Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea

 “Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” – grăieşte proorocul (Psalm 61, 10). Mare nebunie este să-ţi alipeşti inima de mlaştină şi să ai nădejde întru pierzătoarea agonisire de argint. Aşadar, nu-ţi pune nădejdea în bogăţia stricăcioasă şi nu umbla după aur – căci acela care iubeşte aurul nu se va îndreptăţi -, ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu Cel Viu, Care este pururi, Care toate le-a zidit; iar comoara de aur şi argint este lucrare a mîinilor omeneşti – aceasta piere mai curînd decît a fost adunată. Cela ce eşti legat cu iubirea de argint, nu fi zgîrcit la a da celor în nevoie – ca să nu te stăpînească necredinţa. Atunci cînd faci un bine, nu te teme că ţi se va împuţina ceva în această lume. De cîtă vreme este această lume şi încă nimic întru ea nu s-a împuţinat! Nici soarele nu s-a schimbat, nici rîurile nu au încetat să curgă, nici pămîntul nu a încetat să dea cele de trebuinţă – şi aur şi argint dăruieşte şi niciodată nu încetează să dea; cîtă vreme mai stă această lume unele merg în pămînt, altele ies din pămînt; asemenea aurului şi argintului, tot astfel sunt şi cele trebuincioase vieţii. Nu te teme că vei sărăci întru ceva. Nu ai avut pînă acum nimic, iar acum ai, iar dacă încă nu ai, atunci vei avea. Căci, Cel Care a zidit toate nu a sărăcit şi nu va sărăci niciodată. Crede întru aceasta cu tărie. Cel Care a adus toate dintru nefiinţă întru fiinţă, Cel Care dă hrană celor flămînzi şi satură orice vietate, nu a sărăcit şi este mult prea îndestulat cu de toate. Nu fi zgîrcit în a da celor care cer şi nu te întoarce de la Cel în numele Căruia cer; dă toate Celui Care îţi dă – şi vei primi de la El însutit. Nu te lăcomi la bunuri străine, căci şi ale tale curînd le vei părăsi. Nu rîvni la agoniseala deşartă a oarecăror lucruri, căci atunci cînd vei pleca de aici, nu vei lua nimic cu tine. Gol în lume ai venit – gol dintru acestea vei şi pleca. Mulţi au avut îndestul, dar, lăsînd toate, au plecat dintru această lume cu mîinile deşarte şi cu sufletul pustiit. Nu dori şi nu nădăjdui întru multa agoniseală – ca să nu te asemeni bogatului, care a stricat jitniţa mai mică, pentru ca să facă una mai mare, şi care zicea: “Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea şi veseleşte-te!” (Luca 12, 19), dar care a auzit: “Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Nu alerga după multe şi fii mulţumitor pentru puţine. Căci mulţi aleargă după multe, mulţi caută multe, se grijesc de toate, dar, lăsînd şi cele puţine, nimic nu pot să ia cu sine de aici. Mai bine să ai aici puţine cu mulţumire, decît să alergi fără de minte după mult: “mai bun este puţinul celui drept, decît bogăţia multă a păcătoşilor” (Psalm 36, 16). Căci tot ce vei agonisi şi dobîndi aici, va rămîne pe pămînt, iar tu, lăsînd toate, te vei aşeza în mormînt cu şi sufletul deşert vei pleca dincolo. Nu-ţi alipi inima ta de aur şi argint şi de toată agoniseala pămîntească, pentru ca nu cumva, însuţi să cobori întru cele mai de jos ale pămîntului, “căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei , 21). Nu te lăsa legat de iubirea de argint – ca să nu se întoarcă de la tine dragostea lui Dumnezeu. Nu te zgîrci în a da celor nevoiaşi – ca să nu te lipseşti şi tu de toate ale tale. Nu-ţi închide mîna de la a face milostivire – ca să nu-ţi încui ţie uşile milostivirii lui Dumnezeu, ca să nu te afli în afara locaşurilor lui Hristos. “Fericit cel ce caută la sărman şi la sărac; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” (Psalm 40, 1). Şi “fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” – a grăit Domnul (Matei 5, 7). Nu te lăsa robit de iubirea de argint, ca să nu fii numărat la Dumnezeu cu închinătorii la idoli, căci iubirea de argint este “închinare la idoli” – grăieşte Apostolul (Coloseni 3, 5). Cel ce boleşte cu iubirea de argint şi cu lăcomie, se aseamănă iadului fără de saţ: iubeşte să ia de la toţi şi nu iubeşte să dea nimănui. Dacă ar fi agonisit bogăţia întregii lumi, nu s-ar fi săturat; ochii lui sunt mai adînci decît orice prăpastie care niciodată nu poate fi umplută şi săturată. Chiar de are multe omul, însă şi mai multe îşi doreşte. Chiar de ar aduna şi bogăţie nemăsurată, nici atunci nu se mulţumeşte şi niciodată nu va înceta să-şi dorească mai mult, pînă ce nu va fi acoperit cu pămînt. Fii darnic şi milostiv – ca să dobîndeşti de la Domnul milostivire pentru sufletul tău în ziua Judecăţii. De ce să te zgîrceşti zadarnic, cînd nimic nu vei duce cu tine, ci vei pleca de aici gol?! Mulţi, multe şi nenumărate bogăţii şi comori au adunat, dar nimic nu au luat cu ei – toate comorile lor, toată bogăţia lor au lăsat-o altora pe pămînt: au plecat de aici cu mîinile goale şi cu sufletele ruşinate – şi au putrezit în morminte şi bogăţia lor a pierit fără de veste, iar pomenirea lor s-a stins cu sunet.  “Deşi ca o umbră se trece omul, dar în zadar se tulbură. Strînge comori şi nu ştie cui le adună pe ele” – spune Proorocul (Psalm 38, 9-10). Cu adevărat, în deşert se tulbură tot cel ce adună comori pe pămînt, căci nu ştie cui le lasă, nu ştie cine are să le moştenească. Fericit este omul care, toată comoara sa, toată bogăţia sa, toată nădejdea sa o pune în Dumnezeu! Unul ca acesta “adună comori în Cer, unde nici viermele, nici molia nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” – grăieşte Domnul (Matei 6, 20-21). Aşadar, nu te lăcomi la multa agoniseală de aur şi argint – aceste drojdii ale pămîntului -, căci toate aici vor rămîne, iar tu însuţi te vei face pămînt, dintru care ai fost luat. Nu te înşela cu lucrurile trecătoare, căci nici tu însuţi nu eşti veşnic. Nu alerga foarte după cele ce le vei părăsi fără de voie. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum, căci ele degrab vor pleca de la tine. Urăşte toate cele pămînteşti şi te vei îmbogăţi cu cele cereşti. Urăşte cele trecătoare şi vei dobîndi cele nepieritoare şi te vei învrednici de bunurile veşnice întru Iisus Hristos, Domnul nostru.

Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

Proorociile Cuviosului Lavrentie de la Cernigov despre ultimele vremuri ale omenirii

Şi, din cauza acestor fărădelegi, pământul va înceta sămai dea rod, lipsit de ploae, va avea crăpături atât da mari, încât omul va putea cădea în ele. Pe creştini îi vor ucide sau îi vor exila în locuri pustii. Însă Domnul îi va ajuta şi-i va hrăni pe urmaşii Săi.

Stareţul Lavrentie, care a agonisit din belşug harul Duhului Sfânt, deseori discuta cu fiii săi duhovniceşti despre vremurile de pe urmă, preîntâmpinându-i să fie vigilenţi şi precauţi, fiindcă antihtistul este aproape. Părintele spunea: „Iată acum votăm, poţi să arunci cu mâna stângă (votul) – încă nu-i straşnic, fiindcă nu votează întreaga lume pentru unul. Iar când vor vota pentru unul, acela va fi el şi nu se va mai putea vota”.

Zicea preacuviosul, că va fi un mare război mondial, după care nimeni nu va mai supravieţui, doar poate cineva prin peştere. Se vor lupta şi vor rămâne doar două sau trei state şi vor hotărî: „Să alegem un împărat al întregului pământ”. Şi îl vor alege. În vremurile de pe urmă adevăraţii creştini vor fi exilaţi, iar cei bătrâni şi neputincioşi vor face tot posibilul ca să fugă împreună cu ei. Despre antihristul ce va veni stareţul luminat de Duhul Sfânt spunea astfel: „Va veni vremea când se vor aduna semnături pentru un singur împărat pe pământ. Şi cu stricteţe se va face recensământul. Vor intra în casă şi vor găsi acolo soţul cu soţia şi copiii. Şi, iată, soţia îl va implora pe soţ: „Hai să semnăm, avem copii, doar nu vei putea cumpăra nimic pentru ei”. Soţul însă va răspunde: „Tu cum doreşti, iar eu sunt gata să mor, dar pentru anrihrist nu voi semna”. Astfel se prezintă tabloul tulburător al viitorului”. „Va veni vremea, – spunea cuviosul Lavrentie, – când bisericile care nu funcţionează (închise) vor fi restaurate, împodobite nu numai în exterior, ci şi în interior. Atât cupolele bisericilor, cât şi ale clopotniţelor vor fi spoite cu aur. Iar când lucrările vor lua sfârşit, va sosi vremea instaurării lui antihrist. Rugaţi-vă ca Domnul să ne mai prelungească aceste vremuri pentru întărirea în credinţă, fiindcă ne aşteaptă timpuri groaznice. Vedeţi cu câtăviclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile, ca niciodată, vor fi într-o splendoare deosebită, dar în ele nu vei mai putea să intri. Încoronarea lui antihrist ca împărat se va face în maestuosul templu din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului. În Ierusalim va fi favorizată intrarea şi ieşirea liberă a fiecăruia. Dar să aveţi grijă să nu călătoriţi, fiindcă totul se va face pentru înşelare. Antihristul se va naşte dintr-o desfrânată fecioară-evreică din al doisprezecelea neam al desfrâului. Din copilărie va fi foarte înzestrat şi deştept şi, mai ales, din clipa când, fiind adolescent de doisprezece ani, plimbându-se cu maică-sa prin parc, se va întâlni cu satana, care, ieşind din beznă, va intra în el. Băiatul va tresări de spaimă. Dar satana îi va spune: „Nu te teme, eu îţi voi ajuta”. Şi în acest copil antihrist se va coace în chip de om. La încoronarea lui, când se va citi „Simbolul credinţei”, el nu va permite să se citească corect şi în locul cuvintelorîntru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; el se va lepăda şi se va recunoaşte numai pe sine. Atunci patriarhul va exclama: „Acesta-i antihrist!” – şi pentru aceasta Patriarhul va fi omorât. La încoronare, antihrist, pe mâini, va avea mănuşi şi când le va scoate pentru a-şi face cruce, Patriarhul va observa că la degete nu are unghii, ci gheare şi aceasta îi va întări convingerea că în faţa-i stă antihrist. Din ceruri vor pogorî proorocii Enoh şi Ilie care vor spune tuturor că a venit antihrist: „Acesta este antihrist, nu-l credeţi pe el”. Şi el îi va omorî pe prooroci, însă ei vor învia şi se vor înălţa la ceruri. Monahia Evlampia, în a cărei casă locuia sfântul în perioada închiderii mănăsririi, îşi aminteşete: „Aceasta s-a întâmplat în anul 1939. Părintele a vorbit toată noaptea. Nu am putut distinge cu cine. Să intru pentru a afla nu am îndrăznit. Dimineaţa Părintele a zis: „Maică, noi am avut musafiri şi tu eşti martor”. Eu am întrebat: „Cine?” Iar stareţul cu bucurie a răspuns: „Proorocul lui Dumnezeu Ilie şi dreptul Enoh. Ei au vorbit cu mine despre ultimele vremuri ale lumii, Rusiei, despre împăratul ortodox şi antihrist. Şi au mai spus, că va mai veni să discute cu mine sfântul apostol Ioan Teologul”. În 1949, noaptea, sfântul stareţ Lavrentie s-a învrednicit de vizita Evanghelistului Ioan Teologul. Aceasta s-a întâmplat pe 26 septembrie, pe stil vechi. Ei au discutat circa şapte ore. Sfântul Evanghelist a completat cele spuse de proorocul Ilie cu dreptul Enoh, a vorbit despre arătarea Crucii Domnului, Învierea morţilor şi Straşnica Judecată a lui Hristos”. Antihristul va cunoaşte toate meşteşugurile satanice şi va face semne înşelătoare. El va fi auzit şi văzut concomitent de toată lumea. Sfântul plăcut a lui Dumnezeu, conform mărturisirilor arhiepiscopului Simon, arhiepiscopului Teodosie, episcopului Iacob şi arhimandritului Teofan, spunea: „Fericit şi de trei ori fericit este omul care nu va dori să vadă şi nu va vedea faţa spurcată a lui antihrist. Iar cel care va vedea şi va auzi cuvântul lui hulitor de Dumnezeu, promisiunile tuturor bunătăţilor pământeşti, se va înşela şi va merge cu închinăciune în întâmpinarea lui. Şi va pieri împreună cu el şi va arde în focul veşnic”. Ei l-au întrebat pe stareţ: „Cum va fi aceasta?”. Sfântul stareţ a răspuns cu lacrimi: „Pe locul sfânt va fi urâciunea pustiirii şi-i va arăta pe înşelătorii spurcaţi ai omenirii şi ei îi vor minţi pe oamenii care s-au lepădat de Dumnezeu şi vor săvârşi minuni false. Iar după ei va apărea antihrist şi întreaga lume îl va vedea concomitent. Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde, în locul sfânt? În biserică?” Cuviosul a răspuns: „Nu în biserică, ci în fiecare casă. În ungherul unde acum sunt icoanele, se vor afla nişte instrumente înşelătoare pentru ademenirea oamenilor. Mulţi vor spune: „Trebuie să privim şi săascultăm ştirile”. Iată în ştiri şi va apărea antihristul”.

„Pe oamenii săi el îi va „pecetlui” cu peceţi. Îi va urî pe creştini. Se vor începe ultimele prigoane asupra sufletului creştinesc, care va refuza pecetea satanei. Mai întâi prigoanele vor începe pe pământul Ierusalimului, iar apoi în întreaga lume se va vărsa ultimul sânge pentru Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, fiii mei, mulţi vor ajunge până în aceste vremuri groaznice. Peceţile vor fi de aşa fel, încât imediat se va vedea a primit-o omul sau nu.” Creştinul nu va mai putea nici cumpăra, nici vinde nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea: Domnul nu-i va părăsi pe copiii Săi… Nu trebuie să vă fie frică. Biserici vor fi, însă creştinul ortodox nu va mai putea merge în ele, fiindcă acolo nu se va mai aduce Jertfa fără de Sânge a lui Iisus Hristos, ci va fi o adunătură „satanică”. Şi, din cauza acestor fărădelegi, pământul va înceta să mai dea rod, lipsit de ploae, va avea crăpături atât da mari, încât omul va putea cădea în ele. Pe creştini îi vor ucide sau îi vor exila în locuri pustii. Însă Domnul îi va ajuta şi-i va hrăni pe urmaşii Săi. Pe evrei la fel îi vor aduna într-un singur loc. Unii dintre evrei, care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor aştepta şi vor urmări faptele lui. Ei ştiu, că străbunii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, şi iată aşa va da Dumnezeu că ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi pecetea satanei. Ei Îl vor recunoaşte pe Hristos şi vor împărăţi împreună cu Hristos. Iar tot poporul cel slab va merge după satana şi când pământul nu va da roadă, oamenii se vor duce la el să ceară pâine, iar el le va răspunde: „Pământul nu rodeşte pâine. Eu nu pot face nimic”. La fel nu va mai fi nici apă. Toate râurile şi mările vor seca. „Această nenorocire va dura trei ani şi jumătate, dar pentru cei aleşi ai Săi Domnul va scurta zilele acelea. Atunci vor fi mari luptători, stâlpi ai ortodoxiei, care se vor afla sub influenţa puternică a rugăciunii lui Iisus. Şi Domnul îi va acoperi pe ei cu Atotputernicul Său Har şi ei nu vor vedea semnele înşelătoare pregătite pentru toţi oamenii. Încă o dată repet: în acele biserici nu se va mai putea merge, în ele nu va mai fi har”. Ascultând această discuţie, o soră a întrebat: „Cum să procedez? Nu aş vrea să ajung să trăiesc în acele timpuri!” „Tu eşti tânără, e posibil să ajungi până atunci”, – a zis stareţul. „Cât e de înspăimântător!” – „Trebuie să alegi una din două: sau cele pământeşti, sau cele cereşti”. „Va fi război, – continua Părintele, – pe unde va trece, nu va mai rămâne suflare omenească. Iar înainte de aceasta Domnul le va trimite oamenilor slabi nişte boli obişnuite şi ei vor muri. Iar în vremea lui antihrist nu va fi moarte. Şi cel de-al treilea război mondial nu va mai fi spre pocăinţă, ci spre nimicire”. Sora a spus: „Este bine că va fi război, vor fi mulţi mucenci”. Părintele însă a contrazis-o: „Nu, cei care vor fi credincioşi şi se vor spăla cu sânge se vor număra cu cetele mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge în iad”. „Dacă-i aşa, este lesne să piei”, – a zis sora. Iar părintele i-a răspuns: „Domnul îi va lua pe cei slabi, iar alţii se vor curăţi prin boli. Vor fi şi de acei care în război îşi vor spăla păcatele cu propriul sânge şi vor intra în ceata mucenicilor. Iar pe cei mai puternici Domnul îi va lăsa pentru întâlnirea cu El. Şi până nu se va completa cu cei mântuiţi numărul mărturisitorilor lui Dumnezeu distrus de căderea unei părţi a îngerilor, Domnul nu va veni să judece. În vremurile de pe urmăDomnul şi pe cei vii înscrişi în Cartea Vieţii îi va adăuga la ceata Îngerilor, al căror număr este incomplet din cauza celor „căzuţi”. Reparaţiile bisericilor vor continua până la venirea lui antihrist şi peste tot va domni o splendoare deosebită, – spunea Stareţul, – iar voi fiţi moderaţi în reparaţia bisericii voastre, a exteriorului ei. Rugaţi-vă mai mult, umblaţi la biserică, atâta timp cât mai este posibil, mai ales, fiţi prezenţi la Sfânta Liturghie la care se aduce Jertfa cea fără de Sânge pentru păcatele întregii lumi. Mărturisiţi-vă mai des şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi Domnul vă va întări. Domnul este milostiv. Pe evreii care vor refuza să primeascăpecetea lui antihrist şi vor zice că acesta este înşelare şi nu „mesia”, îi va mântui”.

Părintele, discutând cu ierodiaconul Gheorghe despre ultimele vremuri, plângea cu amar şi spunea: „Mulţi clerici vor pieri când va veni antihrist”. Părintele Gheorghe a zis: „Cum oare să nu pier şi eu, doar sunt diacon?” Părintele a răspuns: „Nu ştiu”. Atunci părintele diacon începu să plângă şi, căzând la picioarele părintelui, începu să ceară de la el să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de iad. Părintele s-a rugat şi a zis: „Bine. Iată cum se întâmplă: s-a îmbolnăvit de cap şi a murit şi a intrat în Împărăţia Cerurilor”. Cele în taină prezise de stareţ s-au împlinit. Noi îl cunoşteam pe acest diacon din Lavra Peşterilor din Kiev. Era un călugăre foarte virtuos. Deodatăs-a îmbolnăvit de cap şi peste puţin timp a murit. Părintele deseori se văieta cu lacrimi: „Este plină bezna de suflete omeneşti… Şi pe pământ vor scoate bezna. Toţi dracii vor ieşi şi se vor afla în oamenii care nu-şi fac cruce, nu se roagă, ci numai omoară oameni (este vorba de avorturi – n.r.). Dracii se vor strădui să înşele cu acest păcat cât mai mulţi oameni”.

 

Mitropolitul Ieroteos Vlahos: Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă. Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

    După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”. Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque 

  La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

   Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

            Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea  Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem  al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință. În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

   Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice. Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”. De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” . Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

            Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul. Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”. Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului. Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie(G.O.)

 

Proorocia Fericitului Filotei Zervakos

Sfârşitul va veni “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“ – Fericitul Filotei Zervakos

“Femeile(n.n.) umblă acum goale, – desi bărbatii nu suntmai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu.A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat”.

“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii.Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică. Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi! Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie. Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt <<femeie fermecătoare>>, modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei. Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor. Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva”.

Din ’’Ne vorbeşte Părintele Filotei Zervakos’’

 

Despre cenzurarea cultului ortodox şi noua inchizitie ecumenista

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade­vărată şcoală. Slujbele îi în­­vaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să în­ve­ţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bo­gă­ţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teo­logi – vor­bitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oa­meni sim­pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile în­ţe­lep­ciu­nii hrănindu‑se doar cu cele auzite la Bi­se­ri­că. Cul­tul Bisericii face Tradiţia vie în vremu­rile noas­tre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bi­se­ri­cii, fi­ind o cateheză continuă prin care credin­cio­sul este ur­cat pe treptele cunoaşterii lui Dumne­zeu…

În Catehismul ortodox se afirmă că „Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, a Tradiţiei”[1]. Apoi se arată care sunt izvoarele Sfintei Tradiţii: „Conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:

1. Simbolurile de credinţă (…)

2. Cele 85 de canoane apostolice;

3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade particulare (aprobate de Sinodul Trulan);

4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;

5. Scrierile Sfinţilor Părinţi;

6. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi

7. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică.”[2]

Un creştin, citind că unul din cele opt izvoare ale Sfintei Tradiţii este cel al cărţilor de cult, şi citind că Biserica este păzitoarea Sfintei Tradiţii, trage concluzia că nimeni nu va îndrăzni să cenzureze cărţile de cult. Şi asta pentru că, implicit, ar lovi în Sfânta Tradiţie. Cu toate acestea însă, cultul ortodox se află într-o perioadă de grea încercare, şi asta pentru că ereticii necalcedonieni i-au convins pe ierarhii Bisericii Ortodoxe că trebuie să îl cenzureze.

În Referatul nr. 4870/1994, Mitropolitul Nestor Vornicescu şi ceilalţi membri ai comisiei de dialog cu necalcedonienii cereau Sinodului B.O.R.: „Propunem, de asemenea, ca toate anatematismele şi pasajele incriminatoare la adresa Bisericilor Ortodoxe Orientale şi a unor sfinţi cinstiţi de acestea să fie scoase din cărţile de cult ale Bisericii noastre.”

Această iniţiativă a fost popularizată în mediul teologic universitar. Părintele Nicolae Necula afirma, în Vestitorul Orto­doxiei, următoarele: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reedi­tare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndrep­tate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bi­sericilor Vechi Orientale, condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episco­pului orto­dox”.[3] Iniţiativa de purificare a cultului prin scoaterea referinţelor la ereticii necalcedonieni nu aparţinea însă ierarhilor B.O.R., ea fusese luată de Comisia Mixtă pentru Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice – în Geneva, 1-6 Noiembrie 1993. Pentru ca Biserica Ortodoxă să se unească cu ereticii era necesar ca Sfânta Tradiţie să fie cenzurată… Faţă de o astfel de fărădelege, părinţii athoniţi au avut o reacţie fermă. În Memoriul Comunităţii Sfântului Munte, din 14/27 mai 1995 este combătută şi „Decizia extrem de neliniştoare a Comisiei Mixte privitoare la «curăţirea» textelor liturgice de textele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte eretici. Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Mărturisitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea ecumenic vor înceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple piese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poate fi îndepărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei care, odată eliminate, pot pricinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia? După părerea noastră, această decizie consituie o inovaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.”[4]

Cenzura cărţilor de cult înseamnă batjocorirea Sfintei Tradiţii. Această fărădelege nu a pornit însă din iniţiativa anticalcedonienilor, ci este mult mai veche. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens – în Biserica Ortodoxă Română – este cenzurarea Triodului. De exemplu, strofa a noua de la Starea a treia:

„O, ce nebunie!

Pe Hristos omoară

Cei ce‑au ucis pe profeţi” lipseşte din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[5] Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor gră­biţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S‑au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L‑au răstignit pe Hristos.

Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în va­rianta completă:

„Îngâmfat Israil,

Ucigaşe popor !

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”

Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în to­tal au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[6]. Din prima cân­tare s‑au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.

Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În momentul în care în­ce­pem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are in­spi­raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe. Dacă cenzura s‑ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost poate o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s‑a ex­tins şi asupra altor texte liturgice. Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Tropa­re­le Învierii – e vorba de Troparul Glasulului întâi : „Pia­tra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat tru­pul Tău, înviat‑ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lu­mii viaţă….”[7].

În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar în­ce­pe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străju­ind…” Nu se mai precizează cine a pecetluit piatra de la Sfân­tul Mor­mânt, trecându‑se astfel cu vederea mărturia Sfin­tei Evan­ghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s‑au adu­nat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doam­ne, ne‑am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în via­ţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, po­run­ceş­te ca mor­mântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cum­va uce­ni­cii Lui să vină şi să‑L fure şi să spună po­po­ru­lui: «S‑a scu­lat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur­mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le‑a zis: „Aveţi stra­jă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.” Iar ei, ducându‑se, au în­tă­rit mormântul cu stra­jă, pecetluind piatra (Matei 27, 62‑66).

Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului or­to­dox, unii preoţi au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat. Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu aceasta au fost scoase şi sluj­bele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici). Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfân­tul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala tre­ce­rii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Bi­se­ri­ca Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de cre­dinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a măr­turisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate pă­ca­te­le dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi măr­turisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute”[8]. Nu putem tăia o parte dintr‑o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu‑zisă a Botezului, ci doar o pre­cede. Rostul catehezelor respective era de a‑i pregăti pe cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina ade­vărului pentru marele pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici Ortodoxe au con­siderat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Bo­te­zului, aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţi­unea de a renunţa la ea arată existenţa unei alte perspec­tive dogmatice. E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai im­portantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bise­ri­cesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi ma­rii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare orto­do­xe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitro­po­litul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre impor­tan­ţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehe­tic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roa­de pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res­pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău­gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra­vo­slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So­bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa­ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă­tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu­minătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pen­tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo­slav­nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre­din­ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi­ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[9], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în lo­cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre­cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so­coteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose­bită filadă[10] să se tipărească”[11]. Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este de­si­gur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile mi­nunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Or­to­do­xiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea”[12]. Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[13]. El explică de ce în zilele noas­tre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu­pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s‑au pră­şit acum o mulţime de nihilişti şi de nihi­lis­te, de dar­wi­nişti, de spiritişti: dacă în învă­ţătura lor ar fi vreo rătă­ci­re nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n‑ar glă­sui, nu i‑ar osândi şi nu i‑ar da anate­mei? Dimpotrivă, s‑ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodo­xiei s‑ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Re­nan, Cardec şi tuturor următorilor lor – ana­tema!». Dar nu e nicide­cum nevoie de un sinod special pen­tru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor min­ci­noa­se au fost deja date anatemei…”[14]. Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de com­pletarea anatematismelor din Sinodicon cu cele pri­vi­toa­re la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completa­rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru­se din afara Rusiei, care s‑a întrunit la Vancouver, Ca­na­da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana­te­ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi­se­ri­ca Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deo­se­besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis­tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra­mi­fi­caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai­nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha­ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur­mare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere­tici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răs­pân­desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra­gostei fră­ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des­păr­ţiţi, să fie Anatema”[15]. Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo­logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă­năs­tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino­di­conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă­năstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or­todoxiei, fa­cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu­menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum­nea­voas­tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă­rin­t­e­lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi­ne să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li­tur­ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros­tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen­tru dreapta credinţă începând din timpul Si­noadelor şi ajun­gând până la Sfântul Grigorie Palama”[16]. Trebuie menţionat faptul că Sinodiconul Ortodoxiei este un text liturgic foarte important şi în ceea ce priveşte învăţătura ortodoxă împotriva ereziei monofizite şi a ereticilor monofiziţi. În studiul Imnografia Bisericii privitoare la hristologia ortodoxă şi la anticalcedonieni (din decembrie 1994), părinţii de la Sfântul Munte Athos, după ce spun despre Sinodicon: „El se pronunţă asupra tuturor marilor erezii şi constituie un adevărat text simbolic al Bisericii”[17], citează pasaje care arată cât de clar deosebeşte această slujbă între învăţătura Sfinţilor Părinţi şi învăţătura ereticilor. Iată un exemplu: „Lui Iacob Armeanul Zanzalul, lui Dioscor patriarhul Alexandriei şi lui Sever nelegiuitul… anatema”[18]

Cum să primim acum faptul că Dioscor sau Sever nu sunt eretici? Sau, mai mult încă, putem să îi considerăm sfinţi, aşa cum ne cer Comisiile de Dialog cu Bisericile necalcedoniene? Nu, nu, nu. Sub nicio formă.

O întrebare se pune de la sine: oare nu cumva faptul că Biserica Ortodoxă Română are o deschidere atât de mare spre Bisericile eretice necalcedoniene se datorează şi faptului că din cultul ei a fost cenzurat Sinodiconul? (Biserica Ortodoxă Română a fost prima Biserică, care a aprobat oficial acest dialog după 1993.[19])

De ce în Bisericile Ortodoxe surori există mult mai mare reţinere faţă de dialogul cu necalcedonienii? Nu cumva pentru faptul că ierarhii, teologii şi credincioşii lor au înţeles din Sinodicon că necalcedonienii sunt eretici?

Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Biseri­cii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, le­pădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepăda­rea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vân­dut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere în­văţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevă­rat. Dar niciun preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici…

Danion Vasile 

[1] Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă – Catehism, Cluj, 1993, p. 32.

[2] Idem, pp. 34-35.

[3] Din articolul Ce reprezintă Biserica Ortodoxă Coptă în dialogul dintre Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale?, în Vestitorul Orto­doxiei, nr. 349‑350 din 31 ianuarie 2005, p. 13.

[4] Documentul este citat din volumul Sunt anticalcedonienii ortodocşi?– (S.A.O.), Editura Evanghelismos, 2007, p. 43.

[5] În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoa­rece a fost eliminată şi strofa a şaptea.

[6] În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe http://www.nistea.com/postul‑mare/.

[7] Ceaslov, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 233.

[8] Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, Edi­tura Deisis, Bucureşti, 1996, p. 83.

[9] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr‑o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o gre­şeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut tra­du­ce­rea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar su­te de ani arată totuşi că s‑a preferat o viaţă liturgică „vădu­vită” de sluj­ba Sinodiconului.

[10] Iniţiativa separării slujbei într‑o „filadă separată” a fost de fapt o ten­­tativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul li­turgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul or­to­dox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.

[11] Arhim. Efrem Vatopedinul, Cuvânt din Sfântul Munte, Edi­tura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 42.

[12] Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Or­to­doxe, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 177.

[13] Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Pă­rinţi, nu este osândită doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teo­logi contemporani cum că s‑ar condamna doar ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

[14] Sfântul Teofan, Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 124.

[15] Din Orthodox Life, Vol. 27, martie‑aprilie 1977, pp. 16-17.

[16] Arhim. Efrem Vatopedinul, Cuvânt din Sfântul Munte, Edi­tura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, .p. 173.

[17] S.A.O.. p. 131.

[18] S.A.O., p. 34.

[19] www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.html