Sf. Marcu Evghenicul: Despre papă şi statutul catolicilor

„Şi noi îl socotim pe papă ca pe unul dintre patriarhi, dar şi aceasta, dacă este ortodox” (347 – Epistola către ortodocşii de pretutindeni, PO 17, p. 320). Aşa binevesteşte dumnezeiescul Părinte tuturor ortodocşilor de pretutindeni. Şi afirmă răspicat: „Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l pomeneşte pe papă ca arhiereu ortodox vinovat este, că împlineşte tot latinismul chiar până la tăierea bărbii, şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit” (348 – Către Teofan din Euripos, p. 343). Preoţii catolici nu sunt preoţi, fiind sub incidenţa hotărârilor canonice ale sinoadelor ecumenice. „Episcopii voştri [ai latinilor] şi clericii nu mai sunt nici episcopi, nici clerici, fiind caterisiţi de atâtea şi asemenea sinoade, iar mirenii sunt sub anatemă şi afurisenie” (349 – Despre adăugirea din Simbolul de credinţă, PO 17, p. 282). Pentru a nu crede că Sfântul era prea dur în afirmaţiile sale şi că atitudinea lui era dictată de resentimente etnice sau de stereotipuri monahale şi zelotiste, iată ce spune despre patriarhul unionist al Constantinopolului: „Nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtăşia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici după moarte, după cum [nu primesc] nici unirea ce s-a făcut şi dogmele latineşti pe care şi el le-a primit, şi cei ce sunt cu el, şi pentru apărarea cărora [dogmelor latine] i s-a făgăduit [mai dinainte] cârmuirea aceasta, cu preţul distrugerii dogmelor celor drepte ale Bisericii. Căci sunt încredinţat cu deamănuntul că pe cât mă depărtez de acesta [de patriarh] şi de unii ca aceştia, mă apropii de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, şi pe cât mă despart de aceştia, pe atât mă unesc cu adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, cu teologii Bisericii. După cum şi sunt încredinţat că cei ce sunt de acord cu aceştia se depărtează de adevăr şi de fericiţii dascăli ai Bisericii. Şi de aceea zic: după cum în toată viaţa mea am fost despărţit de ei, aşa şi în vremea ieşirii mele, şi încă şi după plecarea din viaţă mă lepăd de părtăşia şi de unirea cu ei şi, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, fie la înmormântarea mea, fie la parastasele pentru mine, însă nici la [înmormântarea sau pomenirile] făcute pentru vreun altul din ai noştri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noştri” (352 – Ultimele cuvinte ale lui Marcu Eugenicu al Efesului, PO17, p. 349). Motivaţia care stabilea comuniunea lui cu alţii era dreapta credinţă. Din cuvântarea către papa Eugeniu se vede că nu avea, precum poate majoritatea bizantinilor din acea epocă, nici o pornire preconcepută şi mizantropă faţă de pontiful roman. De ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, afară numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că cugetă lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Par cuvinte dure şi foarte tăioase, dar aşa cum am spus această atitudine împotriva ereticilor este comună întregii patristici, pentru Sfinţii Părinţi aveau foarte clar în minte faptul că fără dreapta credinţă nu există nici dreaptă vieţuire şi deci nici mântuire. Cine i-a făcut aşa de uşor ortodocşi? Aurul, dacă vrei să spunem cele adevărate, şi câştigurile tale. Ba mai degrabă nu i-a făcut aurul pe aceia ortodocşi, ci, făcându-te pe tine asemenea lor, te-a aruncat în partea ereticilor (359 – Epistola către ortodocşii de pretutindeni, p.315-315). din opera Sfântului Marcu Eugenicul, lucrare tradusă de pr. Cristian Chivu

Sursa: Sf. Marcu Evghenicul: Despre papă şi statutul catolicilor

 

DECAPITARILE CRESTINILOR CONTINUA IN SIRIA ! RÂNDUIALA RUGĂCIUNII lepădării de la credinţa diavoleasca a musulmanilor

NU VA UITATI LA FILMARE DACA SUNTETI SENSIBILI LA ASTFEL DE ACTE DE CRUZIME !

RÂNDUIALA RUGĂCIUNII lepădării de la credinţa cea necurată a musulmanilor

“Preotul îl întreabă, zicând:

Întrebare: Mai întâi te întreb pe tine, te lepezi de toată credinţa mahomedană cea potrivnică lui Dumnezeu şi de toate ale lor spurcate socoteli, şi le afuriseşti pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toată credinţa mahomedană cea potrivnică lui Dumnezeu şi de toate ale lor spurcate socoteli, şi le afurisesc pe ele.

Întrebare: Te lepezi de Mahomed, pe care turcii îl cinstesc ca pe un apostol şi prooroc al lui Dumnezeu, şi-l blestemi pe el, ca pe o slugă a diavolului şi nu a lui Dumnezeu, şi ca pe un prooroc mincinos?

Răspuns: Mă lepăd de Mahomed ca de o slugă diavolească şi ca de un prooroc mincinos, şi-l afurisesc pe el.

Întrebare: Te lepezi de Resull, şi de Alie, ţinerile lui Mahomed şi de Hasan şi de Gusein, fiii lui şi de Abubechir şi de Urne, şi de Talhan şi de Abupacrin şi de Saduchin şi de Maieu şi de Zupir şi de Adellean şi de Zent şi de Izit şi de Sait şi de Udman şi de ceilalţi cei împreună tăinuitori şi împreună lucrători şi de urmaşii lui Mahomed? Şi-i blestemi pe ei, ca pe nişte mincinoşi dascăli şi slugi diavoleşti şi potrivnici lui Dumnezeu?

Răspuns: Mă lepăd de toţi aceşti dascăli turceşti, hulitori asupra lui Dumnezeu şi mincinoşi şi-i afurisesc pe ei, ca pe nişte diavoleşti slujitori.

Întrebare: Te lepezi de Zadize şi de Anse şi de Zennep şi de Imchelfima, de cele mai întâi şi mai spurcate din femeile lui Mahomed şi de Fatmana, fiica lui? Şi le blestemi pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toate acestea şi le blestem pe ele, ca pe nişte lucrătoare de spurcăciune şi potrivnice lui Dumnezeu.

Întrebare: Te lepezi de cartea cea hulitoare asupra lui Dumnezeu, a blestematului Mahomed, care se numeşte Coran, şi de toate învăţăturile şi pravilele şi obiceiurile şi de hulele lui, şi le blestemi pe ele, ca pe nişte potrivnice lui Dumnezeu şi stricătoare de suflet?

Răspuns: Mă lepăd de Coran şi de toate cărţile şi învăţăturile blestematului Mahomed, şi le blestem pe ele, ca pe cele ce sânt potrivnice lui Dumnezeu şi hulitoare şi pierzătoare de suflet.

Întrebare: Te lepezi de toţi dascălii turceşti cei înşelători şi hulitori, şi de toate hulitoarele asupra lui Dumnezeu şi mincinoasele scorniri ale lui Mahomed şi a tuturor urmaşilor lui, precum pentru oarecare dumnezeu, cel cu totul ferecat pentru rai şi pentru cea dobitocească viaţă a lor într-însul după înviere, şi de toate spurcatele porunci şi aşezăminte ale lui Mahomed şi a urmaşilor lui cele pentru nunţi şi pentru dezlegările nunţilor, şi cele pentru femeile şi necuratele ţiitoare şi pentru cele asemenea cu acestea, ca pe unele ce sânt urâte lui Dumnezeu, şi le blestemi pe ele?

Răspuns: De toate acestea mă lepăd, ca pe unele ce sânt urâte lui Dumnezeu, şi le blestem pe ele.

Întrebare: Te lepezi de toate ale lui Mahomed, hulitoarele minciuni zise pentru Hristos Domnul nostru şi pentru Preacurata Maica Lui şi pentru creştini, şi le blestemi pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toate acestea şi le blestem pe ele.

Întrebare: Te lepezi de toate spurcatele aşezări ale lui Mahomed cele pentru rugăciuni? Şi de închinăciunile cele ce se fac către Mecca? Şi de casa de rugăciune ce este în Mecca? Şi de însuşi locul acela ce se numeşte Mecca?

Şi de tot cuprinsul lui şi de toate adunările şi de obiceiurile turceşti cele pentru rugăciuni, şi le blestemi pe ele?

Răspuns: Mă lepăd de toate acestea şi le blestem pe ele. 

Întrebare: Lepădatu-te-ai de spurcata şi de potrivnica lui Dumnezeu, credinţa turcească şi de hulitorul asupra lui Dumnezeu, dascălul lor Mahomed şi de toţi urmaşii lui şi de toată învăţătura lor cea hulitoare, şi-i blestemi pe ei şi-i lepezi?

Răspuns: M-am lepădat de spurcata şi potrivnica lui Dumnezeu, credinţă turcească şi de hulitorul asupra lui Dumnezeu, dascălul lor Mahomed şi de toţi urmaşii lui şi de toată învăţătura lor cea hulitoare, şi-i blestem pe ei şi-i lepăd.

Întrebare: Doreşti a te împreuna cu adevărat, fără de nici o îndoială şi făţărnicie, din tot sufletul tău şi din toată inima ta, cu Unul adevăratul Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, şi crezi într-Însul ca întru Cel ce cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu celui viu?

Răspuns: Doresc a mă împreuna cu adevărat, fără de nici o îndoială şi făţărnicie, din toată inima şi din tot sufletul meu, cu unul adevăratul Domnul şi Dumnezeul Iisus Hristos şi cred într-Însul, ca întru Cel ce cu adevărat este Fiul lui Dumnezeu celui viu.

Şi după această lepădare, se citesc lepădările de la botez şi apoi se botează cel venit din credinţa musulmană.”

 

Evghenie Rodionov – soldatul mucenic pentru Hristos (1977 – 1996)

Evghenie Rodionov s-a născut în satul Satino-Russkoye, în apropiere de Moscova.Când avea 11 ani, Evgheni a primit de la bunica lui o cruciuliţă de argint. A vrut să o poarte la şcoală, dar mama lui, atee convinsă, i-a interzis, mai ales că putea avea probleme din cauza autorităţilor comuniste. Totuşi, Evgheni a purtat cruciuliţa şi nu a dat-o jos niciodată. Când a crescut, s-a înrolat ca soldat în armata rusă. Avea 19 ani când a fost luat ostatec de rebelii ceceni. Aceştia l-au ţinut legat de mâini într-o pivniţă, l-au lăsat să sufere de foame şi de sete timp de peste trei luni şi l-au bătut cumplit. Musulmanii i-au ordonat lui Evgheni şi camarazilor lui să-şi nege credinţa şi să se convertească la islam. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi prizonieri, Evgheni a refuzat să se lepede de Hristos şi a fost decapitat în data de 23 mai 1996. După ce a plătit 4.000 de dolari americani torţionarilor, mama lui Evgheni a reuşit să recupereze trupul fiului ei. L-a găsit într-o groapă comună, unde zăcea alături de camarazii lui. Deşi decapitat, avea încă la gât cruciuliţa de argint.Ucigaşul, Ruslan Khaikhoroyev, i-a spus femeii: „Fiul tău ar fi putut rămâne în viaţă, dar a refuzat să-şi scoată crucea de la gât”. Capul băiatului a fost recuperat mai târziu. Pentru tatăl lui, durerea de a-şi înmormânta copilul a fost prea mare şi a murit câteva zile mai târziu. Mama lui Evgheni, Lyubov, care nu pusese niciodată piciorul într-o biserică, a devenit o femeie credincioasă.(…)Oamenii vin din cele mai îndepărtate părţi ale Rusiei pentru a se ruga la mormântul acestui martir, unde se întâmplă minuni. Unii veterani şi-au pus medaliile pe mormânt, în semn de omagiu, iar credincioşii au pus mici bileţele în care cer intervenţia sfântului. Într-o biserică de lângă St. Petersburg, imaginea sa în mărime naturală este pictată în altar lângă cele ale Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihail, Iisus Hristos şi Nicolae al II-lea, ultimul ţar, canonizat în urmă cu trei ani. Mama lui Evgheni şi alţi credincioşi afirmă că, uneori, icoanele lui Evgheni răspândesc o mireasmă placută și chiar izvorăsc mir, un semn, spun ei, al sfinţeniei celui reprezentat acolo. Aleksandr Makeyev, un ofiţer de trupe de desant care conduce o fundaţie pentru ajutorarea soldaţilor, afirmă că a văzut militari îngenunchind în faţa icoanei lui Evgheni Rodionov. “Copiii din Cecenia se simt abandonaţi de către stat şi de conducătorii lor. Nu ştiu cui să ceară ajutor, însă ştiu că Zenia (porecla lui Evgheni) e unul de-al lor”, a declarat Makeyev pentru cotidianul Moskovsky Komsomolets. În Hankala, lângă Groznîi, s-a construit o biserică cu numele Noul Martir Evgheni Soldatul, singura biserică ortodoxă din Cecenia. Peste 26 de biserici, de la graniţa cu Ucraina până în Siberia, au icoane care îl înfăţişează în uniformă militară.Trădat de stat, care l-a uitat, de comandanţii lui, care l-au declarat dezertor, Evgheni Rodionov atrage admiraţia oamenilor chiar şi prin simplul fapt că el nu a trădat pe nimeni.

Mucenicul Tău, Doamne, Evghenie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Sfantul Luca al Crimeii – Despre ceasul mortii

Cand Sfantul Proroc David nu era inca rege, ci ii slujea lui Saul, atunci regele, temandu-se de el, stiind si simtind ca el va fi rege al lui Israel, l-a urmarit si de multe ori a incercat sa-l ucida. Si iata, o data, cand Prorocul David a fost in pericol de moarte, a spus celor care il inconjurau: Un singur pas este intre mine si moarte. Aceste cuvinte mi le amintesc acum, pentru ca in urma cu o saptamana a trebuit sa le rostesc si eu. Doar un pas a fost intre mine si moarte: mai multe ore am stat  fara puls, dintr-un moment in altul inima mea fiind gata sa se opreasca. Dar Dumnezeu m-a crutat. Este adevarat ca si pana in momentul de fata sunt slabit, incat pot vorbi cu voi numai asezat. Dar vreau sa va spun ceva important, vreau sa va vorbesc despre pomenirea ceasului mortii, pentru ca asupra fiecaruia dintre noi planeaza moartea. Fiecare dintre noi poate sa moara subit, pentru ca stiti cat de multi oameni mor brusc, cu o moarte neasteptata. Retineti si in inima voastra scrieti cuvintele Domnului Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse! Retineti aceste cuvinte, niciodata nu le uitati. Cand oamenii merg intr-o calatorie lunga sau la o munca fizica grea, ei se incing strans. Iar atunci cand merg in intunericul noptii, isi iau felinarele cu dansii, si este important pentru ei ca felinarele sa arda mereu. Astfel ar trebui sa fie si in viata noastra duhovniceasca, intotdeauna incinse mijloacele si felinarele sa arda. Mereu trebuie sa fim lucratori neosteniti ai lui Dumnezeu, luptatori impotriva satanei, care la fiecare pas ne distrage de la Hristos, incercand sa ne ucida cu ispitele. De aceea ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos:Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse! Niciodata, nu uitati niciodata ca viata pamanteasca ne este data doar ca sa ne pregatim pentru viata vesnica, caci dupa cum veti trai viata pamanteasca, astfel va fi si viata vesnica pentru voi. Fiti credinciosi lui Hristos, fiti credinciosi Lui asa cum El Insusi a poruncit in ApocalipsaSfantului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei sapte ingeri ai bisericilor din Asia Mica. Ii numea pe episcopii acestor biserici ingeri. Si iata, unuia dintre acesti ingeri, El i-a spus: Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da tie cununa vietii. Noi trebuie sa fim mereu credinciosi lui Dumnezeu. Viata noastra este scurta, nu trebuie sa risipim aceste zile scurte si ore in indestulare ci sa ne amintim mereu de ceasul mortii. La toti sfintii nevoitori, la toti sfintii monahi, gandul la moarte era staruitor, permanent.Ei tineau in chiliile lor un craniu, pentru ca, privindu-l sa-si aduca aminte mereu de moarte. Cu lacrimi de umilinta priveau la craniu, cugetau ca vor merge pe aceeasi cale a mortii si Ii slujeau neincetat lui Dumnezeu si lucrau pentru Domnul, asa cum a lucrat neobosit Cuviosul si purtatorul de Dumnezeu parintele nostru Serafim de Sarov. Ei, ca si voi, deseori au auzit la Vecernie cuvintele Psalmului al 33-lea:Moartea pacatosului este cumplita. Ei, la fel ca si voi, au auzit si alte cuvinte: Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui. Pacatosii mor cu moarte cumplita. Eu impreuna cu voi am vazut multe exemple de acest gen. Dar un caz pe care l-am vazut personal cu 40 de ani in urma mi-a ramas in minte, incat nu-l voi uita niciodata.

Am fost multa vreme medic si am fost chemat in casa unui om cunoscut in toata regiunea drept un exploatator crunt, extrem de rau. Cand am intrat in casa lui, am ramas socat de invalmaseala care era acolo: toti se impiedicau din pricina dezordinii, iar pe pat zacea un batran gras, rosu la fata, care atunci cand m-a vazut a inceput sa tipe: Parinte, doctore, salveaza-ma! Mi-e frica de moarte! La ce se gandea el inainte, atunci cand bea sangele fratilor sai? La ce se gandea el inainte, atunci cand storcea ultimii bani de la ei? Moartea a venit deja acolo si era tarziu sa spui: “Ma tem de moarte pana la moarte”. Trebuie sa traiesti astfel incat sa nu te temi de ea. Dar cine nu se teme de moarte? Doar cei care Il urmeaza pe Hristos, sunt atenti sa nu incalce poruncile lui Hristos. Ei nu se tem de moarte, stiu fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, data in Fericiri: Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri! Total diferit decat acest batran mor oamenii sfinti. Cuviosul Serafim de Sarov a murit ingenuncheat in fata chipului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, careia i se ruga permanent. Asa, in genunchi, a adormit somnul vesnic si cinstita a fost inaintea Domnului moartea Cuviosului Serafim. Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: Umblati in lumina, pana cand este lumina, ca sa nu va prinda intunericul. Pana cand ne lumineaza in aceasta viata lumina lui Hristos, pana cand auziti sfintelecuvinte ale Evangheliei si poruncile lui Hristos, pana cand v-a invrednicit Domnul sa frecventati sfanta biserica, umblati in aceasta lumina. Pentru ca lumina aceasta se va stinge pentru voi cand va veni ceasul mortii, si dupa mormant nu mai exista pocainta, si veti primi rasplatirea pe care o meritati. Asadar umblati in lumina atat timp cat este lumina, ca sa nu se stinga pentru voi si sa nu va cuprinda intunericul vesnic, de moarte. Sfantul Apostol Pavel spune:Astazi este timpul bineplacut, astazi este o zi de mantuire. Iata, acum, pana cand suntem vii, este pentru noi timpul bineplacut, timpul mantuirii! Acum trebuie sa ne gandim la mantuirea noastra si sa ne pregatim de viata vesnica. Asa se pregatesc toti crestinii, toti cei care-L iuesc pe Hristos. Cu 70 de ani in urma traia in Petersburg dosctorul Haas. Era doctor de penitenciar si avea o inima sfanta, plina de milostivire, plina de dragoste fata de oameni. Si, in postura lui de doctor de penitenciar, se straduia in orice chip, cu ce putea, sa usureze pedeapsa nefericitilor detinuti. Vedea cum erau goniti la ocna in butuci si in lanturi, stia ca ei trebuie sa mearga multe mii de verste in Siberia si inima lui se sfasia de mila pentru ei. Ca sa inteleaga mai bine suferintele lor, el si-a legat de picioare lanturi si, cateva ceasuri in sir, a marsaluit in ele, prin curtea casei sale, ca sa simta ceea ce simt oamenii care umbla legati in ele. Inainte de moarte, acest doctor bun si sfant a spus celor care il inconjurau cuvinte uimitoare, pe care sa le retineti si voi: “Grabiti-va sa faceti bine!”. Grabiti-va, pentru ca ceasul mortii ne paste pe toti. Nu fiti nepasatori, fiti credinciosi pana la moarte, si va va da voua Dumnezeu cununa vietii! Iar Sfantul Proroc Isaia a spus astfel de cuvinte: Cutremurati-va, cei nepasatori, infricosati-va, cei fara grija, aruncati hainele si dezbracati-va, incingeti mijoacele! Cutremurati-va, cei nepasatori, aveti in minte intotdeauna frica mortii, ceasul mortii, nu uitati niciodata de dansul! Dar, ca sa ne amintim mereu aceasta, ca sa putem merge pe calea lui Hristos, ca sa nu ne fie infricosator ceasul mortii, ne trebuie noua, celor slabi, ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu. Fara de el, nu ne vom izbavi de ispitele satanei si de aceea trebuie sa cerem neincetat ajutorul harului lui Dumnezeu. Doamne, miluieste-ne pe noi, pacatosii, Doamne, ajuta-ne! Trebuie sa Il rugam la fel cum L-a rugat femeia cananeeanca, despre care s-a amintit in pericopa evanghelica de astazi. Mergea Domnul Iisus Hristos pe cale cu ucenicii Sai. Si iata ca o femeie siro-feniciana – pagana -, vazandu-L, a inceput sa-L roage: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea e rau chinuita de demon. Iar Domnul nu-i dadea nicio atentie si mergea mai departe in tacere. Femeia a continuat sa-I ceara ajutorul cu credinta, insa El tacea. In cele din urma, ucenici I-au spus: Doamne, elibereaz-o, ca striga in urma noastra! Domnul a raspuns: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Dar femeia a continuat sa-L roage. Ce i-a zis atunci Domnul? Nu este bine sa iei painea copiilor si sa o arunci cainilor. Si a auzit atunci un raspuns uimitor, plin de smerenie si de blandete:Da, Doamne! Dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor – da-mi, Doamne, o faramitura din mila Ta! Atunci Domnul, oprindu-Se, a zis: O, femeie! Mare este credinta ta; fie tie precum voiesti! Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15,22-28). Multi dintre noi traiesc asa cum nu s-ar cuveni crestinilor. Multi dintre noi sunt impovarati de pacate, multi au uitat cuvintele lui Dumnezeu: Boldul mortii este pacatul. Moartea il impunge dureros pe cel care este in intregime cufundat in pacate. Dar daca este asa, daca suntem slabi, daca hainele noastre sunt negre din pricina pacatelor noastre, nu suntem si noi asemenea cainilor? Nu s-ar cuveni sa strigam catre Dumnezeu, asa cum a strigat femeia cananeeanca: “Doamne, da!, sunt asemenea unui caine, dar miluieste-ma!”?

Sa fie dar mijlocurile voastre incinse si felinarele aprinse! Amin.

4 februarie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

 

SINGUR ORTODOXIA !!!

Vrăjitoria în Kongo – Mărturii din Misiunea Ortodoxă în Africa

Într-o după amiază, pe când părintele Meletios (actualmente episcop) se întorcea de la fermă, s-a oprit în satul Mapendo pentru că se auzeau ţipete şi o agitaţie generală. Şeful satului şi doctorul vrăjitor au adunat toată lumea la o întrunire. Părintele Meletios a ieşit din maşină şi a început să se apropie de acea congregaţie demonică, ţinând un crucifix în mână. Vraciul a ţipat la el:
’’Nu te apropia. Îmi vei strica munca. Pleacă repede…’’
’’Dar nu voi întrerupe. Vin spre tine doar ca să te felicit.’’
’’Nu, nu…Voi preoţii ortodocşi sunteţi vraci foarte puternici. Eşti stânjenitor numai prin prezenţă !’’
Lipsindu-le plinătatea Adevărului, celorlalte ’’biserici’’ le lipseşte de asemenea acel har sfinţitor. De aceea mulţi oameni se reped plini de speranţă la preoţii noştri ortodocşi.
Când un anume preot catolic a încercat să citească Exorcismul pentru o persoană posedată de demon, demonul a râs de el sarcastic şi desigur nu s-a îndepărtat. Un alt preot catolic – după cum mi-a spus părintele Kosmas – a început exorcizarea unui posedat de demon de unul singur şi rezultatul a fost îngrozitor – preotul însuşi a ajuns posedat.
Astfel, după cum putem vedea, singura arcă de salvare oriunde şi oricând, pentru fiecare persoană de oriunde din lume este Biserica noastră Ortodoxă cu episcopii şi preoţii noştri, care sunt în succesiune apostolică canonică, purtând adevăratul har deplin al preoţiei. Biserica Ortodoxă este zidul de apărare care poate rezista tuturor curentelor demonice de vrăjitorie şi idolatrie !!!

 

Despre secte (1)

Păcatul împotriva Duhului Sfânt îl săvârşesc toţi rătăciţii, toţi sectanţii pentru că propovăduiesc greşit şi mai ales pentru că s-au lepădat de Sfânta Biserică şi de sfinţeniile ei, unde este harul Duhului Sfânt şi unde se lucrează şi se sfinţesc toate.Domnul Hristos a spus că la sfârşit vor veni hristoşi mincinoşi. Dacă aceşti rătăciţi ar chema lumea la ei şi le-ar spune: „Veniţi la noi că la noi e diavolul!” s-ar duce cineva?… Nu s-ar duce nimeni. Dar ei cheamă lumea la Domnul Hristos şi îi invită şi pe alţii aşa de frumos: „Veniţi la noi, că la noi e bine, la noi e adevărul !”Ei cheamă lumea la un Iisus, la un Hristos fără cruce, fără icoane, fără biserică, fără Sfintele Taine şi sunt batjocoritori şi hulitori mari ai Maicii Domnului şi ai Sfinţilor.  Aceştia sunt hulitori ai Duhului Sfânt, iar cine huleşte pe Duhul Sfânt nu mai are iertare !! Iată hristoşi mincinoşi ! Cine o huleşte pe Sfânta Fecioară Maria cu înjurături, cu cuvinte de batjocură, cum fac sectanţii care o coboară pe Maica Domnului în rândul femeilor păcătoase, vai lor ! Aceia vor moşteni focul gheenii şi niciodată nu se vor ridica să vadă lumina lui Hristos. Cine nu se închină ei aşa cum s-au închinat arhanghelii şi îngerii şi cum o slăvesc şi acum în cer mulţimile sfinţilor, aceia vor rămâne muţi, fără de glas, când se va arăta pe norii cerului Împărăteasa cu Fiul ei cel iubit care va judeca lumea. Sectanţii fac parte din taberele celor nătângi care n-au vrut să vină la Cina Domnului. Aceştia sunt vrednici de plâns, nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii, căzuţi din dreapta credinţă ortodoxă în prăpastia deznădejdii şi a pieirii sufleteşti. La fel sunt şi sectanţii care nu vor să înţeleagă chemarea la Cina Domnului, la Sfânta Biserică; aceştia toţi se lipsesc de Cina cea cerească şi nu se vor mântui. Pot să facă toate faptele bune, tot la iad se duc fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, s-au lepădat de Biserică, de preoţie şi de toate Sfintele Taine. Unii s-au despărţit şi s-au rupt din butucul viţei de care vorbea Iisus: că mlădiţa care rămâne fără legătură cu tulpina mamă, se usucă şi se aruncă în foc. În altă parte zice Domnul: „Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi un vameş !” De aceea să nu ne lăsăm amăgiţi de cei ce seamănă dezbinare, căci este un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singură credinţă şi un singur Botez. Să nu ne lăsăm înşelaţi, că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit ! El îi lasă pe nebuni să se urce cu îndrăzneala lor cât mai sus, şi când îi trânteşte, nu se mai alege nimic din ei. Şi să mai ştiţi şi lucrul acesta, că sectanţii, care au lepădat Biserica, Sfintele Taine şi sfintele icoane au o moarte foarte grea. Ortodoxia este flacăra unei lumânări iar restul sunt fluturii ce vin la flacără, se ard şi cad jos. Cine fuge de lumină se prăbuşeşte în întuneric, iar cei ce fug de adevăr, dau peste satana, tatăl minciunilor.

ierod. Visarion Iugulescu

 

Despre secte (2)

Creştinii s-au împărţit în tabere după ce s-au desprins din trupul cel binecuvântat al Ortodoxiei. Pe faţa pământului se află o multitudine de religii creştine fiecare cu învăţătura sa, cu cultul său, cu morala sa:protestanţii, adventiştii, baptiştii, penticostalii şi mulţi alţii care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Apostolică. Vicleanul diavol a reuşit să semene zâzania, neghina dezbinării şi a urii ca să se împlinească ceea ce spusese Mântuitorul în pilda cu grâul şi neghinele. Sunt o mulţime de rătăciţi care susţin că pentru a se mântui omul şi a afla adevărul, n-are decât să citească numai Sfânta Scriptură. S-o citească zic ei, şi în ea vor găsi ceea ce trebuie să creadă şi să facă pentru a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu. O mare greşeală fac aceşti oameni deoarece Sfânta Scriptură nu cuprinde toată descoperirea lui Dumnezeu în ea către oameni. E prescurtată, şi în  afară de Cărţile Vechiului şi Noului Testament sunt multe adevăruri de credinţă care s-au păstrat de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli prin viu grai. Mântuitorul n-a scris nimic şi nici apostolii, mulţi, că nu ştiau nici carte, erau pescari simpli. Prin viu grai însă, cele ce au auzit ei de la Iisus, de la Învăţătorul, au alcătuit ceea ce numim noi Sfânta Tradiţie. Apoi în Sfânta Scriptură, zice Apostolul Petru, sunt unele lucruri greu de înţeles în ea pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Vedeţi, le răstălmăcesc spre pierzarea lor, spune clar Duhul Sfânt prin gura Apostolului. De aceea a rânduit Dumnezeu autoritatea bisericească formată din arhierei, preoţi şi diaconi. Aceştia sunt urmaşii Apostolilor pentru ca, creştinii să fie supuşi şi ascultători, să se lase conduşi de Duhul Sfânt prin ei. Dar, ei s-au despărţit şi s-au rupt din butucul viţei de care vorbea Iisus că, mlădiţa care rămâne fără legătură cu tulpina mamă se usucă şi se aruncă în foc. Şi în altă parte zice Domnul: „Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş”. De aceea nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă dezbinare căci este un singur trup, un singur Duh, este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez. Cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, de Sfintele Taine, aceştia cad într-un fel de vrajă şi nici nu mai ştiu ce fac, căci îşi leapădă botezul fără să se gândească, crezând aşa după cum le spun toţi rătăciţii aceştia că se botează la ei. Nu se botează, ei leapădă adevăratul Botez pe care l-au primit în copilărie. Iată lepădarea de credinţă şi pe calea aceasta de care a zis Sf. Pavel că va fi înaintea sfârşitului lumii. Sf. Ioan Evanghelistul spune în Epistola sa că ereticilor să nu le dăm nici bună ziua. Vedeţi ce mare lucru – pentru că aceştia sunt lepădaţi de Dumnezeu, hulitori ai Duhului Sfânt. Odată ce ei hulesc pe Maica Domnului şi spun fel de fel de cuvinte grele la adresa Maicii Domnului şi a Sfinţilor şi Sf. Cruce şi icoanele, aceştia sunt hulitori, iubiţii mei, hulitori ai Duhului Sfânt şi cine huleşte pe Duhul Sfânt nu mai are iertare. Dacă este drept ca pruncii născuţi în dureri să iubească şi să venereze pe mama lor, cu atât mai mult ni se cade nouă să iubim şi să venerăm pe Maica Domnului, care este Maica noastră, a creştinilor. Căci nimic nu este mai drept, nimic nu este mai cuviincios decât a venera pe aceea pe care îngerii şi arhanghelii o laudă în cer. Pe aceea pe care Dumnezeu a vestit-o prin profeţi pe pământ şi a voit a Se întrupa din pântecele său făcând-o Maica Lui şi ridicând-o de-a dreapta Sa în calitate de Împărăteasă a cerului şi a pământului. Să se ruşineze, deci, toţi sectanţii, să se îmbrace cu blestem toţi hulitorii şi să piară toţi demonii care-i învaţă să hulească pe Preacurata Fecioară Maria, ocrotitoarea creştinilor şi salvatoarea omenirii.Dacă Însuşi Dumnezeu a cinstit-o, a iubit-o şi a păzit-o, cu cât mai vârtos noi păcătoşii şi nevrednicii suntem datori a-i aduce mulţumirile şi cinstirile noastre.

 ierod. Visarion Iugulescu

 

De ce nu ne putem mantui decat prin ortodoxie?

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată, singura pe care o acceptă Dumnezeu? De ce nu ne putem mântui decât prin ortodoxie?

De ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi penticostali, şi baptişti, şi adventişti, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată. În Sfânta Carte scrie că Hristos este Capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată? Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.

La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii penticostali ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin. A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani. In anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), din cauza pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez). În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri. După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor. Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.

Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă. Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar nu vor sa vina la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că agheasma pe care o săvârşeşte preotul ortodox nu se strică. Pentru sfinţirea agheasmei preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint sau lemn. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare si făcatoare de minuni. Luăm doar un singur exemplu de moaşte. Moaştele Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi, la care vin mii de oameni. În fiecare an, de ziua ei (14 octombrie), i se schimbă veşmintele, şi încălţămintele i se gasesc tocite, roase. Explicaţia este ca Sfânta vine în ajutorul celor care se roaga cu credinţă şi nădejde către ea şi asfel îsi toceşte încălţămintele.

4. Sunt părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi Lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când alergăm la dânşii deja ne conosc necazurile şi ştiu şi cum ne cheamă.

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.

Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

De ce sunt preoţii ortodocşi urmaşii Apostolilor ?

Apostolii au primit Duhul Sfânt de la Domnul Hristos, iar aceştia, la rândul lor, au transmis harul, prin rugaciune şi punerea mâinilor(Fapte 6, 6) peste urmaşii lor, făcându-i episcopi, preoţi şi diaconi, până în zilele noastre. Aceasta se numeşte succesiune apostolică, sau altfel spus, continuitate. Cultele neoprotestante nu au această continuitate, fiindcă nu şi-a pus nimeni mâinile peste ei ca să-i facă pastori.

De ce trebuie să ne spovedim la preot şi nu direct Lui Dumnezeu ?

Preotul, ca urmaş al Apostolilor, este instituit de Dumnezeu să facă acest lucru, căci Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legării şi dezlegării păcatelor după Sfânta Sa Înviere, zicând către ucenicii săi: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!”(Ioan 20, 22-23) şi iarăşi a zis: “Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”.(Matei 18, 18).

Deci numai prin Biserică se poate face iertarea păcatelor; numai Biserica are putere, prin preoţii şi episcopii săi, să lege şi să dezlege păcatele lumii. Să nu vă legaţi niciodată de vrednicia preotului, căci aici lucrează Harul Lui Dumnezeu. Preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor iar Dumnezeu este Cel Care trimite Duhul Sfânt. Darurile Lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească. Dacă trimiterea harului asupra credincioşilor ar fi atârnat de vrednicia preoţilor, atunci toţi creştinii care au preoţi nevrednici ar fi fost lipsiţi de el. Dar Dumnezeu trimite harul Său şi prin preoţii cei nevrednici, ca să nu rămâna păgubiţi cei ce însetează de mântuire. În mass-media se publică frecvent ştiri şi imagini care surprind anumite persoane în posturi imorale, adică în luare de mită, în beţie, în desfrânare sau în alte păcate. Cele mai savurate dezvăluiri, însă, sunt cele în care sunt implicate feţele bisericeşti. Da, şi oamenii Bisericii pot să păcătuiască, pentru că tot oameni sunt şi ei, şi mai ales pe ei îi ispitesc diavolii. Însă cei mai multi din ei sunt oameni morali, iar dacă un procent infim se abate de la morala creştină, aceasta nu înseamnă că tot sistemul e putred. Există oare pădure fără uscături? Există, oare, pe lumea aceasta vreo instituţie perfectă, cu oameni sută la sută morali? Indiferent de vrednicia preotului, serviciile pe care le face sunt valabile, aşa cum într-o instituţie oarecare, să zicem o primărie, dacă primarul este beţiv, desfrânat, hoţ sau cu alte păcate, oare un certificat sau un alt document pe care-l soliciţi primăriei, semnat şi parafat de către primar, nu este valabil? Ba este, indiferent de moralitatea primarului. Aşa este şi in plan bisericesc. Oricât de păcătos ar fi preotul, Taina săvârşita de el este mântuitoare pentru noi, pentru că el nu o savârşeşte cu puterea sa, ci cu puterea Harului Lui Dumnezeu, dată lui prin hirotonie. Şi să mai ţineţi cont că acum se duce o campanie foarte dură împotriva Bisericii Ortodoxe, prin denigrarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi. Noi să urmăm calea moşilor şi strămoşilor noştri care au fost întotdeauna ortodocşi. Să citim cărţile sfinte ale Bisericii noastre, să ascultăm de slujitorii ei care ne conduc pe calea cea dreaptă, să ne alegem duhovnici iscusiţi care să ne îndrume conform Sfintelor Canoane ale Bisericii. Să nu ne luăm după învăţăturile greşite ale unor babe, ci numai după ceea ce ne învaţă Biserica. Fără astrologie, fără magie, fără horoscoape, fără vrăjitorie şi descântece, fără talismane, fără credinţe budiste în reîncarnare, fără filmele şi programele păcătoase de la televizor, fără cântece desfrânate, fără avorturi şi anticonceptionale, fără căsătorii de probă şi multe alte manifestări păgâneşti pe care le întâlnim în zilele noastre. Dacă veţi merge la biserică mai des, veţi afla mai multe.

Dacă sunteţi nespovediţi, nu mai staţi pe gânduri. Mergeţi degrabă la un preot duhovnic şi spuneţi-i păcatele pe care vi le-aţi notat pe o hârtiuţă, căci FĂRĂ SPOVEDANIE NU ESTE MÂNTUIRE !

Argumente pentru cinstirea Maicii Domnului

Maica Domnului a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a născut în iesle, L-a hrănit cu lapte un an de zile, L-a purtat în braţe şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela care a făcut cerul şi pământul? De câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îmbrăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peşteră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. În ziua Judecăţii, Sfânta Fecioară Maria va sta de-a dreapta Mântuitorului, iar de-a stânga Lui, Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul întâi-stătător al tuturor sfinţilor. Aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Preasfânta Treime. Câtă durere va fi la Judecată pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o si n-au cinstit-o! Căci ea, fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă slavă nu va avea atunci, ca una care L-a purtat pe Mântuitorul în pântece si L-a născut si L-a alăptat si L-a purtat în braţe şi toată viaţa a fost lângă El şi pururea L-a păzit de primejdii şi L-a ascultat şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine. Câtă mărire i-a dat Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria, că L-a primit prin Duhul Sfânt pe Dumnezeu a Se întrupa din preacuratul ei trup! Cât de curată a fost cu trupul şi cu sufletul, cât de smerită a fost, că s-a învrednicit a fi Biserică Sfântă a Marelui Dumnezeu, a Cărui slavă nu o pot cuprinde cerurile! Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu, este mai presus decât îngerii şi sfinţii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel s-a închinat şi îngerul Gavriil la Buna Vestire (când îngerul Gavriil a înştiinţat-o pe Sfânta Maria că-L va naşte pe Iisus) (Luca 1, 28-29) şi în acelaşi chip i s-a închinat şi Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43.). Însăşi Sfânta Fecioara, prin Duhul Sfânt prooroceşte că pe ea o vor ferici toate neamurile:  „Că iata, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic…”(Luca 1, 48-49), adică cinstirea ei este voită de Cel Puternic, Dumnezeu.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea pe ea şi era supus faţă de ea (Luca 2, 51) şi, oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător. Astfel, la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3-10).

Dacă noi oamenii ne iubim mamele, Iisus, Care e dragoste desăvârşită, cu mult mai mult o iubeşte pe mama Sa, şi o cinsteşte. Dacă n-ar fi cinstit-o pe mama Sa, Iisus S-ar fi făcut încălcător al propriei legi pe care a dat-o: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani multi pe pământ”(Ieşire 20,12). Şi dacă Iisus o cinsteşte pe mama sa, cu siguranţă trebuie să o cinstim şi noi. Necinstirea Maicii Domnului de către noi este în opoziţie cu cinstirea ei de către Fiul Său, Iisus Hristos.

Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută şi toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă cum ar fi avut dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului.

Botezul

Sunt unii creştini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au păcate şi, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinţa lor. Botezul este absolut necesar pentru mântuire, de la care nu pot fi excluşi nici copiii. Toţi suntem întinaţi de păcatul strămoşesc şi de cel al zămislirii prin pofta trupească. Necesitatea Botezului pentru toţi este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: „Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia Lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Chiar din timpul sfinţilor apostoli se săvârşea botezul copiilor: Lidia şi casa ei (Fapte 16, 15); temnicerul şi casa lui (Fapte 16, 33); Crispus şi casa lui (Fapte 18, 8); Ştefana şi casa lui (1 Cor.1, 16). Prin acestea înţelegem că botezarea casei nu se referă la botezarea uşilor, a ferestrelor sau a pereţilor, ci la botezarea fiinţelor umane din casele respective, deci şi a pruncilor.

Ştim ce spune psalmistul: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6). Ştim ce spune şi sfântul apostol Pavel : „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).

Acest lucru cunoscându-l, că toti ne naştem cu păcatul strămoşesc, avem noi siguranţa că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască şi să mărturisească credinţa în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămoşesc, nemaiputând intra astfel în împaraţia Lui Dumnezeu? Dacă ar fi fost voia Lui Dumnezeu ca să nu botezăm pruncii, ar fi trebuit să existe poruncă să nu botezăm pruncii, dar nicăieri în Noul Testament nu există scris oprirea botezului pruncilor. De asemenea, când se dă porunca de a se boteza toate neamurile, nu se pune nici o condiţie cu privire la vârsta celor ce urmează să se boteze. Dacă Sfinţii Apostoli ar fi oprit de la botez pruncii care se aflau în braţele mamelor lor, în ziua Cincizecimii, când s-au botezat ca la trei mii de suflete, acest lucru ar fi fost scris în Faptele Apostolilor. Biserica noastră ortodoxă botează pe prunci, curând după naşterea lor. Când ducem copiii la şcoală, ei nu ştiu ce înseamnă şcoala. Dacă am aştepta până să înţeleagă ei rostul şcolii, ar fi foarte păgubitor pentru ei. Tot aşa este şi cu botezul. Pruncii nu ştiu ce este botezul, dar ştiu aceasta părinţii şi naşii care sunt de faţă. Credinţa pe care nu o pot mărturisi pruncii la botez, o mărturisesc, pentru ei, naşii şi părinţii. De altfel, noi cunoaştem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinţa cuiva, Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Să ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum pentru credinţa stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii cananeence pentru credinţa mamei sale, şi a înviat pe fiica lui Iair pentru credinţa tatălui său, şi pe fiul văduvei din Nain pentru credinţa mamei sale. Şi atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârşit pruncilor pe temeiul credinţei naşilor lor?

Botezul este valid doar în Ortodoxie. Papistaşii (romano catolicii, greco catolicii), protestanţii şi cei ce mai zic că “botează” nu au validă nici o sfântă taină, pentru simplul motiv că Sfântul Duh nu se pogoară la rugăciunile lor, ci doar în cadrul Bisericii Ortodoxe, cea UNA, sigura ce a păstrat continuitatea apostolică. În afara Ortodoxiei nu există decât sinagoga satanei.

Sfânta Cruce

Iisus Hristos nu a avut numai crucea spirituală, a suferinţei ci şi pe cea materială, din lemn. Oare n-a dus-o El în spate pe vârful Golgotei? Iisus S-a răstignit de bunăvoie, pentru mântuirea lumii şi a transformat crucea din obiect de tortură în altar de jertfă, sfinţind-o cu Scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca un semn dumnezeiesc. Cu ajutorul crucii se sfinţeşte apa care nu se mai strică(aghiazma), se scot diavoli din oameni… aşa cum ceara se topeşte de la faţa focului, aşa şi diavolii se topesc de la faţa crucii. Aşa cum un câine fuge când ridici un băţ asupra lui, chiar dacă nu-l loveşti, însă cunoscând puterea băţului, tot aşa şi diavolul se tulbură când îţi faci cruce în faţa lui, cunoscând şi el puterea crucii.

Icoanele

Icoanele nu reprezintă idoli. Cinstirea icoanelor nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la Sfântul cel înfăţişat în ea. Dumnezeu a oprit închinarea la idoli, adică la înlocuitori ai Lui Dumnezeu, iar nu la icoane, care nu îl înlocuiesc pe Dumnezeu, ci dimpotrivă îi amintesc omului de El.

Ce înseamnă anatema?

Anatema este formula bisericească folosită de sinoadele ecumenice pentru condamnarea ereticilor şi a ereziilor sau învăţăturilor false şi înseamnă lepădat sau blestemat. Anatema este cea mai grea pedeapsă a Bisericii care înseamnă pogorâre de viu în iad cu dracii şi taiere de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos.

 

Adevarul lui Hristos se numeste ORTODOXIA !!!

“(…) Care este moştenirea pe care ne-o lasă ei (Sfinţii Mărturisitori Ardeleni) nouă? Să ne păstrăm credinţa părinţilor şi strămoşilor noştri, fără să dispreţuim celelalte credinţe… Noi ne-am adunat de curând, noi, ierarhii din Sinodul Mitropolitan al Transilvaniei şi am dezbătut şi această problemă: ce se întamplă cu ecumenismul? Mulţi cred că ecumenismul înseamnă pur şi simplu să ridici mâinile şi să te predai! Că este tot un Dumnezeu pentru toţi, că adevarul este parţial, că fiecare biserică are o parte din adevăr, dar nici una nu are adevărul întreg… Nu, dragii mei! Noi, ortodocşii, fără să îi dispreţuim şi cu atât mai puţin să îi persecutăm pe ceilalţi, posedăm adevărul întreg! Ne mântuim în Adevărul Iisus Hristos, pentru o raţiune foarte simplă. Aţi rostit şi astăzi Crezul în Biserică. Reţineti vă rog: Crezul pe care l-aţi rostit voi la această biserică împreună cu noi este cel pe care Sfinţii Parinţi ai Bisericii l-au formulat în primele două Sinoade Ecumenice. Fără nici un adaos şi fără nicio ştirbire! Toate celelalte biserici au adăugat ceva sau au ştirbit ceva. Noi l-am păstrat întreg! Conservatori? Dacă vreţi, conservatori! Fundamentalişti? Bine, dacă vreţi, fundamentalişti! Păi Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi. Scurt pe doi! Nu încape discuţie! Şi noi la fel. Nu avem certitudinea că cei de alte confesiuni se mântuiesc. Dar noi o avem pe a noastră şi ne este de ajuns. Că suntem în Biserica cea Adevarată, că suntem în interiorul Adevărului lui Hristos, că dragostea dintre fraţi nu este completă şi adevărata decât în interiorul Adevarului! Iar Adevarul Cine este? Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Mergem pe Calea Adevărului, trăim întru Adevăr şi aşteptăm Viaţa veşnică, tot în interiorul acestui Adevăr. Îndemnul martirilor pe care îi sărbătorim astazi este acela de a ne păstra credinţa noastră. Ştiti din ce porneşte admiraţia mea personală cel puţin pentru Atanasie Todoran, dar şi pentru oricare [martir]? Eu când mă uit la un altul care este de alta religie, care nu este creştină, mă întreb dacă el în credinţa lui religioasa este şi de bună -credinţă. Dacă crede cu adevarat în credinţa lui, chiar dacă nu este a mea, şi dacă va fi gata să moară pentru ea. Noi, în Transilvania, avem modele de urmat în cei care au fost gata să moară pentru credinţa ortodoxă şi întru credinţa ortodoxă. S-au mântuit, se roagă acolo pentru noi, şi ne rugăm şi noi ca ei să mijlocească pentru noi şi aceasta ne dă şi garanţia că şi noi ne vom mântui dacă vom rămâne până la sfârşit şi fără de clintire în Adevărul lui Hristos care se numeşte Ortodoxia, Amin!”

Predica despre ecumenism a Mitropolitului Bartolomeu Anania la Sfinţii Mărturisitori Ardeleni. Adevărul lui Hristos se numeşte Ortodoxia!

 

Despre venirea lui Antihrist

Antihrist se va naşte din seminţia lui Dan, adică din neamul evreiesc, după cum citim la proorocul Ieremia (8:16,17): „De la Dan se aude ropotul cailor şi de nechezatul puternic al armăsarilor se cutremură tot pământul; iată vin şi vor pustii pământul şi tot ce este pe el, cetatea şi locuitorii ei. Căci iată voi trimite asupra voastră şerpi şi scorpii, împotriva cărora nu este descântec, şi vă vor muşca, zice Domnul.” ,,Ropotul cailor şi nechezatul puternic al armăsarilor” înseamnă războiul cu care se va ridica el împotriva creştinilor. Şerpii sunt slujitorii lui Antihrist şi pe cei pe care-i vor înşela îi vor pecetlui cu pecetea lui şi toţi aceşti înşelaţi nu se vor mai putea mântui atunci fără de mare pocăinţă. Mari şi înfricoşătoare lucruri au să se lucreze în vremea lui Antihrist. Va porunci preaspurcatul slujitorilor lui ca să se facă curvii în faţa lumii. Vor cumpăra copii parte femeiască şi bărbătească spre stricare şi spre spurcare. Atunci va stăpâni sabia cea cu două ascuţişuri a curviei. Oare nu stăpâneşte acum păcatul curviei mai mult? Că s-a stricat orice minte şi inimă, de la copil până la bătrân, prin atâtea blestemăţii şi născociri diavoleşti. Iată ce se spune în Cartea cu Sfârşitul Omului: „Va fi în zilele acelea necaz care n-a fost până acum din începutul zidirii şi nici nu va mai fi. Şi atunci îndată se va ridica Antihrist împărat, se va scula cu mare mânie asupra creştinilor şi atât de mari chinuri vor fi încât şi îngerii se vor înfricoşa”, căci preaspurcatul şi preablestematul nu va putea în niciun chip să sufere, nici să audă de numele lui Hristos. […] În altă parte, spune aşa: „Atunci se va ridica satana-Antihrist din seminţia lui Dan, nu cu puterea lui, dar l-a lăsat pe dânsul Dumnezeu vas spurcat, ca printr-însul să se împlinească proorociile proorocilor.” Iată că satana va fi slobozit din legăturile iadului, unde l-a legat Dumnezeu, şi va intra într-un vas al său, adică înAntihrist. Acesta se va naşte dintr-o femeie spurcată, evreică, se va mări şi se va face împărat.Arătarea lui Antihrist se face cu puterea satanei. El va arăta diferite minuni şi semne mincinoase şi toţi aceia care au umblat pe la vrăjitoare vor fi înşelaţi şi pecetluiţi. Ajutaţi, lucraţi, încurajaţi şi fiţi gata pentru examenul cel mare, pentru lupta cu lepădatul Antihrist. Rugaţi pe Dumnezeu să ne dea tărie să-l biruim!

Ierod. Visarion Iugulescu

 

O intamplare adevarata

Zilele acestea mi-a povestit o prietenă că la biserica din parohia unde merge ea, a venit să se împărtăşească şi o persoană din străinătate. În momentul când preotul a încercat să-i dea Sf. Împărtăşanie, linguriţa s-a îndoit. Nedumerit, preotul îl întreabă dacă s-a spovedit. Omul îi răspunde că nu. Îl spovedeşte, însă când încearcă din nou să-i dea Sf. Împărtăşanie, nu a putut pentru că linguriţa iar s-a îndoit, s-a întors. Preotul înfricoşat, îl întreabă ce se întâmplă, de ce nu poate totuşi să-l împărtăşească. Atunci omul îi spune că el are implantat în mână un CIP. Acesta era motivul…

Fraţi creştini, nu este de glumit cu aceste CIP-uri, nu este o poveste fantastică. Sunt lucruri reale cu care mai devreme sau mai târziu toţi vom avea de-a face. Va veni vremea când vom fi şi noi puşi în situaţia să alegem: Dumnezeu sau serviciul, Dumnezeu sau sănătatea, Dumnezeu sau mâncarea, Dumnezeu sau viaţa. O cale de mijloc nu există. ORI DUMNEZEU, ORI SATANA !!! Trăim vremuri grele şi acesta e numai începutul. Dar strâmtorarea o vedem şi o simţim cu toţii. În vreme de pace toţi ne arătăm evlavioşi şi promiţători, însă când vine ispita situaţia se schimbă. Dumnezeu nu vrea oameni care sa-L iubească numai când le merge bine, El nu vrea oameni făţarnici ci vrea să vadă oameni în care să ardă duhul dragostei în ei,dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, dragostea de curăţie, dragostea de aproapele, acestea nefiind altceva decât DRAGOSTEA DE DUMNEZEU. Să ne ajute Dumnezeu şi să ne dea puterea ca numai El să aibă loc în inima noastră iar nu diavolul cu păcatele lui. De obicei cui ai slujit în viaţa de pe pământ şi pe cine ai iubit mai mult (pe Dumnezeu sau pe diavol), tot de acela vei avea parte şi dincolo. Dumnezeu vrea să vadă lupta noastră, să vadă că ne zbatem şi că fugim de păcat şi vine şi El în ajutor cu Harul Său. Totul este să nu avem viclenie, căci după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrajmaşi ai lui Dumnezeu?… Acum e vremea muceniciei, e vremea mântuirii !!! Cel ce lucrează în via lui Dumnezeu va şi mânca din roadele ei împreună cu El, iar cel ce trage la plug cu satana, de el va avea parte. Ce va semăna omul, aceea va şi secera...

 

Proiectul Blue Beam – simularea venirii lui Iisus

Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) intenţionează simularea venirii lui Iisus pentru a înşela oamenii şi a distruge credinţa şi religiile.

Proiectul NASA presupune organizarea unui gigantic spectacol holografic proiectat chiar pe cer, astfel încât să fie vizibil pe întreaga planetă, care va simula venirea lui Mesia. Prin emisia unor unde care acţionează direct asupra creierului, fiecare om va vedea în această hologramă pe Mântuitorul specific religiei sale şi îl va auzi vorbindu-i în limba lui. Cu ajutorul unor computere performante care vor coordona spectacolul şi al sateliţilor din jurul pământului care vor emite semnale de joasă frecvenţă (LF), foarte joasă frecvenţă (VLF) şi extrem de joasă frecvenţă (ELF) vor fi proiectate holograme folosind pe post de ecran pelicula de sodiu care înconjoară pământul la o înălţime de aproximativ 100 de km. Animarea pe computer şi semnalele auditive vor părea că provin din adâncimile spaţiului şi îi vor face pe adepţii ardenţi ai diferitelor religii să creadă că sunt martorii mult promisei întoarceri a propriului Mesia. Apoi proiecţiile lui Iisus, Mohamed, Buddha, Krishna etc. se vor uni într-o singură imagine şi « Salvatorul » universal le va face o mare revelaţie. Le va spune că diversele scripturi sunt false şi că vechile religii sunt responsabile pentru răul de pe planetă. De aceea ele trebuie abolite pentru a lăsa locul unei noi religii care va fi condusă de el, unicul Dumnezeu pe care îl pot vedea cu ochii lor şi auzi cu urechile lor. Diabolicul plan prevede ca în urma acestei apariţii să se creeze o mare dezordine socială, în care milioane de susţinători fanatici ai dogmei unei religii se vor ridica împotriva altor milioane de susţinătorilor fanatici ai dogmei altor religii. Se vrea astfel generarea unor conflicte cum nu s-a mai văzut până acum. Pare de domeniul fanteziei, însă mijloacele pentru a realiza aceasta deja există. Diverse servicii secrete arată că în ultimii 25 de ani (este vorba de anul 1994 n.n.) fosta URSS a stocat deja într-un computer extrem de avansat informaţii despre proprietăţile electrice, chimice şi biologice ale creierului uman rezultate în urma studiilor pe milioane de oameni. Aceste date permit manipularea senzaţiilor auditive şi vizuale. Au fost stocate de asemenea şi date despre toate limbile şi dialectele vorbite în prezent pe glob pentru a fi generate mesaje artificiale pe înţelesul oricui. Existenţa unor astfel de computere este menţionată şi într-un articol publicat în martie 1983 în ziarul Sidney Morning Arrow. La fel stau lucrurile şi în SUA şi Europa. Încă din anii ‘70 s-au realizat cercetări asidue privind combinarea undelor electromagnetice şi a hipnozei. În 1974 cercetătorul G.F. Shapis scria: «Cuvintele hipnotizatorului pot fi modulate electromagnetic, astfel încât să acţioneze direct asupra creierului sub formă de unde, fără a mai fi nevoie de receptarea şi transportarea sunetului şi fără ca persoana expusă la astfel de influenţe să aibă vreo şansă de a controla fluxul informaţional receptat.» Cei care cercetează fenomenul de channeling au observat că numărul celor care se consideră canale a crescut exponenţial de când se fac astfel de cercetări. Cei care practică aşa ceva ar trebui să îşi utilizeze simţul critic şi discernământul pentru că de cele mai multe ori nu cunosc sursa a ceea ce ei numesc ghidare divină.

 

Profetia Sf. Lavrentie de Cernigov despre ANTIHRIST

„Acum,  noi îi votăm pe conducătorii noştri, suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota. Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. In acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind. Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.

Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă.

Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie. Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită. Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei – Crezul – dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât. Pe el îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă. Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi! Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”. Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile. În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor. Încă o dată vă repet să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu va fi acolo . Va fi război, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele.  Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri . Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea. Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului! În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial. Vor fi nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”

 

Ultima Profetie a Parintelui Justin Parvu, pe patul mortii: “Mai sunt 12 luni!”

Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie

de Monahia Fotini

Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei

Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

Ultima slujbă de Înviere

„Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină!

Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu  o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

Examenul operaţiei

„Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.

Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie:Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”.

Izvora mir încă de pe patul spitalului

Şi într-adevăr a supravieţuit, dar ce a urmat a fost o lună de chin cumplit şi suferinţă. Intubare, infecţie, suprainfecţie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parcă să se refacă. Maica stareţă şi cei doi părinţi care l-au îngrijit cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coşmar. Maica povestea cu durere cum imediat ce medicii reuşeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul; nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că apărea o altă urgenţă medicală… Când stomacul, când intestinul, când inima, când plămânul şi toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferinţă. Cu toţii erau însă uimiţi de răbdarea şi forţa părintelui de a îndura suferinţa. Şi ceea ce i-a uimit şi mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir şi trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simţeau şi vedeau acest lucru minunat.

Discreţia şi nobleţea sfinţeniei

Ştia sau nu ştia Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a întrebat după operaţie: Părinte, ştiaţi de acest cancer? De când îl aveţi? Părintele a răspuns: „Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjeşte”.

Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalităţii părintelui Justin – discreţia şi nobleţea duhovnicească. Această discreţie a sfinţeniei ne-a uimit mereu şi pe noi, fiii duhovniceşti mai apropiaţi. Părintele atât de mult îşi ascundea darurile duhovniceşti, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de simplu şi obişnuit. Dar nu era deloc aşa; părintele avea darul înaintevederii, numai că mult mai târziu înţelegeam noi, cei slabi în nevoinţa duhovnicească.

Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga. Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viaţa l-a ascultat pe celălalt, i-a alinat suferinţa celuilalt, bucuria aproapelui era şi bucuria lui. Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovniceşti – dragostea de aproapele. Această dragoste poporul a simţit-o prea bine şi l-a urmat, recunoscând în el păstorul cel bun, care îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar această discreţie a sfinţeniei are un singur nume: smerenia.

Împodobit cu aceste două podoabe de mare preţ, inima smerită şi plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.

Învăluit în harul rugăciunii

Cunoscând că sfârşitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.

Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreţie: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din viaţă.

Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.

Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinţilor Părinţi

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.

Părintele Justin nu ne-a părăsit!

Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor

Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora, Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând. Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte. Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!

Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt. Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele. Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare, Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi, binecuvântând în văzduh, spunea:Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!

Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!

Îmi povestea mai demult că în tinereţe era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!

Apărut în nr. 29  al revistei Atitudini