VI, 59; Avacum III, 2 ; Marcu VII, 13), ei purtati fiind de Duhul Sfânt» (2 Petru I,21 ) De aceea Sfânta Scriptură si este cartea dumnezeiască pe care nimeni «nu o poate desfiinta» (Ioan X, 35). Sfanta Scriptură este cartea Bisericii. Biserica, sub îndrumarea Sfântului Duh, a ales si a statornicit cărtile care formează cuprinsul Bibliei, în care se află învătătura insuflată de Duhul Sfânt spre mântuire. Sfânta Scriptură este comoara de pret a Bisericii si numai Biserica o poate explica fără greseală. A citi cât mai des Scriptura (Fapte XVII, 2) este un lucru plăcut lui Dumnezeu; dar a o tălmăci fiecare după a sa chibzuintă este un păcat care duce la rătăcire, asa cum vedem că rătăcesc unii credinciosi care o tălmăcesc după cum li se pare lor, adeverindu-se prin aceasta însesi cuvintele Scripturii: «Vă rătăciti, nestiind Scripturile si puterea lui Dumnezeu» (Matei XXII, 29). Este bine să stim că în Sfânta Scriptură sunt părti usor de inteles, dar sunt si părti mai greu de înteles (Fapte VIII, 2635; 2 Petru III, 1617), pe care cei necunoscători în ale Bibliei le răstălmăcesc ,spre a lor pierzare si astfel se pot naste si învătături gresite (eresuri). Iată ce spune despre aceasta sfântul apostol Petru : «in epistolele sale (este vorba de epistolele sfântului apostol Pavel) sint unele lucruri cu anevoie de înteles, pe care cei nestiuton si neintăriti le răstălmăcesc, ca si pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare» (2 Petru III, 16).
Sfânta Scriptură are două părti : Vechiul Testament (sau Legea Veche) si Noul Testament (sau Legea Nouă).
Vechiul Testament cuprinde învătăturile descoperite de Dumnezeu oamenilor prin Moise si prooroci, bărbati alesi călăuziti de Duhul Sfânt, care au trăit înainte de venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos. Citim astfel că : «Dumnezeu odinioară, în multe randuri si în multe chipuri, a vorbit părintilor nostri prin prooroci» (Evrei I, 1). Vechiul Testament cuprinde, în parte, istoria poporului Israel ca popor ales să păstreze învătătura despre Unul si Adevăratul Dumnezeu, descoperită prin prooroci. In cărtile Vechiului Testament ne sunt descrise «arătările» lui Dumnezeu (Iesire XXXIII, 1223) si lucrarea Lui în crearea si purtarea de grijă a lumii. In Vechiul Testament găsim cele zece porunci date lui Moise pe muntele Sinai : Decalogul (Iesire XX, 117), scris pe cele două Table ale Legii. Ele cuprind datoriile credinciosilor către Dumnezeu si către semenii lor. Despre aceste porunci, ca si despre cuvintele proorocilor Vechiului Testament ne grăieste Mântuitorul: «Să nu socotiti că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc» (Matei V, 17). Cărtile Vechiului Testament sunt în număr de 39. Unele din ele au cuprins istoric. De pildă: Facerea, Iesirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Cartea Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezdra, Neemia (Ezdra II), Estera.
Altele au cuprins didactic (invătătoresc), si anume : Psalmii, Cartea lui Iov, Proverbele lui Solomon, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor. Al treilea fel de cărti ale Vechiului Testament sunt cele profetice : Profetii mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Plangerile lui Ieremia; Profetii mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia si Maleahi. In afară de aceste cărti numite «canonice» Sfânta Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde si alte cărti, pe care Biserica Ortodoxă le socoteste bune de citit si ziditoare de suflet. Insemnătatea deosebită a Vechiului Testament stă în aceea că, prin el, Dumnezeu i-a pregătit pe oameni pentru primirea si întelegerea Noului Testament, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos ; i-a călăuzit spre Legea Nouă. De aceea, Vechiul Testament a fost, cum zice sfântul apostol Pavel, un «pedagog» sau învătător către Hristos (Gal. III, 24), mai ales prin proorocirile privitoare la venirea lui MesiaHristos. In Hristos s-au împlinit toate proorociile si Scripturile. Noul Testament cuprinde un număr de 27 de cărti si anume : Cele patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca si Ioan ; Faptele Apostolilor; Epistolele sfântului apostol Pavel: Romani, 1 si 2 Corinteini, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 si 2 Tesaloniceni, 1 si 2 Timotei, Tit, Filimon si Epistola către Evrei; Epistolele sobornicesti: Iacob, 1 si 2 Petru, 1, 2 si 3 Ioan, Iuda si, ultima carte, Apocalipsa sfântului apostol si evanghelist Ioan. Noul Testament cuprinde învătăturile descoperite prin Domnul nostru Iisus Hristos, cum limpede ni se arată, că «in zilele acestea mai de pe urmă Dumnezeu ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a făcut si veacurile» (Evrei I, 2). Aceste învătături ni le-au transmis sfintii apostoli si urmasii lor până în ziua de azi.
Sfânta Scriptură este una din cele două căi sau forme principale prin care în s-a transmis adevărul dumnezeiesc descoperit nouă oamenilor de către însusi Dumnezeu, prin Moise si proorocii Vechiului Testament si, mai apoi, în mod desăvârsit, prin însusi Fiul lui Dumnezeu făcut om, Domnul nostru Iisus Hristos.
Ea are o mare însemnătate si valoare pentru mântuirea noastră. In Parabola semănătorului ni se arată roadele pe care le poate aduce Cuvântul lui Dumnezeu în viata noastră (Matei XIII, 123), iar în Parabiola bogatului nemilostiv si săracului Lazăr citim: «Au pe Moise si pe prooroci, să asculte de ei» (Luca XVI, 29). Mântuitorul însusi a spus multimilor care Il urmau: «Fenciti cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu si il păzesc pe el» (Luca XI, 28).
Sfânta Scriptură cuprinde, deci, învătăturile necesare mântuirii noastre, privind pe om în totalitatea fiintei sale, suflet si trup. Dar pentru ca aceste învătături să ne poată fi cu adevărat folositoare, trebuie să le întelegem si să le urmăm asa cum ni le tâlcuieste Sfânta Biserică prin preotii ei.
La toate slujbele noastre bisericesti auzim citiri din Sfânta Scriptură. Când intrăm în biserioă ne facem Sfânta Cruce, ne inchinăm si sărutăm Sfânta Evanghelie, iar când ni se citeste din ea îngenunchem. Prin Sfânta Evanghelie si prin întreaga Sfântă Scriptură ne vorbeste în Biserică si este prezent însusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este cu noi pană la sfârsitul veacurilor. La Sfânta Liturghie se citeste si «Apostolul», adică se citesc părti din scrisorile sfintilor apostoli, si «Evanghelia», adică istorisirea despre viata, învătăturile si minunile Domnului nostru Iisus Hristos. Bunii credinciosi citesc cu evlavie Psalmii, ca pe niste rugăciuni si imne de preamărire a lui Dumnezeu.
Drept aceea, călăuziti de Sfânta Biserică, să ne apropiem cu pietate de bogătia duhovnicească a Sfintei Scripturi, să ne hrănim si să ne întărim prin cuvântul adevărului dumnezeiesc spre mântuirea noastră.
LECTURĂ BIBLICA
«Mila si adevărul să nu te părăsească ; leagă-le împrejurul gâtului tău, scrie-le pe tabla inimii tale ; atunci vei afla har si bunăvointă inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Pune-ti nădejdea in Domnul din toată inima ta si nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeste la Dânsul si El îti va netezi toate cărările tale. Nu fi întelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rău ; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău si o înviorare pentru oasele tale» (Pildele lui Solomon III, 38).
«Ati auzit că s-a zis celor de demult : Să nu săvârsesti adulter. Eu însă vă spun vouă că, oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui» (Matei V, 2728).
«Ati auzit că s-a zis : Să iubesti pe aproapele tău si să urăsti pe vrăjmasul tău. Iar Eu vă zic vouă : Iubiti pe vrăjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vă blesteamă, faceti bine celor ce vă urăsc si rugati-vă pentru cei ce vă vatămă si vă prigonesc, ca să fiti fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Căci dacă iubiti pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veti avea ? Au nu fac si vamesii acelasi lucru ? Si dacă îmbrătisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult ? Au nu fac si păgânii acelasi lucru ?
Fiti, dar, voi desăvârsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desăvârsit este» (Matei V, 4348)».
Sfânta Scriptură opreste închinarea la chipuri cioplite si la alte asemănări văzute (les. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreste numai închinarea întemeiată pe socotinta că însăsi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreste închinarea la idoli. Nu opreste însă cinstirea unor semne si înfătisări ale lui Dumnezeu si ale sfintilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul închipuit prin ele. Am văzut la capitolul despre cinstirea sfintelor moaste cinstirea ce se dădea unor brâie si stergare de pe trupul Apostolului Pavel. In Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptati, asezati deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodati în catapeteasma din lăcasul sfânt (les. 25, 18-22; 26, 31 etc.). Inaintea lor se tămâia si se faceau închinăciuni (losua 7, 6; les. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot asa ne folosim si de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Si precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfintească prin cuvinte curate, asa vrea ca si vederea noastră să se sfintească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simtiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.
Trăim într-o lume a dependenţelor de tot felul. Gândim, simţim şi chiar visăm în funcţie de ceea ce suntem dependenţi. Cât priveşte voinţa omului, în cazul dependenţei, aceasta suferă cel mai mult, până la ascundere de sine. Omul dependent nu mai e stăpân pe propria voinţă. Se înscrie de bunăvoie în cercul neîntrerupt al acţiunilor îndeplinite automat şi fără discernământ. Societatea nostră se caracterizează prin dependenţă. Dar nu dependenţa naturală, ci de dependenţe artificiale create cu scopul de a manipula. Dependenţele fireşti ale omului: de aer, de apă, de hrană etc, au fost exploatate vicios şi au devenit chinuitoare pentru trai. În fapt, dependenţele naturale au taina lor, fiind aşezate de Dumnezeu înlăuntrul omului pentru ca acesta să nu se îmbăte cu iluzia că poate trăi autonom. Astfel, plecând de la nevoia acută de aer, apă, hrană, somn, etc, omul trebuie să caute dincolo de ele sensul mai înalt al existenţei sale. Practic, plecând de la simpla constatare, aceea că aceste nevoi, deşi repetate nu-l împlinesc, nu-l satisfac deplin, omul are posibilitatatea să descopere buna dependenţă de darurile şi harismele Duhului, care-i aduc împlinire în toate laturile existenţei sale. Deci, odată unite nevoile naturale cu harul dumnezeiesc, omul creşte înspre descoperirea sensului real al vieţii sale, schimbând încet, încet, dependenţa în libertate harică până acolo încât devine stăpân peste toate nevoile, centrul existenţei sale concetrându-se pe relaţia cu Dumnezeu, care-l îndestulează. În lipsa acestei uniri se deschide în om un hău nestăvilit în care nevoile naturale sunt pervertite devenind dependenţe pătimaşe autodistrugătoare. Înaintând doar pe această coordonată, omul ajunge dependent de toate combinând şi amestecând nevoile existenţei doar pentru satisfacerea plăcerilor. În realitate, după cugetarea sfântului Maxim Mărturisitorul, orice dependenţă pătimaşă generează în om o durere. Această durere produce neplăcere. De aceea, pentru a scăpa de durere omul inventează o nouă plăcere cu gândul că împlinirea ei îl va scăpa de durere. Numai că orice nouă plăcere creşte durerea direct proporţional cu satisfacerea ei. Şi aşa din durere în plăcere şi din plăcere în durere omul cade uşor în cercul vicios al dependenţei negative, din care numai o minune îl mai poate ridica. Această minune s-a făcut odată cu întruparea Mântuitorului. El S-a aşezat în centrul ameţitor al dependenţelor schimbându-le total traiectoria distrugătoare. De exemplu, în Carantania, în dialog cu diavolului, ne arată noua calea acestei schimbări (Mt. 4, 1-11). Aici, Mântuitorul preschimbă dependenţa negativă, în spatele căreia dirijează îngerul căzut, în dependenţă pozitivă pe fundalul căreia lucrează neobosit Bunul Dumnezeu. Această schimbare pe care Mântuitotul Hristos a adus-o în firea umană, L-a costat viaţa. Patimile ucigătoare de om au ajuns să-L ucidă chiar pe Dumnezeu, vindecătorul lor. Dar tocmai moartea Lui este viaţa noastră. În chiar actul distrugător al vieţii lui Hristos stă cheia vieţii noastre veşnice, prin dependenţa care ne salvează. În acest sens, Hristos îşi pierde sufletul pentru recuperarea dependenţei noastre de aer, iar Trupul şi Sângele pentru ca dependenţa noastră de foame şi sete să-şi găsească împlinirea. Îşi oferă întreaga Viaţă din iubire pentru om şi iubirea Lui devine cheia ce deschide uşa prin care omul păşeşte către buna dependenţă. Suntem creaţi dependenţi. Dar dependenţi de Dumnezeu, Proiectul împlinirii noastre veşnice, nu dependenţi de plăceri şi lucruri care secătuiesc în noi nemurirea. Şi ca să nu ne îmbătăm cu iluzii pe care ni le pot aduce lucrurile mărginite, Dumnezeu Însuşi se face prorpia noastră mâncare şi băutură. Se ascunde smerit în lucrurile cele mai simple ale vieţii noastre ca din ele să ne ofere tot ceea ce El are mai scump. Iar pentru ca noi să primim aceaste daruri nu ne cere eforturi inumane. Nu doreşte de la noi zbateri peste fire. Ne cheamă simplu la înţelepciune şi la alegere existenţială: să mâncăm Trupul Său şi să bem Sângele Său în chipul hranei esenţiale (I Co. 11, 24-26), care să devină ferment al înnoirii interioare şi al libertăţii pline de sens. Prin urmare, pe fundalul dependenţei naturale de foame şi sete, Mântuitorul Hristos se inserează cu moartea Sa în esenţa vieţii noastre. Şi astfel, hrana, apa şi aerul care ne dau o oarecare consistenţă vieţii biologige, dar care în realitate ne apropie de mormânt, sunt preschimbate prin har în elemente de maximă şi intimă unire între noi şi Dumnezeu, rămânând vii chiar şi în mormânt. Este un plăcut transfer de vieţi, o împletire vie de trăiri divino-umane, care opresc cercul vicios al dependenţelor exterioare transformându-l în circuit neîntrerupt de iubire, care oferă singura dependenţă pozitivă prin care omul urcă în Dumnezeu şi Dumnezeu coboară în om, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit. În consecinţă, să ne educăm să devenim dependenţi de Sfânta Euharistie, de Trupul şi Sângele lui Hristos, cel puţin pe cât suntem dependenţi de aer, apă şi mâncare. Adică, să ajungem să facem de voie şi liber, cu scop şi sens, ceea ce facem în mod obişnuit, instinctual şi de nevoie.
Așa cum v-am obișnuit, vă prezentăm în continuare articole care să arate marea înșelare la care sunt supuse persoanele care aderă la secte. De data aceasta vă prezentăm cum sectele își păcălesc adepții prin tot felul de mașinațiuni perverse și contrare învățăturii creștine. Cu ceva timp în urmă vă prezentam articolul 
Suntem o ţară sub ocupaţie.
Ortodoxie & Neamul Romanesc 