Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor arată

ABATERILE ŞI SAMAVOLNICIILE LEGATE DE  CREDINŢA ORTODOXĂ SĂVÂRŞITE DE PATRIARHUL ECUMENIC

GRAIUL ORTODOX: Se impune convocarea unui Sinod Panortodox care să elibereze Biserica Ortodoxă din legăturile Ecumenismului, de care este răspunzătoare Patriarhia Ecumenică şi arhiereii şi teologii ecumenişti. Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei – prin care Patriarhul Bartolomeu cere înlăturarea şi închiderea gurii arhiereilor, stareţilor de mănăstiri, teologilor şi clericilor antiecumenişti, care dezaprobă faptul că arhiereii ecumenişti compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, dispreţuiesc şi încalcă Sfintele Canoane şi strică învăţătura ortodoxă – primeşte din partea Sinaxei Clericilor şi Monahilor răspunsuri bine argumentate prin nenumărate exemple. Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor a dat un răspuns scrisorii pe care Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a adresat-o Arhiepiscopului Atenei, kir Ieronim, şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care se cere înlăturarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim, dar şi a oricărui alt Mitropolit şi a teologilor ortodocşi care se opun panereziei Ecumenismului pe care o promovează Fanarul şi Ierarhii ecumenişti.

Din partea Sinaxei semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),

Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)

Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

În acest răspuns, pe care ὈρθόδοξοςΤύπος îl redă în întregime mai jos, Sinaxa Clericilor şi Monahilor arată următoarele:

Scrisoarea Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, este provocatoare şi neîntemeiată din punct de vedere teologic. Sinaxa îşi argumentează amănunţit afirmaţiile.

Scrisoarea patriarhală foloseşte „elemente” din ecleziologia Vaticanului, ca să se pronunţe împotriva Mitropoliţilor, teologilor, clericilor şi monahilor antiecumenişti, iar pe Arhiepiscopul Bisericii autocefale a Greciei îl tratează ca pe un simplu cleric din jurisdicţia lui. Din lectura scrisorii patriarhale reiese clar că Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti din jurul acesteia poartă convorbiri şi se roagă împreună cu eterodocşii, iar ortodocşilor le porunceşte să tacă. În răspunsul Sinaxei sunt menţionate toate abaterile Patriarhului Ecumenic de la Sfintele Canoane, de la Tradiţia Ortodoxă şi, în consecinţă, de la Adevărul credinţei noastre. Se dovedeşte cu exemple că Arhiereii Ecumenişti, sub îndrumarea Fanarului, încalcă hotărârile Sinoadelor Panortodoxe. […] Deciziile panortodoxe stabilesc că Biserica Ortodoxă nu îşi are locul în forurile ecumeniste. Aceste decizii le aplică multe Biserici autocefale, dar nu şi Patriarhia Ecumenică, care, între altele îi acuză pe antiecumenişti că nu se supun deciziilor Sinoadelor Panortodoxe. De asemenea, deciziile panortodoxe au condamnat fără ocolişuri Uniaţia, cătă vreme Patriarhia Ecumenică a recunoscut-o, pentru prima oară în istorie. Sinaxa Clericilor şi Monahilor enumeră şi alte încălcări ale deciziilor Sinoadelor Panortodoxe, făcându-se o menţiune specială asupra desconsiderării Sfintelor Canoane prin rugăciunile în comun şi coliturghisirile arhiereilor ecumenişti cu Papa şi cu alţi reprezentanţi ai ereziilor creştine. Se arată că trădarea Sfintelor Canoane de către Arhierei Ecumenişti şi de către Fanar a ajuns până în punctul în care Episcopi papistaşi participă în sfintele biserici ale Patriarhiei Ecumenice, în Duminica Ortodoxiei, la litania Sfintelor Icoane (o, cumplită confuzie şi batjocură!), câtă vreme Episcopul Prusei a declarat public, încălcând prin asta Sfintele Canoane, că rugăciunile împreună cu eterodocşii nu constituie o infracţiune canonică.

Acuzei Patriarhiei Ecumenice, potrivit căreia antiecumeniştii nu doresc dialogul cu eterodocşii, Sinaxa îi răspunde că doreşte ca dialogul să aibă loc „în cadrele bisericeşti şi canonice ortodoxe”, aşa cum a hotărât Sinodul Bisericii Greciei.

În continuare, dovedesc cu exemple că nu antiecumeniştii sunt cei care compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, ci, dimpotrivă, Arhiereii ecumenişti (vezi în amănunt, toate exemplele, în textul răspunsului).

Se dovedeşte că anatemele pe care le-a rostit Înaltpreafinţitul Mitropolit al Pireului sunt îndreptăţite şi că nu există primejdia schismei şi a tulburării unităţii Bisericii din pricina acţiunii antiecumeniste, ci, dimpotrivă, din pricina compromisurilor legate de învăţătură de credinţă pe care le fac Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti. În continuare, înfăţişează exemple de încălcări grăitoare ale învăţăturii de credinţă, din care reiese că participarea Bisericii Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică se face recurgându-se la nenumărate compromisuri în multe chestiuni importante ale credinţei noastre ortodoxe neprihănite. Consideră, în sfârşit, că Patriarhia Ecumenică, în scrisoarea către Arhiepiscop şi către Sinodul Permanent, ameninţă realmente Biserica Greciei că, dacă nu îi pedepseşte pe Arhiereii, teologii, stareţii şi clericii antiecumenişti, va convoca un Sinod Panortodox pentru a-i condamna la nivel panortodox. Sinaxa Clericilor şi Monahilor doreşte şi se roagă pentru convocarea unui Sinod Panortodox în care Biserica Ortodoxă să se elibereze din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze. Publicăm mai jos întregul răspuns al Sinaxei Antiecumeniste a Clericilor şi Monahilor la Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care cere eliminarea arhiereilor şi a teologilor antiecumenişti, avându-l în frunte pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim. Iată textul complet al răspunsului Sinaxei la scrisoarea Patriarhului Ecumenic:

PROVOCATOARE ŞI, DIN PUNCT DE VEDERE ECLEZIOLOGIC, NEÎNTEMEIATĂ

ESTE SCRISOAREA PATRIARHULUI ECUMENIC CĂTRE ARHIEPISCOP

Introducere

Stilul şi trăsăturile Scrisorii patriarhale

În mijlocul Postului Mare, pe data de 16 martie 2012, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a trimis o scrisoare către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, care abordează problematica Mişcării Ecumenice.

Scrisoarea patriarhală ne aminteşte de o altă scrisoare mai veche (din 2009), cu un conţinut asemănător, prin care Patriarhul condamna „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, pentru că ar provoca, chipurile!, schismă în Biserică, şi cerea atunci aplicarea unor pedepse aspre împotriva promotorilor acesteia. Însă, harul lui Dumnezeu altfel a rânduit şi – slavă Domnului! – scrisoarea aceasta a devenit motivul ca pentru prima oară să se discute amănunţit, timp de două zile (15-16.10.2009), în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei evoluţia Dialogului Teologic Bilateral cu Romano-catolicii. În discuţia din Sinod s-au dezvăluit fapte şi date despre Mişcarea Ecumenică pe care Ierarhii noştri implicaţi în dialog le ţineau cu grijă ascunse. Sinodul nostru, acţionând corect, nu a condamnat „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, nici pe promotorii acesteia, aşa cum abuziv i se ceruse de la Constantinopol. Nu face obiectul prezentei scrisori să comentăm acea decizie, membrii Sinaxei noastre au făcut acest lucru la momentul respectiv. Însă, citind recenta scrisoare a Patriarhului Ecumenic şi văzând stilul în care este scrisă, nu putem să nu ne amintim de paragraful 6 al comunicatului Sinodului Bisericii Greciei (16.10.2009), prin care se adresează poporului credincios cu un cuvânt deosebit de emoţionant: Ierarhia „îi roagă pe credincioşi să aibă încredere în păstorii lui”. Este vădită diferenţa de ethos-uri şi stiluri dintre mai vechea decizie sinodală şi prezenta scrisoare patriarhală: Ierarhii greci, exprimând Biserica-mamă, se adresează fiilor ei. Episcopul, ca părinte şi nu ca tată vitreg, vorbeşte fiilor săi. Ierarhii Bisericii Greciei se adresează cu un deosebit respect faţă de persoanele credincioşilor şi înţeleg neliniştea îndreptăţită a poporului credincios al lui Dumnezeu pentru câte se uneltesc în Mişcarea Ecumenică. Din păcate, asemenea atitudini bisericeşti sănătoase nu putem găsi în scrisoarea patriarhală, ci, dimpotrivă, cu multă mâhnire constatăm poziţii clericaliste, de impunere, de închidere a gurii şi de reprimare a cuvântului, a luptei şi a neliniştii poporului lui Dumnezeu.

Să cercetăm însă elementele de bază ale scrisorii patriarhale.

Ecleziologie de la Vatican

Din păcate, documentul patriarhal, se sprijină pe elemente ale ecleziologiei Vatican-iene, potrivit căreia, un episcop, care este, chipurile!, „primul din Biserica universală”, poate să „se bucure de putere canonică supremă, deplină, directă şi universală în Biserică, putere pe care o poate exercita totdeauna în mod liber”! Cum altfel ar putea fi interpretată pretenţia indirectă, dar limpede, a Patriarhului Ecumenic de a fi el cel care aprobă la care congrese teologice va trimite reprezentanţi Arhiepiscopul Atenei şi la care vor putea participa Ierarhii Bisericii Greciei? Cum altfel poate fi interpretat stilul scrisorii patriarhale, al cărei autor se adresează Arhiepiscopului Bisericii Greciei ca unui simplu cleric din jurisdicţia sa? Este acesta stil de scrisoare către un „frate” de-aceeaşi-cinste, împreună-episcop şi chiar Arhiepiscopul unei Biserici Autocefale? Cugetul smerit al Arhiepiscopului Atenei trece cu vederea, desigur, adresarea verbală necuviincioasă faţă de persoana sa, însă problematica ordinii canonice în conducerea Bisericii impun respectul necesar faţă de întâi-stătătorul Sinodului Bisericii Greciei. Cum altfel să interpretăm pretenţia Patriarhului Ecumenic ca Sinodul Bisericii Greciei să respingă şi să condamne ceea ce el consideră vrednic de condamnat? Ne pare rău, dar, cu siguranţă, a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale că doar atunci când avem de-a face cu o încălcare a credinţei ortodoxe sau a Sfintelor Canoane, este îndreptăţit sau, mai bine spus, Patriarhul Ecumenic are obligaţia să acţioneze dincolo de graniţele jurisdicţiei sale şi să atragă atenţia asupra abaterii respective. Această obligaţie nu este însă un drept exclusiv al Patriarhului Ecumenic, ci este obligaţia şi dreptul oricărui episcop ortodox. Însă, o asemenea situaţie de abatere de la credinţa ortodoxă şi de la rânduiala canonică, care să justifice depăşirea limitelor jurisdicţiei sale, nu se probează cu date în documentul patriarhal. Prin urmare, scrisoarea patriarhală nu numai că încalcă Tomosul Autofecaliei Bisericii Greciei şi principii canonice statornice care guvernează Biserica Ortodoxă, dar vădesc şi devierea spre poziţii bisericeşti papistaşe. În cazul nostru, de altfel, ca şi într-o mulţime de alte asemenea cazuri din zilele noastre, lucrurile s-au întors pe dos, de vreme ce nu oarecari laici şi clerici, ci însuşi Patriarhul Ecumenic şi Arhierei ai Tronului Ecumenic şi ai altor jurisdicţii, purced, prin faptele lor, la încălcarea Sfintelor Canoane şi contribuie, prin discursurile şi opţiunile lor, la stricarea credinţei noastre ortodoxe. Sunt nevoiţi, astfel, poporul credincios, clericii şi monahii simpli să identifice abaterile de la credinţă şi de la rânduiala canonică şi să atragă atenţia asupra lor, ca unii care exprimă conştiinţa bisericească şi dogmatică ortodoxă (vezi Hotărârea Patriarhilor Răsăritului, 1848), atunci când, iată!, cei a căror datorie şi obligaţie de căpătâi este să vegheze asupra credinţei, adică Episcopii ortodocşi şi Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale, în afara câtorva cazuri izolate, evită să o facă în numele iubirii de fraţi, al politeţii, al ascultării prost înţelese, din pricina, chipurile!, respectului faţă de instituţiile bisericeşti şi a invocării unor condiţii speciale.

Cu eterodocşii dialogăm, iar ortodocşilor le închidem gura!

În documentul patriarhal se exprimă mâhnirea şi neliniştea Patriarhului „faţă de declaraţiile, manifestările şi, în general, mişcările din sânul Bisericii noastre, prin care se exprimă poziţii, aprecieri şi păreri care nu se potrivesc caracterului moral şi vieţuirii ortodoxe”. În continuare se precizează că problema constă în exercitarea „criticii… faţă de Dialogurile Teologice bilaterale şi multilaterale care se desfăşoară la întâlnirile intercreştine din Consiliul Mondial al Bisericilor, din Consiliul European al Bisericilor şi din alte organisme intercreştine asemănătoare”.

Cu tot respectul faţă de instituţia Tronului Ecumenic, ne întrebăm:

De când şi pe baza cărei rânduieli canonice, preocuparea poporului lui Dumnezeu pentru Adevărul credinţei şi pentru unitatea în Adevăr a Bisericii şi, în consecinţă, exercitarea unei critici cuviincioase şi argumentate a unor fapte şi discursuri ale conducătorilor bisericeşti constituie o încălcare bisericească canonică şi impune pedepsirea aşa-zişilor vinovaţi? Nu cumva s-a pricopsit şi Biserica Ortodoxă cu un papă infailibil, ale cărui decizii cu permit nici o critică?

Oare grija mărturisitoare a credincioşilor pentru temele credinţei nu ar trebui să îi bucure pe păstorii noştri? Sau ei se bucură doar când poporul este de acord şi încuviinţează spusele şi faptele conducerii? Însă o asemenea abordare nu este sănătoasă din punct de vedere bisericesc, pentru că vădeşte o mentalitate clericalistă şi papistaşă nedeclarată! Ne lăudăm cu regimul sinodal al conducerii Bisericii Ortodoxe atât în întregul ei, cât şi în cadrul Bisericilor Ortodoxe Locale. Negreşit, la sinoade participă episcopi, dar determinant este şi rolul poporului (clerici şi credincioşi) în primirea sau respingerea hotărârilor Sinoadelor. Exemplele din Biserica Ortodoxă sunt multe: Sinoadele de la Efes (449), Sinodul din Iéria (754) şi de la Ferrara-Florenţa (1439) care au fost respinse dintru început de conştiinţa bisericească a poporului lui Dumnezeu (cler şi credincioşi) ca fiind tâlhăreşti, şi abia apoi a venit formularea sinodală a hotărârii bisericeşti a poporului. Cum, aşadar, se pedepseşte, cu inimă uşoară, simpla exercitare a criticii faţă de deciziile sinoadelor sau ale întâistătătorilor? Să nu uităm nici decizia panortodoxă a celor patru Patriarhi ai Răsăritului (1848), care sintetizează ecleziologia patristică ortodoxă despre rolul poporului lui Dumnezeu: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”. În documentul patriarhal se face pomenire de critica exercitată asupra dialogurilor. Ce răspuns propune Biserica Primului Scaun a Constantinopolului la această critică? Din păcate, doar astuparea gurii şi pedeapsa! Regretăm că suntem nevoiţi să strigăm cu toată puterea sufletului nostru: Aşa se poartă un părinte cu fiii lui? Asta impune conştiinţa responsabilă a păstorului şi episcopului? Aşa cred unii că se cultivă respectul poporului faţă de conducerea bisericească? Cu o asemenea mentalitate conduc ei poporul lui Dumnezeu „către păstrarea neclintită a încrederii faţă de păstorii lui” sau reuşesc tocmai inversul? Dar vai de părintele care dispreţuieşte strigătul de agonie al copiilor lui. El însuşi zdruncină în conştiinţa copiilor autoritate părintească. Şi să nu ne scape faptul că autoritatea părintească nu se impune prin reducerea la tăcere a criticii, ci se insuflă prin cuvânt şi faptă chiar şi copiilor celor mai „neastâmpăraţi”. Dacă acest lucru este valabil în paternitatea biologică, cu atât mai mult se aplică în cea duhovnicească. Cuvântul nostru este un strigăt de durere şi de nelinişte pentru stricarea cugetului pastoral, care cuget ar trebui să fie cu deosebire viu şi conştient la redactorul scrisorii patriarhale. Păstorii, oare, nu au obligaţia să vină să dialogheze cu turma lor, să se îngrijească, aşa încât hotărârile lor să fie bine înţelese? Turma aceasta este necuvântătoare, aşa încât să fie mânată şi să se poarte cu ea după dorinţele păstorilor, fără ca ea să îşi poată exprima nici cea mai mică nelinişte? Din păcate, se observă din partea ortodocşilor care sunt implicaţi la vârf în Mişcarea Ecumenică că promovează trâmbiţând cu putere dialogul cu eterodocşii şi cu cei de alte credinţe, dar evită provocator, tremură efectiv, la cea mai mică discuţie cu fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu fiii lor duhovniceşti şi împreună-slujitori ai Trupului lui Hristos! Fără îndoială, în scrisoarea patriarhală este vădit faptul că autorul scrisorii a fost foarte deranjat de Conferinţa cu tema „Teologie patristică şi erezie postpatristică” organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului (pe care o caracterizează în scrisoare drept „adunare populară”). Este foarte limpede succesul pe care, în fapt, l-a avut conferinţa: a tulburat apele tulburi ale duhului antipatristic şi ale Ecumenismului, a trezit conştiinţe, i-a deranjat pe responsabili. Slavă Domnului! Este vădit faptul că se tem de popor şi de adunarea acestuia: pentru că nu vor ca poporul să fie catehizat şi informat, ca să facă ei ce vor fără nici o împotrivire! Poporul nu trebuie să ştie! Este interzisă informarea responsabilă a acestuia! Este un element de gravă decădere faptul că mai-marii bisericeşti înfierează cunoaşterea, educaţia, informarea poporului despre cele care se întâmplă în Mişcarea Ecumenică!

III. Cine încalcă hotărârile panortodoxe?

Suntem acuzaţi că dispreţuim „hotărârile panortodoxe”. Este „bomboana” facilă care adesea, dar de neîngăduit, o servesc acuzatorii noştri. Sunt necesare în acest punct trei observaţii:

a) Hotărârile panortodoxe nu sunt hotărâri de Sinoade Ecumenice, faţă de care nu încape critică. De aceea, adesea nu doar că se critică astfel de hotărâri panortodoxe, dar nici nu sunt aplicate de către Bisericile Locale, fără să fie validate de aceste Biserici.

b) Potrivit tuturor hotărârilor panortodoxe, participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică nu este nencondiţionată; se pun anumite condiţii, pe care sunt cu toţii obligaţi să le respecte şi să le ţină. În caz contrar, prezenţa ortodocşilor în forurile ecumenice se va face prin încălcarea acestor decizii panortodoxe. Tocmai pentru că, din păcate, nu se respectă condiţiile puse la nivel panortodox, există Biserici Ortodoxe locale care s-au retras cu totul din Mişcarea Ecumenică temporar sau definitiv sau din anumite departamente ale acesteia: spre exemplu, definitiv s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor Patriarhia Georgiei, Patriarhia Bulgariei, şi pentru un mare interval de timp, în trecut, Patriarhia Ierusalimului; în anii ’90 s-au retras provizoriu din Dialogul Teologic Bilateral cu papistaşii cele mai multe Biserici şi Patriarhii Ortodoxe Autocefale (Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Rusiei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Greciei, a Cehiei şi a Slovaciei). Dacă scrisoarea patriarhală s-ar aplica literal, ar trebuie ca întâistătătorii şi sinoadele Bisericilor Locale menţionate mai sus să fie pedepsiţi pentru abatere, dispreţuire şi neascultare a hotărârilor panortodoxe care prevăd participarea tuturor la Mişcarea Ecumenică. Suntem acuzaţi noi care, la urma urmei, facem o simplă critică a celor care se petrec în spaţiul dialogului ecumenic, câtă vreme Bisericile de mai sus au trecut la acţiuni importante şi au refuzat participarea lor la Consiliul Mondial al Bisericilor, încălcând hotărâri panortodoxe. Însă despre aceştia nu îndrăzneşte să spună nici un cuvânt scrisoarea patriarhală.

c) Dacă studiem cu atenţie hotărârile panortodoxe, vom vedea că nu persoanele care critică cele spuse şi săvârşite la nivel ecumenic de către unii ortodocşi sunt cele care nesocotesc hotărârile panortodoxe, ci chiar fruntaşii ortodocşi din Mişcarea Ecumenică, cei care sunt în prim planul dialogurilor. Da! Ecumeniştii dispreţuiesc şi răstălmăcesc deciziile panortodoxe. Arată oare respect faţă de hotărârile panortodoxe care condamnă Uniaţia faptul că Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a oferit un Sfânt Potir ca dar cu un simbolism foarte profund, nou-alesului Episcop Unit al Atenei? Arată respect faţă de hotărârile panortodoxe care au condamnat categoric Uniaţia, „Mitropolitul Pergamului, considerat un foarte iniţiat în teologia ortodoxă, care declară că chestiunea Uniaţiei nu constituie o problemă ecleziologică, ci o problemă practică, pe care trebuie să o abordeze fiecare Biserică Ortodoxă în parte”, potrivit scrisorii Arhiepiscopului Australiei, kir Stilianós, adresate unui membru al Sinaxei noastre? Potrivit Enciclicei din 31.1.1952 a Patriarhiei Ecumenice – care exprima consensul panortodox de-a lungul veacurilor – sunt interzise categoric rugăciunile în comun care „fac obiectul Sfintelor Canoane şi tocesc sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor”. Din păcate, cei care nu respectă Tradiţia panortodoxă sunt chiar reprezentanţii Tronului Ecumenic; şi îşi permit să ne denunţe pe noi, cu inimă uşoară, ca încălcând Sfintele Canoane! Să amintim:

a) În 2002 este aprobat regulamentul privitor la rugăciunea comună „confesională” şi „interconfesională” la întâlnirile Consiliului Mondial al Bisericilor de către reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice!

b) Biserica Constantinopolului aduce cântări de laudă Papei, care stăruie în erezie, ca fiind „venerabil Păstor şi Întâi-stătător” şi asta chiar în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului Ortodox!

c) Se aduc cântări de laudă ereziei papismului, ca fiind „Biserică venerabilă, Scaunul lui Petru”, de către Biserica Constantinopolului şi asta în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului!

d) Papa, cel care stăruie în erezie, îmbrăcat în veşminte liturgice, participă activ la Dumnezeiasca Liturghie în biserica patriarhală (30.11.2006) schimbând sărutarea liturgică cu (… co-liturghisitorul său) Patriarhul şi rostind Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) în numele poporului ortodox!

e) Clerici papistaşi şi armeni, îmbrăcaţi în veşminte liturgice, citesc Evanghelia la Vecernia Dragostei [a „Doua Înviere”, n.tr.] în biserica patriarhală (în anii 2011, 2012) şi intră în Sfântul Altar prin Uşile Împărăteşti, ca nişte clerici ortodocşi canonici!

f) Mitropolitul Germaniei, kir Augustin, a participat la Trier în Germania la o manifestaţie dedicată „pomenirii Botezului” în „Ziua Lumii creştine” (5 mai 2012)! S-a rugat împreună chiar şi cu pastoriţe şi episcopese şi a primit să fie stropit pe frunte de un Episcop papistaş întru „pomenirea Botezului”! În aceeaşi măsură tragică pentru un Episcop ortodox a fost şi clipa în care Mitropolitul Germaniei, ca şi cum ar fi fost un cleric papistaş, i-a stropit pe frunte pe mirenii catolici şi protestanţi întru „pomenirea Botezului”! Ar fi putut, aşadar, Roma să-şi asigure o mai bună legiferare bisericească a „botezului” papistaş decât printr-un Episcop ortodox cunoscut, reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului? La aceeaşi ceremonie, acelaşi Mitropolit a fost fotografiat aşteptând la rând după o pastoriţă sau episcopeasă, care îl binecuvintează pe frunte (!) pe un episcop papistaş! Cu adevărat miserabile visu!

g) Episcopi papistaşi au participat în biserici ale Patriarhiei Ecumenice la litania Icoanelor în Duminica Ortodoxiei! O, cumplită confuzie şi batjocorire!

h) Mitropolitul Prusei şi directorul Facultăţii de Teologie din Halki, kir Elpidofos, le predă studenţilor lui că rugăciunile în comun cu eterodocşii sunt îngăduite şi nu reprezintă o încălcare canonică, potrivit Sfintelor Canoane, a Enciclicei Patriarhale din 31.1.1952 şi Scrisorii din 3.7.1999 a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, adresată Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Dispreţuire

Cele de mai sus nu constituie oare o adevărată dispreţuire a hotărârilor panortodoxe? Când i-a condamnat Tronul Ecumenic pe cei de mai sus pentru încălcările săvârşite? Este oare în acord cu hotărârile panortodoxe, care insistă asupra mărturisirii conştiinţei de sine ortodoxe în spaţiul ecumenic, textul provocator pe care l-au semnat reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre (februarie 2006), potrivit căruia „fiecare biserică [să nu uităm că din Consiliul Mondial al Bisericilor fac parte 340 de grupări protestante, n.a.] este Biserică sobornicească şi nu doar o parte a acesteia. Fiecare biserică este Biserică sobornicească, dar nu în întregul ei. Fiecare biserică îşi împlineşte sobornicitatea când este în comuniune cu celelalte biserici [adică, în comuniune cu grupările protestante!, n.a.]”! De asemenea, în acelaşi text a fost recunoscut calitatea de Biserică tuturor „bisericilor” eretice protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi a fost acceptat că mulţimea cacodoxiilor şi rătăcirilor lor sunt „moduri diferite de exprimare ale aceleiaşi credinţe” şi „diversitate de harisme ale Duhului Sfânt”! La urma urmei, este posibil să existe încuviinţare panortodoxă pentru aceste hule? Am prezentat aceste câteva cazuri ca să vedem cine dispreţuieşte cu adevărat şi încalcă „hotărârile panortodoxe”! Ca membri ai Bisericii Ortodoxe avem pretenţia de la păstorii noştri să respecte şi să ţină toate hotărârile panortodoxe. Toate hotărârile şi nu doar pe cele pe care le vor unii. Pentru că niciodată şi nici un Sinod Panortodox nu a stricat ecleziologia ortodoxă, nu a anulat Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice, nici nu a dat cuiva dreptul să dispreţuiască şi să facă derogări de la Tradiţia şi rânduiala bisericească, aşa cum se întâmplă adesea în spaţiul ecumenist. Dacă acest lucru s-a întâmplat vreodată, atunci, orice Sinod – fie el şi „panortodox” – se va anula de la sine şi se va transforma în „sfat al nelegiuiţilor” şi „adunare a vicleninzilor”. De altfel, „ecumenicitatea” sau caracterul „tâlhăresc” al unui sinod nu sunt definite de numărul şi reprezentarea participanţilor, ci, înainte de toate, de deciziile acestuia.

Dialog în cadre ecleziologice şi canonice ortodoxe

O altă acuză care cu timp şi fără timp se dezlănţuie împotriva noastră este aceea că refuzăm orice dialog cu eterodocşii. Nimic mai fals! Curată calomniere a cuvântului nostru! Primim dialogul, aşa cum l-au primit Domnul, Apostolii şi Părinţii; în acelaşi timp îl refuzăm la fel cum Domnul a refuzat orice discuţie cu Pilat, cu Ana şi Caiafa. Suntem de acord şi încuviinţăm decizia Sinodului nostru din 16.1.2009, potrivit căreia „Dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe”. Precizarea „însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe” a fost socotită necesară, pentru că, evident, Sinodul nostru consideră că nu se întâmplă acest lucru. Politeţea şi subtilitatea exprimării comunicatului ar trebui să îi pună pe gânduri pe ecumenişti pentru mersul lor de până acum, dacă vor să respecte părerile şi deciziile sinodale. Şi nu este doar Sinodul nostru. Încă şi ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice îşi exprimă profunda nelinişte faţă de abaterile din cadrul Dialogului. Cităm doar pe unul dintre cei mai iluştri, datorită pregătirii lui teologice şi a participării timp de 20 de ani de pe poziţia de co-preşedinte la Dialogul Teologic Bilateral cu Romano-catolicii, pe Arhiepiscopul Australiei, kir Stilianós, care a condamnat decăderea Dialogului cu Papistaşii la un simplu „joc care nu are nimic sfânt”, iar într-o scrisoare adresată unui membru al Sinaxei noastre, între altele, vorbeşte despre „devieri în privinţa acriviei poziţiilor ortodoxe” la dialog şi declară că, după cum a evoluat dialogul teologic bilateral, „azi, din păcate, nu ne mai deosebim întru nimic de uniaţi”! Când, aşadar, încă şi personalităţile din fruntea Dialogului şi a Mişcării Ecumenice, care slujesc de pe poziţii importante în Patriarhia Ecumenică vorbesc despre „devieri de la învăţătura dogmatică” şi de „joc care nu are nimic sfânt”, cum e cu putinţă ca Patriarhul să ne acuze pe noi pentru faptul că criticăm cele întâmplate la dialoguri şi informăm poporul lui Dumnezeu?

V. Ecumeniştii sunt cei care subminează instituţia Patriarhiei Ecumenice.

În scrisoarea sa, Patriarhul arată că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la citirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”.

a) Respectăm instituţia Patriarhiei Ecumenice, pentru că, într-adevăr, aşa cum se menţionează în scrisoarea patriarhală „Biserica din Constantinopol a alăptat neamul nostru binecredincios de la izvoarele neprihănitei noastre credinţe ortodoxe şi a păstrat credinţa în vremuri nefaste şi grele, drept învăţând cuvântul adevărului”. Şi mai jos „prin pilda şi mărturia jertfitoare şi a învăţăturii de-a lungul secolelor… [Patriarhia Ecumenică] a propovăduit, a apărat şi a păzit credinţa şi mărturia noastră ortodoxă şi rânduiala canonică a Preasfintei noastre Biserici”. Cu adevărat, acesta a fost Tronul ecumenic până la începuturile secolului XX. Ne-a alăptat cu izvoarele teologiei ortodoxe. Şi numai dacă luăm vestita Enciclică din 1848 întocmită de Patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea, validată de Sinoadele celor patru Patriarhii ale Răsăritului şi semnată şi editată de patru Patriarhi (o adevărată hotărâre panortodoxă), şi e de ajuns pentru a adeveri cuvântul nostru despre Tronul Ecumenic. Dar înaintea lui Dumnezeu mărturisim că, cu toată buna noastră intenţie, nu putem să distingem aceleaşi trăsături şi azi. Pentru că, ce legătură poate să aibă Enciclica panortodoxă a Patriarhilor de la 1848 cu cele întâmplate la Serbarea Tronului din 2006 în biserica patriarhală a Constantinopolului.

b) Ca să se arate mai limpede neîntemeierea acuzaţiei că am lupta „împotriva acestei instituţii preasfinte a Patriarhiei Ecumenice”, suntem nevoiţi să amintim că între membrii de frunte ai Sinaxei noastre se numără profesori universitari emeriţi care de multe ori, şi în trecut, şi azi, au pus în slujba Tronului slujirea lor ştiinţifică şi academică. Câte documente patriarhale şi sinodale nu au întocmit sau câte mii de pagini nu au scris membrii sus-pomeniţi ai Sinaxei noastre, slujind, sprijinind şi promovând ofranda Tronului către Biserica Ortodoxă şi către neamul nostru? La câte congrese ştiinţifice, interortodoxe şi intercreştine şi la câte întâlniri nu au susţinut poziţiile şi nu au reprezentat cu demnitate – prin harul lui Dumnezeu – Tronul Ecumenic membrii academici ai Sinaxei noastre? Atât de uşor se uită şi se şterg toate acestea? Şi azi, încă, în ciuda mâhnirii pe care ne-o provoacă cuvintele şi faptele factorilor de decizie ai Tronului suntem şi rămânem slujitorii acestuia. Însă va trebui să fie întru totul limpede că mai presus de persoane şi instituţii se află Adevărul Evangheliei şi Biserica. Instituţiile şi persoanele primesc valoare doar atunci când neîntrerupt slujesc Adevărului credinţei şi Bisericii Ortodoxe. Există cineva care poate să nu fie de acord cu primul Patriarh şi etnarh de după căderea Constantinopolului, cu Ghenadios al II-lea Scolarios, care spunea că fără continuarea şi apărarea Ortodoxiei „nici Biserica Constantinopolului nu va avea însemnătate pentru ortodocşi”? Poate cineva să nu accepte cunoscuta scrisoare a pururea-pomenitului părinte Epifanie Theodorópulos către Patriarhul Atenagora?

c) Atunci, cine subminează „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Istoria bisericească este clară: Instituţia este subminată de cei care o folosesc ca să susţină Ecumenismul. Nu s-a întâmplat acest lucru şi după Sinodul de la Ferrara-Florenţa? Moscova a găsit atunci prilejul să se înfăţişeze lumii ca a treia Romă, pentru că Constantinopolul trădase Ortodoxia însoţindu-se cu Latinii. Nu au subminat instituţia Tronului tocmai ecumeniştii epocii respective, Patriarhii Constantinopolului Vékkos şi Kalékas? Oare ar trebui să îi cinstim şi pe aceştia, respectând „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Oare nu au respectat „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”, Sinoadele II şi III Ecumenice care i-au condamnat pe constantinopolitanii Macedonie şi Nestorie sau Sinodul VI Ecumenic care a condamnat patru Patriarhi ai Constantinopolului (Serghios, Pyrros, Pavlos al II-lea şi Petros)? În tradiţia Sfinţilor noştri, mai presus şi dincolo de instituţii şi persoane este Adevărul Bisericii. De aceea, Tradiţia noastră ştie să deosebească pe conducători de hamalii instituţiilor şi, pe primii îi cinsteşte din plin, iar pe cei de-al doilea îi predă blestemului istoriei, în ciuda gloriei trecătoare de care s-au bucurat. Noi ne rugăm cu sinceritate Domnului să lumineze şi să dăruiască har celor care sunt în fruntea Tronului Ecumenic şi a întregii noastre Biserici, aşa încât să îi facă „şi părtaşi chipurilor şi urmaşi tronurilor Apostolilor”, ca să păstorească turma cuvântătoare şi să ne conducă pe calea Adevărului. Astfel doar se vor şterge şi de pe inimile noastre umbrele şi amărăciunea care s-au acumulat.

Sunt îndreptăţite anatemele pe care le-a rostit Mitropolitul Pireului? (Despre acestea, aici:

• http://acvila30.ro/2012/03/13/arhiepiscopul-catolic-din-grecia-despre-anatemele-mitropolitului-de-pireu/
• http://acvila30.ro/2012/04/24/mitropolitul-serafim-de-pireu-„reclamatia-catolicilor-constituie-dovada-ereziei/
• http://acvila30.ro/2012/03/12/video-cu-anatemele-mitropolitului-serafim-de-pireu-printre-cei-dati-anatemei-papa-benedict-al-16-lea-rabinii-musulmanii-iehovistii-si-ecumenistii-duminica-ortodoxiei-2012-%CE%B4/
• http://acvila30.ro/2012/03/03/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/
• http://acvila30.ro/2012/03/09/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/
• http://acvila30.ro/2012/03/04/mitropolitul-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2012-papei-benedict-al-xvi-lea-anatema/ )

În scrisoarea sa, Patriarhul notează că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la rostirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la aşa-numita Mişcare Ecumenică”. Considerăm că este oportun să atragem atenţia că:

a) Nu se precizează în scrisoarea patriarhală în ce constă „inadmisibilul” din „citirea… «anatemelor»”. În faptul că au fost citite anatemele sau în conţinutul lor? Dar, citirea anatemelor nu este prevăzută în cartea liturgică a Triodul, aflată în uz? Faptul că nu se citeşte Sinodiconul în majoritatea bisericilor nu înseamnă că este greşită citirea lor sau că apare primejdia provocării schismei din simpla lor citire!

b) Pentru restabilirea adevărului şi pentru a nu se crea impresii greşite menţionăm că, aşa cum reiese din înregistrarea postată pe internet, Mitropolitul Pireului nu a rostit anateme „împotriva tuturor celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”, după cum în mod eronat se menţionează în scrisoarea patriarhală, ci doar împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic: „Împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic, anatema”. Credem că este vădită diferenţa dintre cele două fraze; ne provoacă nedumerire cu de a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale acest lucru. În plus, există oare chiar şi un singur ortodox responsabil care să nu condamne „Ecumenismul intercreştin şi interreligios sincretic”? De ce, aşadar, atâta tulburare din cauza condamnării lui categorice în Biserică? De unde reiese primejdia schismei şi a neorânduielii în Ortodoxie, la care se face referire în scrisoarea patriarhală? Nu cumva ne luptăm cu himerele?

c) În anatemele citite de către Mitropolitul Pireului s-au adăugat şi referiri la Papă, la pionierii protestanţilor, la monofiziţi, la discipolii „Societăţii Skopiá”, la sionişti şi islamişti, care nu sunt menţionaţi în Triodul aflat în uz. S-a pus întrebarea: dar toţi aceştia, prin firea lucrurilor, sunt în afara Bisericii; ce sens are deci rostirea „anatemei” împotriva lor? Va trebui să înţelegem că scopul rostirii anatemelor în Tradiţia noastră bisericească are în primul dimensiune pastorală. Prin „anatemele” Sinoadelor Ecumenice şi Locale, Biserica îmboldeşte sensibilitatea fraţilor rătăciţi şi trage semnalul de alarmă faţă de membrii ei atrăgând atenţia asupra stricării şi deformării Adevărului. De aceea, şi la Sinodul VII Ecumenic se reiau condamnările ereticilor Arie, Macedonie, Nestorie, Dioscur, Eutihie şi ale altor ereziarhi şi discipoli ai lor, care de secole erau în afara Bisericii. Atunci, de ce Biserica repetă anatemele? Pentru că totdeauna există primejdia ca părerile lor eretice să se răspândească în Trupul Bisericii şi să îi otrăvească pe membrii acestuia. Biserica, rostind anatemele strigă cu glas foarte mare: „Popor al lui Dumnezeu, îţi poţi primejdui mântuirea, există învăţături care strică Adevărul Evangheliei, nu poţi fi mădular al Trupului Bisericii şi în acelaşi timp să crezi în înşelări şi minciuni; Adevărul nu este totuna cu rătăcirea şi cu erezia”.

d) O referire specială trebuie să se facă la „anatemele” citite împotriva iudaismului şi islamului. După cum se ştie, este vorba de cu totul alte religii, care nu au nici o legătură cu Evanghelia şi, la urma urmei, s-ar putea afirma că nu poate exista în nici un caz primejdia confuziei sau a stricării credinţei ortodoxe prin acţiunea lor. Care este deci nevoia pastorală a rostirii anatemelor împotriva lor? În trecut acestea erau datele problemei; astăzi, însă, lucrurile sunt foarte diferite: dacă cercetăm cu atenţie Mişcarea Noii Epoci, precum şi apariţia şi dezvoltarea Ecumenismului înţelegem necesitatea acestor anateme: specialistul francez în studii islamice şi mistice, Luis Massignon (1883-1962), a formulat teoria „religiilor avraamice” care învaţă că creştinismul, iudaismul şi islamul adoră acelaşi Dumnezeu şi aparţinem aceleiaşi familii a religiilor avraamice monoteiste, suntem aproape fraţi în aceeaşi credinţă a lui Avraam. Concepţii asemănătoare au fost formulate în Proclamaţia „Nostrae Aetate” (§ 3-4) a Conciliului II Vatican. Aceste concepţii sunt ascultate cu bunăvoinţă în Apusul protestant şi pe nesimţite sunt servite de către mai-marii bisericeşti şi de teologii academici ortodocşi şi în Răsărit. În spaţiul ortodox nu am ajuns încă să vorbim despre CRISLAM (Cristus şi Islam) şi să aşezăm la amvon sau pe Sfânta Masă una lânga alta, Evanghelia şi cartea Coranului, predând din amândouă, aşa cum se întâmplă în unele biserici protestante din SUA1, dar, din păcate, într-acolo ne îndreptăm, de vreme ce arhierei ortodocşi vorbesc tot mai des şi mai stăruitor despre „Sfântul Coran” şi nu ezită să îl ofere ca dar. De asemenea, învăţătura despre paternitatea comună, din Avraam, a creştinilor, iudeilor şi mahomedanilor, am auzit-o şi din gura Patriarhului Ecumenic rostind-o în sinagoga Park East din New York2. Oare doresc să pregătească poporul ortodox ca să primească învăţătura despre familia religioasă avraamică şi despre unitatea religiilor acesteia? Ecumenismul sincretic interreligios avansează cu paşi repezi. În faţa acestei răstălmăciri new-age-iste, a schimonosirii şi falsificării predicii evanghelice şi a hulei împotriva Sfintei Treimi, care cu viclenie se oferă poporului nostru, în cele din urmă, s-a găsit un Mitropolit cu o mai mare răspundere pastorală şi care, provocând duhul de relaxare în care se complac creştinii noştri care dorm, a început să strige cu glas mare în biserică: „Anatema!”. Poate chiar ne vom trezi din letargia grea pe care vor să ne-o provoace! Probabil că unii au fost surprinşi, iar alţii s-au mâhnit pentru că le sunt împiedicate uneltirile. De aceea au protestat vehement faţă de această alterare formală a „Sinodiconului Ortodoxiei”. Însă tocmai această adăugire, chipurile contrară literei „Sinodiconul Ortodoxiei”, a salvat fără îndoială tocmai duhul acestuia. Să ne gândim puţin: dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în toate mitropoliile, ar mai fi găsit teren în poporul nostru blasfemiile despre religiile avraamice? Vorbind despre adăugirea, chipurile contrară literei Sinodiconului, trebuie să arătăm că la textul iniţial al „Sinodiconului Ortodoxiei”, care s-a întocmit în 843, Biserica a adăugat de-a lungul timpului noi condamnări ale rătăcirilor şi ereziilor din secolul al XIV-lea, datorită grijii pastorale faţă de poporul credincios, ca să îl păzească de noile rătăciri şi ca să nu rămână credincioşii neinformaţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi Mitropolitul Pireului.

d) Încheind referirea la Duminica Ortodoxiei, am dori să atragem atenţia că aceia care s-au mâniat din pricina adăugirii de noi anateme au tăcut provocator – şi tocmai ei, care au răspundere şi vină! – în faţa batjocoririi Duminicii Ortodoxiei prin participarea cardinalilor şi arhiepiscopilor papistaşi la litania Sfintelor Icoane în biserici din jurisdicţia Tronului Ecumenic. Cu adevărat, jalnică privelişte să facă litanie în Duminica Ortodoxiei, alături de episcopi ortodocşi, şi cei care, de fapt, ocărăsc Biserica noastră Ortodoxă, considerând-o „deficitară”, pentru că nu recunoaşte primatul papal şi infailibilitatea. Regretăm să constatăm că Tronul Ecumenic purcede la acţiuni care îi depăşesc atribuţiile în Biserica Greciei împotriva celor petrecute în Mitropolia Pireului de Duminica Ortodoxiei, dar tace în privinţa răsturnării rânduielii canonice în propria-i jurisdicţie. Ne întrebăm, la urma urmei, cine subminează prestigiul Tronului şi cine dezbină poporul lui Dumnezeu?

VII. Abateri semnificative de la învăţătura de credinţă

În scrisoarea patriarhală se arată cu emfază că participarea la Mişcarea Ecumenică se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale neprihănitei noastre credinţe ortodoxe” şi îşi arată surprinderea faţă de critica noastră care s-ar limita la „referinţe şi interpretări unilaterale şi selective”.

Am fi fericiţi, dacă am putea fi de acord cu scrisoarea patriarhală. Din păcate, însă, ne temem că compromisurile şi vătămările în problemele credinţei sunt multe şi serioase. Sinaxa noastră va prezenta un întreg volum cu faptele şi discursurile fruntaşilor ortodocşi ai Ecumenismului. Suntem siguri că publicarea lor va trezi şi molateca noastră conştiinţă ortodoxă. În prezentul text ne limităm la foarte puţine asemenea exemple şi nu dintre cele mai grave şi inadmisibile, aşternute pe hârtie sau declarate public:

a) Teologia baptismală dezvoltată în spaţiul Ecumenismului, potrivit căreia graniţele Bisericii sunt delimitate de botez. Adică, oricine este botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh face parte din Biserica lui Hristos, indiferent ce crede în chestiunile fundamentale ale credinţei.

b) Ne-am referit deja la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor care a avut loc la Porto Alegre (2006), la care reprezentanţii ortodocşi în fapt au negat Sobornicitatea Bisericii Ortodoxe pe care o mărturisim în Crez. Au semnat că deplinătatea sobornicităţii Bisericii depinde de comuniunea cu ramurile protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor!

c) În Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog Teologic cu monofiziţii, reprezentanţii ortodocşi au semnat că monofiziţii „au păstrat cu adevărat credinţa ortodoxă”. Cu alte cuvinte, rău au făcut Părinţii Sinodului IV Ecumenic care i-au tăiat din Trupul Bisericii ca fiind eretici. Şi, desigur, s-au înşelat şi Părinţii celorlalte Sinoade Ecumenice, al V-lea, al VI-lea, Sinodul V-VI şi al VII-lea Ecumenic care au reafirmat condamnările!

d) Ne-am referit la acordul de la Balamand (1993) la care pentru prima oară reprezentanţii ortodocşi, încălcând hotărâri panortodoxe, au recunoscut Uniaţia. La Balamand însă a existat şi alt compromis la pretenţiile papistaşe, întru totul de neîngăduit pentru conştiinţa ortodoxă. Reprezentanţii ortodocşi au recunoscut că deţinător al succesiunii apostolice nu este doar Biserica Ortodoxă, ci şi papismul. Literal: „de ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la preoţia unică care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a Episcopilor – nu se poate considera ca proprietate a uneia dintre Bisericile noastre”! Ne întrebăm, cei care au semnat acest text au înţeles oare ce au semnat? Acceptă ei că Papismul păstrează succesiunea apostolică, adică faptul că dogmele: Filioque, primatul papal, infailibilitatea papală, harul creat, meritele prisositoare ale Sfinţilor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu sunt parte a învăţăturii apostolice? Aşadar, învăţături întru totul potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt şi ele parte a învăţăturii apostolice! Totală halucinaţie teologică, teologie contemporană de tip new-age-ist, potrivit căreia şi la unii, şi la alţii există Adevărul. În rest, participarea noastră la Ecumenism se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale credinţei noastre neprihănite”. Sau, oare, cele pe care le-am pomenit mai sus, sunt simple „referiri şi interpretări unilaterale şi selective”, după cum se afirmă în scrisoarea patriarhală? Cu îndreptăţire deci, unul dintre ierarhii de vază ai Patriarhiei Ecumenice, Arhiepiscopul Australiei, vorbeşte despre „scăderi de la acrivia dogmatică în poziţiile ortodoxe” şi că „azi, din nefericire, întru nimic nu ne mai deosebim de uniţi” şi caracterizează Dialogul Ecumenic prin cuvântul foarte aspru: „joc care nu are nimic sfânt”!

„Hotărâm şi poruncim”

În sfârşit, scrisoarea patriarhală având ifosul unei autorităţi bisericeşti conducătoare nu cere Sinodului Bisericii Greciei să studieze cele pe care le reclamă şi să ia poziţie faţă de acestea, ci ordonă şi stabileşte hotărârea pe care Sinodul grec este obligat să o ia: ca să „respingeţi şi să condamnaţi acestea la nivel oficial ca fiind neîntemeiate şi primejdioase, luaţi, deci, şi în sinod deciziile care se impun pentru o mai largă condamnare şi respingere a acţiunilor acestora”. O pretenţie asemănătoare s-a impus şi prin scrisoarea mai veche, din 2009.

Deosebit de interesant este şi paragraful de încheiere al scrisorii, care o şi deosebeşte de scrisoarea asemănătoare, mai veche, din 2009, împotriva „Mărturisirii de credinţă împotriva Ecumenismului”. Se observă în scrisoarea patriarhală că, dacă Sinodul Greciei nu se va conforma poruncilor acesteia prezentate mai sus, Biserica Constantinopolului „îşi rezervă… ca după datorie să procedeze şi ea la acţiunile panortodoxe care se impun pentru prevenirea din timp a situaţiilor nedorite care ameninţă […]”.

Să înţelegem bine, este vorba de o ameninţare directă împotriva Bisericii Greciei: fie vă conformaţi pretenţiilor mele, fie voi convoca Sinod Panortodox, ca să vă condamn eu pe voi!

Epilog: Măcar de s-ar convoca un Sinod panortodox pe această temă.

Nu ne neliniştim din pricina unor asemenea ameninţări. Dimpotrivă, ne-am bucura pentru o asemenea evoluţie, pentru că orice ar pune la cale oamenii, ultimul cuvânt îl are tot Dumnezeu. Şi, după cum harul Duhului Sfânt a ajutat, iar cererea Patriarhului Ecumenic, din urmă cu trei ani, de a fi condamnată „Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului” a provocat, în pofida oricărei aşteptări, dezbaterea din Sinodul Bisericii Greciei în care s-a dezvăluit cum stau lucrurile cu participarea ortodoxă la dialoguri şi s-a încheiat cu emiterea celebrului comunicat din 16.10.2009, la fel şi acum prezenta scrisoare patriarhală mai degrabă va provoca, pentru prima oară la nivel panortodox, o amplă dezbatere pe tema panereziei Ecumenismului! Şi, acolo, toţi episcopii ortodocşi în faţa poporului lui Dumnezeu, a conştiinţei lor şi a Domnului Iisus Hristos vor lua o poziţie responsabilă. Cine ştie, dacă nu cumva aşa vrea Dumnezeu să elibereze Biserica Sa din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze?

Desigur, din altă perspectivă, o asemenea evoluţie va avea urmări tragice pentru însăşi Patriarhia Ecumenică şi, inevitabil, pentru unitatea panortodoxă. Dar încă şi acest lucru poate să ne ajute, ca să ne ridicăm din moliciunea relaxării şi să ne asumăm cu toţii, mici şi mari, răspunderi înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Este sigur că va provoca multă durere şi mâhnire, dar harul lui Dumnezeu cunoaşte şi iconomiseşte viaţa Bisericii spre folosul poporului lui Dumnezeu şi a credinţei neprihănite, a Ortodoxiei apostolice şi patristice.

În numele Sinaxei Clericilor şi Monahilor semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),

Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)

Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)

Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

1 http://www.nowtheendbegins.com/blog/?p=5441.

2 http://www.youtube.com/watch?=3RHTWgP4cbU, începând cu momentul 6:45, şi http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=FrkxMnISxiE&NR1, începând cu momentul 4:45.

Sursa: Graiul Ortodox

 

ÎNTÂLNIRE ECUMENISTĂ A ”MONAHISMULUI INTERNAȚIONAL”

În rafala incredibilă de manifestări ecumeniste am pierdut socoteala „instituţiilor” ecumeniste!

Luna trecută am citit despre întâlnirea şi despre rugăciunile în comun ale „Asociaţiei Internaţionale a Monahilor şi Monahiilor”! Întâlnirea acestei ciudate „Asociaţii” are loc o dată la doi ani şi este alcătuită din „călugări” şi „călugăriţe” din toate „confesiunile” creştine. Anul acesta întâlnirea a avut loc în provincia Tarascon din sudul Franţei şi în comunitatea protestantă din Pomeyrol, cu participarea a 68 de călugări, călugăriţe şi a câtorva laici din 21 de ţări. Preşedintele „Asociaţiei Internaţionale a Monahilor şi Monahiilor” este episcopul Athenagora de Sinope. Tema simpozionului de anul acesta a fost: „Ascultaţi! Dumnezeu ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lumii”! Rămânem cu adevărat fără glas în faţa obrăzniciei şi tupeului ecumeniştilor ortodocşi. În primul rând ce înseamnă: „Asociaţia Internaţională a Monahilorşi Monahiilor”? Nu este menţionat nici măcar cuvântul „creştin”. Întâmplător? Cu siguranţă nu! Deoarece „monahism” au şi hinduismul, budismul şi zen-ul şi alte religii! Ne întrebăm: Nu cumva este deschisă această asociaţie şi pentru ei? În al doilea rând, ce legătură poate avea monahismul ortodox, al trezviei şi al rugăciunii minţii, cu monahismul catolic, care în esenţă este „armata papei”, complet ne-duhovnicesc [ἀποπνευματωμένος, lipsit de Duhul Sfânt], gata să apere kakodoxiile [ereziile] papismului? Ce legătură poate avea cu inexistentul „monahism” protestant al raţionalismului şi al ereziilor? Ascultaţi bine, domnilor ecumenişti: Dumnezeu nu vorbeşte unde vreţi voi, ci doar în sufletele curate, care sunt inundate de har în Sfânta Lui Biserică – Ortodoxia! Sau nu ştiţi că şi diavolul vorbeşte prezentându-se drept Dumnezeu? Totuşi vă asigurăm că în ciudata voastră „asociaţie” nu a vorbit Dumnezeu!

*

Rugăciuni în comun într-o mănăstire romano-catolică în timpul celei de-a 34 – a întâlniri intercreştine a călugărilor şi călugăriţelor în Franţa

În timpul celei de-a 34 – a întâlniri intercreştine a călugărilor şi călugăriţelor (12-18 iulie 2012), participanţii au făcut diverse excursii în biserici şi mănăstiri istorice din regiune. În cadrul acestora, au vizitat şi Abaţia Notre-Dame de Senanque (mănăstire cisterciană). Urmează fotografii.

.

.

Traducere: http://acvila30.wordpress.com/;  sursa: Orthodoxos Typos, 10/08/2012

 

CĂRUI “DUMNEZEU” APRIND LUMÂNĂRI IERARHII SERAFIM JOANTĂ, IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ ÎMPREUNĂ CU PĂGÂNII, EVREII, MUSULMANII ŞI TOT FELUL DE ERETICI? FOTOGRAFII ŞI VIDEO DE LA CEREMONIA FINALĂ A SIMPOZIONULUI INTER-RELIGIOS INTERNAŢIONAL PENTRU PACE – SARAJEVO 2012

CĂRUI “DUMNEZEU”

APRIND LUMÂNĂRI IERARHII SERAFIM JOANTĂ, IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ

ÎMPREUNĂ CU PĂGÂNII, EVREII, MUSULMANII ŞI TOT FELUL DE ERETICI ???

[VEZI ÎN PRIMUL VIDEO PENTRU SERAFIM JOANTĂ -0: 59: 14,

IAR PENTRU IOAN SĂLĂJAN ŞI SILUAN MĂNĂILĂ 1:02:34 – 1:02: 47]

Întreaga ceremonie finală a simpozionului inter-religios internaţional pentru pace de la Sarajevo 2012. Ceremonia a fost organizată în piaţa din Sarajevo de către comunitatea romano-catolică San Egidio în spiritul de la Assisi. Au vorbit Andrea Riccardi, Roger Etchegaray, Rita Progmore, Moustafa Serici, Patriarhul Irineu al Serbiei [nu e o surpriză!],Arhiepiscopul romano-catolic Vinko Puljic, Jacob Fintsi, Marco Impagliazzo. La sfârşitul ceremoniei au fost unite toate lumânările într-un sfeşnic.

 

 *

*

Întâlnire internaţională pentru pace organizată de Comunitatea Sant’Egidio la Sarajevo, în Bosnia Herţegovina

Scris de Biroul de Presă a Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

Luni, 10 Septembrie 2012 20:34

Între 9 şi 11 septembrie, la Sarajevo, în Bosnia-Herţegovina, sub genericul „A trăi împreună este viitorul. Religii şi culturi în dialog (Live togheter is the future. Religions and Cultures in dialogue)”, se desfăşoară „Întâlnirea internaţională pentru pace” organizată de Comunitatea Sant’Egidio (aparţinând Bisericii Romano-Catolice), cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Sârbe, al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Vrhbosna-Sarajevo, al Comunităţii Islamice şi al celei Evreieşti din Bosnia-Herţegovina. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi reprezentând Biserica Ortodoxă Română, la această manifestare a participat Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Tot din cadrul Patriarhiei Române, au mai participat Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Onorific Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei. Având o existenţă de mai bine de patru decenii şi fiind fondată în 1968 de către Domnul Andreea Riccardi, profesor de Istorie contemporană la Universitatea din Roma III, iar actualmente şi Ministru pentru Cooperare Internaţională şi Integrare, în cadrul Guvernului italian, Comunitatea Sant’Egidio organizează anual astfel de întâlniri internaţionale pe tema păcii, la care participă mii de oameni de diferite religii şi culturi de pe toate meridianele globului, iar ediţia din acest an, cea de a XXVI-a, se desfăşoară la Sarajevo, într-un oraş simbol pentru Peninsula Balcanică, dar şi pentru Europa: aici convieţuiesc la un loc cel puţin patru dintre marile religii ale lumii (musulmani, ortodocşi, romano-catolici şi evrei), în urmă cu 99 de ani de aici izbucnea Primul Război Mondial, iar la sfârşitul secolului al XX-lea un alt mare conflict local a tulburat din nou liniştea acestor locuri şi oameni, care şi-au regăsit apoi cu greu pacea. Tocmai pentru a afirma valoarea simbol a acestui oraş, dar şi pentru a transmite lumii întregi un mesaj de pace, Comunitatea Sant’Egidio a hotărât ca pentru ediţia din anul 2012 să aleagă oraşul Sarajevo. În cadrul acestei manifestări, sâmbătă seara, 8 septembrie 2012, a avut loc o rugăciune făcută de către romano-catolici în Catedrala lor din Sarajevo, la care au asistat ortdocşii, în frunte cu Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, dar şi alţi invitaţi. În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (9 septembrie 2012), în Catedrala Ortodoxă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din Sarajevo, sub protia Preafericitului Părinte Patriarh Irineu a fost săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească de un sobor de 9 Ierarhi Ortodocşi, între care s-au numărat Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. Din partea celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale au coliturghisit: ÎPS Policarp de Spania şi Portugalia şi ÎPS Serafim de Zimbabwe şi Angola, reprezentând Patriarhia Ecumenică; ÎPS Kiril de Ekaterinburg şi Verhotursk şi PS Episcop Serafim de Bobruj şi Bihovsk, reprezentând Patriarhia Moscovei şi patru Ierarhi din Patriarhia Sârbă (PS Vasile de Zvornik şi Tuzla; PS Pahomie de Vranie, PS Sava al Slavoniei şi PS Grigorie al Zahumiului şi Herţegovinei). Din partea Patriarhiei Sârbe au mai asistat şi alţi Ierarhi, între care s-a numărat şi ÎPS Nicolae al Dabro-Bosniei, iar cuvântul de învăţătură al zile a fost rostit de către PF Patriarh Irineu. La această slujire au asistat mai mulţi cardinali şi episcopi romano-catolici, între care şi Cardinalul Vinko Puljić, de Vrhbosna-Sarajevo, dar şi alţi invitaţi ai Comunităţii Sant’Egidio. În după amiaza aceleiaşi zi (9 septembrie 2012), la centrul cultural şi sportiv Skenderija din Sarajevo, în prezenţa a aproximativ 5.000 de invitaţi, a avut loc deschiderea oficială a acestei reuniuni pentru pace, la care au participat atât fondatorul comunităţii Sant’Egidio, Domnul Profesor Andreea Ricardi, conducătorii celor patru mari religii reprezentate la Sarajevo: PF Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Mustafa Cerić, Marele Muftiu al Bosniei-Herţegovina, Cardinalul Vinko Puljić, Arhiepiscop de Vrhbosna-Sarajevo şi Jacob Finci, Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bosnia-Herţegovina, Preşedinţi de State şi Primi Miniştri (Bakir Izetbegović, Preşedintele Bosniei-Herţegovina, Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, Ivo Josipović, Preşedintele Republicii Croaţia, Filip Vujanović, Preşedintele Republicii Muntenegru, Mario Monti, Primul Ministru al Guvernului Italian, Jeannot Ahoussou-Kouadio, Primul Ministru al Republicii Coasta de Fildeş, care au rostit şi alocuţiuni), cât şi numeroase alte personalităţi ale lumii religioase, politice şi culturale din întreaga lume. După citirea mesajului Papei Benedict al XVI-lea adresat participanţilor la reuniune, a avut loc un gest simbolic pentru reconcilierea petrecută între diferitele confesiuni din Sarajevo: înmânarea către Oded Wiener, Şef-Rabinul Israelului, a unei cărţi, numită „Haggadah”, cuprinzând reproducerea unui text evreiesc din secolul al XIV-lea care a fost păstrat cu multă grijă de-a lungul veacurilor în acest oraş, fiind ferit de la distrugere. În cuvântul său, Domnul Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, a subliniat importanţa acestui gest care are la bază o carte reprezentând cultura şi spiritualitatea, precizând că Uniunea Europeană va fi susţinătorul acestor valori religioase care contribuie la menţinerea păcii în lume şi la dezvoltarea ţărilor membre ale Uniunii. În cele două zile care vor urma, dimineaţa şi după amiaza, vor avea loc mai multe întâlniri de lucru ale participanţilor, împărţiţi în 27 de grupuri de dialog, pe diferite teme de actualitate religioasă, dar şi cu alte perspective. Cu acest prilej, Preasfinţitul Părinte Siluan va avea o intervenţie în cadrul secţiunii „Rugăciune şi Pace” (Prayer and Peace), Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim va vorbi la secţiunile „În căutarea lui Dumnezeu a-l găsi pe om” (In search of God to Fiind Man) şi „50 de ani mai târziu: Puncte de vedere despre Conciliul II Vatican” (Fifty Years Later: Visions of the 2nd Vatican Council), iar Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, va rosti o cuvânt în cadrul secţiunii „Valoarea vieţii” (The value of life). Întâlnirea organizată de Comunitatea Sant’Egidio la Sarajevo se va încheia marţi după-amiază, printr-o rugăciune pentru pace care va avea loc în locaţii diferite, potrivit religiilor participanţilor, o procesiune pentru pace şi ceremonia finală, în cadrul căreia, la fel ca şi la întâlnirile anterioare, va fi semnat şi un apel pentru pace, pentru anul 2012.

Astfel, prin această reuniune, oraşul Sarajevo va deveni vreme de mai multe zile un centru de interes pentru mai multe religii şi State ale lumii şi doreşte să îşi afirme şi pentru viitor vocaţia sa de oraş paşnic, în care trăiesc la un loc mai multe neamuri şi confesiuni religioase.

Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

 

SFÂNTUL PATAPIE: Cum tu, o eretica, te apropii de mine?

Câteva minuni contemporane ale Cuviosului Patapie

I. O mare minune: întoarcerea femeii „catolice” (monahul Nicodim Bilalis, „Slujba Cuviosului Părintelui nostru Patapie, făcătorul de minuni, o scurtă biografie şi o scurtă istorisire a minunilor”, pp. 19-20, ediţia a II-a, Atena, 1986)
Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane. Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt. Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.
 

Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.
După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.
În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:
– „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.
Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.
De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om! „Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.
Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc.”

 

Anul 1478 – Catolici – Sălbatici şi barbari

În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului. În fiecare an, Sfântul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej aşa-numitul edict de credinţă. În acest decret, cei care se simţeau vinovaţi de înclinaţii eretice erau sfătuiţi ca, în intervalul unui termen de graţie de 30 de zile, să se învinovăţească în faţa Sfântului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioşilor să denunţe fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acţiunile suspecte. Toate obiceiurile evreieşti, aprinderea de lumânări vineri seara, schimbarea rufăriei de sabat, nemâncarea cărnii de porc, spălarea mâinilor înaintea fiecărui prânz, erau considerate erezii ascunse. Lectura cărţilor în limbi străine, ca şi, în special, citirea frecventă a lucrărilor profane, erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-şi denunţe părinţii, soţul soţia, sau invers, căci altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea. Apăsătoare era mai ales taina cu care îşi înconjura Tribunalul activitatea. Învinovăţirea se făcea în ascuns; cel care încunoştiinţa pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de grea pedeapsă. Justiţiei îi erau de ajuns indicii neînsemnate pentru a dispune arestarea, şi nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temniţele Inchiziţiei. Denunţător, martor, acuzat erau constrânşi cu jurământ la tăcere, o călcare a jurământului fiind pedepsită la fel cu erezia.

Dacă incriminatul tăgăduia sau persista în greşeală, era aplicată tortura.  Aceasta se executa după instrucţiuni riguroase, în prezenţa unui medic şi a unui secretar care trecea în procesul verbal fiecare amănunt. Secole de-a rândul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuinţau mijlocul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a-l scăpa pe îndărătnic de erezie şi a-l călăuzi pe drumul adevăratei cunoaşteri.

Dacă acuzatul recunoştea şi se căia, atunci era “împăcat cu biserica”. Împăcarea era legată de ispăşire; penitentul putea să fie bătut cu biciul, purtat în haine de ocară în procesiune publică prin oraş sau predat autorităţilor laice pentru ispăşirea unei munci silnice pe galere pe timp de 3 până la 8 ani, câteodată şi pe viaţă. Averea penitentului era confiscată, iar casa uneori distrusă. Sfântul Tribunal nu renunţa la principiul blândeţii chiar atunci când ereticul nu recunoştea sau îşi mărturisea parţial vina. Biserica nu-l omora pe păcătos, dar pe criminalul îndărătnic sau recidivist îl excludea din comunitatea ei şi îl preda autorităţilor laice. Ea recomanda şi acestora să evite paloşul călăului, dar invita să fie luat în considerare versetul din Sfânta Scriptură: “Dacă unul nu rămâne pentru mine, este lepădat ca o mlădiţă ce s-a uscat; şi o adună lumea şi o aruncă în foc şi arde”. Aşadar, autoritatea laică ardea mlădiţele lepădate, pe izgoniţii din comunitate, şi încă de vii. Când era vorba de un eretic mort, i se dezgropa cadavrul şi i se ardea. Dacă ereticul îşi recunoştea vina după condamnare, era sugrumat şi ars după aceea. Dacă ereticul izbutea să dispară, se ardea o efigie a lui. Întotdeauna averea îi era confiscată; o parte din bunurile confiscate reveneau statului, altă parte Inchiziţiei. Pe cât de secretă era procedura Inchiziţiei, pe atât de răsunător erau anunţate şi executate sentinţele ei. Pronunţarea şi executarea sentinţei erau numite acte de credinţă, manifestare de credinţă, auto da fe. A lua parte la o astfel de execuţie trecea drept o acţiune plăcută lui Dumnezeu. Se desfăşurau procesiuni măreţe, steagul Inchiţiei era descoperit în chip solemn, iar pe tribuna uriaşă stăteau demnitarii civili şi ecleziastici. Fiecare criminal, îmbrăcat în cămaşă de ocară şi cu pălăria de eretic, înaltă şi ascuţită pe cap, era strigat şi prezentat, iar sentinţa îi era adusă la cunoştinţă cu glas tare. La locul de ardere, osândiţii erau conduşi cu mari forţe militare. Mulţimea privea arderea ereticului cu o lăcomie care întrecea desfătările luptelor cu tauri, şi atunci când, după condamnare, cei care se căiau aşa încât scăpau doar cu sugrumarea şi nu trebuiau arşi de vii erau prea mulţi, spectatorii murmurau. Despre fiecare autodafeu erau publicate dări de seamă redactate de scriitori bisericeşti versaţi. Aceste rapoarte plăceau foarte mult. De pildă, padre Garau povestea de un autodafeu de pe insula Mallorca. Şi anume, cum trei păcătoşi îndărătnici îşi găsiră moartea prin foc, şi cum, atunci când îi ajunseră flăcările, disperaţi, voiră să se desprindă de pe stâlp. Ereticul Benito Terongi se smulse într-adevăr, dar căzu în flăcările din stânga lui. Sora lui, Catalina, care se lăudase mai întâi că se va arunca singură în flăcări, ţipa şi gemea acum, cerând să fie dezlegată. Ereticul Rafael Valls stătu nemişcat, ca o statuie, în fum,  dar când flăcările îl atinseră, se suci şi se încovoie.  Era gras şi rumen ca un purcel durduliu, iar când nu se mai văzu nicio flacără în afara corpului, el continuă să ardă pe dinăuntru, apoi abdomenul îi plesni şi intestinele căzură afară.

[…] Cam pe vremea când se născuse Goya, fuseseră arşi, la un autodafeu deosebit de fastuos, o serie de iudaizanţi, printre care o fată de 18 ani, pentru practicarea câtorva obiceiuri evreieşti. Montesquieu, cel mai mare scriitor al Franţei din acea vreme, puse în gura unuia dintre acuzaţi o pledoarie compusă de el: “Îi învinuiţi pe mahomedani, spunea acesta, că au răspândit religia lor cu sabia: de ce o răspândiţi pe a voastră cu focul? Pentru a dovedi caracterul divin al religiei voastre vă referiţi într-una la sângele martirilor voştri; acum însă aţi preluat voi înşivă rolul lui Diocleţian, şi rolul de martir ni-l cedaţi nouă. Ne cereţi să devenim creştini şi voi înşivă renunţaţi să fiţi creştini. Dar, dacă nici chiar voi nu sunteţi creştini, atunci procedaţi măcar ca şi cum aţi poseda puţinul simţ al dreptăţii cu care natura a înzestrat şi cele mai josnice fiinţe cu chip de om. Un lucru e sigur: activitatea voastră va servi viitorilor istorici ca argument pentru a arăta că Europa (catolică n. G.O.) epocii noastre a fost locuită de sălbatici şi de barbari.”

Lion Feuchtwanger, Goya, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1070, pag. 182-187

Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/16/salbatici-si-barbari/ via Graiul Ortodox

 

Despre ecumenism. Profesor Dimitrie Telenghidis: “Credinta Ortodoxa si Viata Bisericeasca”partea I, partea II si partea a III-a(urmeaza partea a IV). Citeste preot Matei Vulcanescu.

Prima parte a textului conferintei domnului profesor Dimitrie Telenghidis de la Facultatea de Teologie din Salonic, tinut la Mitropolia Iasilor, cu binecuvantarea Mitropolitului Teofan, tradus si citit de preot Matei Vulcanescu:

– Cand credinta ortodoxa se desparte si devine autonoma de viata credinciosului, nu mai are caracter mantuitor.  Fara ca noi sa credem ortodox, nici o Sfanta Taina nu ne poate mantui.   Cunoasterea este cauzata de traire, de participarea la Adevar. Faptele bune care nu sunt insotite de Dogmele Ortodoxe nu sunt primite de Dumnezeu. Omul se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei (Sf Maxim Marturisitorul)

Este imposibil ca ereticul sa fie evlavios. Ereticii se caracterizeaza ca necredinciosi si erezia lor ca blasfemie.  Cand se anuleaza Dogma Ortodoxa se anuleaza si viata curata. Nici un folos nu are viata curata cand credinta este gresita, si nici credinta ortodoxa fara viata curata.

Unirea dintre viata si credinta se face prin lucrarea Duhului Sfant, care este asigurata prin curatenia vietuirii. Este imposibil sa nu se clatine credinta aceluia ce are viata necurata. Dogmele se stramba in mintea lui prin viata necurata. IN schimb, cineva care este in inselare, in erezie, dar are smerenie, moralitate, virtute, viata curata, nu poate sa ramana pana intr-un final in erezie, ci este adus de Dumnezeu la Adevar, la  Biserica Ortodoxa. Daca insa ramane in inselarea sa, insemna ca are cu siguranta o alta patima care nu il lasa sa ajunga la Adevar.

*

Sursa:  http://ortodoxiacatholica.wordpress.com

 

Cel ce se obosește pentru aproapele său din dragoste curată, află odihnă în oboseala lui

Fie că ne rugăm pentru noi înșine, fie că ne rugăm pentru alții, rugăciunea noastră trebuie să fie din inimă. Problema altora să fie și problema noastră.

 Aforismele Părintelui Paisie Aghioritul

Dumnezeu îngăduie ispitele, ca să ne scuture de praf și să se curățească astfel sufletul nostru prin necazuri și plânsete și să fim siliți să alergăm la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Canoanele când sunt aplicate fără discernământ devin adevărate lovituri de tun[1].

Afecțiunea și dragostea părinților sunt elemente necesare pentru echilibrul sufletesc al copiilor. Astăzi este lipsă de dragoste și de interes din partea părinților față de copii. Le dau bani și le fac rău. Le cumpără motociclete și se duc și ucid copiii. Nu aceasta este dragostea de care au nevoie copiii. Celui care are harul lui Dumnezeu i se va mai da încă și celui care are puțin har, dar îl disprețuiește i se va lua și acesta. Harul lui Dumnezeu nu este la oamenii de astăzi, fiindcă ei au lepădat și puținul har pe care îl aveau. Și când pleacă harul năvălesc toți demonii înlăuntrul omului. Când gospodina spune rugăciunea în timp ce face treburile casei, toate se sfințesc și bucatele ei, și cei ce le mănâncă. În epoca noastră, din păcate, s-au înmulțit cărțile și cuvintele și s-au împuținat trăirile, fiindcă oamenii au fost influențați de duhul lumesc și vânează toate facilitățile, dar evită orice osteneală trupească. Adică cei mai mulți dintre noi se odihnesc cu mult citit și cu puțină aplicare sau chiar deloc. Îi admirăm numai pe Sfinții Atleți ai Bisericii noastre, fără să înțelgem cât de mult s-au ostenit, fiindcă nu ne-am ostenit noi înșine, ca să putem înțelege truda lor, ca să-i iubim și să luptăm să îi imităm din dragoste față de ei.

Când cineva se teme de moarte, moartea îl vânează.

Când mă îndrept pe mine însumi, se îndreaptă o parte a bisericii, ori de câte ori putem să ne înțelegem între noi. Unul este Duhul Sfânt. Dar acum oamenii fac mai multe duhuri, nu pot să înțeleg. Semănăm cu urzicile. De departe par verzi, răcoritoare ca o pajiște, ca o grădină, dar când te apropii și le atingi, atunci vezi urâțenia lor și simți înțepătura lor. Astăzi căutăm să ne sfințim cu puțină osteneală. Ne-am îndepărtat de tradiție. Nu mai privim la primul din arenă, ci la cei din urmă. În judecățile voastre să vă puneți întotdeauna un semn de întrebare. Nu știm ce poate să se întâmple. Când omul moare în pocăință și călătorește spre rai, atunci este ca și cum s-ar afla într-un autobuz și afară câinii (=vameși) aleargă și latră, fără să-l poată tulbura în călătoria lui, ba nici să-l întârzie nu pot. Fie că ne rugăm pentru noi înșine, fie că ne rugăm pentru alții, rugăciunea noastră trebuie să fie din inimă. Problema altora să fie și problema noastră. Trebuie să facem pregătire pentru rugăciune. Să citiți un fragment din Evanghelie sau din Pateric și după aceea să vă rugați. Este nevoie de un efort pentru ca mintea să se mute în spațiul dumnezeiesc. Meditația seamănă cu acadeaua pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne conducă spre lucruri mai duhovnicești. Cu meditația se încălzește sufletul. Să trăiți într-un climat de continuă slavoslovie și mulțumire lui Dumnezeu. Mare păcat este nemulțumirea. Știu că îngerul păzitor pe care îl avem ne ocrotește și ne călăuzește. Când ne rugăm pentru cineva, îngerul nostru poate să-l ajute fulgerător și să-l păzească pe cel pentru care ne rugăm. Trebuie și noi să luptăm. Vedeți pe cicliștii care luptă cu toată inima lor și nu se întorc niciodată înapoi? Ultimul privește la cel dintâi. Și toată această trudă pentru a lua o cupă goală. Creștinul se mântuiește numai prin aplicarea practică a poruncilor lui Dumnezeu, iar nu cu preocuparea teoretică de cele dumnezeiești. Când un om sau un grup de oameni are duh luptător acest lucru ajută mult. De ce? Când un singur om progresează duhvovnicește, nu se folosește numai el însuși, ci îl ajută și pe altul care îl vede.

În viața duhovnicească nimeni nu va da ca pildă oameni lumești, ci sfinți…

Astăzi în mijlocul atâtor pericole în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește cum păzește mama pruncul când începe să meargă. Astăzi ne ajută mai mult Hristos, Preasfânta Fecioară, sfinții, dar noi nu înțelegem. Unde ar fi lumea, dacă nu ne-ar ajuta?  Cu cât oamenii se îndepărtează de viața naturală, simplă, și înaintează în lux, își sporesc și neliniștea omenească. Și pe măsură ce înaintează politețea lumească, pe atât se pierde simplitatea, bucuria și zâmbetul omenesc natural. Cel ce se obosește pentru aproapele său din dragoste curată, află odihnă în oboseala lui. În timp ce acela care se iubește pe sine și trândăvește obosește și când stă degeaba.

Mulți oameni au de toate, dar au și tristețe, fiindcă le lipsește Hristos.

Sursa: http://www.agiosgeorgioshaidarioy.gr/paisiossymboyles.html

 

Pravila de rugaciune – Sfantul Teofan Zavoratul

In ceasurile in care lumea oarba petrece in veselii zgomotoase si nebunesti, robii lui Hristos plang in linistea chiliilor, revarsandu-si rugaciunile pline de osardie inaintea Domnului.

Fiii lumii dupa ce isi petrec noaptea intr-o nebuneasca priveghere, intampina ziua urmatoare cu duhul intunecat si scarbit, iar robii lui Dumnezeu intampina acea zi cu veselie si cu duh imbarbatat, stapaniti de constiinta si de simtirea unei neobisnuite capacitati pentru cugetarea de Dumnezeu si pentru a reimprospata lucrurile bune, intrucat noaptea care a trecut ei au petrecut-o cu nevointa rugaciunilor. Domnul, in timpul rugaciunilor Sale a ingenunchiat, deci nici tu crestine nu trebuie sa neglijezi ingenuncherile, daca ai puteri suficiente pentru a le savarsi. Prin plecarea noastra cu fata la pamant, dupa lamurirea Sfintilor Parinti, se inchipuie caderea noastra iar prin ridicarea de la pamant, Rascumpararea noastra.
Inainte de a incepe pravila de seara, este deosebit de folositor sa facem un numar de metanii, dupa putere; caci in urma lor trupul ti se va incalzi, iar inima va primi un simtamant de tristete binecuvantata, iar prin una si prin cealalta se va pregati o citire plina de osardie si de luare aminte a pravilei.
In vremea savarsirii pravilei si a metaniilor nu trebuie sa ne grabim deloc.
Atat pravila cat si inchinaciunile trebuie sa le savarsim cat se poate de incet. E mai bine sa citim mai putine rugaciuni si sa batem mai putine metanii, pentru luare aminte, decat multe, si fara de luare aminte.
Alege-ti o pravila corespunzatoare puterilor tale sau cea data de duhovnic.
Ceea ce a spus Domnul despre Sambata (cum ca ea este pentru om, iar nu omul pentru ea), se poate si trebuie raportat catre toate nevointele binecuvantate, iar printre ele si catre pravila de rugaciune. Pravila de rugaciune este pentru om, iar nu omul pentru pravila. Ea trebuie sa-i ajute pe om sa ajunga la sporirea in cele duhovnicesti, nu sa-i serveasca drept o povara cu neputinta de purtat, care zdrobeste puterile trupesti si tulbura sufletul. Cu atat mai mult, ea nu trebuie sa slujeasca drept un prilej de mandrie si de o pagubitoare parere de sine, de pierzatoare osandire si injosire a semenilor.
O pravila de rugaciune aleasa cu chibzuinta, corespunzatoare puterilor si felului de viata, serveste drept un mare ajutor pentru cel ce se nevoieste pentru mantuirea sa. Savarsind-o in anumite ceasuri, dobandim o deprindere, o cerinta fireasca si necesara. Cel ce a capatat aceasta fericita deprindere, de indata ce se va apropia de obisnuitul loc de savarsire a pravilei, sufletul i se umple de o dispozitie catre rugaciune. El n-a inceput sa pronunte nici un cuvant din rugaciunile citite de el, iar din inima se si revarsa umilinta si mintea se adanceste in intregirpe in camara dinlauntru.
“Prefer, a spus un oarecare Parinte, o pravila de scurta durata dar mereu indeplinita decat una e lunga durata dar in scurta vreme parasita. Iar o astfel de soarta o au intotdeauna pravilele de rugaciune ce nu sunt pe masura puterilor“.
In timpul primului avant de ravna si fierbinteala, nevoitorul le indeplineste un timp oarecare, dar desigur ca dand atentie mai mult cantitatii, decat calitatii mai tarziu puterile ii slabesc din cauza nevointelor ce intrec fortele trupesti, ceea ce il sileste sa-si scurteze din ce in ce mai mult pravila.
Vai! Si adeseori nevoitorii, randuindu-si fara nici o chibzuiala o pravila impovaratoare, trec de la pravila cea atat de grea direct la lepadarea oricarei pravile. Dupa lepadarea pravilei si chiar dupa scurtarea ei, napadeste numaidecat asupra nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el incepe sa simta un dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naste trandavia care, intarinduse, produce o slabire si o iesire din fire, iar din lucrarea lor, nevoitorul fara judecata incepe sa se dea in mainile unei vieti desarte si risipite, cazand cu indiferenta in cele mai grosolane greseli. Vai!
Dupa ce ti-ai ales o pravila de rugaciune pe masura puterilor si necesitatilor sufletesti, lupta-te cu tine sa o implinesti, cu grija si fara abatere, caci aceasta este de trebuinta pentru mentinerea puterilor morale ale sufletului tau, asa cum este de trebuinta pentru mentinerea puterilor trupesti, un aer curat si o hrana sanatoasa suficienta ce se intrebuinteaza zilnic in anumite ceasuri.
“In ziua Judecatii Sale, Domnul nu ne va osandi pentru ca am lasat psalmii – zice Sfantul Isaac Sirul – nu pentru ca am lasat rugaciunile, ci pentru ca am dat putinta demonilor sa intre liber in noi. Demonii, cand vor afla un loc, vor intra si vor inchide usile ochilor nostri. Atunci ei indeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, in chip silnic si necurat, cea mai cumplita razbunare, tot ce nu este ingaduit de Dumnezeu“.
Vai! Din pricina ca am lasat o mica pravila, pentru ca cei care o indeplinesc, se invrednicesc de apararea lui Hristos – noi ne facem supusi diavolilor, dupa cum este scris de un oarecare intelept: “Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, se va supune vrajmasilor sai“. Aceste pravile, care ti se par mici, ti se vor face niste ziduri impotriva celor ce staruie sa ne robeasca.
Savarsirea acestor pravile inlauntrul chiliei este stabilita cu intelepciune de cei ce au asezat Tipicul Bisericesc, dupa o descoperire de sus, pentru paza vietii noastre.
Marii Parinti ai Bisericii, care dintr-un prea mare belsug de lucrare a darului au petrecut intr-o neincetata rugaciune, nu-si lasau nici pravila lor, pe care s-au obisnuit sa o savarseasca in anumite ceasuri din zi si din noapte. Multe din dovezile de acest fel le vedem in vietile lor. Antonie cel Mare, savarsindu-si pravila la ceasul al noualea (ceasul al noualea bisericesc corespunde ceasului al treilea de dupa amiaza) s-a invretlnicit de o descoperire dumnezeiasca.
Cand Preacuviosul Serghii Radonejschi se ocupa cu citirea rugaciunilor sale, in timpul Acatistului Maicii Domului i s-a aratat Prea Sfanta Fecioara insotita de Apostolii Petru si Ioan.
Citirea plina de rugaciune din Acatistul Prea Dulcelui Iisus, in afara de vrednicia sa proprie, . serveste drept o admirabila pregatire pentru exercitarea cu rugaciunea lui Iisus, care se citeste astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Aceasta rugaciune alcatuieste aproape unica indeletnicire pentru nevoitorii sporiti care au ajuns la simplitate si curatenie, pentru care orice multa cugetare si multa cuvantare le este drept risipire impovaratoare. Acatistul arata cu ce ganduri poate fi insotita rugaciunea lui Iisus, care pentru un nou incepator pare extrem de uscata. El, in toata intinderea lui, zugraveste numai cererea pacatosului ca Domnul Iisus Hristos sa-i miluiasca; dar acestei cereri i se dau felurite forme corespunzatoare cu munca mintii noilor incepatori. Asa li se da pruncilor hrana, care mai intai este inmuiata.
Iubite frate, supune-ti libertatea in folosul pravilei, caci ea, lipsindu-te de libertatea pierzatoare, te va lega numai pentru ca sa-ti aduca libertatea duhovniceasca, libertatea lui Hristos. La inceput lanturile ti se vor parea grele, mai tarziu insa, se vor face scumpe pentru cel legat de ele.
Toti sfintii lui Dumnezeu au luat asupra lor si au purtat jugul cel bun al pravilei de rugaciune. Urmeaza si tu lor, calca si tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care luand trup omenesc si aratandu-ne prin El Insusi Chipul de purtare, a lucrat asa cum lucra Tatal Lui, vorbea ceea ce Ii poruncea Tatal, avand drept scop implinirea intru totul a voii lui Dumnezeu.
Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este una. Cu privire la oameni, ea se cuprinde in mantuirea oamenilor.
Prea Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, Slava Tie!  Amin.

 

RFID Cip. Acum, fiind emise în Hanna, Wyoming ca parte a noii Planul „Obamacare”

Aici putem vedea marimea si forma noi și incitante RFID Chip

De Jane M. Agni

<NationalReport> De „Obamacare” cipuri RFID sunt în curs de dat un test pe cetățeni mândri și patriotice ale Hanna, Wyoming.

În ultimele două săptămâni o bucată special de legislația a fost adoptată ceea ce face obligatoriu pentru oricine care primește ajutor social, sau orice altă formă de asistență guvernamentală de a fi implantate cu aceste noi cipuri de identificare. Chiar și selectați angajații guvernamentali și oficialii au fost comandate pentru a primi noul dispozitiv sub-dermice, care este de obicei implantat în țesutul gras de fesa individului. Ofițerii de poliție, militari, chiar gunoieri vor tot fi necesare pentru a avea cipul RFID până la sfârșitul lunii următoare sau încetarea fata de locurile lor de muncă. În faza de testare beta a acestei evoluții uimitoare noi tehnologice, multe puncte de știri au rămas tăcut de așteptare pentru a vedea modul în care procesul bucătărie înainte de raportarea cu privire la subiect. Raportul Național, mereu pe marginea de taiere, ma trimis la locație pentru Hanna, Wyoming pentru a vorbi cu unele dintre cele populare orașe și aduna opiniile și experiențele lor legate de cipuri RFID nou dobândite. Tammy Josephine Laurence, o mama singura a trei copii, care este în prezent accepta ajutor pentru locuință are cip implantat-o ​​cu doar câteva ore înainte de a avea o șansă să se așeze și să vorbească cu ea. Ea a avut de spus următoarele:

Schițe preliminare a ceea ce mai târziu a ajuns să fie cunoscut ca RFID Chip

„Ei bine, au spus ei mai bine am face acest lucru, sau au fost să taie bunăstare. Sunt o mamă cu normă întreagă singur. Am trei copii mici, care au nevoie de mine la orice oră și nu este nici un om pentru a ajuta. Nu am avut de ales … ”

Când a fost întrebat dacă procedura a fost invaziva ea ne-a informat că a fost „un pic ca da sânge”, și că a simțit „obosit după obținerea implantului”, care se pare că este un efect secundar comun, dar benigne. De asemenea, am vorbit cu Hanna, primarul Wyoming lui Ted Howell, al cărui sprijin de cip RFID complet făcut obligatorii pentru cetățenii comunității sale mici. Puterea exemplului a fost primul destinatar al cip RFID, având o implantat public la o întâlnire recentă primărie. „Aceasta este schimbarea pentru o America mai bun, mai sigur”, a spus el în timp ce în curs procedura de zece minute. „Cu acest progres științific, teroriștii nu au nici o șansă … SUA va prevala …” Ordonanța a avut ceva de opoziție, cu toate acestea, ca multe din bisericile locale au vorbit împotriva chips-uri cu protestele. Aceste biserici apocaliptice franjuri cred că Obama a fi anti-Hristos și susțin că cipul RFID este semnul fiarei scris în cartea lor Apocalipsei. Ei site-ul cipul RFID ar trebui număr de serie de 131618 ca fiind corespunzătoare cu Apocalipsa 13:16-18. Desigur, superstiții rurale în cele din urmă nu au nici o putere atunci când vine vorba de progresive America de noi și de strigătele pline de scripturi în mare parte au fost ignorate. Acest jurnalist cuprinde nouă schimbare, și chiar am foarte propriul ei cip RFID înainte de a merge înapoi la birourile de acasă Raportul Național. Operatia a fost rapidă, simplă și mai mult sau mai puțin dureros. Eu abia pot spune am fost implantat la toate. Un sacrificiu Am făcut plăcere pentru securitatea națională a țării mele și sper că veți prea.

 

De ce nu se mai roagă creştinii ?

 S-au scris sute, mii de carti despre rugaciune. Oricine vrea poate afla ce au invatat Sfintii Parinti despre puterea, despre valoarea, despre necesitatea rugaciunii. Ce au invatat despre cat de des trebuie sa ne rugam, despre cum trebuie silita mintea sa fie atenta la cuvintele rugaciunii, despre cum, prin chemarea neincetata, Hristos vine si Se salasluieste in inimile adevaratilor Sai ucenici.

 Oare ce s-ar mai putea spune despre rugaciune, cand s-a spus aproape totul? Iata o intrebare foarte grea.

In zilele noastre, crestinii se roaga putin. Considera ca e de-ajuns sa zica in graba „Tatal nostru” si inca doua-trei rugaciuni scurte, ca sa aiba cat mai mult timp pentru celelalte treburi. Rugaciunea nu mai este pretuita la justa ei valoare. Iata de ce intrebarea principala a convorbirii despre rugaciune cu parintele Calistrat a fost legata de motivul pentru care oamenii, stand departe de rugaciune, stau departe de Dumnezeu. Lumea in care traim este o lume atat de apasatoare tocmai pentru ca oamenii nu se mai roaga. Oamenii renunta la calea randuita de Dumnezeu pentru ca lucrurile sa mearga spre bine si se multumesc sa constate raul. Rugaciunea este viata sufletului. Viata nu poate fi inlocuita de nimic. Cum ar fi sa ii cumparam unui mort haine foarte frumoase si mancaruri foarte gustoase? I-ar folosi la ceva? Nu. Cata vreme sufletele noastre sunt moarte, cata vreme stam departe de rugaciune, Dumnezeu va sta departe de noi. Oamenii cauta o relatie cu Dumnezeu extrem de personala, atat de personala incat nu vor sa se mai roage: vor sa comunice atat de direct cu Dumnezeul in care cred incat nu mai au nevoie de rugaciune. Ei vor sa simplifice relatia dintre Dumnezeu si creaturile Sale printr-o relatie foarte rece: Dumnezeu ar trebui sa aiba grija de oameni, sa vada tot ce le lipseste, pentru simplul fapt ca ii iubeste. Si oamenii nu trebuie nici macar sa Ii multumeasca pentru binefaceri, cu atat mai putin sa I le ceara. Dumnezeu S-ar plictisi in cer daca nu ar trebui sa ii supravegheze pe oameni, daca nu ar trebui sa le implineasca dorintele. Chiar daca oamenii vor o astfel de relatie cu Dumnezeu, Dumnezeu nu le poate face pe plac. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a se bucura de frumusetea raiului, pentru a gusta vesnicia. Omul nu se poate mantui fara rugaciune. Rugaciunea este limba raiului. Cine refuza rugaciunea, refuza raiul. Oamenii vor sa dobandeasca raiul, dar evitand rugaciunea. O astfel de pozitie este contradictorie. Raiul este Imparatia lui Dumnezeu. Cine confunda raiul cu un loc lipsit de griji, „unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”, si unde iti poti implini dorintele fara a te mai teme de moarte, nu a inteles credinta crestina. Viata duhovniceasca este unire cu Dumnezeu. A vrea sa fii unit cu El inseamna a intelege ca fara El nu poate exista nici bucurie, nici implinire. Ca fara El viata nu are sens, ca, daca Dumnezeu nu ar exista, viata ar fi plina de tristete.

A crede in Dumnezeu inseamna a vorbi cu El asa cum Domnul o cere. Sfanta Scriptura este plina de povatuiri legate de rugaciune.

Este de neinteles cum de exista crestini care stiu foarte bine ce valoare are rugaciunea, crestini care se pricep sa le vorbeasca altora despre rugaciune si totusi ei insisi nu se roaga. Viata crestina fara rugaciune este viata pagana. Este o viata din care este exclus Dumnezeul cel viu pentru a fi inlocuit cu un idol surd, dupa chipul si asemanarea omului patimas.

Pentru cei care nu vor sa se roage este lesne de inteles ca un dialog duhovnicesc cu un parinte contemporan, oricat ar fi de sporit, nu poate aduce roade. Nu am purtat acest dialog cu parintele Calistrat pentru a rasturna inimile cele impietrite. Ci l-am purtat mai ales pentru a-i ajuta pe cei care, inselati de vrajmas, au lasat la o parte rugaciunea. Chiar daca au incercat sa o inlocuiasca cu diferite fapte bune, de la milostenie la post, ei nu au reusit sa atraga asupra lor darul Sfantului Duh. Dumnezeu nu intra in inima omului pe usi laturalnice. El intra pe usa pe care a randuit-o pentru aceasta, pe usa rugaciunii.

***

– Parinte Calistrat, va rog sa ne spuneti cateva cuvinte despre valoarea rugaciunii.

– Sfintii Parinti invata ca rugaciunea este imparateasa tuturor faptelor bune. Troneaza deasupra tuturor pentru ca este puntea de legatura intre om si Dumnezeu, este glasul viu al constiintei. Rugaciunea este starea in care omul isi muta mintea de pe pamant la cer, rugaciunea este singura care il urca pe om pana la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajunge si sparge cerul, este legatura, unitatea intre duh si materie. Un lucru consemnat despre sfanta rugaciune este ca rugaciunea nu poate fi inlocuita cu nici o alta fapta, nu poate fi substituita prin nimic altceva. In materie de spiritualitate, Mantuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere si spune: „Privegheati si va rugati sa nu cadeti in ispita…”; iar Apostolul Pavel spune „Ne incetat va rugati”. Privegherea si rugaciunea sunt doua arme cu care sufletul se inaripeaza. Rugaciunea incalzeste inima, inima incalzeste sufletul, sufletul pazeste mintea, iar mintea pazita, cum spunea parintele Staniloae, poate sa urce pe multimea faptelor bune si, cand intalneste norul Duhului Sfant chemat prin rugaciune, ea se rapeste si nu mai gandeste omeneste. Sfantul Apostol Pavel consemneaza: „Nu stiu daca am fost in trup sau in afara de trup, dar stiu ca am fost rapit pana la al treilea cer, unde ochiul n-a vazut, mintea nu pricepe, urechea nu poate sa auda si limba nu poate sa vorbeasca”. Mantuitorul spune clar in Evanghelie: „Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide, cautati si veti afla”. A cauta inseamna a te ruga, a bate inseamna a te ruga, a insista inseamna a te ruga; si avem pilda din Evanghelie in care acea femeie a sacait atat de mult pe judecator, pana i-a facut dreptate. Si tot in Sfanta Scriptura e consemnat: „Daca stiti ce cereti cand va rugati, si ce vreti, veti primi si veti avea”. Ca dovada, credinta numai cat un sambure de mustar e in masura sa mute muntii. Este o esenta a Sfintei Liturghii care spune clar ca noi insine si unii pe altii si viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam; sa-I dam viata nu prin altceva, decat prin rugaciune.

– Care este cauza pentru care multi crestini se roaga foarte rar sau nu se roaga deloc?

– Ati pus o intrebare esentiala. In tara noastra vom intalni crestinii de rutina, care sunt alcatuiti din masele de tineri, batrani si copii, oameni cu experienta, oameni cu viata sau cu traire mai putin duhovniceasca, fara contact cu realitatea si trairea Bisericii. Inainte de a raspunde la intrebarea „De ce nu se roaga crestinii?” trebuie sa intelegem de ce ar trebui sa se roage crestinii, care este esenta si folosul rugaciunii. Unii nu inteleg rostul rugaciunii. Ei considera rugaciunea ca o plaga pe care trebuie sa o primeasca din partea Bisericii, sau ca pe o obligatie, asa cum intr-un serviciu trebuie sa lucrezi anumite ore. Ei considera ca rugaciunea le fura din timpul liber ori ca este un lucru in plus, care-i oboseste. Crestinii nu se roaga din mai multe motive.

– Care sunt acelea?

– Dupa invatatura Sfintilor Parinti, sunt cei trei mari uriasi: uitarea, lenea si nepasarea. Si as continua eu cu amanarea sau dorinta de a face o fapta buna, dar mai tarziu sau altadata, cu neobisnuinta de a te ruga si cu lipsa trairii in rugaciune. Rugaciunea este permanenta comunicare cu Dumnezeu. Ca un om sa se poata ruga trebuie sa-L simta efectiv pe Dumnezeu. Am intalnit foarte multe cazuri, mai ales ca duhovnic la spovedanie, cand persoane in varsta sau persoane care au mers de o viata la biserica mi-au spus urmatoarele: „Parinte, sa nu credeti ca daca eu ma rog si stiu ce fac. Eu fac asta din obligatie, asa cum se citeste o poezie. N-am facut nici o data rugaciune pentru ca mi-ar placea sa ma rog. Fac asa, pentru ca asa este traditia, sa ma rog.” Si intrebarea mea, atunci, a fost asa: „Dar mata stii ce inseamna Sfanta Liturghie? Stii pentru ce vii duminica la biserica?” „Nu stiu!” „Dar ce-a facut Hristos ca sa poata sa te mantuiasca? Ia spune-mi mata, asa, cu cuvintele matale, la cei saizeci si doi de ani pe care ii ai.” „Parinte, ca sa fiu sincer, eu nu stiu, eu stiu ca duminica se trag clopotele si e slujba si trebuie sa fiu in biserica.” „Si ce auzi cat stai in biserica?” „Canta parintele acolo si strana.” „Si ce canta?” „Nu stiu!” „Dar cand stai in biserica si te rogi, ce asculti?” „Pai, ce spune acolo.”

Am primit un raspuns foarte neclar, adica nici macar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfanta Evanghelie, sau macar un stih din Sfanta Liturghie. Iata neatentia, ignoranta fata de ceea ce exprima Biserica in duhul rugaciunii.

Si acum vom aminti pe rand de ce nu se roaga crestinii:

1. Timpul. In permanenta intalnesc oameni care spun: „Nu am timp”; iar raspunsul meu a fost urmatorul: „Cate minute ai creat tu in univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cat ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum spunea fariseul in Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, in care sa se vada ca incerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.”

2. Neobisnuinta cu rugaciunea. Omul e invatat sa se inchine din rutina. E invatat sa zica din fuga „Doamne-ajuta!”, indiferent ca e la furat, la serviciu sau intr-o calatorie. El isi atribuie acea rugaciune scurta, „Doamne, ajuta-ma sa reusesc…”, si prin asta crede ca a spus tot.

 

3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Inca nu exista la indemana credinciosilor acel material pedagogic, desi librariile si bibliotecile sunt pline de carte religioasa, care sa fie pe invatatura sau pe mintea crestinului, ca un abecedar al dreptei credinte cum sunt cartuliile alea, zece sau unsprezece ale parinte lui Cleopa care da diferite pilde practice. Adica niste abecedare de credinta. Mai mult decat atat, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea ce inseamna legatura intre om si Dumnezeu prin rugaciune, ce inseamna comunicarea cu Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma in plus in codul penal sau in codul civil. Cum m-a intrebat odata o doamna „Dar de ce tocmai douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?” Si i-am zis: „Daca vrei, repeta-l de doua ori!”.

Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le intalnim in bisericile de parohie, cand, pentru pacatele spovedite, preotul, in loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire, un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfant ajutator, un Canon de pocainta sau al Ingerului pazitor, el ii spune sa aprinda cateva lumanari, sa cumpere cateva prescuri ori ii zice: „Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit…”

– Si daca totusi credinciosul face ce a zis parintele, cumpara numarul de lumanari, unde se ajunge?

– Se ajunge la acea rutina sau nepasare spirituala in care crestinul nu mai este implicat sau nu mai este ingradit si fortat de a intra pe cararea rugaciunii.

– Putem considera ca un astfel de crestin merge pe calea mantuirii?

– Nu stiu daca mai e pe calea mantuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntam acum, in secolul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajungand sa traim in biserica noastra ortodoxa o atmosfera de magazin, in care tranzactia preot-pomelnic-prescura-lumanare sau tranzactia „inchide-te si deschide-te usa de altar” este echivalenta cu randul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul si am plecat.

 

extras din „Ne vorbeste PARINTELE CALISTRAT de la Barnova – Mangaiere si mustrare”

 

/luminaortoxa.com/