Părintele Tadei de la Vitovniţa – Războiul împotriva Ortodoxiei

Părinte Arhimandrit, credeţi că ce ne apasă acum- cu tot iadul acesta din lume şi cu aceste crize economice – este în acelaşi timp şi lupta duhovnicească de care vorbea Sfântul Apostol Pavel, că noi, Creştinii, ne luptăm cu duhurile din văzduh?…

Părintele Tadei :

Organizaţia mondială secretă plănuieşte ca să se unească lumea. Ţelul e ca omul lor să ajungă în fruntea tuturor statelor şi să le conducă. Organizaţia secretă gândeşte şi lucrează neîncetat la acest plan. Eu m-am minunat cum Statele Unite, cu adevărat, slujesc satanei. Adică şi ei se roagă – au o întreagă rânduială – lui satan, şi slujesc lui. Satana are putere şi îşi dă silinţa ca lumea să se unească. Dar se plânge că nu poate îndeplini planul din pricina ortodocşilor! Asta e pricina pentru care sânt prigoniţi ortodocşii. Pravoslavnicii nu împiedică prin puterea fizică, ci prin mintea, gândurile şi duhovnicia lor. Chiar dacă ne-am îndepărtat de lucrarea binelui, cu toate acestea avem printre dreptslăvitori suflete smerite şi blânde, care se roagă Domnului neîncetat să oprească răul. De aceea duhurile de sub ceruri nu pot reuşi să facă lumea a se uni. Ele socotesc că, atunci când lumea se va uni, vor înscăuna pe domnul lor, de fapt pe antihrist. Înainte de război a existat Societatea Naţiunilor la Geneva, după al Doilea Război Mondial s-au mutat în America. Şi înainte de război, aici, în Geneva, şi după război, acolo în America, nu se alege un preşedinte al ONU, ci un secretar general. Locul preşedintelui e liber, ca să fie ales primul şi ultimul. El va fi ales când va veni vremea pentru a fi domn al întregii lumi. Pentru aceasta se întâmplă toate; de aceea e prigoană împotriva ortodocşilor şi Ortodoxiei. Sufletele drept slăvitoare smerite şi blânde se roagă neîncetat lui Dumnezeu să stăvilească răul. De aceea e prigonită Ortodoxia, iar noi nu sântem conştienţi de asta.

Din ’’ Pace şi bucurie ÎN DUHUL SFÂNT’’

 

Daca mor inaintea ta…

Dacă mor înaintea ta, fă-mi o favoare, prietene: plângi cât vrei, dar nu te supăra pe Dumnezeu că m-a luat. Dacă nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă nu reuşeşti să plângi, nu îţi face griji. Dacă vrei să râzi, râzi. Dacă cineva îţi spune ceva despre mine, ascultă şi crede ce îţi spune. Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată.  Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta esteiubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu. Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.

Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine.Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!

 

Sursa: Luminapentrucandeladinsuflet blog

 

Sa luam mantuirea in serios !

Să ne îndreptăm, să reparăm ceea ce am stricat prin păcatele noastre, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea iertare, căci mântuirea nu e jucărie, nu ne jucăm cu legea lui Dumnezeu! Poţi să te duci şi la Ierusalim, să vizitezi chiar mormântul Domnului, dacă nu scoţi mândria, dacă nu scoţi răutatea, dacă nu scoţi păcatele şi nu te scârbeşti de ele, nu le urăşti şi nu te apropii de sfinţenie cu sinceritate, cu dragoste de Dumnezeu, nu te mântuieşti! Iată ce trebuie să ne fie mereu în minte, ca lucrare serioasă pentru mântuire: să ne ferim de păcate mereu şi să facem binele şi faptele bune; să ne pregătim să fim cam gata cu tot, să fim la zi cu socotelile sufleteşti. Totdeauna să ne plângem păcatele înaintea Domnului, să ne rugăm să ne ierte şi să ne luptăm. Adică să plângem de cele pe care le-am făcut, dar să ne luptăm să nu mai facem. Sunt trei feluri de oameni. Unii care tind spre desăvârşire, adică nu suferă păcatul, nu se împacă cu păcatul, ca porumbelul cu pata, cu murdăria asta de pământ; dacă se murdăreşte un pic, el se duce repede şi se spală. La fel şi cei care țintesc desăvârșirea: n-au linişte, îi mustră conştiinţa aşa de aspru, că nu se văd niciodată liniştiți dacă au o pată cât de mică, o greşeală. Nu mai vorbim de păcat, că una e păcatul şi alta e greşeala. O altă parte sunt cei care stau pe loc, înţepeniţi, învârtoşaţi, cu inima plină de tot felul de spurcăciuni; nu le trebuie nimic, nu merg înainte, nu aud, nu văd, nu simt, nu pricep, nu vor să meargă pe calea cea bună. Aceştia sunt cei necredincioşi, hulitori, despărţiţi de biserică, de sfinţenii. Şi cei de la mijloc,cărora li se pare că s-ar mântui şi aşa. Să mai încerce şi pe colo şi pe dincolo, să se mai tăvălească şi prin păcate, că ,,De, ce să facem, suntem oameni, Dumnezeu ne iartă.” Ei cred că pe Dumnezeu Îl pot minţi, Îl pot duce cu vorba: ,,Lasă, Doamne, că… la vară, la iarnă, la postul celălalt mă voi curăţi de păcate.”Nu, lui Dumnezeu nu-I trebuie aşa! Nu se mântuiesc cei căldicei, nici cei reci, ci cei fierbinţi, adică cei care sunt jar. Trebuie să avem jar, foc în sufletul nostru pentru ca păcatul să se mistuie şi demonii să fugă de noi, ţipând şi răcnind. Toată lucrarea de mântuire are ca temelie dragostea, pacea şi sfinţenia. Cu mântuirea nu e de glumit! Toate faptele noastre vor fi cernute şi trecute prin foc! Să fim atenţi, că nu cine a început bine credinţa, ci acela care o sfârşeşte bine se va mântui. Există nădejde care duce în iad. Câţi nu se lasă înşelaţi cu nădejdea aceasta: „Ei, dacă aş găsi eu pe dincolo câte fapte bune am făcut, ar fi ceva”, adică ei cred că au făcut multe fapte bune şi au asigurată mântuirea. Cu nădejdea aceasta se pot înşela şi cei care vin la biserică, aprind lumânări, se închină puţin, dar nu stau la slujbă. E plin iadul de aceşti creştini care nădăjduiesc rău. „Iată Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa”. Astfel ne avertizează Dumnezeu Care este iubire şi vrea să ne salveze, căci ne-a dat prilejul să ne pocăim. Dacă noi dispreţuim acest lucru, nu vom mai avea prilejul să ne pocăim după moarte. De aceea vom primi pedeapsă veşnică: nu pentru că am făcut păcate, ci pentru că nu ne-am pocăit şi nu ne-am lepădat de ele. Numai atât este ziuă pentru noi cât putem lucra pocăinţa în trupul acesta cu care am făcut păcatele. De aceea trebuie îmblânzită firea cea sălbatică a trupului nostru, ca să se domesticească şi să ajungă prin sfinţenie a semăna cu Domnul Hristos în toate virtuţile. Şi mireasa trebuie să semene cu Mirele. Acesta este secretul mântuirii!

ierod. Visarion Iugulescu

Sursa: Luminapentrucandeladinsuflet blog

 

Presa Ortodoxa din Grecia despre demersurile provocatoare ale Patriarhului Ecumenic şi ale Patriarhului Ierusalimului

[Ca sa vezi, Presa Ortodoxa din Grecia il acuza pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu si pe Patriarhul Ierusalimului Teofil de lipsa de patriotism! Pe primul din cauza ecumenismului exacerbat pe care-l practica chiar la Fanar, incalcand canoanele (va sa zica ecumenismul bate elenismul), iar pe cel de-al doilea ca e rusofil, fiindca le permite rusilor sa primeasca Sfanta Lumina si grecilor nu, si pentru ca a decis indepartarea steagurilor grecesti de la patriarhie si de la manastiri, deoarece: „Patriarhia primeşte vizitatori din toate statele lumii şi prezenţa steagului grecesc ar constitui… o notă discordantă” si ca: „Patriarhia Ierusalimului trebuie să fie Patriarhia tuturor ortodocşilor şi nu doar a grecilor„. Drept urmare, antologic, grecii se intreaba nostalgic: „Unde-ţi este puterea şi patriotismul, Teofile?”. Ultima parte a articolului este o mostra de elenism in starea lui pura, pentru care orice fel de comentariu in plus este de prisos – dan.camen.]

Demersuri provocatoare ale Patriarhului Ecumenic şi ale Patriarhului Ierusalimului

Preluare de la 

GraiulOrtodox.wordpress.com / 19 mai 2011

• Patriarhul Ecumenic a permis unui „cleric” papist şi unuia armean (neortodocşi – eretici) ca la Vecernia Iubirii de anul acesta să citească Evanghelia şi să intre prin uşile împărăteşti în altarul bisericii patriarhale a Sfântului Gheorghe.
• Patriarhul Ierusalimului, pe 25 martie a „coborât” steagul grecesc de pe Patriarhie şi de pe sala tronului patriarhal. În declaraţiile sale a subliniat că trebuie coborât steagul grecesc şi de pe mănăstirile Patriarhiei Ierusalimului.
• Un comportament inadmisibil faţă de pelerinii ortodocşi greci în timpul Săptămânii Mari. I-au îngrămădit în curtea bisericii Sfinţii Constantin şi Elena şi au urmărit coborârea Sfintei Lumini pe un ecran video. La mila tâlharilor mănăstirile.

Ortodoxia elenofonă se confruntă cu noile provocări ecumeniste ale Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, dar şi cu demersurile provocatoare ale Patriarhului Ierusalimului, kir Theofil. Primul, la celebrarea (Vecerniei) iubirii care s-a săvârşit în biserica patriarhală a Sfântului Gheorghe a permis „preoţilor” neortodocşi să rostească Evanghelia în limba lor. Unul dintre „preoţi” era papistaş, iar altul armean. Pe pagina de internet a Patriarhiei Ecumenice sunt menţionate numele lor, există chiar şi fotografiile respective. Un Mitropolit ortodox antipapistaş al Bisericii Greciei, care a urmărit întreaga Vecerniei Iubirii la televizor (transmisă în direct) ne-a spus că atât clericul papistaş, cât şi cel armean (amândoi purtau veşmintele „Bisericii” lor) după Evanghelie au intrat prin Uşile Împărăteşti în Sfântul Altar. Practic, la Vecernia Iubirii am avut de-a face cu împreună-rugăciune cu eretici şi participare activă a acestora la slujba ortodoxă. Se vădeşte faptul că ecumenismul Patriarhului Ecumenic nu are limită. S-a autoproclamat mai presus de sfintele canoane, care interzic împreună-rugăciunea cu ereticii. Dispreţuieşte sfintele canoane şi provoacă poporul lui Dumnezeu. (…) Întreaga Biserică Ortodoxă slavofonă îl contestă, cu excepţia Patriarhului Ortodox al Serbiei care este dirijat de americani. De asemenea, mulţi Mitropoliţi ai Bisericii Greciei şi mulţi stareţi de mănăstiri din Grecia îl contestă pe Patriarhul Ecumenic. Contestatarii lui din rândul Ortodoxiei elenofone, îl caracterizează drept îndârjit în planurile sale ecumeniste, provocator de crize multilaterale pentru satisfacerea „eu-lui” său şi tăvălug al sfintelor canoane pe care le afirmă formal, dar în realitate le încalcă permanent. Ceea ce este foarte grav, Patriarhul Ecumenic zdruncină încrederea poporului lui Dumnezeu faţă de persoana sa.

Un Mitropolit al Bisericii Greciei spune în acest sens: dacă Patriarhul Ecumenic ar fi avut turmă în Turcia este sigur că ar fi trimis-o în braţele Patriarhiei Moscovei, care doreşte să devină „a treia Romă”, pentru că în ultima vreme Patriarhul Bartolomeu se îngrijeşte pe de o parte să „joace” în curtea Ministerului de Externe al Rusiei, iar pe de alta, în declaraţiile şi acţiunile jonglează cu sfintele canoane.

Patriarhul Ierusalimului

Pe de altă parte, Patriarhul Ierusalimului, kir Theofil a procedat la „coborârea” steagului grecesc de pe Patriarhie şi de pe sala tronului patriarhal, dând şi declaraţii prin care justifică demersul său. Ziarul «Τὸ Παρὸν» (Prezentul) din data de 1 mai 2011 înfierează atât atitudinea Patriarhului Ierusalimului, cât şi tratarea inadmisibilă a ortodocşilor greci care au venit la Ierusalim pentru Săptămâna Mare şi pentru Învierea Domnului nostru. Ziarul, care se ocupă cu chestiuni bisericeşti, scrie următoarele:

„Incredibil, dar adevărat: Patriarhul Ierusalimului, kir Theofil, eufemistic numit grec-ortodox, a coborât steagul grecesc de pe Patriarhie şi de pe sala tronului patriarhal cu puţin înainte de 25 martie, cu justificarea că Patriarhia primeşte vizitatori din toate statele lumii şi prezenţa steagului grecesc ar constitui … o notă discordantă.

În interviul său Patriarhul Theofil a spus că steagul grecesc ar trebui coborât şi de pe mănăstirile care aparţin Patriarhiei! În acelaşi interviu Prea Fericitul Theofil a subliniat că Patriarhia Ierusalimului trebuie să fie Patriarhia tuturor ortodocşilor şi nu doar a grecilor, prin urmare steagul grecesc este o provocare. A încercat chiar să tatoneze şi poziţia stareţilor mănăstirilor Patriarhiei Ierusalimului, îndemnându-i să facă şi ei acelaşi lucru, dar a „încasat” nişte refuzuri atât furioase, încât nu a mai încercat să o facă.

Merită semnalat că cel mai mare procent al vizitatorilor în Ţara Sfântă aparţine ruşilor. Părinţii greci se împuţinează tot mai mult, spre deosebire de ortodocşii arabi care se înmulţesc şi au şi o prezenţă oficială la liturghii, care până acum erau săvârşite de părinţii greci.

În acelaşi timp, puţinii monahi şi părinţi aghiotafiţi trimit SOS-uri pentru lipsa de oameni care macină Patriarhia grec-ortodoxă; nu există suficienţi oameni care să slujească cele mai importante locuri de pelerinaj sau să săvârşească slujbele solicitate.

Grecii, „ţapi ispăşitori” chiar şi în Săptămâna Mare

Semnificativ pentru climatul antigrecesc pe care l-a impus Theofil la Patriarhie este reportajul realizat de Maria Andreou, care s-a aflat acolo în zilele sfinte:

„300 de greci au fost de Paşti la Ierusalim şi, câtă vreme ar fi fost de aşteptat ca ei să fie primii care să intre în Sâmbăta Mare la amiază în Biserica Învierii ca să vadă pogorârea Sfintei Lumini, din păcateprivilegiul acesta l-au avut ruşii, pentru că, după cum se pare, Putin a găsit modul de a cumpăra chiar şi locurile de pelerinaj, în timp ce Patriarhul Ierusalimului Theofil este caracterizat de mulţi din Israel ca rusofil …

Şi marea nedumerire este: ce face Ministerul de Externe Elen care subvenţionează Patriarhia Ierusalimului? Ştie Ministerul de Externe că grecii care s-au aflat la Ierusalim au fost îngrămădiţi în curtea bisericii patriarhale Sfinţii Constantin şi Elena de la ora 5 dimineaţa până la 3 după-amiaza, în picioare, în vânt şi în soare şi nu li s-a permis intrarea în Biserica Învierii, nici măcar în turlă de unde se vede Preasfântul Mormânt. Dar, ceea ce este încă mai grav, nici în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena nu au putut intra ca să se împărtăşească după 40 de zile de post, cu rezultatul că mulţi dintre ei au pierdut atunci dumnezeiasca împărtăşanie?

Îngrămădiţi în curtea bisericii Sfinţilor Constantin şi Elena, grecii ortodocşi au văzut pogorârea Sfintei Lumini pe un ecran video. Dimpotrivă, ruşii vechi-calendarişti s-au purtat în sfânta biserică precum barbarii. Împingeau, strigau, puneau genţi, haine, bijuterii pe locul pogorârii de pe Cruce, întocmai ca nişte păgâni, în timp ce în ziua procesiunii cu epitaful, în momentul când au căzut flori din coş, s-au repezit ca nişte ieşiţi din minţi ca să le ia, aproape aruncându-l jos pe Patriarh, în timp ce candelele de deasupra locului pogorârii de pe Cruce se mişcau haotic…

Sunt cel puţin inadmisibile toate câte se petrec în Biserica Învierii: cu armenii care intră călare unul peste altul purtând instrumente de percuţie, cu sârbii care cară cruci uriaşe, ruşii care îi calcă în picioare pe toţi şi put de sudoare, catolicii care pun orga la maxim, etiopienii care strigă şi ciprioţii care dau mită ca să ia permis pentru a vedea Sfânta Lumină!

Nu există cucernicie, nu există bunul simţ elementar, poliţiştii evrei îi împing pe toţi ca pe nişte animale, cei 130 de monahi aghiotafiţi se încaieră cu pelerinii ruşi care cântă pe ruseşte asurzitor, cu rezultatul că în seara Învierii nu a mai auzit nimeni „Hristos a înviat”!

Mare neplăcerea şi dezamăgirea grecilor care s-au aflat în zilele sfinte ale dumnezeieştilor Patimi la Ierusalim pentru toate câte au văzut, cu atât mai mult cu cât şi-au amintit de marea evlavie care exista în bisericile greceşti, şi mare a fost mâhnirea lor, atunci când au conştientizat că trebuie să dea mită pentru a vedea Sfânta Lumină care vine din cer ca un fulger albastru sau ca vesele mingi albastre şi aprinde instantaneu candelele stinse ale Bisericii.

Nu, iubiţi părinţi, nu dăm mită pentru Hristos! Aţi ajuns în punctul să îi faceţi pe greci să se dedea la gesturi umilitoare: să rămână ascunşi în chiliile monahilor greci, pe sub paturi, prin dulapuri, din seara Vinerii Marii şi să iasă afară tiptil abia la amiază în Sâmbăta Mare… Ruşine! Iar pe de altă parte Putin plăteşte toate cheltuielile pelerinilor ruşi, ca să umple până la refuz Biserica Învierii. Şi toate astea se întâmplă atunci când Sfânta Lumină se aprinde în mâinile Patriarhului grec. Unde-ţi este puterea şi patriotismul, Theofile?De ce nu pui piciorul în prag, ca să intre în biserică toţi grecii care sunt pelerini respectabili şi nu se poartă ca nişte idolatri? Unde este Ministerul de Externe grec care îi lasă pe pelerinii greci la ora 4:30 dimineaţa în afara porţilor Ierusalimului să fie batjocoriţi de poliţiştii evrei, (…)? Şi după mult sta în picioare şi suferinţe să ajungă la biserica Sfinţilor Constantin şi Elena şi nu în Biserica Învierii?

Am vizitat în opt zile toate locurile de pelerinaj, din Betania, din Tiberiada, din Ierihon, din Galileea, Nazaret, Betleem şi toţi monahii greci pe care i-am întâlnit aveau grozave reproşuri împotriva Patriarhiei care nu îi susţine economic, în timp ce ei mănâncă din plin bătaie şi de la musulmani, şi de la evrei, ca să păstreze locurile greceşti de pelerinaj şi să nu le ia arabii şi să le facă geamii sau proprietăţi, iar evreii, sinagogi. Adevăraţi eroi, luptători.

Ciprioţii însă se îngrijesc de monahii şi de mănăstirile lor! Cu mare mâhnire ne-am întors de la Ierusalim. Încă şi în Vinerea Mare, când preotul a ieşit din Pretoriu – închisoarea lui Hristos – cu Crucea în mâini, era cât pe ce să devenim devenit Poarta 7 [stadion al echipei de fotbal Olimpiakos n.tr.]! De ce această barbarie? Şi de ce Grecia îl lasă pe Putin să exploateze în scopuri politice internaţionale sfinţenia Ierusalimului?„Păcătuit-am, Dumnezeul meu …”

La mila tâlharilor, mănăstirile greceşti

La mila răufăcătorilor şi a tâlharilor de orice neam şi religie se află mănăstirile greceşti care funcţionează de sute de ani în aceste regiuni care intră în jurisdicţia Patriarhiei Ierusalimului.

Mănăstirile acestea primesc la intervale de timp foarte regulate atacuri ale tâlharilor, care vor să le ia darurile şi banii şi nu sunt deloc protejate … Patriarhia le-a părăsit, în timp ce pentru Ministerul de Externe elen se pare că ele … nu există!

Astfel, netulburaţi, tâlharii le „vizitează” foarte des, înşfacă tot ce găsesc şi îi chinuiesc până la tortură pepărinţii şi pe monahii fără nici o putere, care sunt unicele faruri ale elenismului şi ale ortodoxiei în pustiurile Asiei Mici. Şi simplul fapt că în adâncurile pustiului se găsesc de veacuri mănăstiri care ridică în fiecare zi steagul grecesc şi fac simţită prezenţa grecească în aceste regiuni ar trebui să-i fi sensibilizat pe cei competenţi ca să le păzească precum lumina ochilor. Însă, din păcate, aşa ceva nu se întâmplă.

În mod reprezentativ, ne referim la două mănăstiri care au intrat în „vizorul” tâlharilor. Una este Mănăstirea Ispitirilor de pe Muntele Carantaniei, care se află în apropierea Ierihonului.

Stareţul mănăstirii, Gherasim, numai în ultimul an a căzut de cel puţin cinci ori victima tâlharilor.Monahul de 75 de ani care trăieşte acolo de 25 de ani, în urmă cu puţine zile a rămas legat la gură şi la mâini 24 de ore încheiate, în timp ce tâlharii mai întâi i-au pus cuţitul la gât ameninţându-l că îl vor gâtui dacă nu le spune unde se află cheile bisericii, ca să intre şi să ia icoanele şi obiectele de mare valoare pe care le-ar fi găsit.

Stareţul a telefonat la autorităţile competente, dar nimeni nu îi dă importanţă, atât timp cât guvernul nostru nu exercită nici o presiune pentru protecţia cetăţenilor greci, aşa cum este dator să o facă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mănăstirea Martei şi Mariei care se află în Betania, puţin în afara Ierusalimului.

Monahiile sunt nevoite să se apere singure, punând grilaj de sârmă ghimpată la zidurile împrejmuitoare, pentru că răufăcătorii se caţără noaptea ca să intre în mănăstire. De nenumărate ori au cerut ajutor de la autorităţi şi de la Patriarhie, dar până acum nimeni nu a solicitat protejarea monahiilor de către statul Israel sau de către administraţia palestiniană.

Astfel, oamenii care şi-au consacrat viaţa ca să păzească locurile de pelerinaj grec ortodoxe devin victime ale musulmanilor fanatici, ale răufăcătorilor care nu ezită, mulţi dintre monahi pierzându-şi viaţa …”

Ὀρθόδοξος Τύπος, 6.05.2011, nr. 1877, pp. 1, 7                                     Traducere Mihail Ilie

Sursa: Teologhia blog

 

Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, ii exonereaza pe evrei de vina colectiva a uciderii lui Iisus Hristos

Cotidianul evreiesc “The Jerusalem Post” (Jeremy Sharon) a publicat de curand un articol care face referire la o recenta declaratie comuna semnata pe 6 decembrie a.c. de Rabinul-Sef al Israelului, Iona Metzger, si Arhiepiscopul ortodox al Ciprului, Hrisostom al II-lea, la Nicosia in Cipru. Ce este interesant de observat la acest document este ca intaistatatorul Bisericii Ortodoxe din Cipru ii exonereaza practic pe evrei de vina colectiva a uciderii lui Iisus Hristos *(deicid), la fel cum a facut-o Papa Benedict anul acesta in cartea sa, intitulata “Isus din Nazaret” si urmand parca liniei clasice catolice trasate inca din 1965 de documentul, deja celebru, Nostra Aetate, aprobat de Conciliul II Vatican.

Dar cum interpreteaza toti acestia cuvintele Sfintei Scripturi, care relateaza faptul ca, cu propria lui gura: “tot poporul [evreu – n.m.] a raspuns [lui Pilat – n.m.] si a zis: <Sangele Lui [Iisus Hristos – n.m.] asupra noastra si asupra copiilor nostri!>“? Sf. Ev. Matei 27, 25.

Nu este vorba de o vina predestinata, ci mostenita, de aceea cred ca doar prin imbratisarea si primirea cu pocainta sincera a Celui rastignit se poate gasi impacarea cu El si, prin ea, scaparea de “vina uciderii”, iar prin impartasirea cu Sfintele Lui Taine se poate sterge definitiv Sangele care este “asupra lor si asupra copiilor lor”…

Textul integral al declaratiei comune il gasiti in intregime pe site-ul Bisericii Ciprului AICI (gr.). Reproduc in continuare mai jos cateva pasaje din articolul amintit:

Metzger si Arhiepiscopul Ciprului se angajeaza sa aprofundeze relatiile

The Jerusalem Post / 8 decembrie 2011 

Declaratia comuna a celor doi lideri religiosi afirma nelegitimatatea doctrinei vinovatiei colective a evreilor pentru moartea lui Iisus si scoate in evidenta angajamentul pentru relatii mai bune.

Rabinul-Sef Iona Metzger a semnat o declaratie istorica marti, la Nicosia, cu arhiepiscopul Hrisostom, intaistatatorul Bisericii Ortodoxe din Cipru, declaratie in care cei doi primati promit sa adanceasca relatiile dintre Biserică si poporul evreu.

Este pentru prima data cand o Biserica Ortodoxa repudiaza aceasta doctrina in mod explicit, care a fost unul dintre cei mai importanti factori in dezvoltarea antisemitismului religios in Europa.

“Noi, Rabinul-Sef al Israelului, Iona Metzger, si Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, ii multumim lui Dumnezeu pentru cresterea binecuvantata a acestui respect mutual si afirmam angajamentul nostru pentru avansarea relatiilor excelente dintre Cipru si Israel”, se spune in declaratia comuna.

[…] Declaratia mentioneaza, totusi, in mod explicit, faptul ca Biserica Ciprului nu a luat parte niciodata la acuzatiile de vina colectiva sau la “negarea sistematica” a evreimii.

“Noi sustinem, prin urmare, repudierea unei astfel de preconceptii, ca incompatibila cu invatatura Sfintei Scripturi“, se mentioneaza in declaratie.

Biserica Romano-Catolica a repudiat notiunea de vina colectiva a poporului evreu pentru moartea lui Iisus in anul 1965, odata cu promulgarea documentului Nostra Aetate, care a trecut de Conciliul II Vatican, si care prevede ca, desi anumite autoritati evreiesti au solicitat moartea lui Iisus, vina aceasta nu poate fi repartizata tuturor evreilor din acel moment, si nici evreii din ziua de astazi nu pot fi trasi la raspundere pentru ea.

Alte dispozitii importante pronuntate marti declara ca prozelitismul printre comunitatile respective “submineaza identitatea religioasa a celuilalt” si este “incompatibil cu respectul reciproc”.

“Am semnat astazi o declaratie istorica in ceea ce priveste relatia evreimii cu Biserica Ortodoxa“, a spus rabinul Metzger pentru Jerusalem Post. “Pana acum, bisericile ortodoxe au fost reticiente in a face acest tip de pas, dar Biserica Ciprului si-a asumat aceasta responsabilitate cu aceasta declaratie curajoasa de astazi” a spus rabinul Iona Metzger. “Speram ca acum, pas cu pas, vom putea sa intram in relatii similare si cu celalalte Biserici Ortodoxe importante, cum este Biserica Greciei si cea a Rusiei“.

[…] “Acest tip de declaratie ofera legitimitate Statului Israel in ochii acestor persoane si are un impact politic semnificativ“, a mentionat rabinul.

“Este semnificativ faptul ca primatul Bisericii Ciprului este cel care a facut aceasta declaratie”, a spus rabinul David Rosen, directorul international al afacerilor inter-religioase in cadrul Comitetului Evreiesc American si consilier onorific la Rabinatul Sef privind chestiunile interconfesionale, ”insa importanţa principala o constituie potentialul extinderii continutului acestei declaratii la cea mai mare parte a lumii ortodoxe”.

trad.dan.camen.

~~~+~~~

UPDATE, 9 dec 2011

DESPRE DEICID

Analiza comentatorului Catalin pe site-ul Razboi intru Cuvant

1. Aceasta “vina” asumata de evrei a fost facuta fata de Mantuitorul Insusi. Nu eu, crestinul de azi, sau Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos poate sa absolve de “o vina”, fie ea si colectiva, asumata personal de farisei fata de Hristos Insusi.

Biserica nu este Hristos Insusi. Asa ca singura absolvire de “vina” nu poate sa vina decat din partea lui Hristos Insusi, care poate fi facuta prin primirea cu pocainta sincera a Celui Rastignit ca fiind Mesia. Cum insa in continuare evreii Il asteapta pe Mesia, indirect neaga ca Iisus Hristos a fost Mesia, deci in prezent nu vor sa-L primeasca pe Mantuitorul.

2. Problema este ca in continuare evreii au o pozitie total contradictorie: Il neaga ca fiind Mesia pe Cel Rastignit si, totodata, vor sa fie absolviti de un deicid.

Pe de-o parte spun ca Mesia nu a venit si, deci, Cel Rastignit nu era Unsul lui Dumnezeu, iar pe de alta partevor sa fie absolviti de “o vina colectiva”, care insa are sens doar daca este deicid, deci implicit vor sa fie absolviti de un deicid, desi afirma contrariul, ca Hristos nu era Mesia.

Ei spun cam asa: a fost, nu a fost Hristos Mesia, nu discutam acum acest lucru, desi in principiu are sens o asemenea discutie despre raspunderea colectiva a poporului evreu doar daca actul rastignirii a fost un deicid. Pe noi, evreii de azi ne deranjeaza ca suntem acuzati de o crima facuta de inaintasii nostri, pentru care noi nu avem nicio vina. Noi spunem ca nu exista o vina colectiva pentru acel act intamplat in acele vremuri.

Noi, crestinii, nu putem accepta un asemenea nivel de discutie intrucat:
– eu crestin fiind, cred in Iisus Hristos ca fiind Mesia, implicit prin credinta mea afirm ca evreii L-au rastignit pe Fiul lui Dumnezeu;
– voi, evreii nu recunoasteti ca ati facut un deicid, intrucat il asteaptati si astazi pe Mesia sa vina;
– deci, ori noi ori voi avem dreptate in aceasta privinta; asa ca, voi, daca acceptati ca ati facut un deicid va negati propria credinta, iar noi, crestinii, daca acceptam ca voi nu ati facut un deicid, ne negam propria noastra credinta;
– noi nu putem accepta un punct de plecare decat acesta: sa stabilim daca a fost acel act sau nu un deicid? Voi spuneti ca nu, noi ca da. Este un aspect fundamental peste care nu putem trece. Si aici ar trebui sa se termine discutia.

Daca noi, crestinii, am fi de acord sa discutam doar despre existenta sau nu a unei “vinovatii colective” a poporului evreu, si am accepta ca punct de plecare ca rastignirea de acum 2000 de ani a fost doar un simplu act de ucidere, fara a lua in seama Persoana Celui Rastignit ca acesta era Fiul lui Dumnezeu si fara a stabili astfel daca a fost deicid sau nu, atunci orice intelegere cu evreii referitoare la absolvirea de o eventuala vina colectiva este un act de negare a faptului ca Hristos era Fiul lui Dumnezeu.

Noi, crestinii, nu putem face abstractie de faptul ca Cel Rastignit era Fiul lui Dumnezeu si sa analizam doar caracterul colectiv al raspunderii poporului evreu, fiindca indirect am accepta ca acel act nu a fost deicid si, implicit, am accepta ca Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu.

Mie Hristos imi cere explicit sa-mi marturisesc credinta ortodoxa si nu sa ma fac ca nu vad ca actul rastignirii este un deicid sau sa nu discut in prealabil despre asta, inainte de a discuta despre cine este vinovat si cat de vinovat.

Nu pot sa fac abstractie ca Cel rastignit era Fiul lui Dumnezeu, fiindca asa mi se sopteste, viclean, la ureche, chipurile pentru “buna invoire” intre popoare.

Asemenea intelegeri facute fara a pune in discutie caracterul de deicid al rastignirii lui Hristos, reprezinta o lipsa a marturisirii credintei in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – in cel mai bun caz, daca nu chiar o negare a dumnezeirii lui Hristos.

In ambele cazuri consecinta este aceeasi: caderea grava de la dreapta credinta a persoanelor care au semnat sau achiesat in orice mod la asemenea intelegeri.

Avem de-a face cu aceasi abordare vicleana a unei probleme, specific evreiasca:
– nu noi evreii ca popor, am facut acel act, ci niste indivizi au facut acel lucru, care erau intr-adevar de neam evreiesc; insa vina le apartine in totalitate acelora, vina este individuala, nu este o vina colectiva a poporului evreu de la acea vreme, vina care, mai mult chiar, prin mostenire, s-ar putea transmite pana astazi;
– nu punem in discutie daca a fost deicid, adica daca Cel rastignit era Mesia, caci noi stabilim doar cine e vinovat si nu stabilim daca Acela era sau nu Fiul lui Dumnezeu.

Cum sa poata accepta crestinii un asemenea nivel de discutie? Cum sa facem abstractie de faptul ca Cel Rastignit era Hristos si sa acceptam o discutie doar in ceea ce priveste stabilirea vinovatiei, individuala sau colectiva?

Orice student la Drept stie ca, in drept penal, exista 3 trasaturi esentiale ale unei infractiuni: fapta care trebuie sa aiba un anumit grad de pericol social, vinovatia si prevederea in legea penala.

Deci orice analiza, in mod logic si chiar procedural, daca putem zice asa, incepe cu “fapta” si “incadrarea” ei: daca a fost sau nu un deicid. Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cum spunem noi, a fost un deicid, daca nu este Mesia, cum spun ei, nu a fost.

Ei nu vor sa incepem cu “incadrarea faptei”, ci cu stabilirea vinovatiei, individuala sau colectiva. Exact ca in dialogurile cu catolicii. Sa nu vorbim despre ce ne desparte fundamental, ci despre lucruri care, chipurile, ne apropie.

Pentru “pacea” lumii ar trebui sa stabilim impreuna ca poporul evreu nu e vinovat de uciderea lui Hristos, ci sunt vinovati doar niste fanatici care, din pacate, faceau parte din neamul evreiesc. Si cu asta end of story. Daca Hristos era sau nu Mesia, nu se pune in discutie.

Insa, daca nu-L marturisesc pe Hristos si nu marturisesc Adevarul in orice imprejurare si mai ales in acest caz, caci a fost cu adevarat un deicid, indiferent daca vina este individuala sau colectiva, ma fac vinovat de lepadare de credinta.

Nu am voie sa pun la index problema Persoanei Rastignite si faptul ca Rastignirea a fost un deicid, fiindca imi neg propria credinta si voi raspunde personal in fata lui Hristos pentru lepadare.

Evreii procedeaza in acelasi mod, ca atunci cand l-au intrebat pe Mantuitorul cui sa-i slujeasca, lui Dumnezeu sau stapanitorului roman?

Iar noi ar trebui sa le dam acelasi raspuns pe care l-a dat atunci Mantuitorul: intai ii dam lui Dumnezeu ce-i al Lui, adica marturisirea Adevarului, ca rastignirea este un deicid si apoi ii dam Cezarului, doar ce-i al lui, adicarespectarea legilor, pacea si bunavoirea intre popoare, etc.

Sursa: Theologhia blog

 

Impartasania rara produce mare vatamare

Impartasania rara produce insa crestinilor toate cele contrare; caci cine intarzie sa se impartaseasca, acela nu face nicio pregatire, nu devine atent, nu are o paza stransa fata de gandurile rele, pentru ca intarzierea il face sa cada in nepasare, iar inflacararea evlaviei si a iubirii dumnezeiesti se raceste; lungimea timpului ii permite sa umble cu usuratate si indiferenta in viata lui, sa nu aiba teama in suflet, contractie in simturi si paza la miscarile lui, ci-l face sa aiba o dezlegare desavarsita si la mancaruri si la cuvinte si la privelisti necuviincioase si sa ajunga asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frau, aluneca in prapastia pacatului. Ca toate acestea urmeaza celor zabavnici la impartasire e un lucru adevarat, precum le patim noi insine cu fapta si in experienta de zi cu zi. Cati, desi vrednici pe cat e cu putinta, sunt zabavnici la impartasire, ma mir cum ar mai putea sa se bucure de sfintirea si harul pe care le-am mentionat mai sus si care vin de la dumnezeiestile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot sa vestejeasca flacara patimilor cand nu se cumineca cu Preacuratele Taine care, dupa sfantul Chiril, alunga orice neputinta, adorm razboiul salbatic al trupului si omoara patimile? Cum pot sa-si curete mintea? Sa-si faca gandirea stralucitoare? Sa-si infrumuseteze toate puterile sufletului neimpartasindu-se cu Trupul si sangele Domnului nostru, care e adevarata curatire, adevarata frumusete, adevarata luminare si noblete a sufletului, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gandit cu mintea [diavol] si din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiti si insemnati cu cinstitul sange al lui Hristos, precum spunea mai inainte Grigorie Teologul? Sau cum isi vor inalta inima spre iubirea dumnezeiasca, spre bucuria duhovniceasca, spre pacea dumnezeiasca si celelalte roade si daruri ale Duhului sfant, fara sa se impartaseasca cu Trupul si sangele iubitului Fiu al Tatalui Cel de o fiinta cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie si pace a noastra, si izvorul tuturor celor bune? Imi ies din mine insumi [de uimire] si sunt nedumerit cum ar putea crestinii acum sa praznuiasca fie duminicile, fie celelalte sarbatori ale anului si sa se bucure duhovniceste cu adevarata bucurie, daca nu se impartasesc incontinuu din dumnezeiasca Cuminecatura, care e cauza si prilejul oricarei sarbatori si praznuiri? Prin urmare, cu cea mai mare siguranta cei ce nu se impartasesc incontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri ceresti si dumnezeiesti; si, pe langa aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si calcatori ai poruncilor si hotararilor stapanesti ale Domnului si ai canoanelor apostolice si sinodale si ale tuturor sfintilor Parinti in parte, la care ne-am referit; si sunt supusi indepartarii/afuriseniei pe care o hotarasc dumnezeiestii Apostoli si sinodul de la Antiohia, precum am aratat pe larg mai inainte. Pe langa aceasta, prin zabava lor la Cuminecare unii ca acestia dau permisiune si loc diavolului sa-i traga in felurite pacate si in multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: “Cei ce se departeaza de Biserica si de Cuminecare se fac vrajmasi ai lui Dumnezeu si prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hrisostom zice: “Ca nu cumva stand prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vanarii lupului gandit cu mintea” (in rugaciunea de la impartasire). Cu alte cuvinte: de aceea ma apropii in continuare de sfintele Taine si ma impartasesc din ele, pentru ca ma tem ca nu cumva indepartandu-ma multa vreme de sfanta Cuminecare cu El, sa nu ma gaseasca lupul gandit cu mintea diavol dezbracat de harul ei si sa ma omoare. Iar Cuviosul Paladie povesteste despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, dupa cea vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului aparea oamenilor ca un cal, i-a dat urmatorul sfat si i-a spus: “Niciodata sa nu lipsesti de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci sa te impartasesti frecvent, fiindca aceasta lucrare diavoleasca ti-a venit fiindca nu te-ai impartasit cinci saptamani si, plecand de aici, demonul a gasit loc si te-a ispitit”. La fel si dumnezeiescul Hrisostom, vindecand un demonizat in ziua in care a fost hirotonit, l-a povatuit sa vina necontenit la biserica si la dumnezeiestile Taine cu post si rugaciune, ca sa nu-l mai ispiteasca demonul. sau, asa cum scrie simeon Metafrastul in Viata lui: “Un barbat posedat de un demon necurat a intrat pe neasteptate in mijlocul bisericii si, scotand limba din gura, se vedea sezand fara randuiala. Deci toti cei din biserica l-au rugat pe acel suflet sfant sa se roage pentru vindecarea celui ce patimea. Iar el spunandu-i sa se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [facand asupra lui semnul crucii] cu mana si chemand sfanta Treime, a poruncit demonului sa iasa. Si indata s-a vazut urmand acestui cuvant fapta, iar omul a fost de indata slobozit de acel chin insuportabil. Dupa care, sculandu-se marele Ioan, i-a indemnat sa-si petreaca timpul in biserica si dumnezeiasca cuminecare a sfintelor Taine si sa fie cu luare-aminte la posturi si rugaciuni; si facand asa, zicea, nu va mai fi prins de vrajmasul, nici nu va mai cadea in cursele lui”. Auziti, fratii mei, ce rele patimesc cati nu se impartasesc incontinuu, ci se tin departe de Taine? Auziti ca ajung demonizati si se prefac in animale necuvantatoare, cum s-a prefacut in vechime in bou Nabucodonosor imparatul (Dan 4,33)? Si pe drept cuvant patimesc aceasta: fiindca prin impartasirea continua cu Cuminecatura dumnezeiasca pot sa devina din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stand departe de dumnezeiasca Cuminecatura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: “Cei ce se departeaza de Tine vor pieri” (Ps 72,26). Iar daca acelora care zabovesc de la impartasanie le va urma o moarte neasteptata, ce soarta vor avea nenorocitii? Cum vor putea trece in libertate de vamesii demoni ai vazduhului? Ce frica si cutremur va incerca sufletul lor, in vreme ce prin Cuminecarea frecventa ar fi putut sa se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu. Asadar, fratii mei, daca impartasania rara ne produce atatea rele mari si de nepovestit, iar Cuminecarea frecventa ne daruie atatea bunuri mari, ceresti si suprafiresti, atat in viata de fata, cat si in cea viitoare, de ce sa fim atat de zabavnici sa ne impartasim, fratilor? De ce sa nu ne pregatim cu cuvenita pregatire ca sa ne cuminecam cu dumnezeiestile Taine, daca nu in fiecare zi, macar in fiecare sambata si duminica si in fiecare sarbatoare? s-ar cadea sa alergam frecvent cu mare bucurie la sfanta Masa sa ne cuminecam cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toata viata noastra, suflarea si existenta noastra si toata nadejdea si mantuirea noastra, ca sa fim pururea uniti si nedespartiti de El. Dar noi atat in aceasta viata, cat si in cealalta, preferam si avem mare bucurie sa zabovim si sa stam departe de El. Daca ne-ar lipsi cineva o singura zi de masa mancarurilor trupesti, ne mahnim, ne nelinistim si ni se pare un mare rau; dar daca suntem lipsiti de masa duhovniceasca si cereasca a dumnezeiestilor Taine chiar si una sau doua luni intregi, nu socotim ca e un lucru rau. O, ce mare lipsa de discernamant, intre cele trupesti si duhovnicesti pe care-l au crestinii de acum; fiindca pe cele dintai le imbratisam cu toata iubirea, dar pe acestea din urma nu le dorim defel. Multi crestini iubitori de Dumnezeu cheltuie multi bani, sufera multe osteneli, rabda multe primejdii si pe mare si pe uscat, ca sa mearga sa se inchine la Ierusalim la Mormantul de viata facator al Domnului si la celelalte Locuri sfinte; si e o lauda pentru ei sa se numeasca inchinatori ai unor asemenea Locuri sfinte. Multi, auzind ca se gasesc intr-un loc indepartat moastele unui sfant, alearga cu multa ravna sa mearga sa li se inchine, ca sa primeasca har si sfintire. Dar sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine si sa se invredniceasca sa se desfateze nu de Mormantul de viata facator, nici de Locurile sfinte, nici de moastele unor sfinti, ci de imparatul a toate si de sfantul sfintilor fie au putina dorinta, fie nu le pasa. Ca sa mearga la Locurile sfinte cheltuie bani, umbla drumuri lungi si sufera multe primejdii, dar ca sa se cuminece n-au nevoie nici sa cheltuiasca bani, nici sa umble departe, nici sa sufere primejdii; ajunge numai sa faca o marturisire zdrobita, o satisfacere , si o pregatire adevarata, si indata ar putea sa se bucure si , sa devina concorporali si consangvini cu Hristos. Si cu toate ca e un lucru usor, toti sunt nepasatori, toti refuza. Ah!, fratii mei, de-am vedea o data cu ochii mintii sufletului nostru de ce bunuri inalte si mari ne lipsim neimpar tasindu-ne incontinuu, atunci am face tot ce ne sta in putinta sa ne pregatim si sa ne impartasim, daca s-ar putea in fiecare zi! Prin urmare, daca pana acum am aratat o nepasare atat de mare fata de sfanta Cuminecare, de acum mai departe insa, rogu-va in suspine pornite din maruntaiele unei iubiri fratesti, sa ne trezim din somnul cel greu al indolentei, sa aratam inflacarare si purtare de grija. Si daca cineva din cei ce au puterea duhovniceasca [clerici] ar voi sa ne impiedice de la acest lucru placut lui Dumnezeu, sa nu ne racim de indata caldura inflacararii noastre si sa ne nelinistim; nu, ci cazand la picioarele lui, sa-l chemam cu caldura ca si cananeanca, sa-i sarutam picioarele ca si desfranata si sa staruim batand la usa si cerand permisiune. Si cu siguranta nu cred ca se va gasi vreodata cineva atat de invartosat la, inima care, vazand inflacararea pe care o avem fata de sfanta Cuminecatura, sa ne impiedice, ci am certitudinea ca, oricat de aspru ar fi, oricat s-ar teme de raul obicei care stapanea acest lucru, inima i se va inmuia sa ne dea permisiunea sa savarsim lucrul dorit.

Sfantul Nicodim Aghioritul

 

Cuvinte de trezire si de limpezire duhovniceasca de la Cuviosul Serafim Rose

* “Poate că aceştia sunt ultimii cîţiva ani în care mai putem continua să răspîndim liberi cuvîntul”.

* “Ştiţi ce s-ar întîmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani”.

* “Lumea face parte prea mult din viaÈ›a noastră. Adeseori ““ iar în ziua de astăzi, de fapt, în chip obiÈ™nuit ““ uităm de lumea cea cerească. Apăsarea lumescului este extrem de puternică astăzi, încît de multe ori pierdem din vedere ce înseamnă a fi de fapt creÈ™tin”.

* “Regret acum multe din articolele “pro-zelotiste” pe care le-am publicat in Cuvîntul Ortodox în anii de început: am contribuit la crearea unui monstru, şi pentru aceasta mă căiesc!”

* “Părintele Serafim atrăgea atenÈ›ia asupra aÈ™a-zisului “˜guru-ism”™, care este ispita de a-i trata pe unii oameni aflaÈ›i intr-o poziÈ›ie de autoritate, raportîndu-ne la ei ca la niÈ™te guru sau “˜StareÈ›i”™ (=”bătrîni” duhovniceÈ™ti harismatici, nota noastră). Primejdia aceasta îl inspăimîntă foarte tare, pentru că vedea în ea un defect de temei al caracterului american: un defect ce face ca anumiÈ›i inÈ™i ““ preoÈ›i de parohie sau monahi ““ să pretindă o autoritate duhovnicească care, de fapt, nu este a lor, pentru ca ei înÈ™iÈ™i nu s-au curăÈ›it şi preschimbat prin pocăinţă, iar pe ceilalÈ›i îi face să-si lase voia libera si chiar cele mai importante amănunte din viaÈ›a in seama acelora. Părintele Serafim a subliniat in repetate rînduri ca adevăraÈ›ii StareÈ›i sunt extrem de rari, ca nu meritam asemenea călăuzitori duhovniceÈ™ti si ca, chiar daca i-am avea in mijlocul nostru, nu am È™ti cum sa ne purtam fata de ei”.

* “ToÈ›i avem lipsuri. Si poate ca aceasta este marea realitate duhovniceasca a vremurilor noastre ““ si anume ca toÈ›i învăÈ›ătorii au lipsuri, ca nu mai sunt mari StareÈ›i, ci doar învăÈ›ători duhovniceÈ™ti “˜cu jumătate de normă”™, care îşi petrec jumătate din timpul lor stricînd ceea ce au făcut bun in cealaltă jumătate. Trebuie să fim recunoscători pentru buna învăÈ›ătura pe care o putem primi, însă cu trezvie şi cu grija. LecÈ›ia pentru dumneata este probabil trezvia. (”¦) Nu cred ca vei avea de suferit de pe urma încrederii pe care ai avut-o in Părintele _ [nume lipsa]; binele făcut de el va rămîne cu tine, daca ramai smerit si trezvitor. Iar daca i-ai acordat o încredere excesivă, la fel ca unui guru, atunci să È™tii ca ceea ce suferi acum este tocmai pedeapsa pentru aceasta; dar o să treacă. ConÈ™tiinÈ›a si inima dumitale trebuie să vorbească: ascultarea orbească, totala, este pur si simplu cu neputinÈ›a, mai ales in vremurile noastre. (”¦) Episcopul Ignatie Briancianinov îi sfătuia mereu pe creÈ™tinii vremurilor de pe urma: Nu mai exista StareÈ›i, cercaÈ›i orice învăÈ›ătura cu Evanghelia (desigur, nu in sensul de a “˜calcula”™ ca sa vezi daca învăÈ›ătorul greÈ™eÈ™te ““ ci firesc, cu inima si cu conÈ™tiinÈ›a). (Cuv. Seraphim Rose).

* “Din capcanele convertitului:

A. Încrederea în sine, samost.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

B. Abordarea academică – excesiv de intelectualistă, fără implicare, fără asumare, abstractă, nerealistă. Legat şi cu punctul A.

C. Nepăzirea tainei împărăţiei, bîrfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterior al misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.

Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

D. “Experienţele spirituale”

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întîmplă cîte ceva “cutremurător” ““ sîngele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicînd mîndrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfătuirea”¦”.

* “De ce par a fi atît de puÈ›ine minuni astăzi? Pentru că noi nu prea mai È™tim ce este durerea inimii… Durerea inimii este condiÈ›ia creÈ™terii duhovniceÈ™ti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întîmplă celor deznădăjduiÈ›i, inimilor îndurerate, dar care totuÈ™i continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parÈ›ială) a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii inimii din oameni si chiar din mulÈ›i creÈ™tini ortodocÈ™i ““ prinÈ™i de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma”.

* “Uneori, zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atît de exagerat, încît duce la situaÈ›ii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrînă rusoaica sa remarce referitor la un entuziast convertit american: Pai, e limpede ca-i ortodox, dar oare este creÈ™tin?. A fi ortodox, dar nu creÈ™tineste o stare care in limbajul creÈ™tin are un nume aparte: a fi un fariseu, a fi atît de prins de litera legiuirilor bisericeÈ™ti, încît sa pierzi duhul care le da viaÈ›ă, duhul adevăratului creÈ™tinism”.

* Oricît de multă “dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să procedezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum “dreptatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea “convertiţilor nebuni” au avut “dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dragoste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinîndu-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămînînd singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptăţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor […]. “Dumneata eşti încă nou în Ortodoxie şi cu toate acestea vrei să dai lecţii celor care sunt mai vechi în credinţă (iar din felul cum mi-ai descris situaţia, îmi dau seama că “le dai lecţii” cu destulă cruzime, fără tact şi fără urmă de milă creştinească). Măcar bunul simţ ar trebui să-ţi spună că nu aşa se procedează; dragostea creştinească ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine de purtarea ta şi doritor să înveţi mai multe despre creştinismul elementar, înainte de a îndrăzni să dai lecţii altora despre orice. Nu am veşti de la nimeni din zona aceea, însă pot să-mi imaginez cît de mult i-a jignit şi rănit purtarea dumitale. Nu e deloc greu de ghicit că îi faci pe oameni să se înstrăineze; purtarea dumitale, aşa cum însuţi ai descris-o, este exact aceea care îndepărtează oamenii şi provoacă certuri în Biserică. (”¦) toate acestea nu sunt decît jumătăţi de adevăr, de care mîndria dumitale se agaţă pentru a evita elementara dragoste şi smerenie creştinească”.

* “Noile autorităţi “supercorecte” le oferă cîteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mîntui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.

* “Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adînc ““ pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor.«Stricteţea» nu ne va mîntui, dacă nu vom mai avea simţămîntul şi gustul Ortodoxiei”

* “Aici, în Occident, noi trăim intr-un paradis al nebunilor, care oricînd se poate pierde şi, foarte probabil, aÈ™a se va şi întîmpla. Să începem dar să ne pregătim ““ nu făcînd stocuri de alimente sau alte lucruri, aÈ™a cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creÈ™tini ortodocÈ™i”.

* “Este o lege a vieÈ›ii duhovniceÈ™ti care spune că acolo unde este Golgota ““ adică unde există pătimire adevărată pentru Hristos ““ acolo va fi şi Înviere. Învierea această are loc mai întîi în inimile oamenilor şi nu trebuie să ne îngrijim prea mult de forma exterioara pe care o va lua, prin voia lui Dumnezeu. Toate semnele arata că trăim la sfîrÈ™itul lumii şi orice refacere exterioara a Sfintei Rusii pravoslavnice va fi de scurta durata. Însă lucrul pentru care ar trebui să ne străduim este învierea noastră duhovnicească lăuntrică, iar evenimentele din Rusia ne dau nădejde că, în ciuda tuturor imitaÈ›iilor şi simulacrelor de creÈ™tinism si de ortodoxie de care este plina lumea de azi, va avea loc totuÈ™i o înviere a adevăratului creÈ™tinism pătimitor, nu numai in Rusia, ci oriunde au mai rămas inimi ce nu au îngheÈ›at cu totul. Însă trebuie sa fim gata pentru suferinÈ›ele ce vor veni mai înainte. […] Oare suntem noi, cei din Occident, pregătiÈ›i pentru aceasta? Golgota nu este totuna cu suferinÈ›ele inevitabile prin care trecem cu toÈ›ii în viaÈ›a aceasta! Este ceva uriaÈ™ şi adînc, ce nu se poate alina luînd o aspirina sau mergînd la un film. Este un lucru prin care Rusia a trecut, iar acum încearcă sa ni-l comunice si noua. Sa nu fim surzi la acest mesaj! Pentru rugăciunile tuturor Noilor Mucenici, fie ca Dumnezeu sa ne întărească, sa putem indura încercările ce se vor abate asupra noastră si sa aflam in ele învierea sufletelor noastre!”.

* “Scopul meu nu este să vă înspăimînt, ci sa va atrag atenÈ›ia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevărat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu toÈ›ii: Apocalipsa se întîmplă chiar acum. Şi cît este de trist sa vezi creÈ™tini, mai ales tineri ortodocÈ™i, peste capetele cărora pluteÈ™te ameninÈ›ător aceasta tragedie incalculabilă si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc “o viaÈ›ă normală” în aceste vremuri cumplite, făcîndu-se parte integranta din capriciile acestei generaÈ›ii stupide, care se auto-divinizează, absolut inconÈ™tientă de faptul ca paradisul nebunilor în care trăim este pe cale să se prăbuÈ™ească, absolut nepregătita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam. Nici măcar nu mai este vorba de cine este un “bun” creÈ™tin-ortodox, sau unul “prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravieÈ›ui măcar credinÈ›a noastră? Pentru mulÈ›i, nu va mai supravieÈ›ui; Antihristul care va veni va fi mult prea atrăgător, mult prea în spiritul preocupărilor lumeÈ™ti după care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea măcar seama că şi-au pierdut creÈ™tinismul înclinîndu-se în fata lui. Apartenenta de suprafaÈ›ă nu este suficienta; trebuie să ne miÈ™te ceva pe dinăuntru, ceva ce sa ne facă diferiÈ›i de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îÈ™i spune “creÈ™tina” sau chiar “ortodoxa”. Sa păstram si sa hrănim aceste calităÈ›i ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viaÈ›ă şi o atitudine normală, iubitoare şi iertătoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocentă si spiritualitatea chiar si cu o deplina conÈ™tiinÈ›a a propriului nostru păcat si a puterii ispitelor lumeÈ™ti din jurul nostru. Daca trăim cu adevărat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii, credinÈ›a noastră va supravieÈ›ui È™ocurilor care ne aÈ™teaptă si va fi o sursa de inspiraÈ›ie si de mîntuire pentru cei care îl vor căuta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului umanităÈ›ii, care a început deja în zilele noastre”.

* “Domnul le spunea fariseilor si saducheilor ca un neam viclean si desfrînat caută evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alunga stăpînirea străină a romanilor si alte lucruri de acest fel. Hristos le spune ca acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean si desfrînat caută astfel de semne”¦, dar cei curaÈ›i cu inima caută ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur ca este nu este lucru mic ca un om, care era si Dumnezeu, sa stea trei zile în mormînt. Astfel, din cuvintele Mîntuitorului, aflam ca nu trebuie sa umblam după semne spectaculoase, ci mai degrabă să căutăm semne duhovniceÈ™ti, înlăuntrul nostru. De asemenea, trebuie sa priveghem fiind atenÈ›i la acele lucruri, care, după Scriptura, sunt trecătoare”.

* “Din pricina faptului ca veÈ™tile din vremea noastră sunt rareori bune, este de dorit sa le conÈ™tientizam cum se cuvine pe toate, fără a afiÈ™a vreun optimism nechibzuit/deşart. DeÈ™i, în acelaÈ™i timp, trebuie sa avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmărim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degrabă un amănunt secundar. Urmărim semnele vremurilor ca sa cunoaÈ™tem cînd va veni Hristos. Este un lucru de căpetenie pe care trebuie sa-l reÈ›inem pentru a nu fi doborîÈ›i de întunecime, depresie, ori de vreo tendinÈ›a de retragere, în scopul adunării de hrana pentru o mare catastrofa. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie sa fim mai degrabă tot mai creÈ™tini, adică sa ne gîndim la aproapele nostru, încercînd sa-i ajutam pe alÈ›ii. Dar daca noi înÈ™ine suntem insensibili/reci, întunecaÈ›i si pesimiÈ™ti, noi participam astfel la răceala ca semn al sfîrÈ™itului. Trebuie sa ne unească un duh plin de căldura prin care sa ne ajutam reciproc. Acesta este un semn al CreÈ™tinismului”.

* “Vai, vai, agitaÈ›ie si pizma din toate părÈ›ile! Singura soluÈ›ie e să nu le dai atenÈ›ie, să uiÈ›i totul si sa-ti vezi de treaba. (”¦)”¦ patimile proprii cîntăresc mai greu decît conÈ™tiinÈ›a sarcinii comune care ne sta înainte. Dar cred ca lucrul acesta e unul din efectele sindromului “convertitului nebun”! Oricum, sa facem noi ceea ce putem cit mai este timp! (”¦) Patimi mărunte peste tot! Singura noastră speranÈ›a e sa fim simpli si încrezători, continuînd sa mergem înainte”.

Părinte Serafim Rose
/razbointrucuvant.ro/

 

Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace „blânde”

Prof. Dr. Ilie Bădescu:

 

„Au fost tăind un brad bătrân, , fiindcă făcea prea multă umbră…” spunea Nicolae Iorga într-un poem premonitoriu de excepţie. Asistăm domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentaţi , urmându-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu. A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață. A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi… Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulţi dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale şi politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.

Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam ?

Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor. Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat. În „Statul şi revoluţia” Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic” ?

Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor, şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorităţi posace, coercitive, care opresează minorităţile şi indivizii. În consecinţă, indivizii şi minorităţile de toate tipurile trebuie decretate normalităţi chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităţilor și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiţia familiei să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiţie „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare. Minorităţile aliate cu un anume tip de aparat statal reuşesc să conteste, să răstălmăcească definiţii paradigmatice ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual,jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acţiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noţiunile fondatoare ale vieţii comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definiţiilor arbitrare, al minorităţilor despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile jurnalismului magic. Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaţiuni sociale în forţe, activităţi şi seducţii capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic.

Mai avem soluţii salvatoare la îndemână ?

Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu. Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate…. Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens. Tradiţiile şi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra proprietăţii identitare a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală. Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, indivizii şi grupurile devin vulnerabile în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi comunismul lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.

Marcel Barbatei

Sursa: cotidianul.ro