UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI (La 70 de ani de la congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol) de Episcopul Fotie al Triadiţei

În 1919, încă pe timpul aflării sale necanonice în scaunul arhiepiscopal de la Atena, francmasonul Meletie Metaxakis pune în faţa Sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului.

Meletie propune formarea unei comisii pentru studierea acestei probleme.
Sinodul Bisericii din Grecia aprobă propunerea şi emite directiva corespunzătoare.
Comisia înfiinţată trimite Sinodului următorul text definitivat: „După părerea comisiei schimbarea calendarului iulian, dacă acest fapt nu contravine principiilor canonice şi dogmatice, poate fi realizată cu condiţia acordului tuturor celorlalte biserici autocefale şi. înainte de toate, a Patriarhiei Constantinopolului, căreia s-ar cuveni să i se dea libertatea oricăror iniţiative în acest domeniu, cu condiţia să nu se treacă la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar, mai exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri proprii ambelor calendare – celui iulian şi celui gregorian”. Această propunere exprimată cu abilitate în termeni diplomatici şi instabilă în construcţia sa interioară, neavând nici un fel de argumentaţie deosebită, consideră schimbarea calendarului drept necesară. Concomitent, se încearcă a se păstra aparenţele, menţionând principiile canonice şi dogmatice şi cerând sobornicitatea hotărârii finale. Ulterior, aceste condiţii vor fi definitiv uitate. Hotărârea comisiei a constituit un nou pas către atât de dorita, de către Meletie şi tovarăşii săi, reformă calendaristică. La şedinţa sa din 20 mai 1919, Sinodul Bisericii din Grecia acceptă în unanimitate părerea lui Meletie că „statul este liber să accepte calendarul gregorian ca fiind cel european, iar până la crearea unui nou calendar ştiinţific, pentru Biserică rămâne valabil calendarul iulian”. Sinodul trimite guvernului grec această opinie împreună cu hotărârea comisiei privitoare la reforma calendaristică. La această consfătuire Meletie pronunţă, printre altele, şi următoarele cuvinte semnificative: „în prezent situaţia Bisericii Ortodoxe din Rusia s-a schimbat şi au apărut perspective mai favorabile pentru apropierea de Occident”. Şi, mai departe Meletie subliniază: „Considerăm că, trebuie schimbat calendarul”. După instalarea sa fulgerătoare şi nelegală pe scaunul de la Constantinopol, Meletie Metaxakis continuă să acţioneze metodic şi insistent în această direcţie. El preia asupra sa iniţiativa recomandată le către comisia Sinodului şi în circulara din 3 februarie 1923 „către Prea Fericiţii şi înalt Prea Sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România” pune problema schimbării calendarului bisericesc. În circulară sunt evocate următoarele motive ale reformei: „Problema calendarului există demult, dar a căpătat o însemnătate deosebită în zilele noastre, când devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, acelaşi cu calendarul folosit în celelalte ţări ale Europei şi în America. Din toate părţile Biserica primeşte cereri şi doleanţe de a se stabili un calendar comun în viaţa laică şi religioasă, nu numai pentru ca creştinul să fie în armonie cu sine însuşi, ca cetăţean şi creştin, ci şi pentru a contribui la unirea tuturor creştinilor chemaţi în numele Domnului, care să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi învierea Sa”. Aceleaşi motive sunt invocate de către patriarhul Meletie şi în cuvântarea sa la deschiderea Congresului ”pan-ortodox”: Devine evident că principiile directe care au dus la reforma calendarului bisericesc îşi aveau rădăcinile nu în tradiţie, teologie, în viaţa liturgică şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci în dimensiunea orizontală a gândirii semilaice, semireligioase, în cultul ecumenic al ideii politico-religioase a unităţii creştine. În circulara sa Metaxakis cheamă pe „întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe să-şi dea consimţământul pentru formarea Comisiei cu participarea unor reprezentanţi din fiecare Biserică imediat după sărbătoarea Paştelui, pentru a dezbate chestiunea calendarului şi alte chestiuni urgente”. Circulara lui Meletie nu întâmpină însă bunăvoinţa celor mai vechi Patriarhate după Constantinopol: cel de la Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Cu toate acestea, în data de 10 mai 1923, sus pomenita comisie sub preşedinţia lui Meletie Metaxakis îşi începe lucrul. La şedinţele ei participă 9 membri: 6 episcopi, un arhimandrit şi doi laici.

Iată numele participanţilor ei:

Din partea Patriarhiei Constantinopolului – trei reprezentanţi: patriarhul Meletie IV, mitropolitul Calinic, laicul Antoniadis, profesor de teologie.

Din partea Bisericii Ciprului: mitropolitul Vasile de la Niceea (ulterior patriarh ecumenic 1925-1929).

Din partea Bisericii Sârbe: mitropolitul Gavriil din Cernogorie (ulterior patriarh al Serbiei †1952), dr. Milancovici, profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad.

Din partea Bisericii din Grecia: mitropolitul Iacov.

Din partea Bisericii Române: arhimandritul Iulie (Scriban).

Din comisie a făcut parte şi arhiepiscopul Alexandru (Nemolovski) din America de Nord, aflat pe atunci într-o situaţie canonică neclară şi care, de fapt, nu era reprezentantul nimănui (mai târziu a trecut în exarhatul evloghian, aflat sub jurisdicţia patriarhului ecumenic).

În afară de cei 9 participanţi, la primele şedinţe ale congresului a fost prezent şi arhiepiscopul Anastasie (Gribanovski) al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Arhieresc al Bisericii Ruse din afara Rusiei. Chiar de la prima şedinţă el declară categoric că nu are „instrucţii precise privitoare la chestiunea calendarului din partea ierarhilor ruşi” şi în curând părăseşte această ciudată adunare.

Să numeşti un forum bisericesc cu o astfel de componenţă ”pan-ortodox” este, fără exagerare, samavolnicie. La acest congres au refuzat să participe reprezentanţii celor 3 Patriarhate: ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. N-a participat nici Patriarhia Moscovei, arhiepiscopia Sinaiului, Biserica Ortodoxă Bulgară (considerată pe atunci de către Patriarhia Ecumenică drept schismatică). Trebuie deci să notăm absenţa nu doar a mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe, ci şi împuternicirile dubioase ale participanţilor înşişi. După Opinia prof. S. Troiţki, un renumit teolog şi dogmatist, care a clarificat latura ecleziologică şi juridică a chestiunii în cauză, membrii Congresului nu aveau dreptul să exprime părerea Bisericilor lor, deoarece Bisericile locale pe atunci încă nu dezbătuseră această chestiune la sinoadele lor arhiereşti. În această situaţie delegaţii nu puteau de fapt să-şi exprime decât „opinia lor personală, particulară” sau, în cel mai bun caz, opinia Sinoadelor lor, care însă nu aveau dreptul să hotărască chestiuni canonice şi cu atât mai puţin dogmatice, ce priveau Biserica în general. Prof. Troiţki defineşte Congresul ”pan-ortodox” din punct de vedere juridic şi bisericesc drept „o reuniune particulară a câtorva persoane, care şi-au pus ca scop să cerceteze unele chestiuni ce interesau în acel moment Biserica şi să-şi exprime părerea lor privitor la aceste chestiuni”. Dar, în ciuda nelegitimităţii canonice a acestui Congres şi în ce priveşte componenţa şi împuternicirile, patriarhul Meletie declară cu înfumurare în una din luările sale de cuvânt: „Noi funcţionăm ca o comisie a întregii Biserici”. Şi ca ”organ” al legislaţiei ecleziastice, Congresul din 1923 reprezintă un precedent anormal. Convocat la început ca o „Comisie a Bisericilor Ortodoxe” sau „Comisia pan-ortodoxă”, la cea de-a treia reuniune în data de 28 mai 1923, i se schimbă denumirea în „Congres pan-ortodox”. Prof. Troiţki notează că, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe, care până acum avea doar un organ legislativ bisericesc – sinoadele, în prezent această funcţie a fost preluată de către un oarecare ”Congres pan-ortodox”, instituit după exemplul congreselor pan-anglicane şi a congreselor şi conferinţelor politice. În memorandumul său de la 14 iulie 1929 către Sinodul Arhieresc al Bisericii din Grecia, mitropolitul Irineu (†1945) de Kesandria scrie cu îngrijorare: „Ce drept avea acest venetic (Meletie Metaxakis) să cheme fără consimţământul mitropoliţilor scaunului ecumenic un congres pan-ortodox? Şi conform cărei legi sau pravile întâistătătorul unei Biserici locale a putut să anuleze hotărârea tuturor Patriarhilor răsăriteni asupra chestiunii calendarului şi Pascaliei adoptată de către Patriarhii renumiţi – Ieremia II al Constantinopolului, Meletie Pigas al Alexandriei, loachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului? Este permis oare în treburile civile, ca o instanţă judecătorească inferioară să anuleze decizia celei superioare? Generalizând vom spune că: conform sfintelor canoane chestiunile bisericeşti de importanţă locală sau universală se discută şi se hotărăsc exclusiv de către Sinodul episcopilor, având eparhii şi păstoriţi, şi nu de congrese, consfătuiri sau conferinţe. Din punct de vedere legislativ – bisericesc, Congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol este necanonic după componenţa, împuternicirile şi funcţiile sale. De aceea hotărârile lui, luate absolut pe nedrept, ca din partea întregii Biserici Ortodoxe, nu pot avea nici o însemnătate pentru Bisericile Ortodoxe locale. În cele ce urmează vom vedea că şi celelalte rezoluţii după conţinutul lor se află într-un dezacord pronunţat cu canoanele Bisericii Ortodoxe. Să caracterizăm succint activitatea Congresului din 1923, care a decurs în 11 şedinţe, de la 20 mai până la 8 iunie 1923 şi nu s-a mărginit doar la chestiunea reformei calendarului. La cea de-a doua şedinţă, în 11 mai, patriarhul Meletie enumera următoarele „chestiuni bisericeşti şi canonice”, asupra cărora comisia urma să-şi exprime opinia:

1. Chestiunea mutării marilor sărbători în cinstea unor sfinţi în duminica următoare cu scopul de a micşora numărul zilelor nelucrătoare;

2. Impedimentele privitoare la oficierea unor căsătorii;

3. Chestiunile privitoare la căsătoria unor feţe duhovniceşti;

a) cinul episcopal şi căsătoria;

b) a doua căsătorie a diaconilor şi preoţilor văduvi;

c) este oare necesar ca taina preoţiei să urmeze neapărat după taina căsătoriei?

4. Chestiunea slujbelor liturgice;

5. Posturile;

6. Necesitatea de a convoca în fiecare an sinoade pan-ortodoxe;

La cele 6 puncte mai sus menţionate se adaugă încă unele întrebări cu privire la vârsta hirotoniilor, despre scurtarea părului, despre îmbrăcămintea clerului, etc. Toate aceste chestiuni, deopotrivă cu problema calendarului sunt puse în discuţie cu următoarele tendinţe renovaţioniste, specifice liberalismului ”ortodox” de după război: înlocuirea calendarului iulian bisericesc privitor la sărbătorile schimbătoare şi neschimbătoare, cu admiterea posibilităţii ca Paştele să devină o sărbătoare cu dată fixă într-o anumită duminică; acordul de a adopta orice sistem calendaristic mai perfecţionat din punct de vedere ştiinţific, admiţând chiar schimbarea rânduielii săptămânii de 7 zile; admiterea episcopatului căsătorit şi a căsătoriei repetate pentru clerici, corespunzător – a căsătoriei după hirotonie; scurtarea slujbelor şi a posturilor. A fost luată în discuţie şi posibilitatea unirii anglicanilor cu Biserica Ortodoxă. De exemplu, la a 5-a şedinţă din 23 mai participă în calitate de oaspete fostul ”episcop” de Oxford, Gore, împreună cu ”părintele” Baxton. Oaspetele ocupă locul din dreapta patriarhului Meletie, înmânându-i două documente. Unul din ele conţine iscăliturile a 5000 de preoţi anglicani, care declară că după părerea lor nu există impedimente pentru unirea deplină cu ortodocşii. Al doilea document îl reprezintă referatul despre condiţiile reunificării. Principala chestiune discutată de congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar ”nou-iulian” sau ”iulian-revizuit”, proiectul prof. Milancovici, unul din delegaţii congresului, în fapt, ”noul” calendar coincidea cu calendarul gregorian până în anul 2800, când urma să apară o diferenţă de o zi în anii bisecţi. De altfel, această diferenţă va fi egalizată în 2900. Ce descoperire epocală! Acest calendar dădea posibilitatea „să fie celebrate toate sărbătorile principale o dată cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi tradiţionalişti erau asiguraţi că nu va fi adoptat calendarul romano-catolic. Patriarhul Meletie, folosind o sofistică tipic iezuită pentru a-i domoli pe cei care se împotriveau reformei calendaristice, în timpul celei de-a patra şedinţe citeşte telegrama Patriarhului Damian al Ierusalimului, conţinând următoarele: „O schimbare în calendarul bisericesc ar fi nefolositoare şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru, întrucât ne va plasa într-o poziţie nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu latinii”. Meletios răspunde anunţând că „în plus, Biserica Ierusalimului nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Paştele împreună cu romano-catolicii. Trebuie să specificăm că noi nu adoptăm calendarul gregorian şi că peste un oarecare număr de ani va apărea o diferenţă între data celebrării Paştelui la ortodocşi şi la catolici. Prin urmare, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, în parte, calmate”. Desigur, Meletie omite să precizeze că acel ”oarecare număr de ani” sunt de fapt nouă secole complete! În concluzie, activitatea şi hotărârile Congresului ”pan-ortodox” din 1923 pot fi caracterizate prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: „Şi toate acestea fără consimţământul întregii Biserici (universale)”. De fapt, primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în totală contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe universale. Abolirea Pascaliei iuliene a constituit o abatere de la canonul 7 apostolic şi de la hotărârile Sinodului I Ecumenic (la care se referă şi Sinodul din Antiohia), Congresul de la Constantinopol plasându-se potenţial sub cea mai serioasă sancţiune canonică. Conform canoanelor menţionate mai sus, sărbătorirea Paştelui este categoric interzisă în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc. Urmând Pascalia iuliană nouă (care, de fapt, corespunde cu cea gregoriană), Învierea lui Hristos uneori cade în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc, iar uneori înainte (ceea ce este de asemenea interzis). Este binecunoscut faptul că, în acord cu hotărârile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul din Antiohia, cei care încalcă pravilele referitoare la sărbătorirea Paştelui, urmează să fie excomunicaţi de către Biserică fără o cercetare prealabilă a acestei încălcări. O sentinţă atât de strictă este rar întâlnită în canoane. Acelaşi spirit îl întâlnim în enciclicile Patriarhilor Răsăriteni din 1583 şi 1584, cât şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Chiril V din 1756, care condamnă categoric pe cei ce adoptă calendarul şi Pascalia gregoriană. De teama acestor sancţiuni şi fiind conştiente de uriaşa responsabilitate canonică, nici o Biserică locală din cele ce acceptă noul calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători de peste an n-a îndrăznit să introducă Pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii din Finlanda (Biserica Română la început a sărbătorit Pastele de două ori împreună cu catolicii). În consecinţă, Bisericile de stil nou au început, practic, să folosească simultan două calendare: cel gregorian pentru sărbătorile fixe şi cel iulian pentru cele schimbătoare. Nici o Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile 3, 4 şi 5, care erau în contradicţie flagrantă cu Tradiţia bisericească şi cu canoanele. Dacă cineva poate că nu consideră importantă esenţa necanonică a Congresului de la Constantinopol, iregularitatea acţiunilor sale şi natura anti-ortodoxă a acestui congres ce s-a autodenumit ironic drept ”pan-ortodox”, sunt suficiente pentru a-l discredita. De altminteri, în timpul şedinţelor deja se ridicase un val de insatisfacţii. Arhiepiscopul Crisostomos, el însuşi un iniţiator al reformei calendarului, scria: „Din nefericire, Patriarhii răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins toate deciziile lui printr-un singur act – absenţa lor”. Masonul Zervudakis, în monografia sa despre Meletie Metaxakis scrie: „Meletios a stârnit mari disensiuni când a hotărât să introducă la Constantinopol unele tradiţii americane, cât şi ideile sale novatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor etc., care au suscitat polemici şi o aprigă rezistenţă”. Să ne amintim că, în data de l iunie 1923 un grup de lideri religioşi şi avocaţi s-au adunat la Constantinopol la un miting ce s-a transformat într-un atac asupra Patriarhiei, cu scopul de a-l răsturna pe Meletie şi de a-l izgoni din oraş. Contrar acestora, Sinodul de la Constantinopol, sub preşedinţia lui Meletie, a difuzat în 25 iunie o circulară scrisă către toate Bisericile locale, exprimându-şi speranţa unei „aprobări generale din partea lor a rezoluţiilor asupra reformei calendaristice şi confirmarea de către ele a rezoluţiilor Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti” (sic!). Totuşi, ambiţiile masonului Meletie Metaxakis au întâlnit o serioasă rezistenţă. Patriarhul Fotie al Alexandriei în epistola sa din 25 iunie 1923 către Patriarhul Grigorie al Antiohiei, caracterizează reforma calendarului, ca fiind „fără rost, necanonică şi dăunătoare”. Conform expresiei Patriarhului Fotie rezoluţiile Congresului de la Constantinopol „duhnesc a erezie şi schismă”. În epistola Patriarhului Grigorie din 7 octombrie 1923 către Patriarhul Ecumenic, acesta arată că reforma calendarului a fost adoptată prea repede şi instituirea sa a fost „nepotrivită şi dubioasă”. Patriarhul Antiohiei trimite o copie a epistolei Patriarhului Fotie mitropolitului rus Antonie (Hrapoviţki) la Karlovţy cu o gramată în care scria: „Puteţi atesta cu claritate opinia celor trei Patriarhi răsăriteni cu privire la chestiunile ridicate de către reuniunea de la Constantinopol”. Patriarhul Damianos al Ierusalimului în telegrama sa adresată Patriarhului Constantinopolului de asemenea subliniază: „Patriarhia noastră se află în imposibilitatea de a accepta o schimbare în calendarul bisericesc de vreme ce se plasează într-o poziţie extrem de dezavantajoasă faţă de locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu romano-catolicii şi din cauza pericolului de prozelitism”. Patriarhul Meletie IV era gata de a recurge la înşelătorie pentru a-şi atinge ţelurile sale anti-ortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923 el încearcă să-l ducă în eroare pe arhiepiscopul Serafim al Finlandei, încredinţându-l că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc „în comun acord cu opinia generală şi rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe”. Patriarhul Tihon a fost înşelat în aceeaşi manieră. Sub impresia falsă că reforma calendaristică a fost acceptată de către întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat un edict, introducând noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă decisiv de către popor. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Arhiereilor ruşi de peste hotare, a declarat că „reforma calendarului nu poate fi acceptată de către Biserica Rusă, deoarece contrazice sfintele canoane şi vechea tradiţie a practicii Bisericii consfinţită de către Sinoadele Ecumenice”. Patriarhul Dimitrie al Serbiei îl informează pe Meletie, că el va fi de acord cu rezoluţia congresului referitoare la schimbarea calendarului numai „cu condiţia să fie acceptată simultan de către toate Bisericile Ortodoxe”. Arhiepiscopul Chiril al Cretei sugerează „să fie amânată acceptarea rezoluţiei până la un acord comun între toate Bisericile, cu scopul de a evita schisma între Bisericile Ortodoxe”. Doar mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti anunţă în scrisoarea sa din data de 17 decembrie 1923 că Biserica Ortodoxă Română acceptă decizia congresului, specificând că aceasta va fi pusă în practică în 1924. Amestecul brutal al autorităţilor civile în adoptarea noului calendar pentru uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este confirmat de către bine cunoscutul val de violenţă îndreptat împotriva acelor creştini care au îndrăznit să rămână credincioşi Credinţei Părinţilor lor. Chiar şi arhiepiscopul Crisostomos al Atenei, el însuşi un activ propagator al reformei calendaristice, a găsit de cuviinţă că ar fi mai bine ca chestiunea reformei calendarului bisericesc să fie repusă în discuţie la un sinod al episcopilor greci în legătură şi cu cererea insistentă a Patriarhului Fotie al Alexandriei de a chema un Sinod Ecumenic. Ca atare, însăşi Patriarhia Constantinopolului, în concordanţă cu rezoluţia 6 a Congresului ”pan-ortodox”, a intenţionat să cheme un Sinod Ecumenic în 1925. Ulterior, în vederea pregătirii unui Sinod Ecumenic în 1930, la mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, a fost alcătuită o comisie inter-ortodoxă. Conform mitropolitului Irineu de Kesandria, reprezentantul Patriarhiei Serbiei, mitropolitul Nicolae (Velimirovici, †1956), un ierarh cuvios şi bine cultivat, a declarat că Biserica Sârbă nu va participa la comisia inter-ortodoxă până ce nu va primi asigurarea că aceasta nu are nimic în comun cu Congresul ”pan-ortodox” de la Constantinopol. După mitropolitul Hrisostom de Florina (†1955), primul Ierarh al Bisericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, reprezentanţii Bisericilor Sârbe şi Poloneze îi considerau pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale care au adoptat noul calendar, ca fiind „în fond schismatici” şi evitau comuniunea liturgică cu ei. Cu timpul însă, în ciuda reacţiilor negative împotriva deciziilor Congresului din 1923 referitoare la reforma calendarului, şi în ciuda refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti-canonice, aşa-numitul calendar ”nou-iulian” a fost treptat acceptat de către corpul guvernant al multor Biserici locale. În 1924, succesorul lui Meletie, mitropolitul Grigorie IV, care era înconjurat de adepţi şi susţinători ai lui Meletie, a introdus stilul nou în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Biserica Greacă a acceptat noul calendar la 1 martie 1924.

Biserica Română adoptă noul calendar la l octombrie 1924 şi ca recompensă primeşte statutul de Patriarhie.

În Biserica din Alexandria noul calendar a fost introdus cu ajutorul arabilor din America, fără a căror subsidii materiale Patriarhia Antiohiei n-ar fi putut supravieţui, conform declaraţiei mitropolitului Alexandru din Emess în iulie 1948. Această listă deprimantă de date ar putea fi continuată, dar tot ce am raportat până aici este suficient pentru a demonstra urmările tragice ale Congresului ”pan-ortodox” de la Constantinopol. Adoptarea, chiar şi în parte, a rezoluţiilor anti-canonice privitoare la reforma calendarului bisericesc a distrus unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe şi a introdus diviziunea în Bisericile locale – între adepţii calendarului bisericesc al Părinţilor şi cei care au acceptat calendarul ”iulian-revizuit”. Congresul ”pan-ortodox” sau, de fapt, după cum am arătat, Congresul anti-ortodox de la Constantinopol a fost prima ruptură în lanţul unit ai Ortodoxiei în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în curtea Bisericii Ortodoxe, din a cărui burtă continuă să se reverse noi şi noi profeţi ai Babilonului, care încearcă să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei, pentru a construi pe ruinele sale templele ereziei şi apostaziei.

Epilog:

July 1935 – Meletios Metaxakis goes out of his mind, and after six days of grinding his teeth and wringing his hands, dies, groaning plaintively his last words: “Alas, I have divided the Church, I have destroyed Orthodoxy.” He dies in Zurich, Switzerland and is buried in Cairo, Egypt. At his hierarchal funeral, his Masonic apron is placed over his episcopal vestments by his brother Masons. His Masonic gloves and evergreen twig are placed in his coffin.

1949 – Archbp. Chrysostomos (Papadopoulos) dies a sorrowful death in a Greek hospital. In the posture of an animal, on his hands and knees, he constantly tries to flee visions of demons, until his death. Nurses who attend him convert to the old calendar.

/traditieortodoxa blog/

 

Sfantul Ignatie Briancianinov – DESPRE MÂNTUIREA NEORTODOCŞILOR

Ce este erezia?

Erezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în gând a următoarelor:

– Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe;

– Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te poţi mântui;

– Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane,yoga, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);

– Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;

– Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea „creştinilor” de azi – nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.

Astfel, Sfântul Ignatie scrie:

„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!

Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”… (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie).

Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre

Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici:Mântuirea constă în restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a protopărinţilor.  Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.  Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.

 Ne mântuieşte credinţa în Hristos,  nu „faptele bune”

 Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.

„Mântuirea” fără Hristos

 Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos. Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut.  Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă…

Boala „raţiunii sănătoase”

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde! Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu. Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos…

 Ereticii nu sunt creştini

 Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.  Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui…  Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.

De la vechile erezii la noile erezii

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau  Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult!  Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!…  Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului!…  Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos!Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!… 

Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin.”

 

/carteromaneasca blog/

 

Sfantul Ignatie Briancianinov- CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI DESPRE NEORTODOCŞI

“La începutul cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este Ortodoxia?”  Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Unde nu este Ortodoxie,  acolo nu este nici mântuire

.Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare). Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor, acele învăţături generale propagate de satana – expresie a vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi. Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie. Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură, înseamnă că acea învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt.

Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută departe de alimente.

Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu satana.

Cugetarea omenească inclusă în  învăţătura credinţei creştine se numeşte  erezie .

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă… Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurătiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară. Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită şi neroadă vanitate. Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat.

Erezia este un păcat făptuit în special  de către intelect

Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se păgâni şi a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă: simplitatea, candoarea, necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă a credinţei creştine. Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuviincioşi ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare, Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu totul neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor recunoaşte şi erezia, când aceasta apare ferchezuită sub masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei?  Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la buna-credinţă la idolatrie. Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite, împăratul roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniştea şi pacea, prin cuvinte deşarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desfiinţat creştinismul. 

Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor, fusese înşelată prin viclenia ereziei, nerecunoscută de el.

Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anatema .

Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, s-a înfăţişat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care, în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să se explice. Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură. Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuşi, în cele din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie şi celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinţii l-au proclamat pe Teodoret păstor drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria creştinismului).

Iată deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei.

Biserica vesteşte:  “Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.

“Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din întâmplare: anatema!”’,

“Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea blasfemii: anatema!”;

“Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;

“Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;

“Celor care nu acceptă harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;

“Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere: anatema!”;

“Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr: anatema!”;

“Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru păcate: anatema!”;

“Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”;

“Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinţilor Părinţi şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia dumnezeiască şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!”

*

Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să ne mântuiască pe noi, cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu – grăieşte Hristos – dacă veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31—32).  Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui Hristos, care respinge cu hotărâre şi va respinge pururea orice învăţătură născocită de duhurile necurate şi de oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea şi inviolabilitatea lor.

Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează întreagă şi neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!

 

/cartearomaneasca blog/

 

Arătarea Cinstitei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos în 1925 lângă Athena

(prăznuită la 14/27 septembrie)

La începutul secolului XX, şi mai cu seamă în anii ’20, în Grecia şi la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste şi anti-bisericeşti. Printre diverse acţiuni ale acestor forţe obscure, s-a numărat şi introducerea samavolnică a calendarului gregorian. Calendarul gregorian era mai curând potrivit pentru afaceri, schimburi de capital şi alte activităţi laice, din punct de vedere liturgic, însă, el este practic inutil şi chiar dăunător. În fapt, este imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră canonică creştin-ortodoxă. Prin urmare, introducerea unor schimbări în calendarul bisericesc de către o Biserică locală creează o discrepanţă liturgică inadmisibilă în interiorul Bisericii însăşi. În acea perioadă, un mare număr de creştini din Grecia refuzaseră să accepte aceste schimbări anti-canonice şi anti-bisericeşti, impuse cu ajutorul poliţiei. Aceşti oameni au suferit prigoane, arestări şi privaţiuni de tot felul din partea autorităţilor secularizate.

 

Dar ochii duhovniceşti ai adevăraţilor creştini ortodocşi au văzut clar, chiar dacă pe atunci ei n-au înţeles pe deplin în ce constă răul noului calendar, acesta fiind de fapt, precursorul şi semnul prevestitor al celei mai mari erezii a tuturor vremurilor – ecumenismul. Aşadar, printre creştinii greci se instalase nedumerirea şi confuzia. Mulţi începuseră să şovăie. Aşa cum arienii, în 351, controlau puterea lumească, reuşind cu sprijinul acesteia să-şi impună erezia lor în întreg imperiul, tot aşa, reformatorii calendarului ţineau sub control puterea de stat în Grecia. În aceste vremuri tulburi şi vitrege, Atotmilostivul Dumnezeu a văzut necazurile poporului Său. Din nou, ca şi în 351, Domnul a trimis minunata arătare a semnului Preacinstitei Sale Cruci, ca să pecetluiască adevărul şi să-i facă de ruşine pe falşii învăţători.

Arătarea semnului Sfintei Cruci s-a petrecut astfel:

În 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar bisericesc ortodox, se săvârşea privegherea de toată noaptea în biserica Sfântului Ioan Teologul, situată în împrejurimile Atenei. La orele 9.00 seara, în biserică şi în jurul ei se aflau peste 2000 de credincioşi dreptslăvitori, deoarece rămăseseră prea puţine biserici adevărat ortodoxe lăsate deschise din întâmplare de către autorităţile civile. Bineînţeles că o astfel de adunare n-a putut rămâne neobservată de către autorităţi. În jurul orelor 23.00, autorităţile au trimis la biserică un batalion de poliţie „pentru a preveni tulburările ce se pot isca într-o mulţime atât de mare”. Însă din cauza numărului mare de credincioşi adunaţi acolo, poliţia nu a putut să îl aresteze pe preot, nici să întreprindă vreo acţiune concretă, astfel că poliţiştii s-au amestecat cu mulţimea credincioşilor, care deja umpluseră curtea bisericii. Astfel, în pofida adevăratelor motive ale prezenţei lor acolo, împotriva voinţei lor, dar potrivit Voii lui Dumnezeu, care covârşeşte toată puterea omenească, ei au devenit părtaşi ai minunatei trăiri a mulţimii credincioşilor. La orele 23.30, pe cer, deasupra bisericii, în direcţia nord-est, a început să se contureze o Cruce luminoasă, strălucind puternic. Strălucirea ce izvora din cruce a luminat biserica şi mulţimea noroadelor; mai mult încă, în razele ei, stelele de pe cerul fără nori au pălit, iar curtea bisericii s-a umplut de o lumină aproape materialnică. Crucea însăşi era alcătuită dintr-o lumină foarte densă şi se putea observa clar că avea forma unei cruci bizantine cu bara de jos înclinată. Această minune cerească a durat o jumătate de oră, până la miezul nopţii; după aceea, Crucea a început să se înalţe încet, pe verticală, ca în rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci, când preotul înalţă crucea în biserică. După ce s-a înălţat drept în sus, Crucea a dispărut treptat. Este cu neputinţă graiului omenesc, a povesti cele petrecute în curtea bisericii în timpul arătării dumnezeieşti. Toată lumea a căzut la pământ, plângând şi cântând slavoslovii, rugându-se şi lăudându-L pe Domnul, într-o singură inimă şi un singur glas. Printre cei ce plângeau se aflau şi poliţiştii, care descoperiseră, pe neaşteptate, în adâncul inimii lor, credinţa curată, precum cea a pruncilor. Mulţimea credincioşilor şi batalionul de poliţie devenise o singură turmă de credincioşi. Cu toţii erau cuprinşi de o dumnezeiască bucurie, mai presus de fire. Privegherea a continuat până în zori, la ora 4.00, după care tot acest puhoi omenesc s-a revărsat în oraş, ducând vestea minunii petrecute, în urma căreia ei se aflau încă tremurând şi plângând de bucurie. Unii dintre necredincioşi, sofişti şi inovatori, înţelegând păcatul şi vina lor, dar nevrând să se căiască, au încercat prin orice mijloace să explice sau să tăgăduiască minunea. Faptul că forma Crucii a fost observată atât de viu şi de limpede, ca fiind cea bizantină (numită uneori crucea rusească), cu trei bare transversale, cea de jos fiind înclinată, exclude complet orice argumente în favoarea unui fenomen fizic întâmplător. Iar faptul că o astfel de apariţie a Crucii a avut loc la apogeul primei mari erezii, ar trebui să-i surprindă pe creştinii ortodocşi prin sensul deosebit al însemnătăţii problemei calendaristice şi a tot ceea ce este legat de aceasta. Nici o persoană de bun simţ nu poate adopta o atitudine superficială, invocând raţionamente seculare ori argumente lumeşti. Inovatorii, asemeni arienilor în 351, au fost lăsaţi fără replică.

din revista Orthodox Life, Vol. 22, Nr. 2 (martie-aprilie, 1972), pg. 18-20.

Mărturii ale celor prezenţi la arătarea semnului Sfintei Cruci, deasupra bisericii Sfântului Ioan Teologul, de pe Muntele Hymettus – 14 septembrie 1925 (calendar ortodox)

Eram unul dintre agenţii de la Academia de Poliţie, trimişi să oprească săvârşirea slujbei de priveghere din seara aceea, acum mai bine de 50 de ani, în biserica de parohie cu hramul Sfântului Ioan Teologul. Ortodocşii vechi calendarişti îşi ţineau slujbele aici, fiind ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci [potrivit Calendarului Bisericesc Ortodox, nu celui papist! –n. ed.].
Fiind o mulţime mare de oameni adunată acolo – mai mult de 2000 de suflete, nu am încercat să îl arestăm pe preot, aşa cum ni se ordonase, ci ne-am aşezat, în linişte, printre credincioşii ce umpluseră curtea ce împrejmuia construcţia bisericii, aşteptând răbdători sfârşitul slujbei. Pe la orele 22.30, am auzit un tumult puternic şi neobişnuit, venind din partea mulţimii, care striga în uimire. Neîntârziat, am alergat să vedem ce se întâmplă… şi am văzut. Toată mulţimea aceea de credincioşi era într-un freamăt şi într-o stare de bucurie duhovnicească fără seamăn. Unii plângeau; alţii, strigând, din adâncul inimii lor: „Doamne, miluieşte!”, îngenuncheau privind spre cer; alţii, copleşiţi de emoţie, îşi pierdeau simţirea pentru câteva clipe. Apoi, şi noi, am privit, şi, ce să vezi? O, minune! O cruce imensă, apărută pe cer, chiar deasupra bisericii, care era acum luminată, dimpreună cu tot locul înconjurător, de razele ce ieşeau dintr-însa. La început, am fost stăpâniţi de frică, dar mai apoi, uitând până şi scopul venirii noastre acolo, ne-am venit în simţiri, îngenunchind şi plângând ca nişte prunci.

E de prisos să mai spunem că, plini de emoţie, am rămas să participăm şi la restul slujbei de priveghere – nu ca prigonitori, ci ca ortodocşi dreptslăvitori, iar dimineaţa, când ne-am întors la Academie, am povestit tuturor despre minunea preaslăvită pe care ne-am învrednicit a o trăi şi vedea.

Imediat după aceasta, s-a făcut o investigaţie oficială, iar noi toţi a trebuit să depunem mărturie sub jurământ, că am văzut Cinstita Cruce limpede, sus pe cer.

Ioan D. Glymis
Ofiţer de poliţie – acum pensionat, în vârstă de 78 ani
Strada Aristotel, nr. 73
Cartierul Peristeri (o suburbie a Atenei)

În noaptea aceea a anului 1925, când s-a arătat semnul Sfintei Cruci, făceam ultima cursă cu tramvaiul pe care îl conduceam, pe traseul meu obişnuit. Ajunsesem la staţia Omonia şi întorceam, în zona scuarului, în momentul în care am văzut pe cineva uitându-se în sus şi strigând: „Priveşte! Crucea! Crucea!” În aceeaşi clipă, am apăsat frânele şi am oprit vehiculul. Am scos repede capul pe geamul tramvaiului, şi, o! nevrednicul de mine, am văzut şi eu Preacinstita Cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – slăvit fie Numele Său, strălucind deasupra Muntelui Hymettus. Nu îmi amintesc cât a durat aceasta. Ştiu doar că ce am văzut atunci m-a schimbat într-un alt om; de atunci, toţi membrii familiei mele au devenit fii credincioşi ai Adevăratei Biserici Ortodoxe, păstrătoare a calendarului patristic.

Atanasie Primalis
Conductor de tramvai – acum pensionat, în vârtsă de 80 ani
Strada Kavales, nr. 17
Nicea (o suburbie a Atenei)

/traditiaortodoxa/

 

Anatema împotriva ecumenismului – Părintele Patric Ranson

fragment din editorialul Credinţa Orthodoxă ce a întărit lumea, introducere la un studiu despre Sinodiconul Ortodoxiei

Redacţia noastră, traditiaortodoxa.wordpress.com, mulţumeşte încă odată Preasfinţitului Filaret al Franţei (Biserica Orthodoxă Tradiţionalistă (vechi-calendaristă) a Greciei de sub omoforul Î.P.S. Macarie al Petrei) pentru dragostea cu care ne-a oferit dreptul şi binecuvântarea sa pentru a traduce şi publica în limba Română lucrările pururea-pomeniţilor părinţi Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson şi ale Frăţiei Sfântului Grigorie Palama din Paris

Preasfinţitul Filaret al Franţei, în 1990 arhimandrit, este unul dintre autorii cărţii Noul catehism catolic împotriva credinţei Sfinţilor Părinţi, dimpreună cu Părintele Patric Ranson şi episcopul Fotie, carte ce a fost publicată şi în România.

~ † ~

Părintele Patric Ranson (1957-1992), Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR

Fără a fi un catalog exhaustiv al tuturor controverselor, Sinodiconul Ortodoxiei cuprinde marile definiţii doctrinale care conturează poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de imaginaţiile omeneşti şi erezii. Credinţa în Hristos nu este un catalog de învăţături pe care am putea să le opunem alteia. De fapt, nu în raţionament putem înţelege Tainele, ca cea a Euharistiei, ci în rugăciunea Bisericii. Împotriva acestei realităţi care „nu este din lumea aceasta”, acestui organism dumnezeiesc-omenesc, Biserica, Trupul lui Hristos, s-au înălţat doctrine care atacau un punct sau un altul. De aceea distingem diferite perioade în istoria Bisericii: perioada hristologică (secolele I-VIII), perioada pnevmatologică (din secolul XV până în zilele noastre). Totuşi astăzi un fenomen nou apare sub numele ecumenismului. Este vorba de o mişcare ce ţinteşte unirea confesiunilor aşa-zis creştine (ecumenismul restrâns), chiar unirea tuturor religiilor (ecumenismul extins). Ecumenismul afectează Biserica însăşi, în întregime, în realitatea sa dumnezeiesc-omenească. El o lasă să subziste ca instituţie omenească, administrativă, filantropică, socială, ecologică; dar nu o doreşte ca Trup al lui Hristos, unic laborator al mântuirii oamenilor. Părintele Ambrozie Fontrier (1917-1992) scria: „Ecumenismul nu este propriu-zis o erezie, nici o pan-erezie, ci ceva mai rău: este negarea existenţei concrete şi istorice a Bisericii… Ereziile erau vrăjmaşi declaraţi ai Bisericii, de aceea Biserica a putut să le combată şi să le biruiască. Ecumenismul, care lucrează în chip viclean, nu atacă direct dogma, nici nu vrea să o denatureze sau să o altereze, el o ignoră şi trece dincolo de ea. Pentru Ecumenism nici o Biserică nu deţine Adevărul ea singură, ci toate au frânturi de Adevăr, de aceea a izbutit să facă ereziile să treacă drept Biserică sau confesiuni creştine, ca ramurile unui singur trunchi, după faimoasa sa teorie.” [1]. Naşterea ecumenismului modern este legată de eforturile prezelitiste protestante, dar în lumea ortodoxă, el a fost definit de Patriarhatul de Constantinopol care, în Enciclica sa din 1920, numea pentru prima dată „împreună-moştenitoare” în Hristos diferitele “biserici” heterodoxe şi preconiza, în afară de schimbarea calendarului şi de alte mijloace de apropiere concretă, conservarea riturilor şi obiceiurilor proprii fiecăruia în parte. Ecumenismul se sprijină astfel pe două principii:

a). Fiecare îşi păstrează identitatea,

b). Fiecare admite că drumul celorlalte confesiuni conduce de asemenea la mântuire.

Cum aceste două principii sunt incompatibile, pentru că diferitele confesiuni au păreri contradictorii privind diferite aspecte considerate ca indispensabile mântuirii, ecumeniştii au propus mai multe mijloace de împăcare: teoria crezului minimal, teoria caracterului parţial al oricărei teologii, teoria dragostei depăşind dogmele, teoria unei cercetări dinamice, teoria ramurilor etc. Teoriile ecumeniste tind aşadar spre dezbinarea a ceea ce este unit în Hristos şi admit, în ultimă analiză, harul creat [graţia creată – n. tr.] al lui Varlaam, ce face din Biserică un organism evolutiv, care se află într-un anumit stadiu al dezvoltării sale. Teoria ramurilor postulează că toate confesiunile creştine existente la ora actuală sunt părţi ale unei Biserici invizibile care se va arăta când toate aceste ramuri se vor uni la sânul unui unic organism. Această teorie constituie fundamentul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru că scopul său cel dintâi şi declarat este „să cheme Bisericile să tindă spre unitatea vizibilă într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică.” [2] „Creştinul ortodox” care se angajează într-un astfel de program – şi astăzi este cazul tuturor patriarhiilor – deja s-a lepădat de Hristos: pentru o astfel de teorie „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” mărturisită în Crez nu există în prezent şi în chip deplin. Ecumenismul nu mai spune: „Cred în Biserică”, ci „Aştept Biserica”. Împotriva cuvântului lui Hristos – Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi (Ioan 14, 18) – ecumenismul conduce la ideea că Hristos ne-a lăsat orfani de mai bine de 2000 de ani. Totodată, prin tăgăduirea Bisericii celei Una, se tăgăduiesc şi articolele următoare din Crez: nu mai există un singur botez pentru iertarea păcatelor, nici învierea morţilor, nici viaţa veacului ce va să vină. Unii ortodocşi au participat la mişcarea ecumenistă la începuturile ei, pentru că ei se gândeau că întâlnirile cu heterodocşii erau un mijloc de a-i face să cunoască credinţa ortodoxă şi deci de a-i aduce la Adevăr. Începând cu anii ’60, totodată, şi mai ales plecând de la pretinsa „ridicare a anatemelor din 1054” de către Atenagoras şi Paul al VI-lea în 1965, a devenit evident că ecumenismul nu căuta Adevărul, ci o sumă de minciuni bine prezentate. [3]. Marii teologi ortodocşi ai secolului nostru – Părintele Iustin Popovici, Fotie Kontoglou, Leonid Uspenski, Alexandru Kalomiros – au denunţat ecumenismul, vlăguire a credinţei în Adevăr, în virtutea sfinţitoare a Adevărului (Ioan 17, 17). Fotie Kontoglou scria: „Astăzi au apărut alţi apostaţi, care nu sunt pur şi simplu vrăjmaşii icoanelor, iconomahi, ci vrăjmaşii Orthodoxiei, ortodoxomahi, şi care se erijează în apărători ai Ortodoxiei, la fel ca fariseii care se dădeau drept apărători ai Legii, pe care au desfiinţat-o.” [4]. Înalt Prea Sfinţitul Filaret, pe atunci Mitropolit al New-York-ului şi întâistătător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), „după întâia şi a doua mustrare” (Tit 3, 10) adresată lui Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, şi urmaşilor lui şi întregului popor ortodox, sub formă de scrisori – Epistoliile întristate – a tăiat de la trupul Bisericii, prin sinod, pe ereticii cei noi. Scrisoarea Enciclică a Episcopilor şi decretul anatemei publicate în 1983 constituie monumente dogmatice de primă importanţă. [5] În Enciclică citim: „Multe din aceste ispitiri (ale Antihristului) – vlăguirea credinţei, divinizarea umanităţii, trădarea credinţei Adevăratei Biserici în folosul unei unităţi religioase umaniste într-o pseudo-biserică – ne stau în faţă, pregătindu-i chiar pe creştinii ortodocşi să urmeze căile lui Antihrist”. Anatema asupra ecumenismului condamnă doctrina „ramurilor” ca şi principalele argumente folosite pentru a o susţine. Ecumenismul încearcă de fapt să se justifice prin trei raţionamente: că dogmele nu ar fi absolut necesare pentru mântuire, căci ereticii au taine care mântuiesc; că dialogul este necesar pentru a reunifica Biserica creştinilor separaţi; şi că dragostea ar cere să uităm barierele dogmatice.

a). „Adevărul dispare dintre fiii oamenilor”.

Nu mai există, la drept vorbind, nici schismatici şi nici eretici începând din clipa în care le recunoaştem tainele ca valide sau bisericile ca fiind Biserică. În consecinţă, pentru ecumenişti, Biserica se defineşte altfel decât ca „unanimitate a credinţei”. Una dintre cele mai vechi teorii de acest fel era cea a lui Döllinger (1799-1890), fondată pe doctrina augustinistă a tainelor şi adoptată astăzi de către ecumenişti. Pentru ei, taina are o valoare într-un fel magică: orice om botezat, în orice grupare, confesiune sau biserică ar fi, este automat alipit trupului lui Hristos. [6] Pentru Părinţi nu există nici o taină în afara Bisericii, căci faptele scoase în afara „unanimităţii credinţei”, în afara Trupului Adevărului, sunt nebunii şi nu binecuvântări. În general, pentru ecumenişti adevărul într-un fel este în curs de descoperire – ca şi cum nu ar fi fost revelat decât parţial – în timp ce creştinul are conştiinţa că Adevărul s-a întrupat o dată pentru totdeauna şi rămâne prezent în Biserică. Prin urmare, ecumeniştii critică foarte des dogmele. Experienţa, viaţa, caritatea sunt prezentate ca adevăratele criterii, superioare dogmei, teologiei şi adevărului. Patriarhul Ignatie IV al Antiohiei declara astfel în 1983: „Dialogul real începe atunci când dicţionarele teologice sunt, ca să zicem aşa, puse deoparte.” Vedem că nu mai este vorba de a ataca dogma într-un punct sau în altul, ci de a o pune deoparte. Ca şi în monofizitism, natura umană a lui Hristos rămâne, dar este lipsită de energie, ineficientă, sau ca în doctrina augustinistă despre mântuire, voinţa umană există, dar fără putere proprie, pentru că este pe de-a-ntregul programată de Dumnezeu, la fel şi în ecumenism, adevărul continuă să existe, dar fără putere, ca un soare acoperit, fără lumină şi căldură, ca un catalog mort din pricina propoziţiilor neinteligibile. Din acest moment nici nu mai contează ce mărturiseşte fiecare. Dogma devine facultativă. Pot chiar să cred că Filioque este o erezie şi să mă împărtăşesc cu ereticii: nu mai există unitate în credinţă, ci diverse „tendinţe”, deopotrivă de „respectabile”. Ecumeniştii folosesc scrierile Părinţilor, dar răstălmăcindu-le înţelesul. Citează de exemplu pe Sfântul Grigorie Palama care spune: „Orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, dar ce cuvânt poate contrazice viaţa? ”. Aici ecumenismul se sprijină pe o distincţie familiară ereziilor occidentale, care îşi propun adesea să o depăşească, dar care este străină Ortodoxiei. Occidentul oscilează de fapt între un fundamentalism care identifică Revelaţia cu Scriptura şi o mistică „teopatică” în care Revelaţia apare doar pe neaşteptate, brusc şi este suportată pasiv de primitor. Această speculaţie despre „doctrină şi viaţă”, „scolastică şi mistică”, „cărţi şi experienţă” nu are sens pentru ortodox care mărturiseşte doar un Adevăr: Dumnezeu-Omul, şi nu o teorie abstractă, ci o Persoană vie. Este acelaşi Hristos pe care Îl văd Proorocii, pe care Îl propovăduiesc Apostolii, pe care Îl dogmatisesc Părinţii. Cu siguranţă, cărţile nu sunt viaţa în Hristos şi orice cuvânt poate fi contrazis; dar cărţile şi cuvintele adevărate sunt ca o icoană fidelă ce „poartă acelaşi nume” ca şi Prototipul şi ne călăuzesc spre El. A dori „să pui deoparte” dogmele ca să ajungi la Cel ce este dragoste seamănă cu a-şi tăia picioarele pentru a alerga mai repede. Icoanele greşite nu justifică renunţarea la iconografie; erezia nu înseamnă că Biserica trebuie să-şi abandoneze osteneala istorică de a lămuri Calea. Dositei al Ierusalimului (1641-1707), în al său Dodecabiblos [7] răspunde celor ce pretind că creştinii nu trebuie să se ocupe cu minuţiozităţi dogmatice, sub pretextul că mântuirea noastră nu constă în vorbe, ci în fapte. Desigur, spune el, când expresiile sunt diferite, dar acoperă un sens identic, nu trebuie să ne ocupăm de analiza detaliilor. Astfel, după primul Sinod, Apusenii şi Răsăritenii, nefiind diferiţi decât prin vorbire, se înţelegeau asupra fondului şi de aceea Sfântul Atanasie cel Mare a restabilit înţelegerea. În schimb, când formulele indică un sens diferit, sau îl dau de bănuit, atunci este necesară o cercetare amănunţită, nu numai a termenilor folosiţi, ci chiar, dacă este nevoie, a literelor alfabetului şi a punctuaţiei. Un singur iota schimba termenul ortodox de consubstanţial (homoousios) în formula eretică de substanţă asemănătoare (homoiousios). Iar macedonienii îşi întăreau erezia desprinzând din context în mod greşit Prologul lui Ioan. De aceea Sfântul Atanasie cel Mare a scris un întreg discurs împotriva ereticilor care susţineau inutilitatea evaluării cuvintelor, în care el afirmă: „Nu trebuie să strângem cuvinte fără chibzuinţă, ci trebuie să analizăm cu grijă ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu, ce ne este nouă de folos, ceea ce poate exprima adevărul, respectă legea, se potriveşte cu natura, exprimă învăţătura de credinţă în chip autentic, întăreşte nădejdea, nu strică dragostea…”. Pentru că I-a plăcut Domnului să ne mântuiască nu prin faptele noastre – pe care nu le făcusem – ci prin nebunia propovăduirii, cunoaşterea credinţei este necesară şi de aceea dogmele pe care le cântă Biserica în slujbele sale nu sunt lipsite de importanţă, ci absolut necesare mântuirii, prin rigoarea preciziei lor: Cuvântul cel nescris împrejur al Tatălui, din tine, Născătoare de Dumnezeu S-a scris întrupându-se; şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, cu fapta şi cu cuvântul, pe acesta închipuim. [8]

b) Poate dialogul să-i unească cu Biserica pe cei care s-au despărţit de ea?

Termenul de dialog este ambiguu. Ceea ce se petrece acum nu se aseamănă cu dialogul autentic, definit astfel de monahul Nichifor în discuţia prin care se împotrivea latinilor: „Aşa au hotărât Sfinţii Apostoli şi Părinţii noştri: în discuţiile sinodale, fiecare are posibilitatea să se exprime fără constrângere potrivit credinţei conştiinţei sale, şi nu trebuie să supunem ameninţărilor şi pedepselor pe cei ce nu vor să ne împărtăşească comuniunea.” [9] Prezentând în acest fel, cu toată rigoarea, credinţa ortodoxă, Sfântul Fotie a obţinut unitatea cu armenii, apoi cu latinii: unitate întemeiată pe Crezul neschimbat încă de la început. Ortodocşii au datoria de a arăta credinţa „care a întărit lumea” oricărui om care îi întreabă motivul nădejdii ce sălăşluieşte în ei, fiecare rămânând liber să creadă: „Cine va crede şi se va boteza se va mântui”. Or, la Balamand, în 1993, „Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă” a definit dialogul într-un mod cu totul diferit: „nu este vorba de a converti persoanele unei Biserici la alta pentru mântuire. Este vorba de a realiza împreună voia lui Hristos pentru aproapele nostru şi planul lui Dumnezeu cu privire la Biserica sa printr-o comună căutare între Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi a implicaţiilor sale. Acest efort se urmăreşte prin dialogul teologic în curs” (punctul 15). Ortodocşii credincioşi Evangheliei cred că împlinesc voia lui Hristos tocmai când caută să convertească persoane de o altă confesiune, dintr-un corp eretic (adică non-ortodox) pentru mântuirea lor. „Deci de te va asculta, ai dobândit pre fratele tău” (Matei 18, 15). În schimb, dacă interlocutorii nu vor să asculte, orice osteneală trebuie încetată „şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 17, cf. Rom. 16, 17, I Cor. 6, 11 şi Tit 3, 10). Tocmai prin absenţa oricărui dialog autentic se caracterizează ecumenismul, cum arăta Mitropolitul Filaret [al ROCOR] în Epistola sa din 15 decembrie 1965 către patriarhul Atenagoras: „Un dialog adevărat implică un schimb de idei cu posibilitatea de a convinge participanţii pentru a ajunge la un acord. Cum putem vedea în Enciclica Ecclesiam Suam, Paul VI înţelege dialogul ca pe un plan de a ne uni cu Roma printr-o formulă oarecare care să conserve totuşi neschimbate doctrinele şi mai ales învăţătura lor dogmatică despre poziţia Papei în Biserică. Or, orice compromis cu greşeala este străin de istoria Bisericii Orthodoxe, ca şi de însăşi esenţa Bisericii”. Biserica nu are deci nici o legătură cu falsul dialog ce se derulează în prezent, care este o capcană şi o tocmeală şi despre care Mitropolitul Filaret spunea pe drept că este străin de Sfinţii Părinţi şi de întreaga tradiţie a Bisericii: „Biserica nu poartă un dialog cu cei ce s-au separat ei înşişi de Ortodoxie, ci mai degrabă ea le adresează un monolog pentru a-i îndemna să se întoarcă la casa părintească prin respingerea oricărei învăţături heterodoxe.” [10]

c) O dragoste fără adevăr.

Cel mai des invocat pretext al ecumenismului este dragostea frăţească. Dragostea, spune Sfântul Apostol Pavel, se bucură de adevăr (I Cor. 13, 6). Nu din pricina „urii de aproapele” Sfântul Ioan a fugit din faţa ereticului Cerint, iar Sfântul Policarp i-a dat lui Marcion care-i spunea: „Recunoaşte-ne!” Un astfel de răspuns: „Te cunosc ca pe întâiul născut al diavolului.” [11] Aceşti sfinţi aplicau Evanghelia lui Hristos a cărei traducere în norme sunt canoanele apostolice. Domnul spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii ” (Matei 10, 16). Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte [12] că şarpele muşcă şi se apără, în timp ce porumbelul este nevătămător, dar nici nu se apără. Or creştinul trebuie deopotrivă să îşi apere credinţa şi să-i iubească pe cei ce nu i-o împărtăşesc, chiar rugându-se pentru prigonitorii lor. Mucenicii, fără a se supune prigonitorilor lor, rugându-se pentru ei, cu atitudinea lor au convertit multe suflete. Biserica se roagă pentru cei non-ortodocşi, dar nu se roagă împreună cu ei, iar asta, nu din dispreţ pentru ei, ci pentru că aceasta este rânduiala dumnezeiască a rugăciunii: ea se întemeiază nu pe ceea ce gândim sau vrem, ci pe ceea ce ne-a lăsat Domnul (Matei 18, 19-20). Creştinul Îl roagă pe „Tatăl său” în ascuns, în cămara inimii sale, singur sau cu fraţi ortodocşi care împărtăşesc „unanimitatea credinţei”. Se poate ca, din dragoste, sau mai degrabă din complezenţă pentru heterodocşi, să anulăm sau să punem între paranteze canoanele Apostolilor care interzic orice rugăciune comună cu un non-ortodox, chiar şi într-o casă particulară? [13] Iată cum, în textul cunoscut sub numele de Dialoguri ale lui Mihail d’Anchialos (1273), Patriarhul răspunde unei propuneri asemănătoare din partea împăratului care îl îndeamnă să dea dovadă de toleranţă faţă de latini şi de a nu-i înlătura, chiar şi cu greşelile lor dogmatice: „Dacă ar ţine de firea omenească să depăşească dragostea dumnezeiască, atunci cuvintele tale ar avea o trecere. Dar cine a ajuns la un asemenea grad de inconştienţă încât să pretindă că a depăşit izvorul întregii iubiri de oameni şi întregii bunătăţi, sau să o egaleze în vreun fel, în timp ce proorocii mărturisesc că firea este neputincioasă nu numai în a atinge desăvârşirea, dar nici măcar în a respecta dreptatea pe cât cu putinţă: „Dreptatea noastră (omenească), spune Scriptura, e ca o cârpă lepădată”. Dacă Domnul nu-i iartă pe cei ce hulesc pe Duhul Sfânt, cum învaţă Evanghelia, atunci cum i-aş ierta eu, chiar dacă am primit de la Domnul puterea de a ierta? Sau nu mi-aş atrage asupra mea mânia de sus pentru că am dat dovadă de vinovată slăbiciune?” [14] Însăşi anatema, dată de Părinţi împotriva ereziilor, nu este o uitare a dragostei creştineşti. Anatema constată că o învăţătură împiedică mântuirea în Hristos şi, din această cauză, ea aruncă în afara Bisericii pe toţi cei ce o împărtăşesc, salvând astfel Biserica şi trimite celor rătăciţi o ultimă atenţionare. Să cercetăm faptele adevăraţilor creştini ortodocşi, în orice veac ar fi, şi vom găsi în ele acelaşi duh de dragoste adâncă exprimată de Patriarhul Iosif pe vremea nefericitei uniri de la Lyon din 1274, care este răspunsul cel mai bun dat pretinsei „iubiri” ecumeniste: „Vestita Biserică a vechii Rome a cerut pacea şi înţelegerea cu noi şi cu celelalte sfinte Biserici. Despre intenţia însăşi, ne bucurăm de ea şi o consimţim pe deplin; într-atât îmi doresc această pace şi caut împlinirea ei după voia lui Dumnezeu, cu atâta ardoare, încât îndrăznesc să iau asupra mea cuvântul Apostolului şi să primesc să fiu eu „anatema şi depărtat de la Hristos” pentru unirea Bisericilor – atât de departe sunt eu de a căuta vrajbă pentru o demnitate deşartă, sau de a mă împotrivi privilegiilor pretinse de vechea Romă! Dar numai cu condiţia să dispară pricinile despărţirii, adaosul în Simbol să fie înlăturat, iar teologia Mântuitorului nostru să rămână neatinsă. Altfel, îmi este cu desăvârşire imposibil să ajung la unire, sau să consimt asupra vreunuia din punctele cerute de vestita Biserică a Romei… Nimeni nu mă va „despărţi” pe mine de vistieria cea minunată pe care am primit-o de la Mântuitorul meu, „nici vreun înger”, nici vreun om, „nici vreo altă făptură”, cum spune marele Pavel, ca să nu fiu osândit de al meu Hristos pentru a-i fi primit pe cei ce schimbă cuvântul Lui.” [15] Anatema împotriva ecumenismului pe care Sinodul Rus din Afara Graniţelor, sub păstorirea Înalt Prea Sfinţitului Filaret, a reuşit să o înscrie în Sinodicon se regăseşte în linia dreaptă a Tradiţiei Evanghelice şi dumnezeiesc-omeneşti a Bisericii. [16] Ea exprimă conştiinţa Bisericii care, din ce în ce mai desluşit, arată că a osândit ecumenismul. Cel din urmă, care acceptă toate ereziile creştine şi în curând toate religiile, ca pe nişte căi omeneşti de a ajunge la Dumnezeu, este deopotrivă culmea acestui antropocentrism ce se vădea în învăţăturile unui Italos şi în umanismul unui Varlaam, şi ruinarea cea de pe urmă a omului, de vreme ce orice umano-centrism nu este decât un diavolo-centrism, după cum a spus Părintele Iustin Popovici. Slava Bisericii, glăsuire limpede a nădejdii ce-o purtăm, Sinodiconul aşadar ilustrează acest cuvânt al teologului sârb Iustin Popovici: „Nicăieri pe pământ sau în ceruri nu există mai multă libertate sau o posibilitate mai mare de aplicare în veşnicie a conştiinţei şi a experienţei omeneşti, ca în adevărurile dogmatice dumnezeieşti ale Bisericii: numai ele îl călăuzesc pe om spre Împărăţia Dumnezeirii Treimice, acolo unde totul este fără hotar, veşnic şi fără capăt. Există oare mai multă libertate decât în adâncurile de nepătruns şi în înălţimile nemărginite ale Duhului Dumnezeiesc? Apostolii mărturisesc tocmai acest adevăr veşnic când spun: Acolo unde este Duhul, acolo este şi libertate” [17]

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Părintele Patric Ranson

 

/traditiaortodoxa/

 

NOTE:

[1]. La Lumière du Thabor, № 5, pg. 37-38.

[2]. Constituţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor, III, 1, amintit în prefaţa lucrării comisiei Credinţă şi Constituţie, Lima, 1982, Botez, Euharistie, Slujire, Paris, 1982.

[3]. Părintele Ambrozie Fontrier scrie: „În tâlcuirea sa la canoanele Sinodului din Gangra, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că o anatemă este un prinos bisericesc, un lucru pus deoparte şi făgăduit lui Dumnezeu. Anatema este de asemenea cel ce a fost despărţit de Dumnezeu şi de Biserica creştinilor şi dat diavolului. Şi cum nu îndrăznim să ne atingem de ceea ce a fost închinat lui Dumnezeu, din pricina cinstirii şi preţuirii pe care I le datorăm, la fel credincioşii trebuie să se osebească şi să se abţină de la orice negoţ cu cel ce este anatema. Anatema este un lucru de temut, spune Sfântul Tarasie în Apologia sa la al VII-lea Sinod Ecumenic, pentru că ea îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, îl goneşte din Împărăţia Cerurilor şi îl aruncă în întunericul cel mai din afară”. Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune că trebuie „să anatemizăm doctrinele eretice şi să le înfierăm, având în acelaşi timp milă de eretici”. Aşadar, dacă este interzis fiecăruia în parte să anatemizeze ceea ce Biserica nu a anatemizat, este de asemenea interzis, temerar şi fărădelege să dispreţuim hotărârile Bisericii, să nu ţinem seama de ele şi să achităm ceea ce Biserica a anatemizat în mod canonic şi după dreptate, chiar de am fi patriarh, atâta vreme cât cauzele se menţin. Aşadar, cei ce, în numele unei iubiri sentimentale şi bolnăvicioase, străine de Evanghelie, au ridicat Anatema din 1054, fără să înlăture şi cauzele ei, cad ei înşişi sub aceeaşi anatemă, pentru că au nesocotit pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii… Cineva poate înceta să mai fie sub incidenţa anatemei prin lepădarea de greşeli şi prin pocăinţă. Dar o anatemă aruncată asupra unei erezii sau asupra unei fapte nelegiuite rămâne veşnică.. Anatema de la 1054 va rămâne fără urmări şi va cădea de la sine când Papalitatea se va lepăda de erezia Filioque şi de celelalte şi va reveni prin pocăinţă în Biserica Ortodoxă” (Cateheze Ortodoxe).

[4]. Antipapika, Atena, 1993, pg. 68, articol apărut în martie 1965 în Orthodoxos Typos. A se vedea de asemenea Prefaţa sa la cartea lui Kalomiros, Against False Union, Seattle, ediţia a II a, 1978.

[5]. Publicat în limba franceză în La Lumière du Thabor (Lumina Taborului), № 2.

[6]. Teoriile lui Döllinger pe această temă, criticate radical de către Wladimir Guettée în Unitatea Creştină (1880) au fost reluate, de exemplu, de Ioan Karmiris, Dogmatica, Secţiunea 5, „Ecleziologie Ortodoxă”, pg. 241-243, Atena 1973 şi formează baza documentului Botez, Euharistie, Slujire, redactat de Comisia Credinţă şi Constituţie a C.E.B. (Conferinţa de la Lima, 1982).

[7]. Dodecabiblos, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, cartea 8, cap. 2,11, reed. Rigopoulou, Salonic, 1983, p. 316-318 (în greacă).

[8]. Condacul Duminicii Ortodoxiei (Praznicul Icoanelor).

[9]. Le precès de Nicéphore, 1277, în V. Laurent –J. Darrouzès, Dossier Grec de l’Union de Lyon, Paris, 1976, pg. 500 – 501. Cf. de asemenea Actele Sinodului V Ecumenic.

[10]. Scrisoare către Patriarhul Atenagoras, în R.P. George Macris, The Orthodox Church and the Ecumenical Movement during the Period 1920-1969, St. Nectarios Press, 1986

[11]. Sfântul Irineu relatează cele două fapte în Împotriva ereziilor, 3,3,4.

[12]. Sfântul Grigorie Palama, Omilia 43, despre Sfântul Dimitrie.

[13]. A se vedea Canoanele apostolice 10, 11, 45, 46, 47, 65, 68.

[14]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit. p. 352.

[15]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit. p. 303.

[16]. ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, Anatema!

Dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfârşitul anatemelor din Sinodicon, şi pomenită întotdeauna în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Biruinţei Orthodoxiei.

[17]. Părintele Iustin Popovici, Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), vol. I, Lausanne, 1992,p. 59.

 

Ieromonahul Ioan Vasilevski – Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist

Ieromonahul Ioan (Vasilevski) este un luptător zelos pentru Adevărata Ortodoxie în Bulgaria. Este binecunoscut şi în Serbia, fiindcă a slujit o liturghie Adevărat Ortodoxă pentru prima dată după revoluţia comunistă şi robirea Bisericii Ortodoxe de către comuniştii lui Tito şi nemţii ecumenişti.

Întregul conţinut al discursului său este foarte actual, probabil mult mai actual decât vremea în care a fost rostit. Tema despre care Părintele Ioan vorbeşte s-ar putea intitula Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist. El explică foarte pe înţeles un fenomen contemporan apocaliptic, desfăşurarea globalizării întregii omeniri, pe cele mai importante trei nivele: politic, economic şi religios, care stau la baza puterii vrăjmaşului lui Dumnezeu, antihristul.

†

Este important să ştim cine suntem, de cine aparţinem. Nu există creştinism în afara Bisericii Ortodoxe! De pildă, în multe convorbiri cu cei ce ţin noul calendar, ei încep să vorbească despre calendar şi despre lucruri ce sunt şi ele importante, dar ce este cel mai important? Cel mai important este de cine aparţinem! Astăzi, când vedem state atât de puternice precum America, precum Europa deja Unită într-un singur stat, mare, trebuie să ştim că există un Unic Mare Stat, ce nu este trecător, ci veşnic. Acest stat este o Împărăţie absolută, a unui Împărat absolut, Domnul nostru Iisus Hristos. Această Împărăţie este absolută, nu este trecătoare, ci veşnică. Există, este reală. Are guvernul ei, legile ei, are ambasadă [reprezentanţă] în fiecare stat. Aceasta nu este poveste, nu este filosofie, nu e legendă populară, este realitatea! Un stat absolut, o Împărăţie a Împăratului absolut, Domnul nostru Iisus Hristos. El a trimis reprezentanţii săi, preoţii în diferitele state.  Închipuiţi-vă statele puternice… uitaţi-vă la America, ce gigant economic, cât de puternic este! Şi totuşi este un statul pământesc – statul antihristului. Însă toate aceste state sunt atât de slabe în comparaţie cu Statul atotputernic al Atotputernicului Împărat şi Domn, Iisus Hristos. Şi vreţi să ştiţi ce mijloace va folosi Domnul nostru când va veni pentru a înfrânge statul lui antihrist? O răsuflare a gurii Sale! Fraţilor, aceasta este realitatea! Închipuiţi-vă America de azi, ce puternic stat e! Şi închipuiţi-vă cât de puternic va fi statul lui antihrist, fiindcă va avea putere asupra întregului Pământ. Statul, cu toate puterile sale, va fi biruit de Domnul nostru Iisus Hristos cu o singură suflare a gurii Sale! Împăratul nostru şi Dumnezeul nostru! Pfff.. aşa! Este ceva real, dar noi nu ne gândim la asta!… Acestea sunt lucruri foarte simple, dar noi le trecem cu vederea şi nu ne amintim de ele. Nu trebuie numai să citim Evanghelia şi să păzim ceea ce este scris în ea, ci şi să credem că este adevărată! Această realitate este, există! Aşadar, nu trebuie să fim deznădăjduiţi din pricina vremurilor grele în care trăim: toate acestea vor trece; toate aceste state… Toate aceste mijloace puternice pe care ei le folosesc pentru a ne prigoni pe noi, toate acestea vor trece. Acestea sunt nimic pe lângă Statul Atotputernic al Domnului Iisus Hristos, ce se cheamă Adevărata Biserică Ortodoxă. Aceasta este Împărăţia Cerească, acesta este Raiul. Şi este tăinuit. Hristos, atunci când se va arăta în toată puterea Sa, toţi vor fi atât de îngroziţi, încât vor rămâne fără de glas. Totul este de neînchipuit, ochiul şi mintea omenească nu pot imagina cum Îl vor vedea pe Domnul Iisus Hristos când se va arăta în toată slava Sa. Este înfricoşător! Este ceea ce ochiul n-a văzut şi nu poate vedea. Toate aceasta se vor vedea doar când El le va arăta. Închipuiţi-vă ce lucruri minunate ne sunt tăinuite de Învăţător! Aşa că nu trebuie să deznădăjduim de aceste zile îngrozitoare ale noastre! Când vorbiţi despre toate acestea cu nou-calendariştii, adică cu oameni ce sunt în cea din urmă erezie a vremii de azi, ecumenismul, ei răspund: „Eşti în înşelare”. Chiar acum aştept un băiat ce a cerut să fie botezat, dar a zis că îi este teamă să nu cadă în vreo înşelare. Păi, omule, tu eşti în cea mai mare înşelare, a ecumenismului, fiindcă toate ereziile sunt adunate în ecumenism! Toate înşelările care există sunt strânse într-o singură religie mondială a ecumenismului. Tu trebuieşte să ieşi din aceste înşelări, pentru a veni în Sfânta Biserică Ortodoxă! Deci trebuie să ne folosim mintea şi să vedem adevărul. Care este realitatea de fapt? Aşadar fiindcă vorbeam despre fanatism, ce este fanatismul? Fanatismul apare când omul nu îşi foloseşte mintea. Noi ne folosim minţile. Şi atunci vedem care este realitatea. Antihristul, pentru a conduce lumea, îşi va ridica imperiul pe trei stâlpi: economia, politica, religia, – nici chiar un necredincios nu poate nega ceea ce am spus aici; nu poate vedea realitatea acestei lumi diferit. Îşi va ridica imperiul pe trei stâlpi. Iar pentru a avea un cap peste aceşti trei stâlpi, trebuie să existe o economie mondială, o politică mondială, o religie mondială, universală. Economia mondială o vedem deja. A fost creată treptat. Avem o Americă cu un dolar şi avem o Europă cu o monedă economică, euro acum. Mai târziu aceşti doi coloşi economici vor fi uniţi şi va apărea o nouă monedă; care-i va fi numele, n-are nici importanţă… „lingură”. Cum o vom numi şi cum o vor numi masonii, n-are nici o importanţă. După aceea, această monedă unică mondială va trece din material în electronic, astfel va deveni o monedă electronică. O monedă unică electronică mondială. Astfel, economia mondială unică va fi completă, perfectă. O singură economie mondială. Politica mondială globalistă, un singur stat politic. Şi vedem cum totul merge spre asta, ca pentru monedă. Nu este aşa? Aceasta este politica globalistă, statul globalist. Pe tot globul va fi un stat ce va avea propria lui poliţie globală. Totul se îndreaptă către statul în care toată lumea are paşapoarte electronice – carduri. Iată de ce se lucrează la aceste paşapoarte, pentru a face posibilă urmărirea prin ele de către o poliţie globală. Deci acest Interpol va deveni Super-Interpol. Nu va mai fi nici o altă poliţie. Pot sta altfel lucrurile când un singur conducător – rege va conduce întreaga lume? Nu. Numai în felul acesta un rege poate conduce întreaga lume. Tot aşa, este de asemenea necesară o singură religie globală, religia universală. În care, pe de o parte, toate dorinţele omeneşti vor fi satisfăcute, prin toate religiile, iar pe de altă parte, în ciuda diferenţelor dintre ele, ele vor fi unite într-una singură şi vor avea un rege care va conduce peste toate. Astfel se va împlini proorocia Sfântului Prooroc Daniel, care spune despre antihrist: un cap şi trup din fier şi ţărână, ce nu pot sta împreună, dar cu toate astea fac un trup. Aceasta înseamnă că fiecare îşi mărturiseşte credinţa lui, dar uitându-ne la organizaţie, ei sunt una. Iar această religie mondială există deja. Este realitate! Nu este poveste, nu este filosofie, nu e poezie populară, ci este realitate! Această religie există. N-a fost iscălită o înţelegere la Chambesy între monofiziţi şi aşa-zişii „ortodocşi”? (căci nu sunt ortodocşi, fiindcă ei acceptă doar primele trei Sinoade Ecumenice). Nu s-au rugat ei împreună la acea adunare eretică în Assisi? Da, ei au făcut-o! Prin aceste rugăciuni comune, acea religie mondială există cu adevărat! Cineva dintre nou-calendarişti – greci sau bulgari, nu neamul este important, ci mărturisirea de credinţă (cui aparţii) – îmi va spune: „Ierarhii s-au rugat acolo cu papa, cu budiştii, cu mahomedanii, nu eu. Eu sunt ortodox.” Tu zici asta, dar de cine ţii? – te întreb. Preotul la care te duci pentru slujbă pe cine pomeneşte? Grecii îmi vor răspunde: „Eu ţin de Christodulos” (ierarhul nou-calendarist). Atâta vreme cât ţii de Christodulos, tu ţii de religia mondială unică, religia globală, al cărui cap nu este Domnul Iisus Hristos, aşa cum crezi tu, ci antihristul. N-are importanţă că n-a apărut încă pe pământ, el este adevăratul cap al acestei religii mondiale. Şi să nu vă miraţi, domnilor ecumenişti, când o să spuneţi: Panagia mas! (Maica Domnului a noastră!) eu o să vă răspund: NU „Maica Domnului a voastră”, ci Maica Domnului a NOASTRĂ! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu este a voastră. Ea este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a noastră! Să spuneţi că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ţine de religia mondială a ecumenismului este hulă! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a noastră este!

Un zilot, un adevărat ortodox grec i-a spus unui ecumenist:
– Spune-mi numele unui sfânt pe care voi îl cinstiţi mai mult.
– Eu îi cinstesc pe toţi sfinţii.
– Spune-mi unul.
– Sfântul Nicolae.
– Lasă-l pe el, el e al nostru, spune-mi altul.

Toţi sfinţii sunt ai noştri, înţelegeţi? Ei aparţin de Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos. Ei n-au nimic în comun cu ecumenismul. Dacă cineva ne învinuieşte de fanatism – fiindcă eu sunt aşa de entuziast când vorbesc – el atunci îl învinuieşte şi pe Sfântul Nicolae de fanatism, căci el, după cum ştiţi, l-a pălmuit pe Arie în Sobor, înaintea tuturor. Ei imediat l-au dezbrăcat de hainele arhiereşti, (ca să placă oamenilor) şi imediat s-a petrecut minunea: Dumnezeu a făcut o minune şi l-au făcut ierarh din nou. Fiindcă aceasta era voia lui Dumnezeu. Acel suflet evlavios al sfântului nu putea sta liniştit când hulitorul hulea împotriva Domnului Iisus Hristos. Dar acesta nu este fanatism, aceasta este dragoste; dragostea de Dumnezeu, dar şi pentru oameni! Iar când ei încep să vorbească despre credinţă, întrebaţi-i: „Bre, tu de cine ţii? Ţii de Împărăţia Domnului Iisus Hristos? Eu da. Cine este preotul tău?” „Acela” „De ce episcop aparţine?” Lucrurile sunt foarte simple. Atât de simple încât şi o bunicuţă le poate înţelege. Şi nu-mi spuneţi: „Nu ştim care este adevărul.” Fiindcă noi îl ştim, îl ştim. Cine vrea să cunoască adevărul, îl va găsi. Simplu. Adevărul este atât de simplu!

În realitate sunt două religii în lume: una este Împărăţia Domnului Iisus Hristos, care este Una Sfântă Biserică Ortodoxă – ADEVĂRATA BISERICĂ ORTODOXĂ, iar cealaltă este religia mondială a antihristului. De aceasta aparţin ecumeniştii, biserica nou-calendaristă greacă, bulgară, Patriarhia Sârbă condusă de Pavle, care s-a rugat cu papistaşii. Asta este! Dacă cineva nu voieşte să cadă în asemenea înşelare, trebuie să ţină de Sfânta Biserică Ortodoxă a Domnului nostru Iisus Hristos şi să se păzească pe sine de toate rătăcirile lumii – religia mondială a antihristului numită ecumenism. Domnul Iisus Hristos să vă mântuiască pe toţi. Iar dacă va trebui să mor, atunci să mor, dar să nu cad din Sfânta Biserică Ortodoxă Adevărată, în vecii vecilor, Amin! Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi cei ce vedeţi sau ascultaţi această înregistrare! Fiţi atenţi la fiecare înşelare, Amin.

traducere a unei înregistrări video publicată la http://stjenichanka.blogspot.com/ 

/traditiaortodoxa/

 

IMPORTANT!: Documente oficiale ce vădesc mărturisirea de credinţă eretică a BOR

A ajuns, retrimis şi redacţiei noastre, un e-mail ce are ataşat un fişier ce conţine scanate documente oficiale de maximă importanţă, ce vădesc – încă odată dacă mai era nevoie – erezia BOR. Deoarece la sfârşitul textului e-mailului ce însoţeşte această mărturisire de credinţă eretică există îndemnul de a-l face cunoscut, am considerat că este şi de datoria noastră să ne informăm cititorii despre aceste documente eretice, ţinute ascunse credincioşilor de rând ai BOR, despre care însă se ştia în mediile conservatoare ale BOR, dar care nu ştim să le fi făcut publice până acum. Între semnatarii acestei mărturisiri de credinţă eretice se află şi fostul patriarh Teoctist şi actualul mitropolit BOR al Moldovei Teofan, pe atunci vicar patriarhal. În felul acesta cade (încă odată) şi mitul întreţinut (voit) de unii în BOR, potrivit căruia aripa securistă a BOR – Teoctist(-Teofan), era mai ortodoxă decât aripa masonică a BOR – Dan Ilie Ciobotea &Co. Îndemnăm şi noi la rându-ne, la preluarea şi pe alte saituri a acestui document de maximă importanţă, fiindcă a păstra tăcerea = a fi părtaş ereziei şi a trăda pe Dumnezeu, constatând totodată că iată, suntem totuşi primii care îl facem cunoscut pe internet.

Iată întocmai şi textul e-mailului ce îl însoţeşte:

„Doamne, ajută!

Vă rog să parcurgeţi cu atenţie ataşamentul care este anexat mesajului de faţă. Sunt nişte documente ţinute de către ierarhii noştri cu foarte mare discreţie departe de ochii credincioşilor.
Oare împărtăşirea deciziilor conducătorilor Bisericii reclamă o cunoaştere ezoterică?
Doar în linii vagi însă, prin tehnica persuasiunii, PF Daniel încearcă pe site-ul de internet al Patriarhiei Române să impună un curent favorabil spre acceptarea ereziei, vezi la http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.html Veţi constata, mai cu seamă în paginile 8-10, cum se încearcă rescrierea Ortodoxiei şi a izvoarelor sale, tocmai de către PF Teoctist şi IPS Teofan, la data întocmirii episcop vicar patriarhal, cel care a întocmit documentul din partea Bisericii Ortodoxe Române. Alt vlădica cu nume mare în Sinodul BOR şi care si-a aruncat semnătura fără discernământ pe aceste blasfemii la adresa lui Hristos, este IPS Irineu. Atâta timp cât noi, turma păstorită de aceşti episcopi, vom tăcea sub masca ascultării şi a falsei smerenii, făcându-ne astfel părtaşi ereziilor promovate de duhul ecumenist, suntem şi rămânem sub osânda Sinodului IV Ecumenic, cât şi a celorlalte trei – V, VI şi VII- care au confirmat hotărârile primului menţionat şi excluşi din sânul Bisericii Soborniceşti, chiar dacă purtăm încă denumirea de ortodocşi cu nevrednicie.

De asemenea este falsă şi ideea potrivit căreia BOR ar trebui să fie condamnată întâi de către un sinod pan-ortodox pentru a se vădi rătăcirea, căci autoritatea Sinodului Ecumenic este de netăgăduit. Şi ce am putea face noi ca simpli credincioşi?

Să îi îndemnăm pe preoţii noştri să conştientizeze gravitatea rătăcirii, să ia poziţie în biserici, să aducă la cunoştinţa turmei aceste secrete şi să le ceară episcopilor ca în Sinod să fie anulate înţelegerile cu ereticii monofiziţi.
Trebuie să acceptăm că toate căderile şi derapajele ierarhilor sunt puse în practică în urma faptului că noi cei păstoriţi permitem acestea, fiind complet nepăsători de viaţa Ortodoxiei.
Lupta nu trebuie dusă doar pe internet şi in conferinţe, ci chiar şi în biserici.

Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 împotriva monofiziţilor (cei pe care ierarhii BOR îi denumesc “Biserici Ortodoxe Orientale”), a hotărât:

” […]
Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici [el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare alta erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, sa fie îndepărtaţi [episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.”

Glasul Sfinţilor Părinţi este grăitor…
În momentul acesta, tăcerea sub motivul că nu este încă momentul să se facă tulburare reprezintă lepădare de Hristos, plus că li se permite apostaţilor să bătătorească mai lesne drumul spre unirea tuturor credinţelor lumii în neadevăr.

“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10:32)

P.S.: Daca veţi găsi de cuviinţă, reexpediaţi mai departe fraţilor întru Hristos.”

 

traditiaortodoxa .ro/

 

Mişcarea Orthodoxă Tradiţionalistă (‘vechi-calendaristă’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011

Sinoadele Orthodoxe Tradiţionaliste, păstrătoare ale Calendarului Patristic, reprezentate deopotrivă de întâistătători, ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi, au participat activ la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

Ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

În primele rânduri ÎPS Calinic al Ahaiei, întâistătătorul Sinodului Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, dimpreună cu preacuvioşia sa Methodie, stareţul Sfintei Mănăstiri Esfigmenu (mănăstire aflată sub omoforul acestui sinod).  –>

În prim plan ÎPS Macarie al Petrei, în fundal ÎPS Calinic al Ahaiei şi cei dimpreună cu dânsul.

Drapelul monahilor în rezistenţă de la Mănăstirea Esfigmenu şi al părinţilor ziloţi aghioriţi, având inscripţia ‘Orthodoxie sau moarte’, purtat de credincioşii tradiţionalişti (‘vechi-calendarişti’) la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena.

Cuvântarea Preacuvioşiei sale stareţul Methodie de la Mănăstirea Esfigmenu la manifestaţia împotriva Cardului Cetăţeanului de la Athena din 14/27 martie 2011.

 

5/18 IULIE 2013: PRIGOANĂ LA MĂNĂSTIREA ESFIGMENU!

Deşi până în prezent nu au luat cu asalt proprietatea Mănăstirii după termenul impus în 5 / 18 iulie, forţele poliţieneşti rămân în zonă cu o prezenţă sporită. Cerem ca şi până acum rugăciunile voastre şi sprijin pentru monahii Mănăstirii [istorice] Esfigmenu.

Prietenii Sfintei Mănăstiri Esfigmenu

SFÂNTA MĂNĂSTIRE ESFIGMENU
7 / 20 iulie 2013
SFÂNTUL MUNTE ATHOS

COMUNICAT DE PRESĂ

Aceasta este cea de a patra zi de când poliţia este împrejurul Conacului Sfintei Mănăsztiri Esfigmenu.

Oficialităţile statului neagă orice acuzaţie cu privire la prezenţa poliţiei, dar cu toate acestea, un ofiţer de poliţie trimis la Muntele Athos de la Poliţia din Thermi a fost surprins de noi fotografiind Conacul din toate unghiurile (fotografii anexate mai jos).

Avem însă informaţii sigure că există ”unda verde” dată de guvern pentru un atac tacit împotriva monahilor noştri Esfigmeniţi.

Aceasta este un apel pentru ajutor, adresat tuturor prietenilor Mănăstirii Esfigmenu, de pretutindeni.

Nu suntem criminali, ci monahi,
şi deşi nu voim nici un fel de probleme,
se pare că aceastea sunt orchestrate împortiva voinţei noastre.

Dacă este voia lui Dumnezeu să ne dăm sângele pentru a apăra Conacul, locul nostru de pocăinţă, atunci aşa să fie.

Biroul de Presă al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu,
Sfântul Munte Athos

– comunicat primit pe adresa noastră de e-mail  (nota redacţiei traditiaortodoxa.wordpress.com)

~ † ~

SFÂNTA MĂNĂSTIRE ESFIGMENU
4 / 17 IULIE 2013
MUNTELE ATHOS

COMUNICAT DE PRESĂ

 

Astăzi am primit un ordin de evacuare a Conacului nostru [centrul administrativ] din Kareia (clădirea B).

Răspunsul nostru este “Molon Lave“.

Nu vom părăsi Conacul nostru pentru ca noua obşte (impostoare), să facă ”lucrări de restaurare” pentru a justifica primirea de subvenţii de la Uniunea Europeană. Conacul este locul pocăinţei noastre şi vieţuim în el ca obşte de secole; mulţi dintre monahii noştri de astăzi au venit să vieţuiască aici de prima dată, de la o vârstă foarte fragedă, în urmă cu aproape cincizeci de ani, iar acum sunt forţaţi să plece. Nu vom îngădui ca aceasta să se întâmple, chiar dacă acesta va fi ultimul lucru pe care-l vom face. Nu cerem nimic, în afară de a fi lăsaţi în pacea noastră. Ei îşi pot lua subvenţiile lor europene de care le pasă atât de tare, însă ar trebui să ne lase în rugăciunea noastră. Dar se pare că suntem o piedică în calea lor, mai mult decât am crezut la început.

Urmând comunicatului nostru de presă din 28 iunie / 11 iulie 2013, mărturisim prin aceasta că: niciodată – din voinţa noastră – nu vom preda Conacul nostru falşilor esfigmeniţi [Katsoulierides], care, peste noapte, s-au botezat pe sineşi ca „Noua Sfântă Mănăstire Esfigmenu”, împotriva regulilor Cartei Sfântului Munte.

Au încercat să ia Conacul folosind răngi şi baroase, iar acum încearcă folosind ordine legale de evacuare şi ajutorul poliţiei.

Mărturisim acestea, iar dacă va trebui să dăm sângele nostru pentru a apăra Conacul, o vom face.
Am pledat pentru veghe şi pace în Muntele Athos. Unii consideră vieţile noastre pagube colaterale, însă noi, cei 108 monahi ai Sfintei Mănăstiri istorice Esfigmenu, nu vom ceda niciodată Conacul nostru, cât vom trăi.

Deciziile vă aparţin…

Cu respect,

Biroul de Presă al
Sfintei Mănăstiri [istorice] Esfigmenu – Sfântul Munte Athos

related – http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2010/03/23/carte-orthodoxa-traditionalista-parintele-patric-ranson-prigonirea-monahilor-din-muntele-athos-de-catre-patriarhia-de-constantinopol/

– legătura către saitul nostru din finalul comunicatului aparţine Biroului de Preasă al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu (nota redacţiei traditiaortodoxa.wordpress.com)

~ † ~

Intervenţia poliţiei asupra centrului administrativ al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu din Sfântul Munte Athos

Forţele de poliţie cu două maşini de patrulare se găsesc în preajma Conacului [centrul administrativ] din Kareia al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu; intervenţia tacită a Departamentului de Poliţie din Halkidiki a fost deja decisă. Departamentul de poliţie de la Kareia a blocat cu două maşini de patrulare drumurile ce împrejmuiesc clădirea, prin aceasta mirenii nu mai pot acorda ajutor Mănăstirii. Acesta este un inicdent al intervenţiei poliţiei în Muntele Athos, Vă cerem din inimă ajutorul şi vă rugăm să faceţi să circule această ştire.

Cu respect,

Biroul de Presă al
Sfântei Mănăstiri Esfigmenu – Muntele Athos

În ataş o fotografie luată din clădirea biroului, cu una din maşinile poliţiei despre care este vorba.

– comunicat primit pe adresa noastră de e-mail  (nota redacţiei traditiaortodoxa.wordpress.com)

~ † ~

COMUNICAT DE PRESĂ

PENTRU DIFUZARE URGENTĂ: 18 IULIE 2013

POLIŢIA GREACĂ ÎNARMATĂ PLĂNUIEŞTE SĂ ALUNGE CU FORŢA MONAHII PAŞNICI

MUNTELE ATHOS, GRECIA – Sub conducerea vicepremierului şi ministrului de externe Evanghelos Venizelos, guvernul grec a desfăşurat poliţia înarmată pentru a-i evacua cu forţa pe monahii paşnici şi lipsiţi de apărare ai Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, aflaţi în proprietatea lor din Kareia. Poliţia înarmată a blocat drumurile către clădire cu maşinile, în aşteptarea atacului plănuit. Poliţia a dat monahilor termenul ca până la ora 12 pm (ora locală) să părăsească clădirea sau se vor confrunta cu un atac armat. Guvernul grec a autorizat folosirea forţei pentru a rezolva disputa religioasă după nereuşita de a înfometa monahii pentru a-i face să părăsească mănăstirea lor, printr-o blocada impusă de mai mult de un deceniu. De mai bine de zece ani le-au fost interzise monahilor primirea de alimente, de medicamente, de păcură pentru încălzit, şi accesul la asistenţă medicală, fiind supuşi în tot acest timp unei neîncetate campanii de hărţuire oficială şi de intimidare. Această irosire din banii contribuabililor a continuat neabătut şi în timpul crizei financiare ce a zguduit Grecia, mutilând serviciile sociale pentru cei săraci, fapt pentru care guvernul grec a fost criticat pe plan internaţional. Potrivit Constituţiei Greciei, ministrul de externe grec este responsabil de administrarea guvernării în Muntele Athos şi are ultima autoritate decizională cu privire la folosirea poliţiei înarmate aici. Monahii au cerut în repetate rânduri un dialog cu guvernul grec, inclusiv cu patriarhul Bartolomeu al Istanbulului, pentru a rezolva acest conflict. Patriarhul a refuzat rezolvarea acestei probleme prin reconciliere paşnică şi a încurajat guvernul să ia măsuri împotriva monahilor. În septembrie 2012, guvernul a trimis forţele speciale de poliţie MAT şi EKAM asupra comunităţii monahale paşnice, într-o încercare eşuată de a evacua aceşti monahi lipsiţi de apărare. Muntele Athos este centrul spiritual autonom al Bisericii Ortodoxe, în care monahii sunt consideraţi apărătorii credinţei. Mănăstirea Esfigmenu întemeiată în primul mileniu, este locul în care marele Sfânt Grigorie Palama a fost stareţ şi din care Sfântul Antonie s-a dus în Rusia pentru a întemeia monahismul ortodox. Depărtarea din punct de vedere geografic şi frumuseţea sa naturală sălbatică atrag deopotrivă pelerinii şi turiştii ce vin pentru a vedea arta şi arhitrectura Imperiului Bizantin.

De mai bine de o mie de ani mănăstirea a asigurat un loc de rugăciune şi pace pentru cei ce au ales viaţa monahală. Aceasta este acum pe cale de dispariţie.

Prietenii Mănăstirii Esfigmenu

5 / 18 iulie 2013

~ † ~

Câteva fotografii de la unele incidente din trecut asupra monahilor Esfigmeniţi

iulie 2013: Poliţia ocupă centrul administrativ al Mănăstirii Esfigmenu de la Kareia

ORTODOXIE SAU MOARTE!

~ † ~

 

Lumina Sfîntă şi ecumeniştii

Mulţi ecumenişti nu ezistă să îşi justifice apostazia prin următoarea afirmaţie: “dacă noi suntem eretici şi lipsiţi de har, Lumina Sfîntă nu s-ar coborî la Ierusalim în Săptămâna Patimilor”. Acest argument nu este adevărat cel puţin din următoarele motive.

În primul rând, a fost dintotdeauna acceptat  în Ortodoxie faptul că cele sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte, fie că se află în mâinile ortodocşilor, fie că în cele ale necredincioşilor. Ştim aceasta de la moaştele Sfinţilor care lucrează permanent minuni, indiferent de cine le ţine în păstrare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obiectele sfinte pe care Sfinţii le-au purtat sau le-au sfinţit prin vărsarea sângelui lor. Iarăşi se poate spune acelaşi lucru despre locurile sfinte pe care Domnul nostru şi Sfinţii le-au sfinţit cu prezenţa lor sau prin faptele de virtute care au fost săvârşite acolo. Prin urmare, concluzionăm că Lumina Sfîntă nu vine mulţumită patriarhului Ierusalimului, ci aceasta se coboară în ciuda prezenţei patriarhului Ierusalimului. De ce? În cuvinte simple, pentru că Mormântul Domnului este cel mai sfânt mormânt al Creştinătăţii. Erezia oricărui patriarh, idolatria oricărui patriarh sau necurăţia oricărui patriarh, nu  pot  să năruiască şi nu vor nărui în nici un fel sfinţenia Sfântului Mormânt – locul unde a împlinit Dumnezeu mântuirea omenirii. Deci, dacă patriarhul Ierusalimului (după cum am observat în ultimii ani) este un ecumenist  sau un mason sau un preacurvar, locurile sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte.  Mărturia clară a sfinţeniei lor este apariţia unică a Luminii Sfinte. În al doilea rând, afirmaţia precum că Lumina Sfîntă se coboară datorită sfinţeniei sau ortodoxiei patriarhului, aceasta este o concluzie ilogică şi contrară învăţăturii sănătoase. După cum s-a spus mai sus, patriarhii Ierusalimului au dovedit lumii că nu sunt sfinţi, ci mai degrabă nesfinţi. Aceasta ar putea explica de ce în unii ani Lumina Sfîntă nu se coboară dintîi la patriarh, ci aprinde mai degrabă lumânările celor aflaţi în afara mormântului (kavouklion). Aceasta explică de asemenea şi de ce în cazul unor patriarhi care erau în secret masoni Dumnezeu nu a îngăduit să se coboare deloc la ei Lumina Sfîntă. Când vorbim despre absenţa sfinţeniei, ne referim la patriarhia însă şi la a sa Frăţie a Sfântului Mormânt care a stimulat descompunerea morală şi spirituală a acestei biserici încă din anii 1500. De când a fost instituită Frăţia Sfântului Mormânt pentru a garanta conducerea etnică a grecilor, nu a mai existat nici un patriarh al Ierusalimului care să fie canonizat ca sfânt. Cu toate acestea, Lumina se pogoară în Biserica Sfântului Mormânt în ziua hotărâtă, în ciuda aflării acolo a patriarhului. Ultimul lucru care ar trebui menţionat este că Sfânta Lumină este o minune care este unică în Ortodoxie și reprezintă o mângâiere pentru toţi ortodocşii din lume. Noi, cei care suntem Ortodocşi, ne putem într-adevăr mândri spre mângâierea noastră, cu Lumina Sfîntă. Când Lumina coboară, ortodocşii se umplu de bucurie şi se veselesc, fie că sunt adevăraţi ortodocşi, fie că sunt aşa-zişi “ortodocşi” de soi ecumenist. În acelaşi timp, ereticii, jidovii, musulmanii, şi toate celelalte credinţe necredincioase sunt ruşinate de realitatea acestei minuni. Aceştia nu pot explica de ce Dumnezeu îngăduie să se petreacă această minune exclusiv în Sâmbăta Mare, după calendarul ortodox, bisericesc. Ei nu-şi pot explica sau  împăca această minune cu propria lor religie şi sunt astfel ruşinaţi.

traducere de pe http://www.trueorthodoxy.info 

/hristofor blog/

 

Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti

                                                                                         (I)

Nou-stiliştii (următorii “stilului nou”) nu înţeleg sau, mai degrabă, se fac că nu înţeleg că “problema calendarului” nu se referă deloc la calendarul în sine, ci la “schimbarea” calendarului ca la o etapă stabilită din timp către înjugarea de facto a bisericilor ortodoxe la erezia ecumenistă. Ecumenismul este scopul, schimbarea calendarului – unul din paşiicruciali. Aceasta n-o spune “stilistul” X sau Y, ci însăşi cei care au lucrat intens la lepădarea calendarului Bisericii lui Hristos şi acceptarea calendarului ecumenist, lepădat de Biserică. Şi deci:

În anul 1902, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, în frunte cu Î.P.S. Patriarh Ioachim al III-lea, trimitea o enciclică patriarhală şi sinodală ,,către prea sfinţiţii Patriarhi ai Alexandriei şi Ierusalimului şi către Sfintele Biserici-surori întru Hristos autocefale din Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia şi Muntenegru”. Prin această scrisoare, sinodul ,,considera oportun un schimb de opinii între înalţii prelaţi ortodocşi” asupra ,,anumitor probleme de natură religioasă şi de mare importanţă”, printre care se numărau ,,relaţiile prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor”, iar ca un preambul ,,problema unui calendar comun, despre care deja se vorbeşte şi se scrie de o vreme încoace”. Prin urmare, Sinodul Constantinopolului dorea să pună în discuţie ,,mai ales, metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care a dominat în Biserica Ortodoxă timp de secole sau pentru acceptarea celui gregorian”. Înalţii demnitari ortodocşi luau ,,în considerare şi modificarea datei Sfintelor Paşti după o înţelegere prealabilă”, părerile lor fiind împărţite în această privinţă. Astfel, o parte din ierarhi considera că ,,Sfânta Tradiţie este singura potrivită în Biserică, fiindu-ne încredinţată de Sfinţii Părinţi, şi care a avut întotdeauna acordul Bisericii”. Alţii, susţinători ai reformei calendarului, recomandau Bisericii Ortodoxe alinierea la standardele ştiinţifice ale Bisericii Apusene în ceea ce priveşte precizia măsurării timpului. Enciclica chema lumea ortodoxă să delibereze asupra acestei probleme: ,,întrucât această chestiune (cu toată aparenţa sa ştiinţifică) are o importanţă ecleziastică, ni se pare drept să facem schimb de informaţii relevante cu celelalte Biserici Ortodoxe pentru ca astfel să ajungem să gândim la fel [!] şi ca întreaga Biserică Ortodoxă să exprime o singură părere şi hotărâre. Pentru că, numai ei singure, Bisericii în totalitatea ei, îi aparţine judecata acestei probleme şi studiul (dacă este necesar) pentru a găsi o cale de a armoniza, atât cât este posibil, precizia ştiinţifică sperată cu dorinţa de păstrare a sfintelor canoane bisericeşti”. Această scrisoare patriarhală este diferită de enciclicele anterioare, atât prin formă cât şi prin conţinut. De fapt, ambele enciclice ale Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884, 1901-1912), care în general a respectat tradiţia, reprezintă primele documenteoficiale ale Patriarhiei Ecumenice în care prind rădăcini ideile ecumenismului modern. Enciclica din 1902 este concepută, aparent, ca un răspuns la scrisorile irenice primite din partea Bisericilor Ortodoxe locale cu ocazia întronizării pentru a doua oară a Î.P.S. Ioachim al III-lea ca Patriarh al Constantinopolului. În plus, ea aduce la cunoştinţa celorlalte Biserici surori, dintre care sunt omise Patriarhia Antiohiei şi Biserica Bulgariei, doleanţa Constantinopolului în ce priveşte relaţiile Ortodoxiei cu Apusul. Aşadar, ea nu ia poziţie, ca de obicei, faţă de încălcarea unor canoane sau a dogmelor Bisericii şi nici nu clarifică încă o dată poziţia ortodoxă faţă de anumite probleme (acestea fiind scopurile unei enciclice), ciîndeamnă pentru prima oară în istoria Ortodoxiei la modificarea unor reguli interioare bisericeşti.În anul 1920, Patriarhia Constantinopolului, condusă de către Locum Tenens al Tronului Patriarhal, Mitropolitul Dorotei de Brussa (1919-1921), trimite o enciclică intitulată ,,CătreBisericile lui Hristos de pretutindeni”, prin care propovăduieşte unirea tuturor Bisericilor [remarcă: în toată retorica ecumenistă a enciclicei respective şi a întregii logorei ecumeniste, prin termenul „Biserici” ereticii ecumenişti au în vedere „Biserica Catolică” şi „Bisericile” protestante şi neo-protestante, nu biserici ca lăcaşuri/parohii ortodoxe], pe care o condamna cu doar 25 de ani în urmă: ,,Propria noastră Biserică (…?) susţine că apropierea dintrediferitele Biserici creştine şi prietenia lor nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele. Părerea noastră este că o asemenea apropiere este dorită şi necesară. Aceasta ar fi utilă pe multe căi pentru interesele reale ale fiecărei biserici particulare şi cele aleîntregului trup creştin [este vorba despre Trupul lui Antihrist – toate ereziile la un loc cu „ortodoxia” ecumenistă] şi, de asemenea, pentru pregătirea şi înaintarea binecuvântatei uniri care se va realiza în viitor, potrivit cu voia Domnului. Considerăm, deci, că timpurile de azi sunt cele mai favorabile pentru a ridica această problemă şi a o studia împreună”. Astfel, comunităţile heterodoxe sunt numite în enciclică ,,venerabilele [termen specific masonic] Biserici Creştine”, care ,,nu sunt nici străine nici îndepărtate, ci mai degrabă o familie şi apropiate întru Hristos”. Ele sunt, de asemenea, ,,co-moştenitoare, care formează un trup şi sunt părtaşe ale promisiunilor lui Dumnezeu întru Hristos”. Enciclica sugerează fondarea unei ,,societăţi a lui Hristos” care să faciliteze unirea tuturor Bisericilor: ,,În perspectiva unei înfiinţări pline de speranţă a Ligii Naţiunilor, îndrăznim să exprimăm mai jos, pe scurt, gândurile şi părerile noastre referitoare la modul în care înţelegem acest contact”. Patriarhia Constantinopolului crede ,,că următoarele două măsuri vor contribui puternic la apropierea” dintre Bisericile-Surori: ,,Mai întâi, considerăm ca necesară şi indispensabilă îndepărtarea şi renunţarea la neîncrederea şi otrava reciproce dintre diferite Biserici, care iau naştere din tendinţa unora dintre ele de a atrage şi a face prozelitism printre membrii altor Biserici”, iar ,,În al doilea rând, trebuie reaprinsă şi întărită o dragoste mai presus de orice [şi mai presus de Adevăr ?] între Biserici, astfel încât membrii acestora să nu se mai privească ca străini, ci ca rude făcând parte din familia lui Hristos”. Enciclica detaliază metodele prin care cele două măsuri pot fi traduse în practică: ,,După părerea noastră, o asemenea prietenie şi amabilitate pot fi arătate şi demonstrate pe următoarele căi: a). Acceptarea unui calendar comun pentru sărbătorirea marilor praznice creştine în aceeaşi zi de către toate Bisericile, b). Schimbul de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor praznice, după cum se obişnuieşte şi la alte ocazii de excepţie, c). Relaţii strânse între reprezentanţii tuturor Bisericilor de pretutindeni, d). Relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie; schimb de experienţă teologică şi bisericească şi de alte lucrări publicate de fiecare Biserică, e). Schimbul de studenţi între seminariile diferitelor Biserici pentru o pregătire cât mai profundă a acestora, f). Convocarea de conferinţe pan-creştine care să studieze problemele de interes comun pentru toate Bisericile, g). Studiul imparţial şi profund al diferenţelor dogmatice în seminarii şi cărţi, h). Respectul reciproc pentru tradiţiile şi practicile diferitelor Biserici, i). Permisiunea de a folosi paraclisele şi cimitirele pentru slujbele şi înmormântările credincioşilor de orice confesiune, care decedează pe pământuri străine, j). Rezolvarea problemei căsătoriilor mixte între credincioşii de diferite confesiuni, k). Asistenţa reciprocă sinceră între Biserici pentru progresul religios, caritate, etc.” Acest ultim document nu a anunţat numai începutul trădării Constantinopolului, şi unirea sa cu erezia ecumenistă, dar a fost şi necanonic. El a fost adresat de către numai una dintre Bisericile Ortodoxe locale către comunităţile heterodoxe eretice, referindu-se la ele ca ,,Bisericile Creştine din întreaga lume”. Enciclica vorbeşte pretenţios, în ceea ce priveşte problemele canonice şi dogmatice de o excepţională importanţă, în numele tuturor Bisericilor locale, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Prin urmare, ea a devenit primul atentat public al tronului Constantinopolului spre a uzurpa autoritatea Uneia, Sfinte Biserici Ortodoxe. Cele două enciclice ale Patriarhatului Constantinopolului, prezentate pe scurt aici, au fost emise într-o perioadă istorică tulbure atât în viaţa Bisericii, cât şi în cea laică. Ele au reprezentat, în fapt, rampa de lansare a ortodoxiei spre ecumenismul modern, din acest moment ierarhii ortodocşi începând să colaboreze oficial cu conducătorii mişcării ecumenice [din acel moment, avem pînă astăzi 90 de ani de „colaborare” la nivel de rugăciune şi la nivel euharistic cu erezia ecumenistă, la nivel instituţional, oficial, sponsorizat, susţinut, în creştere vădită]. Tot ca un preludiu al Congresului “Pan-Ortodox” din Constantinopol din anul 1923, ce va ,,legifera” introducerea în uzul Bisericii Ortodoxe a unui nou calendar, va fi activitatea viitorului patriarh al Constantinopolului, Meletie Metaxakis, iniţiatorul reformei calendarului şi al liberalismului religios. În timpul domniei sale necanonice ca Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), P.S. Meletie a ridicat problema schimbării calendarului Bisericii, în faţa Sinodului Bisericii Greciei. Cu această ocazie, el a propus înfiinţarea unei comisii care să studieze această chestiune. Biserica Greciei a aprobat sugestia sa, iar comisia a trimis Sinodului următorul text: ,,Credem că o schimbare a calendarului Bisericii este posibilă numai dacă nu sunt încălcate învăţăturile dogmatice şi canonice, şi dacă aceasta este acceptată de către toate Bisericile Ortodoxe autocefale – în primul rând [?] de Patriarhatul Constantinopolului, care ar trebui să ia iniţiativa în toate deciziile de această natură [?]”. Încurajat de decizia comisiei, P.S. Meletie a sugerat Sinodului Greciei ideea că ,,guvernul ar fi liber să adopte calendarul gregorian drept calendar european şi, până când un nou calendar ştiinţific va fi stabilit, Biserica să continue a folosi calendarul iulian”. Sinodul grec a trimis opinia ,,sa” guvernului, împreună cu decizia comisiei referitoare la reforma calendarului. Meletie a pronunţat în timpul sesiunii Sinodului faimoasele cuvinte: ,,Considerăm imperativă reforma calendarului”. După ridicarea sa meteorică şi necanonică la tronul Constantinopolului (1921-1923), Meletie Metaxakis a continuat să lupte pentru schimbarea calendarului. El a preluat ,,iniţiativa” recomandată de către comisia Sinodului Bisericii Greciei şi a emis o enciclică pe 3 februarie 1923, ,,Către binecuvântatele şi onorabilele Biserici ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României”, ridicând problema schimbării calendarului Bisericii. Epistola citează următoarele motivaţii pentru această reformă: ,,Problema calendarului există de multă vreme [?], dar în zilele noastre a căpătat o importanţă specială”, când ,,necesitatea utilizării unui calendar comun, universal, familiar, al Europei şi Americii, devine din ce în ce mai evidentă” şi ,,dificultatea utilizării a două calendare în viaţa socială este evidentă. Prin urmare, dorinţa de a găsi şi de a stabili un calendar comun pentrucercurile religioase şi sociale a crescut de toate părţile. Este necesar nu numai ca orice creştin ortodox să poată trăi armonios, atât ca cetăţean cât şi ca un creştin, dar, de asemenea, să poată propovădui prin fapte unitatea creştină universală [traducem din limbajul diplomatico-masonic în limbajul ortodox: introducerea unui calendar comun este dorită, necesară şi imperativă pentru „ca orice creştin-ortodox să poată propovădui prin fapte (adică prin prăznuirea sărbătorilor creştine în acelaşi timp cu toţi eretici „creştini) erezia ecumenistă”]. Suntem cu toţii chemaţi la această sarcină, în numele Domnului, pentru a sărbători împreună Naşterea şi Învierea Sa”. În epistola sa, Meletie Metaxakis cheamă ,,reprezentanţii Sfintelor Biserici Ortodoxe să fie de acord cu formarea unei comisii care să conţină unul sau doi reprezentanţi din fiecare Biserică pentru a se întâlni la Constantinopol imediat după sărbătorirea Paştelui, pentru a realiza un studiu detaliat asupra problemei calendarului şi asupra altor probleme pan-ortodoxe posibil urgente, şi să indice măsurile pentru soluţionarea canonică a acestora”. Epistola lui Meletie nu a primit un răspuns pozitiv din partea Patriarhatelor mai ,,vârstnice”, respectiv cele ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Cu toate acestea, comisia menţionată anterior şi-a început studiul pe 10 mai 1923, sub conducerea nemijlocită a Patriarhului Meletie.

[Unii spun: „Da, dar noi nu am primit calendarul gregorian, noi am primit calendarul îndreptat, care este diferit…” În realitate însă, până în anul 2800 (şi cine ştie dacă până atunci nu va veni sfârşitul?), şi după anul 2900, cele două calendare – cel catolic şi cel al ortodocşilor de stil nou – coincid. Diferenţele sunt pur şi simplu nesemnificative. Altfel spus, propunerea patriarhiei ecumenice din 1920 a dat roadele dorite. (sursa)]

Sursa: Catacombele Ortodoxiei

~ + ~

Ca oricine vrea să înţeleagă – să înţeleagă, prezint în continuare textul integral al Enciclicii din 1920 care reprezintă, de fapt, formularea în termeni diplomatici, a noului crezul eretic ecumenist (acum, deja vechi). Termenii-cheie, care au au conotaţii ecumeniste sau sînt folosiţi pentru a manipula lingvistic cu sensurile dorite, sînt făcuţi cu bold:

Enciclica Patriarhiei Ecumenice, 1920 -„Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”

„…iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa”

1 Petru 1, 22

Biserica noastră susţine că apropierea dintre nenumăratele Biserici Creştine şi înfrăţireadintre ele nu este exclusă de diferenţele doctrinare care există între ele. În opinia noastră o asemenea apropiere este chiar de dorit şi necesară. Aceasta este folositoare din multe puncte de vedere pentru interesul real al fiecărei Biserici în parte şi a întregului Trup creştin, şi de asemenea pentru pregătirea şi înaintarea spre acea unitate binecuvântată care va fi completată în viitor în acord cu voia Domnului. De aceea, considerăm că timpul prezent este cel mai favorabil pentru a duce mai departe această importantă problemă şi pentru a o studia împreună. Chiar dacă în acest caz, din pricina vechilor prejudicii, practici şi pretenţii, dificultăţile care au primejduit adesea încercările de unire în trecut pot apare ori pot fi crescute iar, cu toate acestea, în viziunea noastră, din moment ce suntem preocupaţi în acest stadiu iniţial numai de contacte şi apropieri, aceste dificultăţi sunt de o importanţă minoră. Dacă există voinţă şi intenţie bună, ele nu pot şi nu ar trebui să creeze un obstacol de neînlăturat. De aceea, considerând un asemenea obstacol ca neposibil şi neavenit, mai ales în viziunea plină de speranţă a „Ligii Naţiunilor”, riscăm să exprimăm mai jos, pe scurt, gândurile noastre şi părerea noastră privind modul în care înţelegem această apropiere şi contact şi cum considerăm ca aceasta să se realizeze; cu responsabilitate cerem şi invităm judecăţile şi opiniile celorlalte Biserici surori din Est şi a venerabilelor Biserici creştine din Vest şi de oriunde din lume. Credem că următoarele două măsuri vor contribui într-o mare măsură la apropierea care esteatât de mult de dorit şi care ar fi atât de folositoare, şi credem că ambele vor fi pline de succes şi vor aduce folos. Mai întâi, considerăm ca necesară şi indispensabilă înlăturarea şi abolirea tuturor neînţelegerilor şi amărăciunilor reciproce dintre diferitele Biserici care apar din tendinţa unora dintre ele de a momi şi a converti la propria confesiune adepţii altor confesiuni. Aceasta pentru că nimeni nu poate ignora ceea ce, din nefericire şi azi se întâmplă în multe locuri, tulburând pacea internă a Bisericilor, mai ales în Est. Multe tulburări şi suferinţe sunt cauzate de alţi creştini stârnindu-se mare mânie şi duşmănie, cu rezultate atât de nesemnificative, prin această tendinţă a unora de a face prozeliţi şi a momi membrii altor confesiuni creştine. După această esenţială „restabilire” a sincerităţii şi a încrederii între Biserici, considerăm, în al doilea rând că, mai presus de toate, dragostea ar trebui să înflăcăreze şi să întărească Bisericile, astfel încât ele ar trebui să nu se mai considere unele pe altele ca străine şi externe, ci ca înrudite şi ca fiind parte a aceleiaşi case a lui Hristos şi „împreună moştenitoare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos Iisus” (Efeseni 3, 6). Pentru că, dacă diferitele Biserici sunt inspirate de dragoste şi o plasează înainte de orice altceva în judecata lor despre alte Biserici şi în relaţiile lor cu ele, în locul creşterii şi răspândirii disensiunilor existente, ele vor fi în stare să reducă şi să diminueze aceste disensiuni. Prin arătarea unui drept interes frăţesc în ceea ce priveşte condiţia, bunăstarea şi stabilitatea celorlalte Biserici; prin disponibilitatea de a arăta interes faţă de ceea ce se întâmplă în acele Biserici şi de a dobândi o mai bună cunoaştere a lor şi prin bunăvoinţa prietenească de a oferi sprijin şi ajutor reciproc, multe lucruri bune vor fi câştigate pentru slava şi folosul tuturor şi atrupului creştin. După părerea noastră, o asemenea prietenie şi o dispoziţie primitoare aBisericilor între ele, poate fi arătată şi demonstrată în particular în următoarele moduri:

a) prin acceptarea unui calendar uniform pentru celebrarea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile;

b) prin schimbul de scrisori frăţeşti, cu ocazia marilor sărbători ale anului bisericesc, aşa cum se obişnuieşte şi cu alte ocazii excepţionale;

c) prin relaţii strânse de prietenie între reprezentanţii Bisericilor de oriunde ar fi ei;

d) Prin relaţii de prietenie între şcolile teologice şi profesorii de teologie; prin schimburile depăreri teologice şi eclesiastice şi a altor lucrări publicate în fiecare Biserică;

e) Prin schimbul de studenţi pentru o mai completă pregătire între seminariile diferitelorBiserici;

f) Prin convocarea conferinţelor pan-creştine pentru a examina întrebări de interes comunpentru toate bisericile;

g) Prin studiul istoric imparţial şi adâncit al diferenţelor doctrinare atât prin seminarii şi cărţi;

h) Prin respectul reciproc pentru obiceiurile şi practicile din diferite Biserici;

i) Prin permiterea folosirii reciproce în comun, a capelelor şi a cimitirelor pentru funeraliile şi înmormântările credincioşilor altor confesiuni care mor în pământ străin;

j) Prin deciderea chestiunii despre căsătoriile mixte între confesiuni;

k) În ultimul rând prin asistenţa mutuală din toată inima pentru biserici în străduinţa lor pentrupropăşire religioasă, caritate etc.;

Un astfel de contact sincer şi apropiat între Biserici va fi din ce în ce mai folositor şi profitabilpentru întregul trup al Bisericii, căci nenumăratele pericole ameninţă nu numai o anumeBiserică, ci pe toate. Aceste pericole atacă chiar temelia credinţei creştine şi esenţa vieţii şi societăţii creştine. Pentru că groaznicul război mondial care tocmai a luat sfârşit a adus la lumină multe simptome nesănătoase din viaţa popoarelor creştine şi a descoperit adesea marea lipsă de respect chiar şi pentru principiile elementare ale dreptăţii şi carităţii. Astfel aceasta înrăutăţeşte starea rănilor deja existente şi deschide altele noi şi de o mult mai materială natură, care cere atenţia şi grija tuturor Bisericilor. Alcoolismul, care creşte în fiecare zi; sporirea luxului inutil sub pretextul îmbunătăţirii vieţii şi a înveselirii ei; voluptatea şi plăcerea cu greu acoperite de cloaca libertăţii şi indecenţei din literatură, pictură, teatru şi din muzică, sub respectabilul nume al dezvoltării bunului gust şi a cultivării artei fine; zeificarea bogăţiei şi contestarea înaltelor idealuri; toate acestea şi altele asemenea, întrucât ameninţă însăşi esenţa societăţii creştin sunt de asemenea probleme actuale cerând şi într-adevăr necesitând studiul şi cooperarea comună de către Bisericile creştine. În cele din urmă, este datoria Bisericilor care poartă numele sfânt al lui Hristos să nu mai uite şi să nu mai neglijeze niciodată noua şi marea poruncă a iubirii. Nici nu mai trebuie să continue să cadă cerşind milă în urma autorităţilor politice, care, aplicând cu adevărat spiritul Evangheliei şi al învăţăturii lui Hristos, deja au alcătuit sub fericite auspicii aşa numita Ligă a Naţiunilor, cu scopul de a apăra şi cultiva caritatea şi înţelegerea între popoare. Pentru toate aceste motive, fiind noi înşine convinşi de necesitatea stabilirii unui contact şi a unei ligi (frăţii) între Biserici şi crezând că celelalte Biserici împărtăşesc convingerea noastră ca şi participanţi, cel puţin ca început, le cerem tuturor să ne trimită, ca răspuns, o decizie cu gândurile şi părerea lor în această problemă, astfel încât, după ce s-a ajuns la acordul şi rezoluţia comune, să putem purcede împreună la realizarea ei, şi astfel „grăind adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine-încheiat prin toate legăturile care şi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi ne zideşte întru dragoste (Efeseni 4, 15-16).

Ianuarie, anul de graţie 1920

Patriarhia Constantinopolului

                                                                                                  (II)

 

„Patriarhul” mason Meletie Metaxakis împreună cu „arhiepiscopul” anglican Gordon Lang, 1930

La sesiunile Congresului au luat parte nouă reprezentanţi: şase episcopi, un arhimandrit şi doi laici. Constantinopolul a fost reprezentat de Patriarhul Meletie al IV-lea ca preşedinte, Mitropolitul Callikos al Cizicului şi laicul V. Antoniadis, profesor la Institutul Teologic din Halki. Din Cipru a fost delegat Mitropolitul Vasilie al Niceei (mai târziu patriarh ecumenic între anii 1925-1929). Biserica Serbiei a avut doi reprezentanţi: Mitropolitul Gavriil al Muntenegrului şi Milutin Milankovitch, laic şi profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad. Biserica Greciei a fost reprezentată de Mitropolitul Iacov al Drachului, iar Biserica României de către arhimandritul Iuliu Scriban. Arhiepiscopul Alexandru (Nomolovsky) al Americii de Nord şi al Insulelor Aleutine, care la acel moment avea un statut canonic neclar (Sinodul Bisericii Ruse din Afara Granitelor – ROCOR – i-a adus acuzaţii canonice serioase, rezultatul acestora fiind transferul său la Exarhatul Evlogian, sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic), a fost, de asemenea, prezent la lucrările congresului deşi nu a reprezentat practic nici una din Bisericile Ortodoxe. La congres a luat parte şi Arhiepiscopul Anastasie (Gribanovsky) al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Bisericii Ruse din Afara Granitelor, care era la acea vreme în Constantinopol. El a anunţat la prima sesiune din 10 mai 1923 că nu avea ,,instrucţiuni clare din partea ierarhilor ruşi de la Karlovtsy în ceea ce priveşte problema calendarului”, părăsind curând această întâlnire neobişnuită. A numi acest forum bisericesc ca fiind ,,pan-ortodox” este, folosind cuvinte blânde, aroganţă. Reprezentanţii celorlalte trei Patriarhate, ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, au refuzat să ia parte la acest forum. Biserica Rusă, Biserica Bulgariei (pe care Patriarhul Ecumenic a considerat-o a fi schismatică la vremea respectivă) şi Arhiepiscopia Sinaiului, de asemenea, nu au trimis delegaţi. Este notabil faptul că mai mult de jumătate din Bisericile locale nu au fost reprezentate, ca şi faptul că autoritatea celor care au participat este îndoielnică. Celebrul teolog, Serghei Troitsky, a analizat canonic şi ecleziologic aspectele acestei probleme, afirmând că membrii comisiei nu aveau nici un drept, la vremea întâlnirii, să exprime opiniile Bisericilor lor atât timp cât Bisericile locale nu-şi formulaseră încă opiniile cu privire la chestiunile discutate pe ordinea de zi a congresului. În astfel de circumstanţe, delegaţii puteau doar să-şi exprime ,,propriile lor păreri personale” sau, în cel mai bun caz, opinia sinoadelor lor, care ele însele nu aveau nici un drept de a hotărî asupra unor probleme canonice sau, chiar mult mai importante, dogmatice ale Bisericii universale. Din punct de vedere ecleziologic, Troitsky a numit acest ,,Congres Pan-Ortodox” ca fiind o ,,întâlnire particulară a câtorva persoane care aveau în agenda de lucru câteva chestiuni care preocupau Biserica Ortodoxă la vremea respectivă, în legătură cu care ei şi-au exprimat opiniile personale”. Cu toate acestea, în ciuda necanonicităţii organizării Congresului şi a autorităţii reprezentanţilor lui, Patriarhul Meletie a anunţat, foarte sigur de sine, că, ,,noi funcţionăm ca o comisie a întregii Biserici”. Considerat un organ legislativ, congresul din 1923 a fost, de fapt, un precedent negativ. Acesta a fost creat şi şi-a început activitatea ca ,,o comisie a Bisericii Ortodoxe” sau ,,Comisia Pan-Ortodoxă” şi şi-a schimbat denumirea în ,,Congresul Pan-Ortodox” în timpul celei de-a treia sesiuni din 18 mai 1923. Profesorul Troitsky este perfect îndreptăţit când consemnează că, pentru prima oară în istoria Bisericii Ortodoxe (care până la acest moment a avut un singur organ general legislativ – Sinoadele) sarcina de a legifera a fost preluată de un gen de congrese ,,Pan-Ortodoxe”, urmând modelul conferinţelor pan-anglicane şi a congreselor şi conferinţelor politice. În memorandumul său din 14 noiembrie 1929 către Sinodul Arhiepiscopal al Bisericii Greciei, Mitropolitul Irineu al Kassandriei († 1945) scria indignat: ,,Cu ce drept acest parvenit (Meletie Metaxakis) a creat un Congres Pan-Ortodox fără a consulta Mitropoliţii Scaunului Ecumenic ? Ce lege sau canon dă dreptul, unor reprezentanţi ai unei Biserici locale, să schimbe deciziile luate de toţi Patriarhii Răsăriteni în ceea ce priveşte chestiunea calendarului şi Pascalia [adică mitropolitul Irineu citează fidel ideea anatemelor pronunţate de patriarhiile răsăritene în chestiunea calendarului de-a lungul secolelor ce au urmat anului 1582, precizînd că este vorba despre Pascalie şi, totodată, despre întregul calendar – adică şi ciclul mineal, de sărbători cu dată neschimbătoare; această nuanţă este trecută voit cu vederea de nou-stiliştii propagandişti], care a fost încă o dată întărită de către iluştrii Patriarhi Ioachim al III-lea al Constantinopolului, Meletie Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului ? Este posibil oare ca în probleme civile o curte inferioară să schimbe o decizie a unei curţi superioare ? Pentru a concluziona asupra celor de mai sus am putea conchide: În acord cu sfintele canoane, problemele bisericeşti de importanţă locală şi generală trebuie să fie discutate exclusiv de către un Sinod Episcopal, care are turme şi dioceze, nu de ,,congrese”, ,,adunări” sau ,,conferinţe”. Din punct de vedere ecleziologic, Congresul ,,Pan-Ortodox” din Constantinopol a fost necanonic în organizarea, autoritatea şi instituirea sa. Prin urmare, deciziile sale, luate în numele întregii Biserici Ortodoxe, nu au nici o autoritate şi nici o semnificaţie pentru Bisericile Ortodoxe locale. Mai mult decât atât, chiar conţinutul deciziilor se află în contradicţie vădită cu sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe. Activitatea congresului din 1923 s-a concretizat în 11 sesiuni ce au avut loc între 11 mai şi 8 iunie 1923. Acestea nu s-au ocupat exclusiv de problema reformei calendarului Bisericii. La a doua sesiune (11 mai 1923), Patriarhul Meletie a ridicat următoarele ,,probleme canonice şi ecleziologice”, asupra cărora comisia urma să-şi formuleze opinia: 1. Mutarea sărbătorilor sfinţilor mari în cea mai apropiată duminică pentru a micşora numărul sărbătorilor din zilele lucrătoare; 2. Impedimentele în săvârşirea cununiei; 3. Cununia clerului (Episcopatul şi cununia, a doua căsătorie pentru diaconii şi preoţii văduvi, ordinea celor două Sfinte Taine: cununia şi hirotonia); 4. Slujbele bisericeşti; 5. Posturile de peste an; 6. Necesitatea desfăşurării unui congres pan-ortodox anual. În plus faţă de cele şase puncte de mai sus, au fost ridicate probleme în ceea ce priveşte vârsta canonică pentru hirotonie, tunderea părului şi bărbii clericilor, precum şi portul acestora. Toate problemele prezentate, dintre care chestiunea calendarului era primordială, au fost luate în discuţie pe baza tendinţelor inovatoare tipice liberalismului ortodox de după război. Liberalii ortodocşi erau adepţii următoarelor idei: modificarea calendarului bisericesc, acceptarea oricărui calcul ştiinţific mai precis pentru calendar (fără a exclude nici măcar renunţarea la săptămâna de şapte zile), transformarea Paştelui într-o sărbătoare fixată într-o anumită duminică, căsătoria episcopilor, a doua căsătorie pentru cler, cununia după hirotonie, precum şi scurtarea posturilor şi slujbelor Bisericii. A fost discutată, de asemenea, posibilitatea unirii Bisericilor Ortodoxe şi Anglicane. La cea de-a cincea sesiune a congresului (23 mai 1923), a fost prezent ca oaspete episcopul primat anglican al Oxfordului, Gore, împreună cu pastorul Bexton. Lui Gore i s-a oferit un loc la dreapta Patriarhului Meletie, care i-a încredinţat două documente: o petiţie din partea a 5 000 de preoţi anglicani care opinau că nu există nimic care să împiedice unirea cu ortodocşii, şi alta, ce conţinea condiţiile ortodoxe pentru o astfel de unire. Gore şi-a exprimat imensa bucurie de a fi prezent la Congresul Pan-Ortodox, ,,unde ne-am întâlnit pentru a discuta diferite probleme bisericeşti şi, mult mai important, problema calendarului”. ,,Pentru noi, cei ce trăim în Occident – a subliniat episcopul anglican – ar fi o sursă de mare împlinire spirituală să avem posibilitatea de a sărbători împreună (cu ortodocşii) marile sărbători creştine: Naşterea, Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh”. În epistola sa către conducătorii celor şapte Biserici Ortodoxe locale, însuşi Meletie Metaxakis afirma că o reformă a calendarului este imperativă ,,pentru a facilita unirea tuturor creştinilor, astfel ca toţi cei ce cheamă numele Domnului să poată sărbători Naşterea şi Învierea Sa în aceeaşi zi”. De fapt, la numai trei ani de la publicarea enciclicei Patriarhatului Constantinopolului din 1920, exista deja posibilitatea de a face primii paşi către unirea cu heterodocşii, preconizată în enciclică: ,,Acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a marilor sărbători creştine”. Nu este de mirare că mult înainte ca congresul să accepte deciziile de mai sus, Patriarhul Meletie s-a adresat episcopului anglican Gore cerându-i ,,să-l informeze pe Arhiepiscopul de Canterbury că noi suntem dispuşi să acceptăm noul calendar pe care Occidentul îl utilizează deja.” Aceste cuvinte exprimă obiectiv tendinţa tacită ce a condus la decizia premeditată a Congresului ,,Pan-Ortodox” în ceea ce priveşte problema calendarului. Principalul subiect discutat la congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar ,,nou iulian” sau a calendarului ,,iulian revizuit (îndreptat)”, proiect al profesorului M. Milankovitch. De fapt, acest calendar corespunde calendarului gregorian până în anul 2800, când va apărea o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, această diferenţă va dispărea în anul 2900. Ce descoperire uimitoare ! Astfel devine posibil să ,,sărbătorim marile praznice creştine simultan cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi fideli gândirii tradiţionale pot fi siguri că nu au adoptat calendarul romano-catolic. Patriarhul Meletie, utilizând înţelepciunea iezuită pentru a lupta împotriva celor ce s-au opus reformei calendarului, în timpul celei de-a patra sesiuni a Congresului (21mai 1923) a citat o telegramă a Patriarhului Damian al Ierusalimului în care acesta afirma următoarele: ,,O schimbare în calendarul Bisericii nu este de nici un folos şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru, deoarece ne-ar putea pune într-o poziţie defavorabilă faţă de sfintele locuri de pelerinaj şi faţă de latini.” Meletie a răspuns astfel: ,,În plus, Biserica din Ierusalim nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Paştele cu romano-catolicii. Trebuie să clarificăm faptul că noi nu adoptăm calendarul gregorian şi că în câţiva ani va apărea o diferenţă între ortodocşi şi catolici în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştelui. De aceea, scrupulele Bisericii din Ierusalim sunt, în parte, demontate”. Bineînţeles, Meletie ,,omite” să specifice că acei ,,câţiva ani” sunt, de fapt, nouă secole întregi ! (Mulţumim Prea Sfinţitului Fotie de Triaditsa pentru materialul pus la dispoziţie)

                                                                                   (III)

 

Deciziile luate în sesiunile care au avut loc în 5 şi 6 iunie 1923 au privit următoarele aspecte: 1. Corectarea calendarului iulian şi stabilirea datei de sărbătorire a Paştelui ,,pe baza calculelor astronomice”; 2. Condiţiile în care Biserica ar putea lua parte la discuţiile privind un nou calendar, ,,care este mai precis, atât ştiinţific cât şi practic”; 3. Cununia diaconilor şi preoţilor după hirotonie; 4. A doua căsătorie a clericilor; 5. Alte aspecte precum cea mai mică vârstă posibilă pentru hirotonia la cele trei trepte ale preoţiei, ,,bunăstarea spirituală şi materială” a preoţilor, părul şi înfăţişarea exterioară a clerului (tunderea bărbii şi a părului, purtarea rasei), păstrarea voturilor monahale, impedimentele căsătoriei, sărbătorirea zilelor sfinţilor din timpul săptămânii în cea mai apropiată duminică, problema posturilor; 6. Sărbătorirea a 1600 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325-1925) şi întrunirea Consiliului Pan-Ortodox; 7. Problema Consiliului ,,Bisericii Vii” care a avut loc în iunie 1923, la Moscova, la care Patriarhul Tikhon, atunci în închisoare, a fost caterisit.

Textul deciziei prin care ,,se corecta” calendarul iulian şi se schimba Pascalia iuliană se termină cu cuvintele: ,,Această reformă a calendarului iulian nu este o piedică pentru schimbări ulterioare, pe care alte Biserici Creştine ar dori să le introducă”. Acest concept a fost ulterior dezvoltat şi expus concret în a doua decizie unde se spunea literal: ,,Congresul Pan-Ortodox din Constantinopol … cere ca Patriarhatul Ecumenic să anunţe poporul, după un schimb de opinii cu celelalte Biserici Ortodoxe, că Ortodoxia doreşte fierbinte să adopte în viitor noul calendar în care ordinea zilelor săptămânii (şapte) va fi menţinută, dar nu se leagă de o asemenea părere dacă celelalte Biserici cad de acord să adopte un nou calendar care să modifice numărul zilelor săptămânii”. Mai departe, s-a indicat că, de comun acord cu celelalte ,,Biserici Creştine”, Biserica Ortodoxă s-a pregătit să sărbătorească Paştele Domnului ca o sărbătoare fixă într-o duminică specifică, cu dorinţa ca ,,această duminică fixă să corespundă zilei istorice a Învierii Domnului, care va fi determinată prin metode ştiinţifice”. Primele patru decizii ale Congresului din 1923 au fost promulgate în stilul tipic al modernismului ortodox, plin de îndemn spre ,,armonia cu viaţa contemporană” şi ,,expansivitatea ecumenică”. A treia şi a patra decizie ale Congresului permiteau cununia diaconilor şi a preoţilor după hirotonie şi a doua căsătorie pentru clerul văduv, deşi acestea erau contrare Tradiţiei Bisericii şi canoanelor. A cincea rezoluţie a Consiliului permite tunderea părului clerului şi purtarea hainelor laice în afara Bisericii. Congresul a lăsat la latitudinea Bisericilor locale decizia privind sărbătorirea zilelor sfinţilor din timpul săptămânii, ,,până când un nou calendar ar fixa sărbătorirea zilelor sfinţilor cu slavoslovie mare numai în duminici, pentru a micşora numărul zilelor de sărbătoare”. În timpul discuţiilor pe marginea celei de-a şasea rezoluţii, Patriarhatul Ecumenic s-a oferit să convoace un Sinod Ecumenic care să decidă ,,asupra tuturor problemelor ce preocupă Biserica Ortodoxă”. Activitatea şi deciziile Consiliului ,,Pan-Ortodox” din 1923 ar putea fi exprimate plastic prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare: ,,Toate acestea fără consimţământul întregii Biserici”. Primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în totală contradicţie cu regulile canonice şi Tradiţia Bisericii. Prin prima rezoluţie, aceea de a urma Pascalia nou-iuliană – care este, în realitate, cea gregoriană – Învierea Domnului cade uneori în aceeaşi zi cu paştele iudaic, şi adesea înaintea lui. Renunţarea la Pascalia iuliană, cu sărbătorirea Învierii Domnului înaintea sau în acelaşi timp cu paştele iudaic – o încălcare a hotărârilor primului Sinod Ecumenic – atrage asupra Congresului din Constantinopol o potenţială sancţiune canonică, extrem de gravă. Este notabil că, conform canoanelor Sfinţilor Părinţi ai Sinodului din Antiohia, cei care încalcă deciziile privitoare la sărbătorirea Paştelui trebuie îndepărtaţi din Biserică, fără o cercetare amănunţită a faptelor lor. O astfel de sentinţă strictă este rar întâlnită în Tradiţia Bisericii. O atitudine similară este întâlnită în rezoluţiile sigilliumului Patriarhilor Răsăriteni din 1583 şi 1584, ca şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Chiril al V-lea din 1756, care condamnau în mod categoric pe cei care adoptau calendarul gregorian şi Pascalia acestuia. Speriate de aceste anateme şi conştiente de enorma lor responsabilitate privind schimbarea singurei Pascalii canonice, cea iuliană, nici una din Bisericile Ortodoxe locale care a adoptat noul calendar pentru sărbătorirea ciclului de praznice nu a îndrăznit să instituie Pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii Finlandei. Din acest moment, Bisericile de stil nou încep să utilizeze două calendare simultan: cel gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă şi cel iulian pentru cele cu dată mobilă. În ce priveşte celelalte rezoluţii, ele nu au fost adoptate de nici una dintre Bisericile locale. Lăsând deoparte importanţa necanonicităţii Congresului de la Constantinopol cu privire la organizarea, autoritatea, acţiunile şi esenţa lui antiortodoxă, el se autodiscreditează, intitulându-se ironic ,,Pan-Ortodox”. În plus, chiar din timpul sesiunilor, a apărut o intensă reacţie de protest la adresa sa. Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos), el însuşi unul din iniţiatorii reformei calendarului, scria: ,,Din nefericire, Patriarhii Răsăriteni, care au refuzat să ia parte la Congres, au respins toate deciziile acestuia printr-un singur act” – absenţa lor. Masonul, A. Zervuldakis, în monografia sa despre Meletie Metaxakis scria: ,,Meletie a produs o mare disensiune când a decis să adopte în Constantinopol unele tradiţii americane, ca şi prin vederile sale inovatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor şi altele”. Toate acestea s-au concretizat în întrunirea în Constantinopol, la 1 iunie 1923, aunui mare grup de ierarhi şi laici care a lansat un atac asupra Patriarhatului cu scopul îndepărtării şi alungării din oraş a Patriarhului Meletie. În ciuda acestui atac, Sinodul din Constantinopol a trimis, la 25 iunie, un anunţ scris către toate Bisericile Ortodoxe locale, în care îşi exprima dorinţa ca acestea să aprobe rezoluţiile privind reforma calendarului şi să confirme ,,deciziile Congresului ca aparţinând Uneia Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Cu toate acestea, ambiţiile patriarhului Constantinopolului s-au lovit de o rezistenţă serioasă. Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925), în epistola sa către Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei (1906-1928), categorisea reforma calendarului ca ,,lipsită de sens, necanonică şi vătămătoare”. În cuvintele Patriarhului Fotie, rezoluţiile Congresului din Constantinopol ,,miros a erezie şi a schismă”. În epistola din 7 octombrie 1923, a Patriarhului Grigorie al IV-lea al Antiohiei, către Patriarhul Ecumenic, acesta scria că reforma calendarului a fost introdusă prea repede şi că instituirea noului calendar a fost ,,inoportună şi suspicioasă”. Patriarhul Antiohiei a trimis o copie a epistolei Patriarhului Fotie Mitropolitului rus Antonie (Khrapovitsky) din Karlovtsy cu o gramată în care scria: ,,Poţi constata clar opinia celor trei Patriarhi Răsăriteni privitoare la problemele ridicate de întrunirea de la Constantinopol”. La rândul lui, Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) scria: ,,Acest Congres Ne-Ortodox a comis un act de vandalism împotriva Ortodoxiei. Au fost propuse multe reforme, pe care Biserica le-a interzis cu teribile anateme. Este adevărat că acest Congres Ne-Ortodox nu a reuşit să promulge oficial toate aceste violări infame ale legilor Bisericii, limitându-se la a propune instituirea calendarului de stil nou. Această concesie lipsită de sens, făcută Papismului, care de multă vreme încerca să instituie o asemenea schimbare a calendarului în tentativa de a absorbi total Uniatismul în Latinism, violează aşezarea apostolică a postului Sfinţilor Petru şi Pavel, uneori acest post fiind complet eliminat”. Patriarhul Meletie al IV-lea nu s-a sfiit să recurgă la înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile antiortodoxe. În scrisoarea sa din 10 iulie 1923, el încerca să-l inducă în eroare pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei pentru a crede că noul calendar a fost acceptat în uzul bisericesc ,,de comun acord cu părerea generală şi rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe”.Patriarhul Tihon a fost înşelat, de asemenea, în acelaşi fel. Sub falsa impresie că reforma calendarului a fost acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat un edict introducând noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă cu hotărâre de către popor, iar când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele ierarhilor ruşi din Diaspora, a declarat că ,,reforma calendarului nu poate fi acceptată de către Biserica Rusă atâta timp cât contrazice sfintele canoane şi Tradiţia Bisericii sfinţită de către Sinoadele Ecumenice”. Patriarhul Dimitrie al Serbiei l-a informat pe Meletie în scrisoarea sa din 8/21 iunie 1923 că el ar putea aproba rezoluţia Congresului referitoare la schimbarea calendarului numai ,,cu condiţia ca ea să fie acceptată simultan în toate Bisericile Ortodoxe”. Arhiepiscopul Chiril al Cretei, în scrisoarea sa din 23 august/5 septembrie 1923, sugera ,,amânarea acceptării rezoluţiei până când vor cădea de acord toate Bisericile pentru a evita schisma în Biserica Ortodoxă”. Numai Mitropolitul Miron (Cristea) al României a anunţat, în scrisoarea sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă decizia Congresului, specificând că o va pune în practică în 1924. Faptul că Bisericile locale au fost supuse la presiuni externe, în scopul de a le forţa să accepte deciziile asupra reformei calendarului, reiese din următoarele cuvinte relevante: ,,Ambasadorii român şi sârb la Atena l-au întrebat în permanenţă pe Arhiepiscopul Atenei despre întârzierea adoptării rezoluţiilor Congresului”. Într-un raport al Bisericii Greciei, de după instituirea noului calendar în 1924, citim: ,,Din nefericire, această schimbare (a calendarului) nu a fost realizată în urma unor cercetări şi pregătiri, ci mai degrabă sub influenţa unor facţiuni extreme”. Interferenţa dură a autoritătilor civile în adoptarea noului calendar în uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este dovedită de binecunoscutul val de violenţă utilizat împotriva acelor ortodocşi care au îndrăznit să rămână fideli credinţei părinţilor lor. Această listă descurajantă de reacţii ar putea fi continuată, dar ceea ce s-a spus este suficient pentru a demonstra consecinţele tragice ale Congresului ,,Pan-Ortodox” din Constantinopol. Adoptarea, chiar numai parţială, a rezoluţiilor anticanonice ale Congresului asupra reformei calendarului bisericesc distruge unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe, şi invită la divizarea în Bisericile Ortodoxe locale între susţinătorii calendarului bisericesc patristic şi cei ai calendarului ,,iulian revizuit”. Congresul ,,Pan-Ortodox”, sau aşa cum am arătat antiortodox, din Constantinopol a fost prima breşă în unitatea ortodoxă în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântece continuă să răsară noi şi noi falşi prooroci ai Babilonului, străduindu-se să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi greşelii pe ruinele sale. (Mulţumim Prea Sfinţitului Fotie de Triadiţa pentru materialul pus la dispoziţie)

Sursa: Catacombele Ortodoxiei

 

 

Ecumenismul, un alt nume al lui Antihrist

 

de Florin Stuparu

Semnul vădit al apropiatei naşteri [nu ştim ce semnifică, după Florin Stuparu, „naşterea”; moment fizic sau „apariţie”, „manifestare publică”, întrucît naşterea celui în care se va să sălăşlui Satana – a lui Antihrist – se pare că s-a produs de mai mult timp, înşişi rabinii cei mai de seamă ai jidovilor făcund aluzii concrete în acest sens – nota „Popas Alternativ”] a Antihristului celui mare este politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale, ecumenism care a ajuns „dogmă” (adică adevăr neschimbător) împotriva sfintelor dogme lăsate de Însuşi Hristos-Dumnezeu în vremea vieţii Lui şi apoi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, prin Sfinţii Apostoli  şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Să vedem ce spun despre acest rău pe care îl trăim nemijlocit cîţiva dintre Sfinţii Părinţi ai vremii noastre. De pildă, Cuviosul Iustin Popovici:

„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie.Numele lor evanghelic de obşte este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime şi-L pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este «legiune»” (IUS).

Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se întemeiază pe credinţa că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează deabia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creştine» (şi chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a creea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» şi o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Şi, dacă toate aceste «Biserici creştine» nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii «religioase». Şi iată cum ecumenismul «Creştin» nu va putea să sfîrşească decît în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm cîteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului:

1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10 000 de persoane, reprezantanţi ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvîntări despre «fundamentarea religioasă» a noţiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2 000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinînd tuturor denominaţiunilor.

2. În 1969, într-o declaraţie oficială a Bisericii Greceşti din America s-a afirmat: «Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sînul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mîna.»

3. The Temple of Understanding (Templul Înţelegerii), o fundaţie americană iniţiată în 1960 ca un fel de «asociaţie a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ţinut pînă în prezent mai multe conferinţe «la vîrf». (În Comitetul Internaţional al Templului era membru şi Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată la Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Sîntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobîndim însă este unitatea primordială.» La cea de a doua conferinţă (Geneva, 1970), s-au întîlnit 80 de reprezentanţi a zece religii, pentru a discuta probleme precum: «Proiectul de creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfîntul Petru a avut loc o slujbă religioasă supraconfesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar aşa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru». Aşadar, «conferinţele la vîrf» oferă delegaţilor Ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunităţi mondiale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Switzer.

4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanţat Conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduşi, Budişti, Creştini şi Musulmani, care a fost urmată de o conferinţă la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreştine.

În 1979, la întîlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat pînă şi pe Protestanţi, cînd i-a urgentat pe Creştini să «investigheze viaţa de autentică spiritualitatea a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sînul comunităţii religioase universale».

5. În februarie 1972, Biserica Ortodoxă Greacă din America a intrat într-un dialog «teologic» oficial cu reprezentanţii cultului mozaic. Atunci, «teologii» Greci au căzut de acord cu «revizuirea textelor lor liturgice referitoare la Iudei şi iudaism, atunci cînd ele sînt negative sau ostile»” (SER2).

Şi lucrurile au urmat pe această cale. Să ne amintim – de pildă – de acel San’ Egidio de acum cîţiva ani de la Bucureşti, întîlnire al cărei slogan (născocit de Bill Clinton!) era: „Pacea este numele lui Dumnezeu!” Atunci, întru numele zeul „Pace”, Ortodocşii s-au adunat şi s-au rugat împreună cu toate ereziile, cu toţi păgînii, cu vrăjitorii Africani şi cu Iudeii, uitînd că Hristos nu a venit să aducă pacea, ci sabia (Matei 10:34). Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la întîlnirile de la Asissi din ultimii ani, unde i-am văzut pe Ortodocşi rugîndu-se împreună cu toţi cei zişi mai înainte şi cu Indieni Americani (purtînd pene şi tot soiul de amulete), care chiar au fumat „calumetul păcii”, spre bucuria celor de faţă.

Căci la ce s-a ajuns? La a spune că toate „religiile”, adică înşelările drăceşti, sînt povăţuite de Duhul Sfînt, Care „suflă unde vrea El”! Încheierea e că toate eresurile şi înşelările sînt „adevărate”, că „adevărul” este peste tot şi că vrăjmaşii lui Hristos sînt prietenii lui Hristos! Iată nebunia ultimilor ani ai acestei lumi căzute, pe care doar Hristos Însuşi o va putea curma, întru a doua Sa venire.

Altfel spus, s-a ajuns să se creadă de către toţi că Mîntuitorul este Antihristul, adică pierzătorul, pe care îl cerem cu toţii, de la Evrei şi pînă la Ortodocşi şi păgîni! Am văzut astfel cum, în Piaţa San Pietro din Vatican, un cor de Evrei cînta „Eu cred în venirea lui Mesiah”, fiind ascultaţi de ceilalţi cu mare bucurie şi nădejde (Ce are Dalai Lama sau muftiul Turc cu „Mesiah” nu pot înţelege! Unde se vorbeşte în sutre-le budhiste sau în Coran de acest „mîntuitor”?) De faţă erau şi ierarhi Ortodocşi, fireşte, ba chiar şi corul psaltic al Patriarhiei din Atena, care cînta şi el ceva din slujba Sfintei Liturghii. Să mai povestim de spectacolele cu muzică şi dansuri drăceşti (la Camberra) ale Aborigenilor din Australia (aproape goi şi vopsiţi precum diavolii), urmate de „rugăciunile creştine” ale Neoprotestanţilor Coreeni (!), în care e chemat „spiritul fratelui Jesus”, alături de „spiritele naturii”, întîi-stătătorul acelei întîlniri fiind un ierarh Ortodox? Iată dar că „noul Cristos” şi „noul Creştinism” – adică „Creştinismul” antihristic – au ajuns astăzi aproape de împlinirea lor, lumea fiind pregătită să-l primească pe „cel ce vine întru numele său”. Ca să scurtez un cuvînt ce ar putea urma la nesfîrşit, să mai vedem doar o singură dovadă a ceea ce vreau să spun: în urmă cu puţini ani, fostul cardinal Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunităţii San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfîrşitul lumii.” Se împlinesc astfel vorbele purtătorilor de Duh: „Antihrist nu-şi va arăta numaidecît chipul satanic cu care va stăpîni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ca, prin viclenie, să ajungă stăpînitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepăda de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpînirea lor (Apocalipsa 17:13)” (DIM).

Despre dorinţa de pace şi păruta blîndeţe a Antihristului a vorbit încă Sfîntul Efrem Sirul, cu mai bine de 1600 de ani în urmă:

„Ci în acest fel va veni ca să-i înşele pe toţi: fiind smerit, liniştit, urînd cele nedrepte, spre Iudei întorcîndu-se, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, cu bună aşezare, lin către toţi, cinstind cu osebire pe Evrei (căci ei aşteaptă venirea lui). Iar întru toate acestea se vor face semne, arătări şi înfricoşări cu multă stăpînire, şi se va meşteşugi cu vicleşug ca să placă tuturor şi să fie iubit de mulţi. Şi daruri nu va lua, cu mînie nu va grăi, mîhnit nu se va arăta, şi cu chipul bunei rînduieli va amăgi lumea, pînă ce se va face împărat. Şi, după ce vor vedea multe popoare nişte fapte bune ca acestea, toţi împreună cu o socoteală se vor face, şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicînd unii către alţii: «Au doară se mai află vreun om ca acesta bun şi drept?» Şi mai mult poporul cel ucigaş al Evreilor îl va cinsti şi se vor bucura de împărăţia lui. Pentru aceea, şi ca unul ce va cinsti mai mult locul şi biserica cea veche a Evreilor, va arăta tuturor că are grijă de ei. Şi, cînd va împărăţi balaurul pe pămînt, cu mare sîrguinţă toate popoarele îi vor veni în ajutor: Edom şi Moav, încă şi fiii lui Amon, ca unui adevărat împărat i se vor închina lui cu bucurie, şi ei se vor face cei dintîi apărători ai lui.” După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, părînd a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale”, pînă ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci să se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni” (IOA). Pe ce se întemeiază această nebunie, care calcă în picioare Scripturile, zicînd totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvînt „gnoză”, adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încît omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma „evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decît învierea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului. Să citim ce scrie despre aceasta părintele Damaschin, editorul părintelui Serafim Rose:

„Dacă, potrivit gîndirii neo-păgîne de azi, atît noi înşine, cît şi Hristos (împreună cu orice altceva) sîntem doar «difuziuni ale firii dumnezeieşti» [deci dumnezei din fire, n. m.], atunci Hristos nu mai are de făcut nimic altceva decît să ne călăuzească înapoi la gnoza a ceea ce sîntem deja. Aceasta este, desigur, tocmai învăţătura propovăduită acum sub îndreptăţirea că ar fi învăţătura autentică, «ezoterică» a lui Hristos. În realitate, ea este doar reînvierea vechii erezii gnostice, întemeiate pe filosofia păgînă. Wilber vorbeşte de învăţăturile ce sînt «redescoperite» în textele gnostice: «Este vădit din aceste texte că principala activitate a lui Isus a fost aceea de a se întrupa în adepţii săi nu ca unicul fiu al lui Dumnezeu, ci în felul unui adevărat călăuzitor spiritual, ajutîndu-i pe toţi să ajungă «fii ai lui Dumnezeu». Există trei trăsături esenţiale ale mesajului ezoteric al lui Cristos, aşa cum e dezvăluit în Evangheliile Gnostice:

(1) cunoaşterea de sine este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele (cel mai înalt) şi divinul sînt identice.

(2) Isus cel viu al acestor texte vorbeşte despre «iluzie» şi «iluminare», nu despre păcat şi pocăinţă.

(3) Isus este prezentat nu ca Domnul, ci ca un călăuzitor spiritual. Să notăm doar că acestea sînt tocmai poziţiile religiei Dharmakaya.»

Aşadar, noi înşine putem fi «dumnezeu». Acesta e un element crucial în «religia viitorului», fiindcă prin el Antihrist va fi încredinţat că este un alt fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat.” (Încheierea la SER1).

Despre aceasta, părintele Serafim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în cel mai puternic apropierea «noii ere a Duhului sfînt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega». Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavoleşti” (SER2).

Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţe într-una strîmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, cînd pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»” (SER2). Încă în veacul al 19-lea, Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicînd că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrşitul hotărîtor. […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amînat deznodămîntul de pe urmă pentru cei rămaşi care se vor mîntui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mîntuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mîntuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi” (în AVE). Un veac în urma Sfîntului Ignatie (pe cînd ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpînite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunînd că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvînt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie». Şi acest lucru nu este deloc uşor” (AVE).

Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfîntul Ignatie:

„Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rînduielile lor în rînduielile Sfîntului Duh. Din această pricină, rînduielile cereşti s-au făcut pămînteşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfîntului Duh, în înlocuirea lor cu rînduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a căderii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular Creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unică, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cugetare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întîmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fiecare oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atît li s-a îngreuiat auzul – glasul mîntuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfînta lui Biserică, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept” (IGN2).

Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Iustin Popovici:

„Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. În felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mîntuire! Este înfricoşător şi numai să gîndească cineva la acest lucru, cu atît mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mîntuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu-omului” (IUS).

Şi acelaşi Sfînt Ignatie Briancianinov ne pregăteşte pentru a ne feri atît de înşelare, cît şi de temere:

„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obşte. Mulţimea apostaţilor, numindu-se şi înfăţişîndu-se la arătare drept «Creştini», îi va prigoni cu atît mai lesne pe adevăraţii Creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor împresura pe adevăraţii Creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor-voiri de mîntuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfîntul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgînd la forţa autorităţilor de Stat, prin pedepse şi denunţuri, prin diferite uneltiri, amăgiri şi prigoană sălbatică” (în AVE). „În vremurile din urmă – adaugă şi Cuviosul Averchie Tauşev – adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei. Cine, văzînd ce se petrece acum în lume, chiar slujirea satanei în chip făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au şi venit? Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfîntul ierarh Ignatie scria despre ele cu peste o sută de ani în urmă: «În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează dintre oameni, fără ca gloata tulburată şi înrobită lumii deşertăciunii să bage de seamă, lăsîndu-l propriei căderi!»” (AVE).

 

BIBLIOGRAFIE:

– (AVE): EPISCOP AVERCHIE TAUŞEV, Marea apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1999

– (DIM): DIMITRIU SCARTSIUNI, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991

– (IGN2): SFÎNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, Cuvînt despre moarte, Ed. Ileana, 1997

– (IOA): SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Puţul şi Împărţirea de grîu, Bunavestire, 1995

– (IUS): Sfîntul IUSTIN POPOVICI, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăatirea Sfinţii Arhangheli-Petru Vodă, 2002

– (NIL): SFÎNTUL NIL ATHONITUL, Minuni şi vedenii, Sfîntul Schit al Sfîntului Vasile cel Mare – Sfîntul Munte Athos, 1935

– (SER1): CUVIOSUL SERAFIM ROSE: Cartea facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Sofia, 2001

– (SER2): CUVIOSUL SERAFIM ROSE, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995

Sursa: axa.info.ro

 

Lupta cu noi este mai presus de toate!

 Ai luat hotărârea fermă de a sluji lui Dumnezeu şi de a-I aparţine numai Lui de acum încolo. Taina Spovedaniei şi Pocăinţei ţi-a adus iertare în toate şi ai apărut curată în faţa lui Dumnezeu. Sfânta Îrnpărtăşanie te-a adus în cea mai strânsă unire cu Domnul, sau a înnoit această comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi te-a îndes­tulat cu toată puterea de care ai nevoie. Iată că eşti gata de lucru. De ne-am putea îndrepta viaţa noastră interioară doar cu o singură dorinţă şi totul să se făptuiască, în felul cel mai bun, sau să rosteşti un cuvânt şi totul să se împlinească pe dată, atunci nu te-ai mai tulbura aşa. Atunci totul s-ar în­tâmpla în modul cel mai fericit, fără ca măcar să o doreşti. Totuşi, astfel este legea vieţii morale libere, cu atât mai mult cu cât firea ei e stricată, încât este nevoie de întă­rire neclintită. Ai nevoie de ajutor îndreptător, dar încă mai trebuie să te străduieşti şi să lupţi, şi lupta cu tine este mai presus de toate. Viaţa noastră interioară niciodată nu poate fi orân­duită dintr-o dată. Este necesar să te străduieşti întot­deauna să lucrezi asupra ta însăţi, asupra fiinţei interi­oare, prin dobândirea gândului bun şi a harului prin Sfintele Taine. Această trudă şi nevoinţă este îndreptată spre a distruge neorânduiala dinlăuntru; în locul aces­teia se pune buna-rânduială şi armonia, după care ur­mează pacea lăuntrică şi o stare de bucurie a inimii fără de sfârşit. Asta trebuie să faci de acum înainte! Totuşi, nu te gândi că pentru aceasta trebuie să refaci totul, sau să te încingi cu tot felul de reguli. Absolut nu. Două sau trei reguli mici, două sau trei îndreptări, este tot ce-ţi trebuie. Înlăuntru este neorânduială; ştii asta din experienţă. Trebuie să o distrugi; tu asta vrei, şi te-ai hotărât să faci asa. Începe prin îndepărtarea imediată a cauzei acestei neorânduieli. Cauza neorânduielii se află în duhul nostru care şi-a pierdut temelia originară. Întemeierea sa este în Dumnezeu. Duhul ajunge la temelia sa prinaducerea aminte de Dumnezeu. Astfel, primul lucru este acesta: Necesitatea de acăpăta obiceiul să-ţi aduci aminte de Dumnezeu neîncetat, cu frică şi cu smerenie.Ţi-am scris data trecută despre asta şi ai fost de acord. Ştii ce metodă trebuie să foloseşti pentru asta şi deja ai început. Dumnezeu să te binecuvinteze! Şi să continui această străduinţă nes­tingherit. Să fii cu Dumnezeu indiferent ce faci; şi îndrep­tează-te spre El cu toată mintea ta, încercând să te porţi ca şi cum ai fi în faţa unui rege. În curând vei căpăta acest obicei, numai să nu renunţi, sau să întrerupi. Dacă împli­neşti această regulă mică în mod conştient, aceasta va redu­ce confuzia interioară şi, deşi vor fi întreruperi, uneori sub forma gândurilor trândave şi inutile, sau alteori sub forma emoţiilor şi poftelor necuvenite, vei observa imediat această greşeală şi vei izgoni aceşti musafiri nepoftiţi, grăbindu-te de fiecare dată să înnoieşti scopul unic al minţii, cu privire la Unul Dumnezeu. Să ai mintea luminată! Apucă-te aceasta cu mai multă râvnă, continuă fără să te îndoieşti, şi vei dobândi în curând ceea ce cauţi. Gândul evlavios Într-Unul Dumnezeu se va statornici, şi o dată cu El va veni şi pacea interioară. Asta se va întâmpla în curând; totuşi, nu peste o zi sau două. Aceste lucruri necesită poate câteva luni. Alteori durează ani! Roagă-te Domnului şi El Însuşi te va ajuta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Editura Bunavestire, p. 197-198)

/luminaortodoxiei.com/

 

Secretul in boala este sa te lupti pentru a dobandi harul lui Dumnezeu

 “Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat multe boli !“

 Cuviosul Batran Porfirie a suferit de urmatoarele boli: infarct miocardic, insuficienta renala cronica, ulcer cu nisa (cu repetate gastroragii), cataracta, herpes zosterial pe fata, dermatida stafilococica pe mana, hernie inghinala (cu dese strangulari), gusa endemica cronica, adenom la hipofiza.

 “Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!”

De multe ori ii spun: “Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!”. E o minune cum de mai traiesc. Printre alte boli ale mele, am si cancer la hipofiza. S-a facut acolo o tumoare care creste si apasa pe nervul optic. De-asta nu mai vad acum. Ma doare infricosator. Ma rog, insa, ridicand Crucea lui Hristos cu rabdare. Vedeti inima mea cum este? S-a marit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Si cu cat merg, o sa se inrautateasca. Se va mai mari, o sa-mi fie greu sa vorbesc. Ma doare mult, sufar, dar este foarte frumoasa boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Ma strapung la inima si multumesc lui Dumnezeu. Este pentru pacatele mele. Sunt pacatos si Dumnezeu Se straduieste sa ma curateasca. Atunci cand eram de saisprezece ani, il rugam pe Dumnezeu sa-mi dea o boala grea, un cancer, ca sa ma doara pentru iubirea Lui si sa-L slavesc in durere. Multa vreme m-am rugat asa. Dar Batranul meu mi-a spus ca asta este egoism si astfel il constrang pe Dumnezeu. Dumnezeu stie ce-o sa faca. Asa ca n-am mai staruit. Vedeti insa ca Dumnezeu n-a uitat cererea mea si mi-a dat aceasta binefacere dupa atatia ani! Acum nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi ia ce I-am cerut. Ma bucur ca o am, ca sa fiu si eu partas la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. Caci “pe cine il iubeste, Domnul il cearta” (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebita bunavointa a lui Dumnezeu, Care ma cheama sa patrund in taina iubirii Lui si prin harul Lui sa ma straduiesc sa-I raspund. Dar eu nu sunt vrednic. O sa-mi spuneti: “Toate astea pe care ti le descopera Dumnezeu nu te fac vrednic?” Acestea ma judeca. Pentru ca ele sunt ale harului lui Dumnezeu. Nu-i nimic al meu. Dumnezeu mi-a dat multe harisme, dar eu nu am raspuns, m-am dovedit nevrednic. Stradania, insa, n-am parasit-o. Poate ca Dumnezeu o sa-mi dea ajutorul Lui, ca sa ma daruiesc iubirii Sale. Pentru aceasta nu ma rog ca sa ma faca Dumnezeu bine. Ma rog sa ma faca bun. Sunt incredintat ca Dumnezeu stie ca ma rog. insa ma rog pentru sufletul meu, ca sa-mi ierte pacatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operatie, nici la analize. O sa-L las pe Dumnezeu sa randuiasca. Singurul lucru pe care il fac este sa ma straduiesc sa devin bun. Asta sa va rugati pentru mine. Harul lui Dumnezeu ma tine. Ma straduiesc sa ma daruiesc lui Hristos, sa ma apropii de Hristos, sa ma unesc cu Hristos. Asta o doresc, dar n-am izbandit-o inca – n-o spun din smerenie. Dar nu-mi pierd indrazneala. Starui. Ma rog sa-mi ierte Dumnezeu pacatele. Am auzit pe multi spunand: “Nu pot sa ma rog”. Eu asa ceva n-am patit. Numai in ziua neascultarii mele in Sfantul Munte am patit asta. Nu ma framanta daca si cat traiesc. Asta am lasat-o in seama iubirii lui Dumnezeu. Se intampla de multe ori ca cineva sa nu vrea sa-si aduca aminte de moarte. Este pentru ca doreste viata. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovada a nemuririi sufletului. Insa, “si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Indata ce inchidem ochii, ii vom deschide in vesnicie. Ne vom infatisa inaintea lui Hristos. In cealalta viata vom trai “mai intiparit” harul lui Dumnezeu.

Am simtit o mare bucurie la gandul ca-L voi intalni pe Domnul

Candva ajunsesem pe patul de moarte. Patisem o infricosatoare hemoragie gastrica datorita cortizonului pe care mi l-au dat la spital, cand am facut operatia la ochiul pe care, in cele din urma, l-am pierdut. Atunci locuiam intr-o colibioara; inca nu zidisem manastirea. Din pricina istovirii, nu stiam cand e noapte si cand este zi. Am ajuns la moarte si, totusi, am trait. Am slabit mult. Mi s-a taiat pofta de mancare. Trei luni de zile am trait cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost salvat de-o capra! Traiam cu gandul plecarii. Am simtit o mare bucurie la gandul ca-L voi intalni pe Domnul. Aveam adanc inlauntrul meu simtamantul prezentei lui Dumnezeu. Si Dumnezeu a voit atunci sa ma intareasca si sa ma mangaie cu ceva preabinecuvantat. (…) Nu voiam sa ma gandesc la iad, la vami. Nu-mi aminteam de pacatele mele, desi aveam multe. Le-am lasat in urma. Imi aminteam numai de iubirea lui Dumnezeu si ma bucuram. Si ma rugam: “Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, sa fiu si eu acolo. Insa, daca pentru pacatele mele trebuie sa merg in iad, atunci sa ma aseze iubirea Ta oriunde voieste. Ajunge sa fiu impreuna cu Tine”. Atatia ani am trait in pustie mangaierea lui Hristos. Ziceam intru sine: “Daca merg sus in cer si Dumnezeu imi zice: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? (Matei 22, 12) Ce cauti aici?, o sa-I spun: Tot ce voiesti Tu, Domnul meu, tot ce voieste iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta sa ma aseze. Ma predau iubirii Tale. Daca voiesti sa ma asezi in iad, aseaza-ma, destul imi este sa nu pierd iubirea Ta!” Aveam simtamantul pacatoseniei mele; de aceea rosteam neincetat inlauntrul meu rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: “Stiu, Mantuitorule, ca altul ca mine n-a gresit Tie, nici a facut faptele pe care le-am facut eu. Dar si aceasta stiu, ca marimea greselilor mele si multimea pacatelor mele nu covarsesc rabdarea cea multa a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea inalta.” Ceea ce spune rugaciunea nu sunt cuvintele noastre. Noi nu putem cugeta si exprima astfel de cuvinte. Le-au scris sfintii. Dar ceea ce au scris sfintii trebuie sa fie imbratisat de catre sufletul nostru, sa fie simtit si trait. Imi place si altceva din rugaciune: “Nu se ascunde inaintea Ta, Doamne Dumnezeul meu, Facatorul si Izbavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte. Cele inca nesavarsite de mine le-au cunoscut ochii Tai, si in cartea Ta se afla scrise si cele inca nefacute de mine. Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala cata este si toate pacatele mi le iarta, Dumnezeule a toate.” (…) In tot acest timp aveam dureri infricosatoare in tot trupul meu. Ceilalti ma vedeau murind. Eu ma predasem iubirii lui Dumnezeu. Nu ma rugam sa ma izbaveasca de dureri. Dorul meu era sa ma miluiasca. Ma sprijinisem de El, asteptam sa lucreze harul Lui. Nu ma temeam de moarte. Mergeam la Hristos. Precum v-am spus, ziceam necontenit rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog, dar nu din interes, nu ca sa-mi dea sanatate. O simteam cuvant cu cuvant.

Secretul in boala este sa te lupti pentru a dobandi harul lui Dumnezeu

Mult folos avem din boli, este de-ajuns sa le rabdam fara cartire si sa-L slavim pe Dumnezeu, cerand mila Lui. Cand ne imbolnavim, problema nu este sa nu luam medicamente sau sa mergem sa ne rugam la Sfantul Nectarie. Trebuie sa cunoastem si celalalt secret: sa ne luptam pentru a dobandi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul. Despre celelalte ne va invata harul, adica despre cum ne vom lasa in voia lui Hristos. Altfel spus, noi dispretuim boala, nu ne gandim la ea, ne gandim la Hristos, simplu, imperceptibil, dezinteresat, iar Dumnezeu face minunea Sa pentru ceea ce este de folos sufletului nostru. Precum zicem la Dumnezeiasca Liturghie: “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!” Dar trebuie sa vrem sa dispretuim boala. Daca nu vrem, este greu, nu putem sa spunem “o dispretuiesc”. Si asa, in vreme ce noi socotim ca o dispretuim si ca nu-i dam insemnatate, de fapt ii dam, o avem mereu in mintea noastra si nu putem dobandi pace launtrica. Iar asta am sa v-o dovedesc. Zicem: “Cred ca o sa ma tamaduiasca Dumnezeu. Nu iau medicamente. O sa fac asa: priveghez toata noaptea si-L rog pentru asta. O sa ma asculte Dumnezeu”. Ne rugam toata noaptea, cerem, imploram, strigam, il silim pe Dumnezeu si pe toti sfintii sa ne faca bine. Ne silim zi si noapte. Alergam ici si colo. Ei, nu aratam prin asta ca n-am dispretuit boala? Cu cat staruim si-i silim pe sfinti si pe Dumnezeu sa ne faca bine, cu atata traim boala. Cu cat ne ingrijim s-o alungam, cu atata o traim. De aceea nu se intampla nimic. Si noi avem impresia ca oricum se va petrece o minune; insa, de fapt, n-o credem, si astfel nu ne facem bine. Facem rugaciuni, nu luam medicamente; insa nu ne potolim, si minunea nu se intampla. insa vei spune: “Dar n-am luat medicament; cum n-am credinta?” Cu toate acestea, in adancul nostru exista o indoiala, o teama, si ne gandim: “Oare o sa se intample?” Aici este valabil cuvantul Scripturii: “Daca veti avea credinta si nu va veti indoi, veti face nu numai ce s-a facut cu smochinul acesta, ci si muntelui acestuia de veti zice: Ridica-te si te arunca in mare, va fi asa” (Matei 21, 21). Cand credinta este adevarata, fie iei medicament, fie nu iei, ea va lucra. Dumnezeu lucreaza si cu doctorii si cu medicamentele. Graieste intelepciunea lui Sirah: “Cinsteste pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul. Domnul a zidit din pamant leacurile, si omul intelept nu se va scarbi de ele. Si doctorului da-i loc, ca si pe el l-a facut Domnul; si sa nu se departeze de la tine, ca si de el ai, trebuinta.” (Int. lui Isus Sirah 38, 1; 4; 12). Tot secretul este credinta; fara de margini, lina, simpla si nevinovata. intru smerenia si nevinovatia; inimii. Sa avem credinta ca Dumnezeu ne iubeste nespus si ca voieste sa devenim ai Lui. De aceea ingaduie bolile, pana ce ne vom preda Lui cu incredere.

Sa-L iubim pe Hristos si toate se vor schimba in viata noastra.

Sa nu-L iubim pentru a primi rasplata, de pilda sanatatea. Ci sa-L iubim cu inflacarare, din recunostinta, fara sa ne gandim la nimic, numai la iubirea dumnezeiasca. Nici sa ne rugam manati de unt scop anume, zicand lui Dumnezeu: “Fa-l pe cutare sanatos, ca sa vina aproape de tine”. Asta nu e potrivit sa-i aratam noi mijloacele lui Dumnezeu. Cum sa-i spunem lui Dumnezeu: “Fa-ma bine”? Cum sa-L instiintam noi pe Cel ce stie toate? Noi ne vom ruga, dar este cu putinta ca Dumnezeu sa nu vrea sa ne asculte.

Un om m-a intrebat cu ceva timp in urma:
– Cand o sa ma fac bine?
– Aaa, ii zic. Daca zici: “Cand o sa ma fac bine?”, niciodata n-o sa te faci bine. Nu este cuviincios sa-L rogi pe Dumnezeu pentru astfel de lucruri. Te rogi din rasputeri lui Dumnezeu sa-ti ia boala. Dar atunci aceasta te cuprinde si te stramtoreaza mai mult. Nu trebuie sa ne rugam pentru asta.
S-a infricosat si a zis:
– Sa nu fac rugaciune!?
– Aoleu! ii zic. Sa faci chiar multa rugaciune, dar ca sa iti ierte Dumnezeu pacatele si sa-ti dea putere ca sa-L iubesti si sa I te daruiesti. Caci cu cat te rogi sa plece boala, cu atata se lipeste de tine, te imbratiseaza, te strange si nu se mai desparte de tine. Fireste, daca simti ca om o greutate launtrica si o neputinta, atunci sa-L rogi cu smerenie pe Domnul sa-ti ridice boala.

Sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu

Atunci cand ne predam lui Hristos, se linisteste organismul nostru duhovnicesc, avand drept rezultat functionarea fiziologica a tuturor organelor. Toate sunt influentate. Ne facem bine, incetam sa suferim. Chiar si avand cancer, daca il lasam pe acesta in seama lui Dumnezeu si astfel sufletul nostru se linisteste, harul dumnezeiesc poate ca prin aceasta linistire sa lucreze tamaduirea cancerului si a celorlalte. Iar, daca vreti sa stiti, si ulcerul la stomac tot de la nevroza se face. Sistemul simpatic, daca este presat, se strange si sufera, si astfel se naste ulcerul. Una, doua, trei – stransoare, stransoare, stransoare, stramtorare, stramtorare, stramtorare, framantare, framantare, framantare, hop! – ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Cand in sufletul nostru exista incurcaturi, ele influenteaza trupul, iar sanatatea nu merge bine. Lucrul cel mai desavarsit este de a nu ne ruga pentru sanatatea noastra. Sa nu ne rugam sa ne facem bine, ci sa ne facem buni. Si eu pentru mine insumi asa ma rog, va spun. Ati auzit? Nu buni, adica virtuosi, “sa devenim asta, asta, asta”, ci sa dobandim ravna dumnezeiasca; sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu, sa ne rugam mai degraba pentru sufletul nostru, pe care il intelegem intrupat inlauntrul Bisericii, impreuna cu toti semenii nostri si cu toti fratii cei intru Hristos. Si eu deschid mainile si ma rog pentru toti. In fata Sfantului Potir, cand ma impartasesc, imi deschid sufletul sa-L primeasca pe Domnul si-mi plec capul si ma rog pentru voi, pentru acela, pentru acela, pentru intreaga Biserica. Asa sa faceti si voi. Ati inteles? Sa nu va rugati pentru sanatatea voastra. Sa nu spuneti: “Doamne, fa-ma bine”. Nu! Ci “Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma”, cu negrijire de sine, cu iubire, fara sa asteptati nimic. “Doamne, tot ce voieste iubirea Ta”; numai astfel veti lucra de acum inainte, iubindu-L pe Hristos si pe fratii nostri. Iubiti-L pe Hristos. Deveniti sfinti. Lasati-va numai in seama prieteniei lui Hristos, a iubirii lui, a dragostei dumnezeiesti. Oare nu se intampla si cu mine – care simt aceasta ravna, aceasta adorare – acelasi lucru, adica a nu ma lasa biruit in boala sau in cancer, desi imi simt trupul putrezit? Nu trebuie sa vorbesc, dar iubirea mea pentru voi si pentru intreaga lume nu ma lasa sa tac. Vorbind, plamanii mei raman fara oxigen si este foarte rau, caci sufera inima. Am patimit ceva mai rau decat un infarct. Insa traiesc. Nu-i asta lucrarea lui Dumnezeu? Da, iar eu fac ascultare voii lui Dumnezeu, in boala. Indur fara cartire si cu mustrare de sine, caci Cine ar putea sa scoata ceva curat din ceea ce este necurat?. Sunt rau, sufera si duhul meu.

Ii spun unui pustnic cu care tin legatura:
– Roaga-te pentru mine. Eu te iubesc! Iubeste-ma si tu, si miluieste-ma – rugandu-te pentru mine – ca Dumnezeu sa ma miluiasca.
– Ei, tu sa te rogi, imi zice.
– Eu, ii zic, incep sa am lipsuri acum in toate cele pe care le-am facut atatia ani. Cum spune un tropar?
“Mintea s-a ranit, trupul s-a trandavit,
duhul boleste; cuvantul a slabit,
viata s-a omorat, sfarsitul este langa usi.
Pentru aceasta, ticalosul meu suflet, ce vei face
cand va veni Judecatorul sa cerceteze ale tale?”

Pentru mine graieste acest tropar, in el ma vad pe mine insumi. Ma gandesc ca, daca n-as fi facut aceea si aceea, n-as suferi acum, as fi mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt necugetat.. Daca vreti sa aveti sanatate si sa traiti multi ani, ascultati ce zice inteleptul Solomon: “Inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si priceperea este stiinta celui sfant. Caci prin Domnul se vor inmulti zilele tale si se vor adauga tie ani de viata” (Pilde 9, 10-11). Iata secretul: sa dobandim aceasta intelepciune, aceasta cunoastere, iar atunci toate vor merge bine, toate se vor randui si vom trai cu bucurie si sanatate.

Parintele Porfirie Kavsokalivitul

 

/luminaortodoxiei.com/

 

Până când ne ajută Dumnezeu?

Ca să ne aju­tăm pe noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu, prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”

Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute.

Când cerem ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşar­tă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie. Dum­nezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumneze­iesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem înnoi, şi tot ÎI împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât tre­buie. E cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce pleacă predispoziţia spre mândrie şi omul îşi dobân­deşte sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoință. De aceea, ca să ne aju­tăm pe noi înşine trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoa­rece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită. Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească

/luminaortodoxiei.com/