O vedenie minunata 1902

Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din Mănăstirea Vovideniilor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu numele Tecla, a dormit peste 20 de ore (de la 9.30 dimineaţa, până la ora 6 a doua zi).

Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi, lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până dimineaţa.

La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal, dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoapele, dar nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea singură.

De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne!”, dar tot surâzând. Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis tare: „Tu, Împărăteasă cerească!”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.

Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările mănăstirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârdnică, blândă, smerită. Cu un cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit pe lângă Maica Stareţă care era bolnavă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i fără vicleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire.

Ea a povestit următoarele: „Când am adormit, văd că vine la mine sora mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16 ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâmbind: «Haide cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.

Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau. Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am întrebat: «De ce călugării aceştia cad în groapă?». Tinerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu neluare aminte din mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere». Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis: «Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de mână şi am pornit.

Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împărtăşit şi nu vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu desăvârşire curată, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit. Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi înainte, iar îngerul păzitor s-a făcut nevăzut.

Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe pirostii, erau parcă nişte lemne care ardeau, dar straşnicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi haide înainte!». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt puşi în cuptoare cu văpaie?». Tânărul mi-a răspuns: «Aici au căzut toţi creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau necuviincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau dis-de-dimineaţă. Priveghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus înainte.

Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns: «Pentru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru clevetire şi osândire».

Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod peste ea, iar din groapă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tânărul mi-a răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pământ fără grijă, erau indiferenţi faţă de cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar cine-i pomeni».

Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat. Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam cu uşurinţă.

Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau vaiete. În acel loc am văzut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împrejurul gâtului era un şarpe ce avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am început a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună din acel loc. L-am întrebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns: «Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata pentru toate lucrurile ei».

Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console) ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte groaznici la vedere, iar straşnicii îi aruncau pe aceşti oameni în prăpastie. Diavolii rupeau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate pătimeşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».

Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoareci, broaşte şi diferite spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opareau cu apă fierbinte din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii, ei mâncau, beau şi se îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau, straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru mâncarea cea de frupt din timpul postului.

Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească între dânşii».

Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi, lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Primul şedea în biserică cu neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în biserică şi de aceea îi taie limba. Al treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe urechi».

Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o femeie şi vărsa apa cu găleata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?», am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.

Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot merge aşa de repede, dar el a zis: «Priveghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noastre a căzut un om şi s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am întrebat pe însoţitorul meu de ce l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».

După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea, într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau, zicând că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi m-a trecut peste râpă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic Gheorghe.

În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă!». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici? Pleacă! Nu vei suferi nici o scânteie din focul acesta!». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».

Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare, spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».

Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau. Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis: «Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti), dar vieţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împărătesei cereşti, ei sunt izbăviţi de focul cel veşnic».

De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este pământul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte, iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o biserică, iar lângă ea un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa, dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învierea lui Hristos văzând…». În biserică era o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe coloane. Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgimea bisericii, ele păreau tare puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».

În biserică era minunat de bine, încât mergând, am strigat: «Doamne!». În mijlocul bisericii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să privesc în sus, dar acolo era aşa de luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască, de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».

Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne, Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu nespusă frumuseţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amândouă mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest suflet înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Roagă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor. Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl poartă».

În biserică pe analog era Evanghelia şi icoana Maicii Domnului. Atunci toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfântul Gheorghe am făcut la fel.

După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă biserică, mai mică. În mijlocul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împletească cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică. La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheorghe a răspuns: «Pentru cei drepţi».

Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Acestea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovidenie». Când am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu demult răposată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».

Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa căreia era stareţa Ludmila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».

După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!? Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».

Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la lăptărie, în ograda vitelor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu, Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».

Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nostru, care avea viaţă foarte bună. Înaintea călugăriţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi surâdeau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu te vei întoarce înapoi!».

În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăstirea cea mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi. Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină luminoasă împodobită cu cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă, altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi mai mare. La urmă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cunună odată se ridica, iar altădată cobora. Din partea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele mănăstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de dânsele.

Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi, poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi intră maica noastră răposată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu cunună pe cap. După dânsa intră altă călugăriţă, iar haina neagră a ei era încă şi mai strălucitoare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă. Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am întrebat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoastră?». Maica mi-a răspuns: «Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.

După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi? La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în cealaltă lume, groaznic este a şi gândi»”.

Sufletul îngrozit de cele văzute!

După această vedere în vis, ea a şezut culcată în aşternut 10 zile. Era tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi, seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu greu. În vremea citiri Evangheliilor era ţinută de subţiori, dar după citirea ultimei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din acea zi a început a se îndrepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi umblă la toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea trăieşte şi astăzi (în anul 1910).

 

Secularizarea şi ecumenismul la limita apostaziei

.În zilele noastre Biserica se afla intr-o situatie foarte dificila. Deceniile de ocupatie rosie au distrus elita neamului romanesc. Mii de preoti au infundat puscariile, zeci de biserici distruse. Dar in afara de acestea, in ultimii ani, se lucreaza cu spor si la distrugerea sufletelor noastre. Ca si pe timpul comunistilor se urmareste satanizarea/indracirea noastra. Nu mai e pe fata, prin mijloace de tortura fizica, ci mai mult psihica. In anii scursi de la instaurarea “democratiei” si pana acum, Biserica n-a fost capabila sa perceapa suferintele/nevoile societatii, sa se apropie de oameni. Nici macar comunicate de presa n-a prea dat Patriarhia. Razboiul din Kosovo in urma caruia s-au distrus aproape 1 000 de lacase de cult ortodoxe nu prea ne-a marcat, n-au prea fost proteste, decat pe ici pe colo. Astazi insa, mostenirea comunista, secularizarea si impietrirea noastra au facut din mersul la Biserica un fel de hobby. Suntem superficiali, nu mai dorim aprofundarea scrierilor sfinte. In schimb ne umplem timpul cu tot soiul de activitati fara nici o valoare mantuitoare. Totusi asta facem noi, mirenii, societatea per ansamblu. Clericii, Ierarhii, Sinodul insa, ar trebui sa rezolve problemele de mai jos. Ar trebui ca si ierarhii sa constientizeze mai mult rolul de urmasi ai Apostolilor si sa inteleaga faptul ca daca nu vor lua masuri – ei, ce au aceasta responsabilitate si puterea decizionala -, duhul vremii, secularizarea va paraliza orice forma de activitate religioasa, transformand-o intr-o exteriorizare “comerciala”, dupa cum vedem ca se intampla in Vest, prin curentul de aggiornamentare. Sa ne lumineze Dumnezeu pe toti spre a ne da seama cui slujim (lui Dumnezeu sau Mamonei) si a ne impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului avand constiinta curata!

 Iata cateva lucruri care trebuiesc condamnate si indreptate:

1. LIPSA DE ATITUDINE FERMA FATA DE ACTELE ANTICRESTINESTI ALE STATULUI 
– legea dezincriminarii homosexualitatii
– pornografia
– programe tv si radio cu violenta si desfranare
– participarea directa si indirecta a crestinilor ortodocsi la razboiul din Iugoslavia – fratricid!, Irak si Afganistan
– acceptarea fara comentarii a unui ambasador homosexual (SUA) la Bucuresti.

2. COLABORATIONISM CU STATUL LAIC, ATEU SI CU ORGANISMELE NATIONALE SI INTERNATIONALE PROFUND ANTI-CRESTINESTI:

– juramantul candidatilor la preotie contine supunerea neconditionata fata de legile statului (acestea fiind majoritar ne-ortodoxe)
– instalarea unui episcop in functie de emiterea decretului de recunoastere din partea presedintelui statului
– distinctii acordate de unii ierarhi ortodocsi unor dusmani ai Bisericii (atei, comunisti, necomunisti, securisti, masoni, personalitati controversate din punct de vedere crestin)
– acceptarea de catre intaistatatorii Bisericii unor distinctii acordate de guvernul Romaniei si alte institutii atee
– fotografierea unor ierarhi impreuna cu conducerea NATO
– bucuria exprimata de unii ierarhi in studiourile tv si in mass-media, in general, odata cu intrarea Romaniei in NATO
– lipsa unei atitudini publice cu privire la indosarierea electronica
– doliul declarat ulterior prabusirii TurnurilorGemene din New-York in paralel cu lipsa ostentativa a doliului cand au murit fratii crestini din Iugoslavia
– Intaistatatori ai Bisericii membrii sau reprezentanti ai partidelor politice atee; ai unor organisme politice, culturale, filantropice, edilitare, etc., la fel de atee; ierarhi, preoti, si teologi masoni
– spatii (din patrimoniul Bisericii) destinate unor scopuri laice ca: restaurante, sedii ale unor posturi radio-tv (care paradoxal difuzeaza emisiuni impotriva Bisericii sau intretin imagistica cu scene imorale: violenta, desfranare, magie, jocuri de noroc, etc.)
– organizarea/participarea la evenimente improprii vietuirii bisericesti: olimpiade, filme, teatre, celebrari ale unor sarbatori internationale, conferinte, seminarii pe teme pur lumesti.

3. COLABORARI NECANONICE CU SECTANTI ERETICI SI PAGANI:

– acceptarea finantarii cu fonduri din strainatate din partea celor mai sus pomeniti
– infiintarea de asezaminte filantropice cu respectivele fonduri
– rugaciuni in comun cu neortodocsii
– intalniri la nivel inalt cu papa, cardinali, pastori, rabini, muftii, imami, masoni, etc. – incheierea unor intelegeri secrete cu eterortodocsii, privind viitorul Bisericii Ortodoxe
– tendinta de recunoastere a Bisericilor necalcedoniene ca Biserici dreptslavitoare
– alcatuirea liturghiei ecumenice
– tentativa slujirii Sfintei Liturghii laolalta cu catolicii in altare Ortodoxe
– inlesnirea savarsirii miselor catolice in locasuri ortodoxe
– scrierea de articole favorabile catolicismului, protestantismului, iudaismului, intr-un cuvant ecumenismului, in publicatiile bisericesti
– alcatuirea unor manuale de religie dupa criteriii ecumeniste.

4. SAVARSIREA, PROTEJAREA SAU NEGLIJAREA UNOR ABATERI CANONICE GRAVE:

– salarizarea ierarhilor si preotilor BOR, din bugetul de stat al guvernului ateu si masonic
– distribuirea parohiilor pe criteriii preferentiale
– existenta multor parohii fara preoti (neimplicarea ierarhilor in solutionarea acestor situatii)
– sustinerea evolutionismului de catre teologi
– practici superstitioase savarsite de unii dintre preotii Bisericii (deschisul cartii, botezarea avortonilor, aducerea de catre crestini a unor prinoase in locul savarsirii randuielilor ortodoxe particulare, etc.)
– acceptarea spre difuzare in magazinele bisericesti a unor scrieri necanonice/apocrife (Talismanul, Visul Maicii Domnului, Epistolia, etc.)
– sfintirea unor edificii laice care nu au nimic in comun cu vietuirea in Hristos: sali de sport, teatre, statui, stadioane, parcuri, localuri, bordeluri, case de schimb valutar, case de amanet, etc.
– cenzurarea in secret a cartilor de cult (Molitfelnic, EIBMBOR, 1998; modificarea troparului Invierii in Vecernierul, 1974, ed. II; Vecernierul, Ed. Partener, Galati 2002; Proloagele, vol. I, Buna vestire, luna oct., ziua 11; Proloagele vol. I, ed. 1991, lipsa la viata Sfantului Visarion Sarai, etc.)
– spolierea limbajului bisericesc, prin adoptarea in Biserica a terminologiei scolastice catolico-protestante
– cenzurarea literaturii teologice prin eliminarea scrierilor care demasca erezia ecumenista
– punerea in circulatie de literatura teologica pro-ecumenista (Un singur Dumnezeu? pr.prof. Dan Sandu; Patriarhul Bartolomeu I – Adevar si libertate, pr Olivier Clement, ed Anastasia, 1998; Ortodoxie si catolicism, pr. prof. dr. Dumitru Popescu; Duhul Sfant si unitatea Bisericii, arhim. dr. Andrei Scrima; Reconcilierea in Hristos si consecintele spirituale pentru renasterea omului si a societatii, ed Trinitas, Iasi; Dincolo de ecumenism, Vladimir Zelinski, ed Anastasia)
– incercarea de a controla tiparirea de carte religioasa cu scopul de a evita publicarea de carti ortodoxe nefavorabile orientarii ecumeniste
– minimalizarea studiilor de apologetica si indrumari misionare si inlocuirea lor cu studii de promovare a ecumenismului (Curs de misiologie anul III, pr. lect. drd. Nicolae Branzea si Diac. prep. Marius Radomir, ed. Tiparg, 2004; Manual de misiologie ortodoxa, pr. Gheorghe Pietraru; Sectologie sau apararea dreptei credinte, diac. prof. P.I. David)
– politizarea cursurilor de indrumare preoteasca (obligativitatea absolventilor facultatilor de teologie de a depune un “dosar de cadre”; obligativitatea absolventului de a se prezenta la medicul psihiatru – nu se precizeaza daca acest medic poate fi mason, yoghin, sau eretic) sau daca duce o viata practic ortodoxa; prestarea unui juramant-angajament in cadrul slujbei de hirotonire, a tinerilor absolventi de teologie)
– intimidarea si amenintarea cu demiterea si caterisirea preotilor anti-ecumenisti
– evitarea informarii (in seminarii, conferinte, predici, articole, etc) crestinilor privitor la invataturile si evenimentele ecumeniste
– neinzestrarea bibliotecilor din manastiri, parohii si institutii bisericesti cu literatura ortodoxa despre ecumenism
– lipsa literaturii ortodoxe cu caracter anti-ecumenist din magazinele bisericesti si din pangarele manastirilor
– crearea unor birouri de cenzura in cadrul unor episcopii, ce impiedica, sub diferite pretexte, intrarea cartilor anti-ecumeniste in magazinele bisericesti
– lipsa de atitudine corespunzatoare fata de unele evenimente din Romania: vanzarea in librarii a literaturii vrajitoresti, oculte, pagane, eretice; comercializarea publicatiilor care raspandesc invataturi atee, iudaice, masonice, etc.
– evitarea condamnarii programelor mass-media vinovate de promovarea in popor a vietuirii anti-crestinesti (Big-Brother, De trei ori femeie, Ciao Darwin, Ziua judecatii, Surprize-surprize, Iarta-ma, Babilonia, iar mai nou Codul lui DaVinci, Evanghelia dupa Iuda, Biblia secreta si alte documente antihristice, prezentate pe National Geographic, Discovery, Pax, etc.)

5. INGRADIREA VIETUIRII MONAHALE:

– inscaunarea staretilor in manastiri fara consultarea obstilor
– ingaduirea unor abuzuri, samavolnicii, incalcari ale vietuirii monahale, din partea intaistatatorilor din manastiri
– impunerea unor biruri, numite taxe, asupra manastirilor
– obligatia manastirilor (si a bisericilor de mir) de a achizitiona colportaj bisericesc nevandabil, lumanari, etc., indiferent de posibilitatile financiare a acestora
– lipsirea obstilor monahale de posibilitatea alegerii neconditionate a propriului staret
– impunerea de catre autoritatile BOR a staretilor straini, peste obstile monahilor
– infiintarea centrelor ecumeniste in manastiri si schituri
– infiintarea asezamintelor filantropice in manastiri si schituri, impiedicand in felul acesta vietuirea monahilor
– modernizarea necanonica a asezarilor monahale, incalcand povetele Sfintilor Parinti (internet, televizor, apartamente confortabile, in loc de chilii, case de vacante)
– transformarea manastirilor si schiturilor in ferme agrozootehnice, in gospodarii de partid, centre, de exploatare forestiera, zone de agrement
– transformarea manastirilor de calugari in manastiri de maici
– dezlegarea mancarii de carne in manastiri
– asezarea de stareti si egumeni cu moravuri laice peste manastiri si schituri
– intretinerea starii de teama, confuzie si nesiguranta in manastiri (opriri de la slujbe, emiterea de circulare, excluderea din monahism, folosirea organelor politienesti
impotriva monahilor neecumenisti); inducerea starii de culpabilitate in randurile monahilor anti-ecumenisti
– transformarea monahilor in masa de manevra in timpul campaniilor electorale, sub pretextul ascultarii neconditionate
– ingradirea libertatii monahilor, prin indosarieri de tip politienesc (eliberarea de legitimatii monahale, obligativitatea informarii la zi a episcopului locului cu privire la situatia administrativa din fiecare manastire)
– inscrierea manastirlor in programe turistice europene
– atitudine preferentiala, discriminatorie, lumeasca fata de unele manastiri si schituri (vezi Manastirea Barnova, Sfanta Treime – Tanacu, Manastirea Petru Voda, etc.)
– timorarea preotilor calugari socotiti anti-ecumenisti (vezi P. Adrian Fageteanu – M. Antim, Bucuresti; P. Alexie – M. Antim; P. Calistrat – M. Barnova, Iasi; P. Antim – M. Sihastria, Neamt; P.Teodosie – M. Golia, Iasi; P. Daniel Corogeanu – M. Tanacu, Vaslui); impotriva acestora se creeaza diversiuni si scenarii care urmaresc compromiterea lor in fata crestinilor ortodocsi
– acordarea de burse monahilor pentru efectuarea de studii teologice in institute catolice si protestante
– refuzul ierarhilor de a hirotoni preoti din randul monahilor

6. INCALCAREA VOTULUI SARACIEI:

– implicarea unor ierarhi si preoti in afaceri ce contravin vietuirii monahale – vietuirea intaistatatorilor ortodocsi in lux si opulenta, contrastand deseori cu saracia mizera a unor preoti de tara si a crestinilor de rand – salarii si diurne improprii vietuirii calugaresti – detinerea unor imobile in scopuri comerciale – achizitionarea de autoturisme luxoase si scumpe – vietuirea in palate episcopale a intaistatatorilor Biserici.

Sursa: http://eresulcatolic.50webs.com

 

Profetiile Parintelui Ilarion Argatu despre vremurile de pe urma

(…) Am văzut oraşe şi sate pustii, câmpii verzi dar pustii. Am intrat într-o casă, să mă dumiresc, dacă este cineva acasă. Nimeni. Pe aragaz, încă mai fierbea ceaunul cu mămăliguţă, masa era aranjată. Jos lângă aragaz un şorţ şi haine femeieşti, semn că a prins-o moartea pe gospodină făcând mâncare, iar pe scaune şi spătar haine bărbăteşti şi femeieşti, semn că stăteau la masă. M-am mirat şi eram stupefiat de acea linişte ca de mormânt şi de acel pustiu. Începând de la Galaţi şi până în nordul Moldovei, nu ştiu dacă am întâlnit vreo şapte oameni de toţi, aşa de rari şi de departe erau unii de alţii, poate la sute de kilometrii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, semn că numai atâţi drepţi s-au mai găsit printre oameni când s-a produs cataclismul. Am văzut până în Rusia. Până la Moscova, nu ştiu dacă or fi fost 7 oameni pe care i-am întâlnit şi aceia erau îmbrăcaţi în haine albe. Pe aici locurile erau arse, de parcă ar fi dat cineva foc la munţi şi la câmpii şi clădiri dărâmate ca la cutremur.

Ce va fi mai încolo !?

De la revoluţie încoace s-a întors totul pe dos. Nu mai este ruşine, nu mai este milă, dragostea s-a împuţinat şi va fi şi mai rău. Dacă această revoluţie pornea de la lumină, reuşeam noi, dar aşa, a pornit de la întuneric, de la reformatul acela şi ca să fie bine trebuie o contra revoluţie. Tot răul l-a adus libertatea avorturilor, dată de acel Petre Roman, suntem pe primul loc în lume cu uciderea de prunci. Goliciunile pe care le vedeţi peste tot: în ziare, reviste, la televizor, sunt puse special ca omul văzându-le să-i strici mintea, iar violenţa pe care o arată ei în film sau la ştiri, e pusă special ca să-i strice omului inima şi odată câştigate acestea poţi să-l conduci pe om cum vrei. Toate relele se arată special, ca din lipsă de credinţă să intre diavolul.  Ce-a ajuns ţara mea de râsul întregii lumi. Noi, trebuia să fim ca o floare în faţa tuturor, pentru că avem credinţa cea adevărată, nu ceea ce suntem acum. Vă mai aduceţi aminte de Ştefan cel Mare, de Constantin Brâncoveanu, un creştin adevărat, ca să nu ne calce turcii în picioare credinţa noastră ortodoxă şi-a sacrificat proprii lui copii. Credeţi că i-a fost uşor ca tată, să vadă cum sunt martirizaţi copiii lui?  Aţi văzut ce cuvinte frumoase spunea fiului celui mare: „ decât să trăieşti ca un păgân, mai bine mori ca un creştin”. Azi ţara noastră e condusă de atei, prieteni cu turcii, cu arabii, chinezii – toţi păgâni. Fetele noastre sunt vândute de te miri cine, la turci pentru desfrânare. Nu mai este ruşine, nu mai este bunul simţ, respect, milă, iar dragostea s-a împuţinat.

Ce va fi mai încolo? Va fi mai rău! Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele:

1.-„ Viaţa de familie va fi la pământ”, soţii se înşeală, nu se mai respectă, copiii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii.

2.-„ La vremea de apoi: ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer”, au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mânca sau cu ce să-şi crească copiii !?

3.-„La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine” Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea  acea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează.

4.- „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji în servici”. Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic m-o da afară sau nu m-o da.

5.- „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în cartea vieţii”, adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se  sileşte diavolul să-i ia la el.

6.-„La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce”

7.- „La vremea de apoi, copiii vor avea chipul balaurului”, adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete.

Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îl strigă, îl strigă numai pe unul singur. Nu-şi mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cîntăreţi..

Pe vremea mea era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sf Gheorghe, Sf. Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor.

8.- „ La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor.

Vin vremuri grele

Vin vremuri grele pentru că s-a împuţinat credinţa. Din cauza sărăciei, oamenii îşi vor vinde sufletul pentru hrană şi îmbrăcăminte. Lumea se va înrăi, va dispare dragostea şi mila dintre oameni. Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă pe credincioşi. Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea. Va conduce banul şi interesul de a câştiga averi. Nu va mai avea milă şi grijă de sufletele credincioşilor, nimeni. Totul se va reduce la o simplă afacere. Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă ci pe bani. Se vor vinde unii pe alţii. Răutatea în lume va fi de nesuportat. Frica de Dumnezeu se va împuţina. Vom trăi timpurile cele de pe urmă. Habar nu avem ce greutate vor avea. Habar nu avem ce ne aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri. Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de astăzi   nu-şi mai educă copiii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni. Din cauza aceasta vor cădea victime multor răutăţi. Mamelor nu vă lăsaţi copiii în voia lor şi să-i ia valul acestui desfrânat veac. Veţi plânge veşnic, că nu v-aţi mântuit copiii şi ia-ţi făcut fii ai gheenei. Dacă lumea s-ar întoarce de la răutate, de la păcat şi necredinţă,  aceste timpuri nu ar veni acum şi nu am fi noi cei care le-am trăi.

Pecetea lui Antihrist

Când va veni acel timp, timpul lui Antihrist, cei trei ani şi jumătate pe care-i va petrece pe pământ, timp în care toţi cei credincioşi lui Antihrist vor fi pecetluiţi, nu va fi după cum credem noi acum şi după cum scriu unii şi alţii prin cărţi. În primul rând, pecetea lui Antihrist nu va fi pusă de om ca o ştampilă sau după cum mai spun unii cu laser. Nu va fi pusă prin constrângere şi şantaj. Nu va fi pusă numai celor care acceptă s-o poarte şi celor ce nu acceptă li se va îngădui să n-o poarte în schimbul unei taxe. Nu va fi pusă sub formă de cip, sau altfel. Nimic din toate acestea nu vor fi. Bineînţeles că se pregăteşte calea venirii lui Antihrist de supuşii şi slujitorii lui, aşa cum a fost pregătită şi calea venirii Mântuitorului de către profeţi şi de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan. Aceşti pregătitori şi „înaintemergătorii” venirii lui Antihrist vor pregăti omenirea folosindu-se de: viclenii, năluciri, înşelătorii, de care se scrie astăzi prin cărţi, apoi cu frica, cu înfricoşetoare şi diabolice metode de care nu ne putem închipui. Mai întâi se vor împânzi şi vor lua amploare organizaţii şi curente satanice, de se va îngrozi lumea. Crima şi desfrâul va fi la drumul mare. Nici în munţi, nici în păduri nu vei găsi locul curat din cauza desfrâului şi a barbariilor care se vor face. Femeile vor umbla ziua în amiaza mare pe stradă goale. Şi în biserici vor intra despoiate şi neruşinate. Ce vezi că fac pe străzi haitele de câini umblând în călduri aşa vor face oamenii. Respectul şi mila faţă de om va dispărea. De Dumnezeu foarte puţini şi pentru puţin timp îşi vor aduce aminte. Cei ce vor vorbi de Dumnezeu, vor suferi de la cei necredincioşi: ocări, bătăi, prigoană, nedreptate, vor fi scoşi din serviciu, din case, alungaţi din comunitate ca pe un rău. Aceştia vor suferi atât de mult încât se vor duce la morminte şi vor striga: „ieşiţi voi din mormânt ca să intrăm noi, că nu mai putem suferi!” se vor duce la munţi şi vor implora ca muntele să-i acopere că nu mai pot răbda. Semnele apocaliptice trebuie să se împlinească. Ceimulţi vor fi fiii lui Antihrist şi cei foarte puţini vor rămâne fiii lui Dumnezeu. Atât fiii lui Antihrist cât şi fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu o pecete pentru a se deosebi de la distanţă. Fiii lui Antihrist vor fi însemnaţi cu semnul lui satana „666”- număr omenesc (Apoc.13,18), iar fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu Semnul lui Dumnezeu „+”: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru” (Apoc.7,3). Când vor fi pecetluiţi, se va întâmpla în felul următor: cei ce au lucrat cu mintea, cu intelectul, cu propaganda, cu gura, împotriva lui Dumnezeu le va apărea pe frunte pecetea lui antihrist „666”; cei ce au lucrat cu braţele şi au alergat cu picioarele împotriva lui Dumnezeu le va apărea şi pe mâini pecetea lui antihrist „666”. Deci, nimeni nu le pune nici o ştampilă sau, să le facă cu laser, ci va apărea pur si simplu pe mâini şi pe frunte. Unii se vor îngrozi, când semnul de pe mâini şi frunte le va confirma că sunt însemnaţi ca fii a lui Antihrist şi vor încerca să scape de acest semn făcând operaţie, extrăgând bucata de piele cu pecetea, dar vor vedea că pecetea este imprimată şi pe os, iar prin pielea nouă cu care vor acoperi pecetea de pe os va pătrunde din nou pecetea şi nu vor putea să scape de ea. Aceştia se vor îngrozi şi mai tare încât vor căuta să-şi pună capăt zilelor şi nu vor putea. Dumnezeu va lua moartea de pe pământ în aceste clipe grozave. Se vor arunca în lama cuţitul şi vor vedea că lama cuţitului se îndoaie, funia se va rupe, glonţul va fi ca de mămăligă, piatra şi fundul prăpastiilor ca de ceară moale, muşcătura fiarelor şi a târâtoarelor din adâncuri va fi usturătoare ca de moarte şi nu vor putea scăpa de chinul ce va fi. Acesta va fi  un „vai”.

Sa luam aminte sa nu fim inselati,sa ramanem in ortodoxie,sa ne rugam mai mult la Dumnezeu,sa aiba mila de pacatele noastre.

Mântuitorul însuşi ne-a avertizat: „Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi… Deci de vă vor zice vouă: Iată în pustie este, nu ieşiţi; Iată în cămări, nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului” (Matei 24, 23-27).

Sfântul Apostolul Pavel spune: „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii” (2 Tesaloniceni 2, 9). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului adaugă: „Fiind «tatăl minciunii» (Ioan 8, 44), va înşela închipuirea prin lucrări amăgitoare, aşa încât mulţimile să creadă că văd înviat un mort care nu e înviat şi şchiopi umblând sau orbi văzând, câtă vreme nu s-a săvârşit nicio tămăduire”.

In cartea Apocalipsei este scris: „Şi voi da putere celor doi martori ai Mei şi vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Dumnezeului pământului. Şi de va vrea cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi-i mistuie pe vrăjmaşii lor; şi de va vrea cineva să-i vatăme, acela trebuie tot aşa să fie omorât. Aceştia au stăpânire să închidă cerul, ca să nu plouă ploaie în zilele proorociei lor, şi stă­pânire au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei si-i va birui si-i va omorî” (Apocalipsa 11, 3-7).

In cartea Proorocului Maleahi, unul dintre martori este numit în chip limpede: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” (3, 23).

Sfinţii Părinţi Efrem Siru şi Ioan Damaschin învaţă lămurit că acei „doi martori” (Apocalipsa 11,3) care vor veni înainte de sfarşitul lumii, sunt Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh.

Cuvântul lui Dumnezeu zugrăveşte în chipul următor venirea lui Antihrist la puterea lumii: pe faţa pământului, zdruncinată şi pustiită de război, „se vor ridica zece regi” (Daniil 7, 24). Şapte dintre ei vor fi de un cuget cu Antihrist şi îi vor supune lui toată puterea şi autoritatea. Ceilalţi trei cârmuitori vor încerca să-şi păstreze independenţa, însă Antihrist îi va înfrânge prin puterea armelor (Daniil 7, 8, 20, 24).

„Pentru Sfinţii lui Dumnezeu încercarea va fi cum­plită: răutatea, făţăria şi minunile prigonitorului vor spo­ri ca să-i înşele şi să-i amăgească. Prigoanele şi împiedi­cările meşteşugit scornite, cumpănite şi învăluite cu vicleană ingeniozitate, precum şi puterea nemăsurată a chinuitorului îi vor pune în situaţia cea mai grea, iar numărul lor mic va părea cu totul neînsemnat în faţa în­tregii omeniri… dispreţul tuturor, ura generală, cleve­tirea, asuprirea, moartea silnică vor fi soarta lor… Vrăjmaşii lui Antihrist vor fi socotiţi drept răzvrătiţi, drept duşmani ai binelui şi ordinii sociale [„terorişti”], vor suferi atât prigoane ascunse, cât şi făţişe, vor fi supuşi caznelor şi uciderilor…”

Cele dintâi ucideri le va săvârşi Antihrist asupra acuzatorilor săi – Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. „Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi stârvurile lor vor zăcea în uliţa cetăţii celei mari, care duhovniceşte se cheamă Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor [Ierusalim]. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri, vor privi la stârvurile lor zile trei şi jumătate, şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Şi cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei şi se vor veseli, şi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi Prooroci i-au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat întru ei şi au stat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce-i vedeau pe ei. Şi au auzit glas mare din Cer zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la Cer pe un nor, şi au privit la ei vrăjmaşii lor. Şi întru acel ceas s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate a căzut şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului Cerului” (Apocalipsa 11, 7-13).

Sursa: deveghepatriei wordpress. com

 

Dumnezeu către sufletul omului: «Toate acestea au fost de la Mine»

 Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Părintele Serafim (Sfântul Serafim de Virița) unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului:

 O scrisoare către un fiu duhovnicesc aflat într-o închisoare sovietică

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,

Aceasta a fost de la Mine.

Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: ”Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?

Aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simți sfârșit,

Aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fară Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,

Aceasta a fost de la Mine.

Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te ințeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea Sfântului Serafim, sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:

“Nici o picatură din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugăciunea mamei are mare putere“.

“Rugăciunea îngrădește si respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugaciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:

”Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”

Imitându-și sfântul protector, Parintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sf. Serafim din Sarov.

Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viața duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adancă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă stralucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.

 credintainadevar.blogspot.com

 

Parintele Arsenie Papacioc despre problema actelor cu cip (video 31 august 2010): “Se face zgomot prea devreme si asta este in favoarea dusmanului”

“Eu n-as primi asa ceva”¦ Este o chestie personala”

– Parintele Mihail: Problema actelor cu cip, care urmeaza sa vina, stim cu totii ca nu sunt bune”¦

– Parintele Arsenie: Parinte draga, mai intai [ca] se face zgomot prea devreme. Zgomotul asta este in favoarea dusmanului. Mi-a placut raspunsul Patriarhului Greciei: miroase a 666 in ce fac astilalti. Raspunsul meu e asta: eu n-as primi asa ceva.

– Parintele Mihail: Nici noi nu il primim.

– Parintele Arsenie: Dar inseamna ca iti pui si capul la bataie. Asa ca-i o chestie personala.

– Parintele Mihail: Acuma, au sustinut unii parinti ca crestinii care au acte cu cip n-ar mai trebui dezlegati la Taina Spovedaniei, nici impartasiti, iar ca preotii daca au”¦

– Parintele Arsenie: E o mare greseala. E o mare greseala. A venit Hristos si a dat aceasta putere si aceasta libertate. Prin Mine se poate orice. Nu este inca o vreme, ca nu este Judecata de Apoi ca sa zicem ca nu mai e valabil ce a spus Hristos. [Ce a spus Hristos] este valabil dincolo de vesnicie. Este Dumnezeu. Si spune intr-un loc Mantuitorul, ca sa speculam orice: nu se misca fir de par fara voia Mea. Suntem guvernati de Mantuitorul, draga, de povatuirile Lui. Dar nu se poate fara cruce. Asa este, pentru ca, va spun, Invierea Mantuitorului, care a fost atat de glorioasa, n-ar fi fost de valoarea asta, daca n-ar fi fost Crucea intai. (”¦)

Lepadarea inseamna lepadare. Cat de usor ne bagam in iad si ne lepadam de har”¦

– Parintele Mihail: Unii spun ca ar fi chiar lepadare de Hristos daca primesti actele cu cip.

– Parintele Arsenie: Parinte draga, lepadare inseamna lepadare. Nu este insa departe lepadarea despre care spuneti. Lepadarea e: eu nu cred in Domnul Hristos, asta e lepadarea.

– Parintele Mihail: Da, o marturie anti-Hristos.

– Parintele Arsenie: Anti-Hristos. Sa nu fim cu conceptia asta antihristica”¦

– Parintele Mihail: Si eu am incercat sa-i temperez pe multi care se inspaimanta si care devin la un moment dat foarte agresivi”¦

– Parintele Arsenie: Parinte draga, n-ai sa reusesti. Trebuie raspuns: eu nu primesc asa ceva. Atat.

– Parintele Mihail:…si apoi mai spun si ca preotii care au acele acte, unii pot sa fie chiar in strainatate, zice ca au pierdut harul, nu mai au Taine valide.

– Parintele Arsenie: Vai de mine, ce usor ne bagam in Iad. Ce usor ne lepadam de haruri.

– Parintele Mihail: Asta sa fie totul?

– Parintele Arsenie: L-a costat atat de mult pe Mantuitorul ca sa intelegem dreapta judecata a lucrurilor.

– Parintele Mihail: Asa este.

– Parintele Arsenie: “Eu inca sunt unde sunt, cine sunt, de ce nu recunoasteti?”, zice Mantuitorul. “Iert orice. Dar smerenie”¦ Pocainta”. Nu fac pacatul ca sa ma ierte [Dumnezeu], dar ma surprinde vrajmasul.

– Parintele V.: Ii indeamna pe oameni sa isi vanda casele, sa plece in pesteri, sa lase totul ca a veni sfarsitul. Dar asta e chestie sectara, parinte, zic eu”¦

– Parintele Arsenie: Parinte, cand o sa vina sfarsitul, sfarsitul in sine o sa [se] declare, nu ei.

– Parintele Mihail: “¦ Nu va avea trambite de genul asta. Mie mi se pare, parinte, aceasta simplista judecata a preotilor cu cip ca fiind cazuti din har, chiar la limita ereziei, pentru ca tu ajungi sa dispretuiesti lucrarea sfintitoare a acelui preot care poate sa fie sincer si cu inima smerita si jertfitoare. In America, de exemplu, parinte, aproape toti oamenii au asemenea acte cu cip. Ce inseamna, ca toti preotii de acolo din America nu mai fac Sfanta Liturghie? Pai tocmai Sfanta Liturghie tine lumea.

– Parintele Arsenie: Parinte, nici nu avem voie sa facem astfel de inventarieri. Nu-i nicio primejdie. Dar a spus patriarhul Greciei: miroase a 666. Si acuma ca un cuvant de sfarsit: eu nu primesc asa ceva.

– Parintele Mihail: Da, nici noi nu sustinem, asa este.

– Parintele Arsenie: Dar tu, te priveste, ca s-ar putea sa te coste capul. Si tu faci mai mult decat un sfat din partea mea.

Trebuie atentie, ca sunt ravne necontrolate si se pot face greseli

– Parintele Mihail: Apoi, parinte, i-am mai sfatuit pe unii tineri sa se roage, sa agoniseasca pe Duhul Sfant prin rugaciune, prin milostenie, prin fapte bune, acum, cat e vremea mantuirii, ca asta e vremea pocaintei si a indreptarii noastre si a savarsirii de fapte bune. Iar la momentul cuvenit sa ne pregatim si de marturisire dar sa nu facem valva inainte de vreme. E o bravare inutila.

– Parintele Arsenie: Parinte, sigur, sigur ca da. Nu te grabi”¦ Daca-i vorba asa. Si pe urma n-ai sa ai nicio satisfactie cand stii ca pe undeva n-ai fost prezent. Ai tot dar iti lipseste nasul, iti lipsesc ochii, iti lipseste o ureche, si totusi existi. Existi, dar esti ciung. Si nu exista lucru mic in viata, raul cel mai mic. E o mare greseala sa zicem ca e mic si nu e observabil. Asa crezi? Prostule! Nu te juca cu purecele, care e foarte mic, dar uite asa se plimba. Dar de ce sa dam exemplu pe purec, cand Mantuitorul spune ca fara de Mine nu puteti face nimic. Cu Mine intreg.

Parinte, mi se pare mie ca a sosit momentul sa fim nitel atenti cu privire la prezenta noastra crestina”¦ Trebuie atentie ca sunt ravne necontrolate si se pot sa faca greseli. Se grabesc, si orice graba in momentul asta, in sensul asta, iese in castig vrajmasul. La astfel de emanare ““ cine are cip, cine nu stiu ce – ei i-au dat drumul si urmaresc cum se reactioneaza.

Asculta: Parintele Arsenie despre ispitele Bisericii*

E o mare greseala sa inventariem validitatea Tainelor preotilor ortodocsi. Dumnezeu lucreaza prin arhierei pentru a salva Biserica

“- Voce: Zic unii ca tainele preotilor ecumenisti n-ar mai fi valide.

– Parintele Mihail: Adica unii preoti, care mai au pareri ecumeniste, zice ca nu mai savarsesc tainele valide. Dintre preotii ortodocsi.

– Parintele Arsenie: Nu, e o mare greseala asta. Draga, nu ne jucam cu preotia. Preotia e”¦ Dumnezeu a creat doua lucruri care nu se pot schimba. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu ““ pe Maica Domnului ““ si a creat preotia. Care comanda in numele Dumnezeirii orice. Ca oameni, nu poate sa schimbe o miscare marsava harurile fixate de Duhul Sfant. Numai daca te cateriseste, atunci nu mai esti preot.

E preot pana la caterisire sau pana mori… In Tara Romaneasca s-a cam respectat arhieria. Eu le-am spus lucrul asta [arhiereilor care il cerceteaza-n.n.]: Aveti o mare raspundere si va priveste. Si n-asteptati ideile salvatoare de la subalterni”.

– Parintele Mihail: “¦daca un conducator zice, legat de inovatiile astea, ecumeniste sau seculariste ““ o luam de-a dreapta, dar vaslasii care trag zice ““ noi mergem inainte ca asa am mostenit de la inaintasii nostri de la Sfintii Parinti. Si Biserica isi tine calea inainte. Vorba nu ramane in gol?

– Parintele Arsenie: Nu e bine parinte. Pentru ca intra in contradictie cu ce a spus Dumnezeu: Fara de Mine nu puteti face nimic. Stie de corabia aia, stie de o musculita cat un ac de mica care fuge, care”¦ De ce a dat Dumnezeu indemnul acesta: Fiti intelepti ca serpii? La porumbei nimeni nu se gandeste. Tocmai intelept ca jivina asta primejdioasa, fioroasa? Pentru un lucru pe care lumea nu l-a intuit: pentru ca sarpele este fiinta care nu moare decat daca ii dai in cap. Si ferim Capul, care este Hristos. … Fereasca Dumnezeu. Acuma, ne-a dat putinta Dumnezeu sa ne iertam si intre noi, vedeti? Ce n-a facut si nu face ca sa ne salveze, sa ne destepte, prostilor”¦ Adica renunta tu initial la tine! Conducatorii aia de care spuneti, cu corabia, ierarhul e conducator si daca ar fi sa judecam dupa randuieli, nu-i conducerea fara voia lui Dumnezeu. E aparent ca va muri. Dar daca el e conducator, e inspirat, el e ajutorul. Deci El nu lucreaza sa salveze corabia printr-un corabier, ci printr-un conducator. Ca de-aia e conducator. Mata esti in familie, casatorit cu o nevasta (poveste asa, in general ““ da o pilda ““ n.n.) rea. Copii au nevoie de un sfat. Il dai dupa cum salvezi unitatea familiala, familia, nu dupa agitatia si nervozitatea muiereasca. Desi are dreptate, dar nu i se da dreptatea. Nu exista conducator decat de la Dumnezeu. Mai ales unde e vorba de viata si moarte.

– Parintele Mihail: Si noi ne rugam ca sa-i lumineze Duhul Sfant pe pastorii nostri, parinte, si sa ii tina cu adevarat in lumina adevarului.

– Parintele Arsenie: Eu stau de vorba cu ei (arhiereii ““ n.n.), ma cauta, le deschid cu multa placere si le spun: domn`e, nu ma intereseaza cum intri, ma intereseaza cum ai sa iesi de la mine. Pai voi n-ati venit degeaba? Nu va costa nimic. Va costa ceva mai scump decat credeti: sa va schimbati imediat conceptiile. Nu dolce far niente, dulce trandavie. Stii ceva? O, sancta simplicitas, sfanta simplitate”.

*Nota1: Convorbirea cu parintele Arsenie s-a prelungit inclusiv dupa ce interviul filmat a luat sfarsit. Din acest motiv, avem doar o inregistrare audio, ramasa de pe recorderul care a fost pus pentru a avea o varianta (audio) de backup. Desi calitatea inregistrarii este foarte slaba (setarile de calitate fiind minime ““ anume LP ““ Long Play), fapt pentru care ne cerem scuze, vocile se aud cu claritate.

Nota2: Selectarea fragmentului de discutie referitor la subiectul actelor cu cip s-a facut cu sfatul si binecuvantarea parintelui arhimandrit Mihail Stanciu, autorul interviului. Cel care va incerca preluarea trunchiata sau tendentioasa a postarii sau a filmului, cu citarea sau redarea numai a unor afirmatii ale parintelui Arsenie, scoase din context, isi va dovedi astfel in fata oricui reaua-credinta si viclenia, pacatuind in fata lui Dumnezeu si in fata parintelui ArseniePapacioc.

/razbointrucuvant.ro/

 

Acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic

Zis-a avva Daniil: ne-a povestit noua avva Arsenie ca pentru el, desi poate chiar el era. Ca sezand un batran in chilia sa i-a venit un glas zicand: vino si iti voi arata lucrurile oamenilor. Si sculandu-se, a iesit si l-a dus pe el intr-un loc si i-a aratat un arap taind lemne si facand o sarcina mare si acela se ispitea sa o ridice, dar nu putea. Si in loc de a mai lua dintr-ansa, el mergand mai taia lemne si adauga peste sarcina. Si aceasta o facea vreme indelungata si mergand putin mai inainte, iarasi i-au aratat lui un om stand langa un lac si scotand apa dintr-ansul si turnand-o intr-un jgheab gaurit, din care curgea iarasi in lac. Si i-a zis lui iarasi: vino sa-ti arat alta: si a vazut o biserica si doi oameni calari pe cai tinand o prajina de-a curmezisul, unul impotriva altuia. Si voiau sa intre prin usa si nu puteau, pentru ca era prajina de-a curmezisul si nu s-a smerit nici unul pe sine inapoia celuilalt, ca sa intoarca prajina de-a dreptul si pentru aceasta au ramas afara de usa. Si batranul a zis: acestia sunt oamenii care poarta cu mandrie cumpana, ca si cum ar fi a dreptatii si nu s-au smerit ca sa se indrepteze pe sine si sa calatoreasca pe calea cea smerita a lui Hristos. Pentru aceasta si raman afara de Imparatia lui Dumnezeu. Iar cel ce taia lemne, este omul cel intru multe pacate, care in loc de a se pocai, adauga alte faradelegi, intru pacatele sale. Si cel ce scotea apa, este omul cel care face lucruri bune, dar pentru ca are intru dansele amestecare rea, cu aceasta a prapadit si lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie sa fie treaz la lucrurile sale, ca sa nu se osteneasca in desert”.

“Odata au venit dracii la avva Arsenie in chilie, necajindu-l. Si venind cei ce slujeau lui si stand din afara de chilie, l-au auzit strigand catre Dumnezeu si zicand: Dumnezeule, nu ma parasi! Nimic bun n-am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta sa pun inceput”.

Se mai spunea, ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange”.

Sfantul Arsenie cel Mare
/razbointrucuvant.ro/

 

HALLOWEEN – O sarbatoare pagana de initiere a copiilor in practici oculte

După ce a cucerit Apusul, Halloween-ul îşi continuă marşul triumfal şi către ţările ortodoxe ale Răsăritului creştin, având ca principal aliat… statul. Da, statul laic, preocupat tot mai mult de modul în care ar putea interzice cu totul manifestările creştine în spaţiul public – lucru reuşit deja în unele state unde nu este permisă afirmarea credinţei în Hristos în perimetrul şcolilor –, este cel ce promovează astăzi prin mass-media şi prin mai toate sistemele de învăţământ sărbătoarea păgână Halloween. Să înţelegem de aici că denumirea de stat laic este doar o formulă cosmetizată a noţiunii de stăpânire păgână?

Anul acesta(nr. 2009), mai mult decât în toţi anii anteriori, Halloween-ul a devenit un fel de sărbătoare oficială a multora dintre grădiniţele, şcolile şi liceele din România. Ne-a sosit la redacţie ştirea că şi în sate uitate de lume, în care oamenii abia au cu ce se îmbrăca, copiilor li s-a cerut de către dascălii lor să se prezinte la şcoală în seara de 31 octombrie spre 1 noiembrie cu echipamentul adecvat sărbătorii Halloween, adică cu costume de spiriduşi, fantome sau chiar diavoli. Unii părinţi s-au scandalizat şi au refuzat să dea curs „invitaţiei”, dar alţii, poate mai familiarizaţi cu duhurile ce bântuie prin televizor, s-au supus cu docilitate. Dacă aşa e la modă acum… Şi o mai cere şi şcoala! Dar oare câţi dintre guvernanţii, profesorii sau părinţii care au urmat directiva venită probabil foarte de sus ştiu sau conştientizează ce este Halloween-ul? Unii susţin că este vorba doar de o mare afacere, căci în seara de Halloween în S.U.A. se cheltuiesc anual în jur de 7 miliarde de dolari, fiind cea mai bine „vândută” sărbătoare după Crăciun. Nu negăm importanţa factorului de câştig material, pentru că, dacă stăm să ne gândim puţin, în tot ceea ce înseamnă industrie a pornografiei, prostituţiei şi drogurilor câştigurile sunt imense. Mai important ni se pare însă aspectul duhovnicesc al chestiunii. Halloween-ul este noaptea în care aparent totul este îngăduit: invocarea morţilor şi a duhurilor rele, vrăjitoria, necromanţia, divinaţia – vechea şi mai noua practică a prezicerii viitorului plecând de la anumite semne –, magia, sacrificiul ritualic şi multe alte practici, denumite într-un cuvânt păgâne, pe care creştinii nu şi-au îngăduit să le imite nici măcar în joacă, fiind extrem de conştienţi de simbolismul lor – în fond, de potenţialul demonic al acestora –, practici de invocare în diferite „locuri” şi „prilejuri” a unor prezenţe demonice şi de intrare în comuniune cu ele. Să vedem însă care sunt implicaţiile acestei sărbători, denumite, pe bună dreptate, a fricii, a întunericului şi a morţii! Halloween-ul este o sărbătoare păgână în care celţii celebrau trecerea în noul an. Ei credeau că la originea vieţii se află moartea, motiv pentru care la mare cinste se afla zeul Samhain, zeul şi stăpânul morţii. Şi cum pentru celţi nu existau decât două anotimpuri, vara şi iarna, începutul întunericului, al morţii şi decadenţei coincidea cu începutul sezonului friguros, mai exact cu data de 1 noiembrie. Astfel, în seara de 31 octombrie spre 1 noiembrie, celţii sărbătoreau Noul An, o sărbătoare închinată de fapt Zeului Morţii, Samhain. Cu acest prilej, druizii – preoţii cultului celtic – îi instruiau pe oameni să-şi stingă focurile care le alimentau vetrele, focuri care pentru antici în general aveau o funcţie nu numai practică, dar şi profund simbolică. În acelaşi timp însă, era aprins pe un deal un mare foc care trebuia să primească ofrandele aduse zeului morţii – nu numai roade ale pământului, dar şi sacrificii de animale şi chiar oameni. Celţii credeau că, mulţumit de ofrande, zeul permitea morţilor să se întoarcă la căminele lor – credinţă care stă de fapt la baza escapadelor nocturne în costume care imită fantomele, vrăjitoarele, spiriduşii sau demonii, pentru că prin acest act de imitare a spiritelor cei vii încercau să intre în contact şi în comuniune cu cei morţi. Halloween-ul are aşadar la bază practici oculte prin care se încerca intrarea în comuniune cu sufletele morţilor şi cu demonii, în urma unui ritual în care erau sacrificaţi oameni în cinstea zeului morţii. Şi, în ciuda unei aparenţe de farsă, joacă şi distracţie cu care se îmbracă Halloween-ul în modernitate, există mărturii care atestă faptul că practica sacrificiului uman este încă folosită în vremurile noastre, chiar dacă bine ascunsă de indiscreţiile publicităţii. Chiar şi aparent inocentul joc de-a „ne daţi ori nu ne daţi”, atât de familiar în cultura americană, în care copii întreabă gazda „Farsă sau dulciuri?”, îşi are originea în ritualul celţilor care credeau că sufletele morţilor astfel eliberate de Samhain sufereau de o mare foame şi umblau cerşind pe la casele lor. Iar gazdele care ar fi refuzat să potolească foamea celor ce-i imitau pe morţi cerşind mâncare ar fi trezit furia zeului morţii, care i-ar fi supus unor farse sau blesteme. În acest fel, părinţii, dar mai ales copiii zilelor noastre sunt angrenaţi într-un scenariu simbolic tulburător, întrucât în credinţa celţilor cei ce se costumau deveneau slujitori ai zeului morţii, aşa încât o insultă adusă lor reprezenta o insultă adusă zeului. Oare cum ar putea un creştin conştient de credinţa lui şi, deci, de ceea ce se întâmplă în lume, să rămână indiferent faţă de o sărbătoare precum Halloween-ul, care nu numai că-i învaţă pe copii că vrăjitoria, magia şi alte practici oculte sunt cel puţin neutre, sugerându-se astfel că practicarea lor ar fi lipsită de consecinţe, dar, mai mult decât atât, îi integrează într-un scenariu simbolic în care cei mici devin slujitori ai diavolului? Oare nu tocmai în momentul în care astfel de lucruri ne sunt prezentate de o întreagă industrie mass-media – care în ultimele zeci de ani a împânzit imaginarul oamenilor cu simboluri oculte şi macabre îmbrăcate în haina divertismentului – ar trebui să ne sporim atenţia, întrebându-ne dacă nu cumva tocmai acest spirit de glumă reprezintă o farsă sub a cărei mască se ascund lucruri foarte serioase? De altfel, o trăsătură fundamentală a epocii noastre este tocmai încercarea de a seduce şi a pune stăpânire pe sufletele copiilor, de a le jupui inocenţa şi de a le batjocori, în cele din urmă, trupurile. Pentru a-i transforma pe copii în agenţi ai consumului, s-au dezvoltat cele mai sofisticate strategii de marketing şi publicitate:

– pentru a le întina mintea, în şcoli sunt introduse cursuri obligatorii de educaţie sexuală care invită la desfrâu şi legitimează homosexualitatea;
– pentru a le poseda sufletele, copiii sunt transformaţi, iată!, în principalii actori ai unei scenete macabre, repetată la nesfârşit şi sub diferite forme de o întreagă industrie a publicităţii şi filmului.
Oare vom începe să sărbătorim şi Halloween-ul cu aceeaşi inconştienţă cu care am sărbătorit – şi încă o facem – ziua de 1 mai, declarată şi impusă de ideologia comunistă ca zi internaţională a muncitorilor? Deşi îmbrăcată cu haina ideologiei comuniste, 1 mai muncitoresc are în chip simbolic aceeaşi origine. Pentru că dacă Halloween-ul nu reprezintă altceva decât o sărbătoare păgână care urmăreşte în principal coruperea copiilor noştri şi iniţierea în misterele vrăjitoriei, Ziua Internaţională a Muncii era – şi oare câţi ştiu aceasta? – o prelungire a Nopţii Valpurgiei (noaptea de 30 aprilie spre 1 mai), marele sabat demonic anual în care participanţii, păgâni de odinioară, intrau în comuniune cu dracii. Care alta putea fi sărbătoarea comunismului antihristic decât celebrarea biruinţei diavolului?
Diferenţa dintre cele două sărbători sau regimuri este aceea că 1 mai s-a impus cu ameninţarea, cu teroarea şi cu arma, iar Halloween se impune astăzi ca mijloc de divertisment. Una defineşte strategiile poliţieneşti ale dictaturii, iar cealaltă mijloacele de corupere ale statului magic. Amândouă însă îl celebrează şi îl ridică în slăvi pe stăpânitorul lumii acesteia, la care se închină ideologiile atee ale modernităţii.
Noi, românii, vrând să o ducem mai bine, am tot făcut compromisul de a ne alinia directivelor europene şi duhului lumii, care ne propune bunăstarea şi fericirea. Am liberalizat avortul, pornografia, desfrânarea, homosexualitatea şi multe altele. Rezultatul îl vedem… Acum ni se cere să ne educăm copii într-un duh păgân. Vom face şi acest pas? Credem cumva că de la stăpânitorul întunericului ne va veni lumina? De la cel ce dezbină vom primi dragostea? De la cel cunoscut dintru început ca ucigător de oameni vom primi fericirea şi viaţa? Frica, depresiile şi bolile psihice pun tot mai mult stăpânire pe omul apusean şi se răspândesc cu o viteză tot mai mare şi în spaţiul societăţii noastre. Aceasta este urmarea firească a supunerii oamenilor către duhul desfrânării şi al vrăjitoriilor, al puterii şi al banilor.
Pe de altă parte, cei ce călătoresc pe calea cea strâmtă către împărăţia lui Dumnezeu, deşi nu le lipsesc durerea şi necazurile, se luminează şi se veselesc de împărtăşirea din harul Duhului Dumnezeului celui adevărat. Aceştia au înţeles că cea mai mare comoară pe care nu ne-o poate lua nimeni e însăşi dreapta credinţă prin care putem să ne împărtăşim cu Hristos, piatra cea din capul unghiului. Deşi nu sunt mulţi, pe rugăciunile unora ca aceştia se sprijină lumea în care trăim. Ce bine ar fi dacă am înţelege tot mai mulţi acest lucru! Căci, precum în poveste, după ce rătăcim în lumea întreagă pentru a găsi adevărul şi fericirea, întorcându-ne osteniţi, Îl aflăm în satul nostru cel parcă uitat de lume, în ograda noastră, în inima noastră, pe Hristos cel răstignit.

Gheorghe Fecioru

Articol aparut in nr. 10 al revistei “Familia Ortodoxa”

 

In asteptarea venirii Domnului – Parintele Zaharia de la Essex

“Potrivit modelului Liturghiei, unde are loc schimbul vieţii noastre cu viaţa lui Dumnezeu, fiecare faptă, fiecare lucrare a noastră trebuie să păstreze aceeaşi încordare şi rîvnă “pînă cînd Domnul va veni”, după cuvîntul apostolului (1 Cor. 11:26). Avînd în minte aceste lucruri, se cuvine credincioşilor să iubească arătarea Domnului cugetînd la venirea lui Hristos, aşteptîndu-L neobosit, dorindu-L din toată inima şi pregătindu-se să-L întîmpine cu sîrguinţă. Fără aşteptare nu există nădejde. Fără nădejde nu există mîntuire, “că prin nădejde ne-am mîntuit”, spune Sfîntul Pavel (Rom. 8:24). Şi fără mîntuire nu există creştinism.  Creştinii ştiu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sîngele Său şi prin moartea Sa. Mai mult, ei ştiu, mai bine decît necredincioşii, că legea păcatului trăieşte în mădularele lor. Creştinul are o viziune mai limpede a păcatului, pentru că simţirea sa lăuntrică nu este înceţoşată de poftele patimilor, nici de trîndăvirea conştiinţei. Prin urmare, este cu totul firesc pentru creştin să aştepte venirea lui Hristos, “Care va schimba trupul smereniei noastre în chipul trupului slavei Sale” (Filip. 3:21), şi îl va curăţa de toată întinăciunea, de tot răzvrătul păcatului, de toată ispita. Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decît ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cît de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui! Această nădejde îl face pe om să se bucure de suferinţele vremii acesteia şi să le considere mărunte şi nevrednice de “slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom. 8:18). Toţi sfinţii din ultimele douăzeci de veacuri, din vremea lui Petru, mai marele apostolilor, pînă în zilele noastre, prin nădejdea lor în venirea lui Hristos, au privit suferinţele ca pe un semn al dumnezeieştii alegeri fără de care “Duhul slavei şi al lui Dumnezeu” nu poate să odihnească în inimile noastre (1 Petru 4:14). Cu cît se apropie ziua venirii lui Hristos (parousia), cu atît şi semnele rele care o vestesc se înmulţesc: suferinţa neamurilor, bolile, scandalurile, trădările, mulţimea nedreptăţilor, răcirea dragostei, pustiirea pămîntului şi, mai presus de toate, larg răspîndita nepăsare şi nebăgarea în seamă a faptului că, potrivit prorociilor, Domnul va veni “ca un fur” (Apoc. 3:3). Dar în ciuda tumultului răutăţilor, creştinii aud limpede glasul Domnului, care le zice:

“Iar, cînd vor începe să fie acestea, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie răscumpărarea voastră” (Lc 21:28).

Sfîrşitul se apropie într-un chip atît de tragic, şi Domnul spune că tocmai acum este timpul “să ridicăm capetele noastre”. Există întotdeauna o contradicţie de această natură, pentru că credinţa noastră este mai presus de mintea raţională. Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de “a crede în El””a pătimi pentru El” devine mai mare (cf. Filip. 1:29).

(Părinţii nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfîrşitul lumii. Odată, un ucenic şi-a întrebat stareţul: “Ce am făcut noi, avva?” Şi bătrînul a răspuns: “Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinţii noştri”. “Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?”, a întrebat din nou. “Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi”. “Şi ce vor face creştinii de pe urmă?”, a întrebat ucenicul. “Aceia abia vor putea să păstreze credinţa, dar ei vor fi mai slăviţi în cer decît părinţii noştri, care puteau să învie morţii.”).

De aceea se cuvine credincioşilor “să umble întru viaţă sfîntă şi în cucernicie, aşteptînd şi dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (cf. 2 Petru 3:11-12), dînd mulţumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paşti şi “dreptate şi sfinţire şi izbăvire” (1 Cor. 1:30). În acelaşi timp trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cît mai desăvîrşită şi neclintită părtăşie în veşnica Sa împărăţie, dimpreună cu cetele tuturor sfinţilor care, prin harul Său, ne-au fost daţi ca mărturii ale mîngîierii nestricăcioase care îi aşteaptă pe “cei ce au iubit arătarea Lui” (2 Tim. 4:8).

– Aţi putea să ne spuneţi mai multe despre felul în care ultima generaţie va trăi credinţa?

– Aflăm multe prorocii despre sfîrşitul vremurilor în scrierile Părinţilor şi cea amintită mai devreme este doar una dintre ele. Potrivit ei, durerile vor fi atît de multe, încît creştinii vremurilor de pe urmă cu greu vor fi în stare să păstreze credinţa, dar vor primi o mai mare slavă în cer decît părinţii care au înviat pînă şi morţii. Într-o altă istorisire a Părinţilor pustiei se spune că un ucenic merge la un stareţ şi îl întreabă: “Ce crezi despre cutare bătrîn care e considerat un mare nevoitor?” Şi bătrînul răspunde: “Faţă de cei din vremea lui, este mare”. După cîteva clipe, ucenicul îl întreabă iarăşi: “Ce crezi despre acest părinte?” şi bătrînul răspunde: “Ţi-am spus, faţă de cei din vremea lui, este mare”. Apoi îl întreabă a treia oară: “Ce crezi despre acest părinte?” Şi bătrînul spune: “Faţă de cei din vremea lui, este mare” şi continuă: “dar am cunoscut nişte părinţi, în Tebaida de Sus, care puteau să facă soarele să stea în loc în mijlocul cerului”. Adică Dumnezeu ne judecă întotdeauna în comparaţie cu marele copac al omenirii, din care noi suntem doar cîteva frunze. Noi nu putem decît să fim înrîuriţi de acest mare copac al omenirii. Noi, creştinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare rîu. La oameni aceasta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu este cu putinţă (cf. Mt. 19:26). El a biruit; noi trebuie numai să-I urmăm Lui şi vom moşteni plinirea făgăduinţelor Sale. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, Dumnezeu ia în seamă starea generală a lumii. Aceasta este o mîngîiere pentru noi, nu pentru a slăbi încordarea noastră, ci ca să ne ajute să ne ţinem pe cale. Dumnezeu ne judecă întotdeauna prin comparaţie cu cei din vremurile noastre, cu cei din preajma noastră. El însuşi spune: “Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului” (In. 5:22) şi Tatăl “stăpînire I-au dat Lui şi judecată să facă, căci Fiu al Omului este” (In. 5:27). Fiul Omului, Hristos, pentru că S-a făcut om şi a trăit în condiţiile vieţii în care trăim şi noi, este un mare şi drept judecător. Dar El însuşi nu judecă pe nimeni, ci dă toată judecata sfinţilor Săi. “Sfinţii – spune Sfîntul Pavel ““ vor judeca lumea” (1 Cor. 6:2). Dar eu cred că sfinţii din fiecare veac vor judeca pe cei din vremea lor. Nu cred că apostolii ne vor judeca pe noi, ci sfinţii din vremea noastră şi din mediul nostru, care au trăit aceeaşi viaţă ca şi noi şi totuşi au aflat Calea. Atunci Dumnezeu rămîne vrednic de crezare în toate judecăţile Sale. Putem merge chiar mai departe şi să spunem: eu nu voi fi judecat de un sfînt american; voi fi judecat de un sfînt din mănăstirea mea (cf. Ps. 142:2). Dumnezeu ne judecă după cei din generaţia noastră. Şi cine poate intra la judecată cu Dumnezeu?

– Sfîntul Ioan Gură-de-Aur spune într-una din rugăciunile Sfintei Liturghii: “Pomenind aşadar această poruncă mîntuitoare şi toate cele ce s-au făcut pentru noi: crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălţarea la cer, cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”¦ ” Cum putem să o pomenim de vreme ce ea încă nu a avut loc?

– Noi o pomenim, într-adevăr, dar aceasta nu este o aducere-aminte la nivel psihologic. Sfîntul Nicolae Cabasila spune că Liturghia este o retrăire a vieţii lui Hristos şi, de asemenea, o expresie a recunoştinţei omului pentru toate cîte a făcut El. Prin săvîrşirea acestui act, ni se dă har şi acel har ne ajută să pătrundem într-un eveniment veşnic, care este mereu prezent: în veşnicie nu există trecut, nici viitor, există veşnicul “astăzi”, veşnicul prezent. Aşa că, pomenind toate facerile de bine ale lui Dumnezeu şi, mai ales, întemeindu-ne pe cuvîntul Lui şi săvîrşind porunca Lui ““ pentru că nu trebuie să uităm că Liturghia este o poruncă -, taina Crucii este lucrătoare. Primim harul Crucii şi învierii lui Hristos şi acel har ne face să pătrundem în evenimente veşnice. De aceea putem spune: “Astăzi Se naşte Hristos”. Intrînd în veşnicie prin harul care ne este dat, suntem contemporani cu aceste evenimente veşnice şi putem spune: “Astăzi Se naşte Hristos”, “Astăzi Hristos este răstignit”, “Astăzi Hristos a înviat” şi, desigur, “Astăzi vine Hristos”. Nu aşteptăm pasiv ziua Domnului, spune Sfîntul Petru, ci “grăbindu-ne” spre ea (cf. 2 Petru 3:12). Ce este a doua venire? Este ziua cînd Domnul va străluci în slavă, iar pentru noi “sfîrşiturile veacurilor au ajuns”, spune Sfîntul Pavel (1 Cor. 10:11). A vedea slava Domnului înseamnă că El este aici, că El a venit. Şi astfel, sfinţii Săi văd chiar şi a doua venire”.

Parintele Zaharia de la Essex

/razbointrucuvant.ro/

 

Pe vârful Athosului. Minuni contemporane ale Maicii Domnului

 

 Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primă-vara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta. Am rămas împreună la Panaghia, unde preotul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mâncarea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi spovedea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea. M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo!”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat. Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori. Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Thessalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă. Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii. În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.

Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului. După ce am vorbit eu, a venit rândul preotului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii. Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfânta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Thessalonic unde slujea acest părinte. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia. După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi părintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”. Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împărtăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăimântător, dar minunat. Apoi ne-a vorbit altul, Athanasios: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înaintea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”. Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta. Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se împărtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtăşeşti?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…”. Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa. Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

Sursă:  “Povestiri duhovniceşti”, Monahul Pimen Vlad / Familia ortodoxă via Pelerin în Athos 

Foto: Vârful Athonului (2033 m), Chilia Panaghia (1500 m), pelerini spre Athon

 

Minuni contemporane ale Cinstitei Cruci în misiunea ortodoxă

India

India este o ţară foarte mare în care majoritatea oamenilor sunt hinduişti. Predica Evangheliei a venit aici prin Apostolul Toma, însă cei mai mulţi locuitori au rămas idolatri. Cândva, un misionar, după ce a catehizat şi a botezat destule familii de indieni, a ridicat o cruce sculptată în lemn avându-L pe Cel răstignit pe ea şi fiind împodobită foarte frumos. Într-o zi, idolatrii au venit la Cel răstignit şi au început să Îl batjocorească aruncându-I în faţă necurăţii, scuipându-L şi lovindu-L cu bâte. Dintr-o dată, Hristos Şi-a întors faţa înspre dreapta şi privindu-i, le-a zis: ”De ce vă bateţi joc de Mine?”. Aceia au rămas stană de piatră, iar unii au murit de frică. Ceilalţi s-au întors la învăţătorii lor şi le-au istorisit minunea. Când au revenit dimpreună cu învăţătorii lor, au văzut că faţa lui Hristos era încă întoarsă către dreapta şi atât de surprinşi au fost, încât s-au botezat imediat. Pe locul unde era Crucea cu Cel Răstignit, astăzi se găseşte catedrala lor, iar acea cruce de lemn se păstrează în Sfântul Altar.

Insulele Fiji

În a doua insulă ca mărime din Republica Fiji, numită Vanua Levu, responsabilul misionar al insulei, Părintele Varnava, împreună cu ieromonahul Savva, au vizitat spitalul oraşului Labasa, ca să aducă mângâiere unui bolnav. Pe când vorbeau ei cu bolnavul, în celălalt colţ al culoarului au auzit nişte ţipete puternice şi nefireşti şi, surprinşi de strigătul înspăimântător, au alergat să sară în ajutor. În camera alăturată era o fată întinsă pe pat, care îşi închidea urechile cu mâinile, îşi legăna capul în dreapta şi în stânga şi urla înfiorător. Infirmierele, înfricoşate, stăteau alături fără să poată înţelege ce se întâmplă. Părintele Savva s-a apropiat de o infirmieră şi i-a spus: ”Suntem de la Biserica Ortodoxă Elenă. Putem să o însemnăm pe bolnavă cu semnul Crucii?”. Atunci părintele a scos crucea care avea părticele din Cinstitul Lemn şi a început să îi facă semnul crucii peste faţă. Cu cât o însemna mai mult cu crucea, cu atât fata urla mai tare. În cele din urmă, preotul a băgat crucea în gura fetei şi imediat aceasta s-a liniştit. Era clar demonizată şi prin puterea Cinstitului Lemn, demonul a plecat de la ea. Această întâmplare ne aminteşte de cuvintele troparului Octoihului: „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne! Că s-a înfipt într-un loc şi lucrează în lume…” (glasul III, vecernia de vineri, stihoavnă, stihira mucenicilor). Hristos a venit pe pământ şi S-a răstignit pentru mântuirea întregii lumi. De aceea, şi puterea Cinstitului Lemn al Crucii nu se mărgineşte doar la creştini, ci lucrează asupra oricărui om aflat încă sub puterea lui Satana. Vindecarea fetei din Fiji prin atingerea cu Cinstitul Lemn, dar şi prin credinţa celor doi părinţi misionari care s-au gândit să o însemneze cu semnul crucii a fost cea mai bună predică atât pentru fată, cât şi pentru ai ei şi pentru toţi cei care au fost martorii acestei minuni. Când Hristos le spunea Ucenicilor că va fi cu ei la predicarea Evangheliei Sale, tocmai la acest lucru se referă: la prezenţa Lui vie, care este mărturisită de semnele şi minunile care îi urmează. Aşadar, lucrarea misionară o săvârşeşte Însuşi Hristos folosind ca instrumente oameni simpli precum părintele Varnava din Fiji şi ingenuul monah Savva. Misiunea nu ţine atât de înţelepciunea lumească, cât de credinţa ”lucrătoare prin dragoste”.

† Mitropolitul Noii Zeelande, Amfilohios

Africa

Înaintea unui numeros auditoriu, în sala de conferinţe a Misiunii din Kananga, preotul Vasilios Muamba a povestit multe lucruri incredibile, dar autentice, petrecute în Congo!

Mărturiseşte Părintele Vasilios: ”În 1996 făceam o călătorie misionară în Dimbelenge, însoţit fiind de un copilandru, psalt la Centrul Misiunii din Kananga, şi de încă un altul care a dorit să vină cu noi. Când am ajuns, i-am găsit pe vechii credincioşi pe care îi botezasem anul trecut şi pe alţii care aşteptau să fie botezaţi acum. Ne-au pus la dispoziţie o casă unde să petrecem zilele cât urma să rămânem cu ei. Printre cei care aşteptau botezul era şi un bărbat care mai înainte, prin vrăjitorie, trimitea fulgere asupra oamenilor şi deja omorâse până acum mulţi… Şeful tradiţional al satului îl pedepsise, interzicându-i să mai bea apă din râul regiunii, Mukamba. I-am botezat pe cei care aşteptau botezul, printre care şi pe acest fost vrăjitor. Seara am frământat prescura şi am pregătit-o pentru Dumnezeiasca Liturghie din ziua următoare. Apoi ne-am dus toţi trei la culcare. Pe la ora 4 dimineaţa a început să sufle un vânt puternic care făcea să se clatine toată casa. M-am sculat din somn şi îi auzeam pe cei doi copii, însoţitorii mei, plângând şi strigând:

– Părinte, murim, veniţi să ne scăpaţi!

Îi auzeam pe copii, însă nu puteam să mă mişc şi să ajung în camera lor. Am înţeles că eram viu, pentru că îmi simţeam capul, însă tot trupul îmi era ca paralizat. Aveam cu mine o cruce pe care pururea pomenitul părinte Hariton mi-a dat-o cândva în Tsikamva. Seara o pusesem pe masă. M-am gândit să o iau şi să fac rugăciune. Însă nu puteam să întind mâna. Copiii continuau să plângă, încă mai tare. Mi-am pus cu greutate mâna pe picior, mi-am făcut semnul crucii şi am înţeles că pot să mă mişc. Am stat o vreme pe pat cu picioarele atârnate, dar vântul mă arunca dintr-un perete într-altul al camerei. Cu greutate, lovindu-mă încolo şi-ncoace, am ieşit din cameră, am trecut în verandă unde mi-am văzut motocicleta aruncată, răsturnată într-un colţ al verandei şi m-am îndreptat către camera copiilor. Am intrat, i-am apucat de mână, hainele le erau rupte, erau aproape goi, vomitau şi aveau diaree. Era pe la ora 6 dimineaţa. Aveam un paznic de noapte care locuia cu toată familia lui într-o casă aflată în aceeaşi curte cu locuinţa noastră. El auzise toate câte se întâmplau la noi, dar nu putea să se apropie ca să ne ajute. Am scos copiii afară şi le-am spus să rămână în verandă, iar eu am intrat din nou în casă. Am început să îl chem pe paznic pe nume. La un moment dat a ajuns. ”Nu înţelegeai ce se petrecea în casă?”, l-am întrebat. ”Nu ţi-ai dat seama de ce s-a întâmplat aici toată dimineaţa?”.

”Am auzit tot”, mi-a spus, ”dar nu aveam vlagă în mine să vin la voi”.

L-am rugat să meargă să cheme nişte rude de-ale mele care locuiau în zonă şi pe credincioşi. Dimineaţă trebuia să săvârşesc Dumnezeiasca Liturghie. Au venit mulţi credincioşi şi unii dintre ei mi-au spus:

”Toate cele întâmplate în timpul nopţii au avut loc, pentru că ieri l-ai botezat pe conducătorul vrăjitorilor aruncători de fulgere. Foştii lui prieteni, ceilalţi vrăjitori, s-au gândit: «Îl vom ataca şi îl vom pune acum la încercare pe cel care l-a botezat pe acela care mai înainte era şeful nostru».

La un moment dat, pregătindu-mă de slujbă, am ieşit din spaţiul unde urma peste puţin timp să săvârşesc Dumnezeiasca Liturghie. Afară mă aşteptau nişte credincioşi şi unii săteni nebotezaţi, care mi-au spus:

”Părinte, au vrut să vă omoare, aşa cum au făcut şi cu ceilalţi, însă nu au reuşit. Credem şi noi acum că Dumnezeul vostru este puternic şi adevărat. Vă cerem, aşadar, să ne botezaţi şi pe noi”.

I-am botezat şi pe aceştia, iar şeful magilor aruncători de fulgere s-a întărit încă mai mult în credinţa că Dumnezeul nostru este Cel adevărat. Apoi s-a încheiat călătoria şi m-am întors în Kananga. Pe când mă pregăteam pentru următoarea călătorie, episcopul mi-a dat o cruce, spunându-mi: ”Când ajungi acolo, să arunci crucea asta în râul din regiune şi să spui credincioşilor să înoate, ca să o găsească şi să ţi-o aducă înapoi”.

Am aruncat crucea. Mulţi credincioşi s-au aruncat în râu să o găsească, dar cel care a găsit-o şi mi-a adus-o a fost chiar fostul şef al vrăjitorilor aruncători de fulgere pe care îl botezasem data trecută!

De sărbătorile Paştelui, unii credincioşi din Dimbelenge, printre care şi şefularuncătorilor de fulgere, au venit să sărbătorească la Centrul Misiunii. L-am prezentat episcopului pe credinciosul care găsise crucea, iar episcopul i-a făcut un dar, nişte încălţări binecuvântate. Fostul mare vrăjitor avea obiceiul să umble desculţ, dar de-atunci a început să poarte pantofi. A început de asemenea să bea apă din râul care fusese interzis pentru el”.

† Mitropolitul Africii Centrale, Ignatie

Despina şi Anghelos

La mănăstirea Sfântului Nectarie, fetelor din orfelinat li s-au adăugat în urmă cu câteva luni şi alţi doi copii: Despina, în vârstă de 11 ani şi, în mod excepţional, un băieţel, Anghelos, în vârstă de 6 ani. Copiii aceştia îşi au şi ei povestea lor…

Surorile mănăstirii i-au găsit abandonaţi pe drumuri. I-au adus la mănăstire şi au anunţat poliţia, ca să îi găsească pe părinţii lor. În cele din urmă, au aflat că mama lor era o vrăjitoare. Îi omorâse pe ceilalţi frăţiori ai lor, iar pe aceştia îi iniţiase în ale vrăjitoriei şi apoi îi abandonase. Ar fi urmat ca ei să îşi câştige ”pâinea” în viaţă tot prin magie. Cu binecuvântarea părintelui Meletios Mandelidis, conducătorul misiunii, cei doi copii au fost botezaţi. Şi de atunci au primit puterea şi luminarea de la Dumnezeu, ca să povestească monahiei Thecla ce vrăjitorii făceau ei şi câţi oameni au omorât astfel.

I-au spus că prin vrăjile lor ucideau oameni, le luau sângele, îl puneau într-un ac de cusut, ridicau acul deasupra lor şi aşa zburau nopţile la mulţi kilometri depărtare, ca să facă vrăji şi să omoare alţi oameni.

La întrebarea monahiei, dacă acum îi supără demonii, copiii i-au răspuns: ”Vin să ne ia. Ne trag, ca să ne ia de la gât crucea pe care o purtăm. Dar îndată ce ne facem semnul crucii, ei dispar. O dată, au continuat copiii, au venit vrăjitorii şi ne rugau ca să venim cu ei, dar nu puteau să ne ia lângă ei…”. De ce nu puteau, este lesne de înţeles, pentru că se temeau de Botez, de Cruce şi de aghiazma pe care copiii o beau în fiecare dimineaţă.

Aceşti copilaşi, mi-a spus sora Thecla, au un caracter puternic şi de aceea fac o nevoinţă aspră mâncând doar o dată în zi. În fiecare dimineaţă beau aghiazmă şi când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, se împărtăşesc cu Preacuratele Taine.

Din cartea “Întâmplări adevărate cu vrăjitori” — Editura “Orthódoxos Kypséli”, Thessalonic.

– See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/04/minuni-contemporane-ale-cinstitei-cruci-in-misiunea-ortodoxa/#sthash.Uop44xlg.I0FGEUMh.dpuf

 

Scrisoarea tulburatoare si mustratoare a unei convertite taiwaneze la ortodoxie

AŞ FI VRUT SĂ FI FOST GRECOAICĂ…

 (Scrisoare a primei misionare din Taiwan, Pelaghia Yu)

 

Sunt chinezoaică, m-am născut în Taiwan şi numele meu de creştină este Pelaghia. Am fost protestantă şi mi-au trebuit cinci ani ca să devin ortodoxă. Îmi place să citesc Sfânta Scriptură şi am toate versiunile ei în chineză. Am vizitat Grecia şi am constatat că este un loc foarte special.
Călătorind prin ţara dumneavoastră, încă înainte de a ajunge, în avion, am constatat cât de diferiţi sunt grecii, cât de liniştit vorbesc, cum râd şi îl aplaudă pe pilot la aterizare, lucru incredibil pentru noi, asiaticii, care suntem introvertiţi şi nu ne manifestăm sentimentele. Acum ştiu că libertatea are în ea puţină pasiune şi puţină intensitate a vocii.

În Grecia am vizitat multe biserici, am participat la Dumnezeiasca Liturghie şi când m-am împărtăşit cu Preasfintele Taine am plâns, cu toate că nu înţelegeam limba elină, pentru că Credinţa Ortodoxă este aceeaşi. Aş fi vrut să fi fost grecoaică, să mă fi născut ortodoxă, să fi primit Sfânta Împărtăşanie şi să fi sărutat Sfintele Icoane de la o vârstă fragedă până la moarte. Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, deoarece, în loc de Sfânta Împărtăşanie, mâncăm şi bem hrana idolilor. Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să-mi umplu urechile cu Sfintele Imne. Plâng pentru mine şi pentru compatrioţii mei, că avem urechile noastre pline de sunetele sutrelor şi răcnetelor idolilor. Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să miros dulcea mireasmă a tămâii. Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, pentru că mirosul nostru este plin de fumul jertfelor aduse idolilor. Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca mâinile mele să atingă icoanele, Sfintele Moaşte şi să îmbrăţişeze iubirea lui Hristos. Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, că mâinile noastre ating idolii şi pe cei ce jertfesc idolilor şi îmbrăţişează nimicul. Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să aprind candele lui Hristos şi nu ca aici, unde ardem bani pentru năluciri. Am căutat adevărul, folosind mai mult de 30 de versiuni diferite ale Sfintei Scripturi, care din păcate toate sunt pline de greşeli (traduse de cei de alte credinţe).

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să pot să citesc Noul Testament în original!

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, deoarece avem ochi şi cu toate acestea suntem orbi. Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să pot vedea peste tot harul lui Dumnezeu. Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, deoarece pretutindeni vedem temple ale idolilor. Da, sunt ortodoxă, dar ca taiwaneză, experienţele mele ortodoxe sunt sărace. Plâng pentru mine, deoarece nu am posibilitatea să le arăt compatrioţilor mei măreţia credinţei noastre… Oamenii aici vor să vadă semne şi minuni… Plâng pentru mine şi pentru compatrioţii mei, deoarece nu avem harul să vedem şi să auzim atâtea minuni, atâtea cuvinte sfinte pe care le-aţi văzut şi auzit timp de 2000 de ani în Grecia şi pe care încă le vedeţi… Taiwan-ul nu este o ţară ortodoxă, sărbătorile noastre nu seamănă deloc cu cele ale dumneavoastră. Îmi pare rău că în Grecia aveţi munţi aşa de frumoşi, cărora le daţi foc şi de care nu vă îngrijiţi, dar admir faptul că pe aproape fiecare munte este şi câte o mănăstire. Noi avem munţi aşa de frumoşi, dar plini de temple, mănăstiri şi de idoli budişti.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să pot merge cu uşurinţă să mă rog într-o mănăstire.

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei. Prima dată am mers într-o mănăstire, în Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, în Pelio. Am călătorit din Taiwan până în Grecia 16 ore cu avionul, câteva ore cu trenul până la Larisa şi încă o oră cu maşina mănăstirii, pe care a condus-o o soră… Am văzut vechile ruine ale sfintei mănăstiri, am văzut atât de multe alte locuri părăsite în Grecia şi mi-a sângerat inima. În Taiwan nu avem aşa de multe locuri sfinte şi frumoase, dar dumneavoastră nu le apreciaţi (pe cele pe care le aveţi).

Plâng că nu avem aici icoane frumoase. Plâng pentru că Îl simt pe Hristos slab, gol.

Grecilor, credeţi că sunteţi săraci cu criza pe care o traversaţi, dar nu ştiţi cât sunteţi de bogaţi!

Taiwan-ul este o ţară cu o mare dezvoltare (economică – n.tr.), dar se găseşte în întunericul satanei şi viaţa noastră spirituală este goală.

În Grecia am văzut mulţi greci, mai ales duminica, distrându-se, bând şi nemergând la biserică. Dar aici, în Taiwan, concetăţenii mei, mai ales tinerii, chiar dacă vor să vină la biserica noastră, este aproape imposibil, deoarece singura biserică ortodoxă existentă constă dintr-o cameră la etajul al patrulea al unui bloc de la periferia oraşului Taipei şi, de multe ori, multă lume rămâne afară din biserică, deoarece spaţiul este mic. Fraţii şi surorile mele din Grecia, deşi sunt invalidă duhovniceşte, am încă picioarele mele vii, ca să îngenunchez înaintea voastră şi să cerşesc. Vă rog să mă consideraţi ca pe săracul Lazăr, să ne hrăniţi cu rămăşiţele bogăţiei duhovniceşti pe care o aveţi, să ne aruncaţi câteva firimituri din resturile de la mesele voastre, din darurile pe care le aduceţi în bisericile voastre, din multele bisericuţe pe care le aveţi în fiecare colţ al ţării voastre. Turma noastră ortodoxă să ştiţi ca este mică, suntem mai puţin de o sută de suflete. Nu suntem bogaţi. Nu avem puterea să cumpărăm o sală frumoasă în oraş, ca să ne îndeplinim nevoile noastre cultice, catehezele, lecţiile pe care le predă părintele Iona şi să-i atragem pe cei tineri, care doresc să ne cunoască îndeaproape. Aceştia au fost informaţi până acum de existenţa Bisericii Ortodoxe în Taiwan prin intermediul internetului.

Nu vă cer să construim o biserică. Ar costa milioane. Ajutaţi-ne doar să cumpărăm un spaţiu mai mare în centrul capitalei, pe care să-l transformăm într-o biserică pentru conaţionalii mei, pentru fraţii mei, care nu au auzit şi nu L-au cunoscut niciodată pe Hristosul nostru.Suntem 23.000.000 de oameni! Şi totuşi avem nevoie de voi…

Fraţii mei, dacă trebuie să lucrez pentru voi, pentru a răsplăti puţin dragostea voastră, o voi face din toată inima şi întreaga mea viaţă.

Vă mulţumesc şi mă iertaţi.
Pelaghia Yu.

 

ŞI ROMÂNII POT PUNE O CĂRĂMIDĂ  LA ZIDIREA PRIMEI BISERICI ORTODOXE DIN TAIWAN, CONTRIBUIND FINANCIAR  DIRECT ÎN CONT: ALPHA BANK 779-002101-053244 SAU PE INTERNET http://asian-aroma.com/?page_id=149