Proorocii şi învăţături ale Sfântului Varsanufie de la Optina

Stareţul Varsanufie de la Optina – Toata lumea se afla sub influenta uneiputeri care stapaneste mintea, vointa si toate puterile sufletului

In Apocalipsa scrie: “Fericit cel ce citeste cuvintele cartii acesteia“. Si fiindca asa s-a scris, cu siguranta asa va fi, caci cuvintele Scripturilor sunt cuvintele Sfantului Duh. Totusi, ce inseamna aceasta fericire? Unii, care nu inteleg mai nimic din cele ce spune Scriptura, deznadajduiesc, cu toate ca stiu ca studiul cuvintelor dumnezeiesti da mangaiere. Ar face mai bine daca ar spune: “Ceea ce pentru noi este de neinteles acum, vom intelege mai tarziu, cand va veni vremea despre care ne spune Scriptura“.Spuneti-mi, unde se mai citeste azi Apocalipsa? Aproape numai in manastiri, in scolile teologice si in seminarii, iar in lume, foarte rar. Nimeni… Este dovedit ca cel ce citeste Apocalipsa, cand va ajunge acolo unde se spune despre sfarsitul lumii, va fi cu adevarat fericit, deoarece va intelege ceva din cele ce se vor petrece atunci si va incepe sa se pregateasca. Iar in cele pe care le descrie Apocalipsa va vedea toate intamplarile contemporane.

Toata lumea se afla sub influenta unei puteri care stapaneste mintea, vointa si toate puterile sufletului. Si aceasta putere este vicleana, pentru ca izvorul ei este diavolul, iar uneltele lui sunt oamenii vicleni. Prin ei lucreaza Antihrist si inaintemergatorii lui. Apostolul spune: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a predat duhului amagirii, al inselarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului“. Ceva intunecat si infricosator vine peste lume. Omul va ramane mai mult sau maiputin sub stapanirea lui si cu cat puterea celui viclean il are mai mult (pe om) in stapanirea sa, cu atat omul va fi mai putin constient de ceea ce face. Acum, in Biserica, nu avemprofetii clare, dar avem totusi semnele timpului. Semnele acestea se vad clar numai de aceia care au “mintea lui Hristos“. Lor, toate le sunt descoperite in chip deslusit. Antihrist vine in lume si totusi lumea nu crede aceasta. De aici, din manastire, mrejele diavolului se vad mai bine. Aici ochii se deschid, iar in lume ei se inchid. Multumiti Domnului ca ati plecat din lume! In lume, cu tulburarea si obisnuintele ei, este foarte greu sa se mantuiasca cineva; si mai ales cand nu vrea sa asculte glasul Bisericii. Este greu sa se mantuiasca cineva cand traieste intr-o societate stricata. In Sfanta Scriptura citim: “Cu cel cuvios, cuvios vei fi. Cu cel nevinovat, nevinovat vei fi. Cu cel ales, ales vei fi. Si cu cel indaratnic, Te vei indaratnici“. Patimile exercita o influenta vatamatoare asupra trupului si sufletului. Citind in manastire pe Sfintii Parinti, pentru prima data am inteles ca patimile sunt atat de molipsitoare, asa cum sunt cele mai contagioase boli. Acum crestinismul este urat peste tot, pentru ca ii impiedica (pe oameni) sa traiasca cum vor, sa pacatuiasca nestingheriti. Noua generatie se dizolva, se strica, putrezeste. Vor sa traiasca fara Dumnezeu si urmarile sunt evidente. Stiti ca acolo unde exista Biserici si manastiri si, in general, locuri de inchinare, in vechime erau temple pagane. Adesea citim in Vietile Sfintilor ca, acolo unde la inceput era un templu, mai apoi se zidea o biserica. Adica Dumnezeu a facut de rusine pe diavol. Dar in vremurile din urma, bisericile se vor darama si in locul lor se vor construi temple pagane. Manastirile vor suferi prigoane grele si multe mahniri. Adevaratii crestini vor gasi refugiu in micutele biserici. Eu nu voi ajunge sa traiesc acele zile, dar voi veti trai. Veti merge la manastiri, care atunci vor suferi multe prigoane si lipsuri. Sa cititi acum Biblia, caci va veni vremea cand nu veti mai avea posibilitatea sa o cititi. Veti dori sa o cititi, dar nu va mai fi timp. Cititi de fiecare data cand vi se iveste ocazia, caci altfel va veti cai si mahni ca n-ati citit atunci mai mult. Prin citire vi se va intari vointa. Mahnirile monahilor vremurilor din urma vor fi foarte “subtiri”, caci daca le va privi cineva la suprafata, nici nu le va putea numi mahniri. Totusi ele sunt niste viclenii ale vrajmasului. Chinurile trupesti, aspre si brutale pricinuiesc crestinului o ravna inflacarata spre acceptarea lor. Vrajmasul insa a lasat acum chinurile aspre si le prefera pe cele mici si subtiri, dar care lucreaza mai eficace. Acestea nu aprind in inima ravna pentru marturisire, ci dimpotriva, tin pe om intr-o stare in care nu stie ce sa faca, intr-o ameteala duhovniceasca de ganduri. Ele (ispitele) biruiesc cu incetul puterile lui slabind cu totul rezistenta lui duhovniceasca si ducandu-l la deznădejde si la nehotărâre. Si astfel il arunca in pierzare, il fac salas al patimilor, deoarece il gasesc bolind de mahnire si de descurajare. Iar acest lucru este dovedit prin faptul ca monahii vremurilor din urma asteapta sa le vina o vreme mai buna, ca sa se nevoiasca asa cum trebuie. “Vom posti si ne vom ruga, spun ei, atunci cand se vor crea conditii potrivite“. Dar Domnul ne-a fagaduit ca ne va ierta pacatele daca ne pocaim, iar nu ca vom trai si maine. De aceea, este absolut necesar ca in oricare din situatii, bune sau rele, sa pazim poruncile si datoriile noastre, fara sa uitam vreodata cuvintele: “Iata, acum este vremea potrivita, iata, acum este vremea mantuirii“. Veti trai si veti vedea. Va veni vremea cand vor incepe iarasi sa fie chinuiti crestinii. – Si acum sunt chinuiti, dar nu atat de salbatic. – Nu. Eu nu vorbesc de acest fel de chinuri. Vorbesc de chinurile asemanatoare celor din primele veacuri. Chinuri de nedescris ii asteapta pe pacatosi in iad, asa cum pe cei drepti ii asteapta o fericire de negrait! “Ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit“. Cuvintele acestea ale Apostolului se potrivesc si pentru chinuri si pentru fericire. Noi ne gandim uneori cu foarte multa usurinta la pedepsele din iad si de aceea le uitam. In lume ele nu sunt primite deloc. Diavolul ne aduce gandul ca nu exista nici diavol, nici iad. Totusi, Sfintii Parinti ne spun ca o pregustare a gheenei se face inca de pe pamant, precum si a fericirii vesnice. Pacatosii incep sa simta pedeapsa iadului, iar dreptii, bucuria raiului, dar cu deosebirea ca amandoua vor fi cu neasemanare mai mari in viata viitoare. Nu incape indoiala ca exista iad si-si va face si lucrarea sa.Sufletele dreptilor si ale pacatosilor vor fi si atunci imbracate in trup, insa acel trup nu va fi asa greoi, ci mai subtire si mai induhovnicit. Dar toate acestea se vor face mai inainte de Judecata. Dupa Judecata, nimeni nu stie ce va fi. Nici chiar ingerii. Aceasta este taina lui Dumnezeu. Toate cele pe care le invata Biserica sunt adevarate, precum si invatatura ca dupa moarte sunt chinuri. Dupa marturia Sfintilor Parinti, Judecata se va face la miezul noptii. Ceasul acela va veni pe neasteptate pentru toti cei ce traiesc pe pamant, intocmai ca un fur. In Rai nu vom intra datorita ostenelii si faptelor bune, ci pentru harul si vrednicia Jertfei rascumparatoare a Dumnezeului si Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Faptele noastre bune, pazirea poruncilor Evangheliei sunt necesare doar ca o marturisire a dragostei noastre fata de Hristos. Fara dragostea fata de Hristos nu putem dobandi fericirea, nici Raiul. Mult timp n-am putut intelege cuvintele Psalmistului “Glasul Domnului, cel ce varsa para focului” (Ps. 28, 7). Apoi am inteles ca flacara, care pe pamant are si foc si lumina, dincolo se imparte intre rai si iad, astfel: lumina se afla in rai si desfateaza pe cei drepti. In timp ce focul, fara lumina, se afla in iad si arde pe pacatosi. Scriptura spune: flacara din abisul iadului este in intuneric si pacatosii nu se vad unul pe altul. Doamne miluieste-ne si ne mantuieste! Pedepseste-ma, Doamne, cum vrei, numai miluieste-ma! Nu spun nimanui, nici nu arat spre lauda mea ca frica chinurilor iadului este mereu in mintea mea, ci o folosesc numai pentru a ma smeri. Si cat ma smereste acest simtamant al fricii! Inteleptii epocii noastre nu vor sa creada ca exista iad. Sa ne ridicam si sa facem o rugaciune ca Domnul sa ne izbaveasca de focul iadului!Si sa-I multumim ca suntem aici. Fie ca toata viata noastra sa fie o multumire ca Domnul ne-a povatuit aici. Desigur, locul singur nu mantuieste, dar cel putin stim ca ne aflam in corabie… (…) Vom trai zile infricosatoare, dar harul Domnului ne va acoperi. In primele veacuri ale crestinismului, ucenicii Mantuitorului nostru Iisus Hristos se impartaseau in fiecare zi si traiau o viata ingereasca. In fiecare clipa erau gata sa stea inaintea fetei Domnului. Si aceasta pentru ca atunci niciun crestin nu era in siguranta. Deseori se intampla ca un crestin sa se impartaseasca dimineata, iar dupa-amiaza sa fie prins si dus la Colosseum. Traind astfel intr-o permanenta primejdie, crestinii isi pironeau privirea numai asupra trairii lor duhovnicesti si traiau o viata curata si sfanta. Dar primele veacuri au trecut. Persecutiile din partea necredinciosilor au incetat. Permanenta primejdie a disparut. Dupa aceasta crestinii au inceput sa se impartaseasca o data pe saptamana. Si apoi, o data pe luna. Si in continuare Dumnezeiasca Impartasanie s-a redus la o data pe an. In Schitul nostru se tine tipicul Sfantului Munte. L-au randuit sfintii batrani si l-au predat monahilor spre neintrerupta lor zidire duhovniceasca. Asadar, in Schitul nostru se tine urmatoarea regula: toti monahii se impartasesc de cinci ori pe an. Si numai cu binecuvantare se mai impartasi si alta data. Ne-am obisnuit atat de mult cu aceasta, incat, daca cineva se impartaseste si intr-o alta zi oarecare, atrage atentia tuturor celorlalti:

– Ce inseamna aceasta? Parintele Ieronim s-a impartasit si azi? Intreaba un monah pe altul. – I-a dat binecuvantare staretul. – Dar de ce? – I-a aparut satana in chip simtit si bietul de el a slabit de frica. – A… Asa?

Din “Sfaturi către monahi şi omilii către mireni”, Staretul Varsanufie de la Optina

 

Proorocia Sfântului Metodie, Arhiepiscopul Patarelor

Proorocia Sfântului Metodie

Arhiepiscopul Patarelor, care a fost la anii 278 de la Hristos şi a pătimit în vremea împărăţiei lui Aurelian şi s-a săvârşit prin tăiere cu sabie

Pentru cele ce au să fie în zilele cele mai de pe urmă ale lumii acesteia.

Pe la anul şapte mii de la facerea lumii, se vor ridica ismailitenii şi agarenii, adică cei ce se trag din Agar şi din Ismail, care sunt turcii şi tătarii şi vor înconjura zidurile cetăţii Vizantiei (Constantinopol) şi vor aduna toate neamurile în cetatea de pe şapte munţi. Câtă urgie, când te va înconjura mulţimea de oameni, şi te vor stăpâni ca pe un lucru de nimic! Şi zidurile cele frumoase vor cădea, ca un smochin putred şi va călca pruncul (care se înţelege Ismail) asupra ta. Şi va pune asupra ta sceptrul, iar întru dânsa nu va rămânea, şi va pune mâinile lui pe Sfintele lui Dumnezeu Altare. Şi cele sfinte nu le va primi, ci le va da fiilor pierzării; iar după aceea se va ridica şarpele cel adormit şi va bate pe prunc şi haina lui, cea împărătească, îmbrăcând-o, slăvi-se-va numele lui întru bune vestiri. Iar fiii pierzării, întărind războiul, vor da feţele lor către apusul soarelui, şi, vai de tine, cetate de pe şapte munţi! Şi aşa va da şarpele cel adormit la moarte cuvioasă. Şi va stăpâni asupra cetăţii de pe şapte munţi neamul cel plăvit cincisprezece ani; şi vor da şi vor mânca dintr-însa mulţi, spre izbândirea sfintelor.

Şi vor stăpâni la răsărit trei purtători de grijă şi la apus oarecare purtător de grijă (care este neamţul) şi cu dânsul împreună se vor scula şapte lupi (care sunt cele şapte puteri), la seamă sălbatici (lupi se înţelege neamul cel biruitor). Şi îi vor bate pe ismailiteni şi îi vor goni pe dânşii până la colonie, care se înţelege că este locul mutării. Şi vor tulbura neamurile cele de acolo, care sunt ascultătoare credinţei lor; şi vor scorni cu grabă mare şi cu mânie iute şi vor împărţi. Partea cea dintâi va ierna la Efes; a doua parte la Magulini; a treia parte la marginea câmpului mării la Pergam (lângă Smirna), iar a patra la Bitinia. Şi vor înşira vase multe pe apă şi vor călca hotarele ei; atunci se vor tulbura limbile care şed în unghiurile Ostrovului şi se va ridica Filip cu 18 limbi şi se vor aduna la Constantinopol şi vor porni războiul, cum nu s-a făcut niciodată; şi vor alerga pe uliţele cetăţii şi multă vărsare de sânge se va face, încât va curge sângele ca pâraiele şi se va tulbura marea până în adâncul noianului. Atunci boul va striga; măgura cea uscată va plânge; (prin care se înţelege dealul din partea Droiului). Şi atunci vor sta caii şi se va auzi glas din cer, strigând: „Staţi, staţi! Pace vouă! Destul!” Această izbândire se va face pentru cei nesupuşi şi neascultători. Şi le va zice: „Veniţi către părţile din dreapta oraşului şi acolo veţi afla un om, stând cu multă întristare, rezemându-se între doi stâlpi (coloane), ştergându-şi sudoarea de pe hainele sale şi va fi cu barba albă, drept, milostiv şi cu haine sărăcăcioase şi blând la fire, de vârstă mijlocie, şi va avea la piciorul drept un negel în mijlocul lui.” Şi glas de înger se va propovădui: „Luaţi-l şi-l încoronaţi pe acesta împărat.” Şi, luându-l pe el patru îngeri purtători de viaţă, îl vor duce pe dânsul la Sfânta şi marea Biserică a lui Dumnezeu, Sofia, şi îl vor încorona pe el împărat şi îi vor da lui în mâna dreaptă o sabie, zicându-i: „Imbărbătează-te şi te întăreşte, biruieşte pe vrăjmaşii tăi.” Luând el sabia de la îngeri, va bate pe ismailiteni şi pe etiopieni şi pe tătari şi pe alte neamuri. Pe ismailiteni în trei îi va împărţi: partea întâi o va tăia cu sabia, a doua parte o va boteza, iar a treia parte o va goni cu mare mânie până la copacul singur (Mărul roşu). Şi întorcându-se de la război, se vor deşerta comorile pământului şi toţi se vor îmbogăţi, nimeni dintre dânşii nu va fi sărac şi pământul îşi va da roada sa însutit. Iar din armele cele de război îşi vor face fiare de plug şi seceri. Şi va împărăţi 15 ani, iar după moartea lui va împărăţi altul 11 ani, şi acesta va vedea moartea sa mai înainte de vreme, mergând în Ierusalim, unde este împărăţia lui Dumnezeu, iar după el vor împărăţi patru feciori ai lui. Cel dintâi va împărăţi la Roma, iar cel de al doilea va împărăţi la Alexandria, al treilea la Tesalonic, iar al patrulea la Constantinopol. Şi aceştia, ridicând război între dânşii, pe preoţi şi pe călugări îi vor lua la oaste; şi nici unul dintre dânşii nu se va mântui. Şi, nefiind vreun bărbat de folos, ca să fie pus împărat pe pământ, va împărăţi o muiere spurcată şi fără de ruşine. Şi aceasta va spurca Sfintele Biserici şi Jertfelnicele lui Dumnezeu şi, stând în mijlocul Constantinopolului, va propovădui, zicând cu mare glas: „Cine este Dumnezeu afară de mine şi cine va sta împotriva împărăţiei mele?” Şi, îndată, se va cutremura Constantinopolul şi se va scufunda cu totul în pierzare şi numai cele ce se cheamă „măguri uscate” se vor vedea. Şi trecând prin Constantinopol corăbierii vor zice: „Aici a fost Constantinopolul cel vestit şi lăudat în lume!” Şi aşa, va împărăţi altul la Tesalonic, puţină vreme, şi se va scufunda şi acela şi după aceasta se va scufunda şi Smirna şi Cipru, de furtună, în mare. După aceea, va împărăţi Antihrist şi va face minunate şi ciudate minuni, atâtea încât vor rătăci mulţi de la dreapta credinţă, iar de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi. Şi îi va mări şi îi va slăvi pe jidovi şi va dezrădăcina Bisericile lui Dumnezeu şi le va preface în capişti idoleşti; şi va fi foamete şi ciumă în toată lumea, iar apele se vor usca şi pâraiele şi lacurile vor seca şi ploaia nu-şi va da roada sa pe pământ. Şi va stăpâni, prea bestematul, trei ani şi şase luni. Atunci va trece anul ca luna şi luna ca săptămâna şi săptămâna ca ziua şi ziua ca ceasul şi ceasul ca minutul, pentru robii cei aleşi ai lui Dumnezeu. Iar după împlinirea acelor trei ani şi jumătate, va ploua Dumnezeu cu foc asupra pământului, şi îl va arde de trei coţi adâncime. Atunci va striga pământul către Dumnezeul şi Ziditorul său, zicând: „Curat sunt înaintea Ta, Doamne, şi întru mine nu este greşeală.” Atunci, cerul, ca o carte se va înfăşura, iar îngerii vor trâmbiţa, şi la ale lor glasuri vor învia morţii. Şi cei drepţi vor sta de-a dreapta împăratului ceresc, iar cei păcătoşi de-a stânga; şi drepţii vor moşteni cereştile bunătăţi, iar păcătoşii veşnica muncă a focului nestins, şi viermele cel neadormit, cu slujitorii lui Antihrist, care i-au înşelat.

Iar pe noi să ne învrednicească să dobândim veşnicele bunătăţi, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul, a Căruia este slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

 

Mărturia unei pustnice ce trăieşte nevăzut în munţii Neamţului despre cei ce plâng şi se roagă pentru lume

8.01.2001

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh![1]

Îmi cer iertare, Preacuvioase Părinte Ioanichie[2], că aşa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, aşa cum m-aţi sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire anumite vorbe sau cuvinte.

Deoarece am scris repede şi grăbit, şi fiind presat de timp, inevitabil am scris şi mai urât şi greu de înţeles, aşa că m-am gândit să scriu mai clar şi mai citeţ şi să vă trimit scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală şi, pe de altă parte, din lipsa de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară, după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care l-am cunoscut personal, mişcat profund de această viaţă înşelătoare şi pătruns de această tainică filosofie a morţii, pentru cei împăcaţi cu Dumnezeu şi cu aproapele – bucurie, iar pentru cei roşi de viermele conştiinţei şi neîmpăcaţi cu cei din jur – groază şi cutremur; cuprins deci de aceste sentimente, ignorând oboseala şi celelalte neputinţe ale mele, m-am hotărât să vă scriu cele ce urmează:

În seara zilei de 14 august 1999, fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie şi nu dădea de bănuit că este o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era cu totul absorbită de o altă lume şi plângea domol şi liniştit, rugându-se cu un şirag de metanii, retrasă lângă un colţ al bisericii. Deoarece toţi părinţii erau la masă, înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitaţie, spunându-mi: Părinte, nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la care cuvinte am renunţat şi am plecat la ale mele treburi, în biserică.

Trebuie să menţionez starea de permanentă umilinţă şi plângere în care se afla chiar şi când vorbea cu mine, neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat cu sfială de locul unde eram şi m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aş ruga ceva, că eu sunt străină şi aici nu cunosc pe nimeni, aşa că am îndrăznit la Sfinţia Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putinţă, v-aş ajuta. Şi întrebând-o de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (Bucureşti). Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la poştă, însă n-am prin cine să-l trimit. Şi la sugestia mea de a-l pune singură la poştă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, şi au rânduiala de sine neîntemeiată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în faţa ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul şi trufaşul, o dispreţuisem la prima vedere.

Am întrebat-o dacă nu se teme de fiare, la care ea mi-a răspuns:

Părinte, eu de mică am fost obişnuită cu pădurea, cu muntele şi singurătatea, căci satul unde am copilărit era situat în astfel de locuri şi nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni. La care am început să-i spun de pericolul înşelării zugrăvit în Filocalie şi mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:

Părinte, vai de noi, că nu ştim ce ne aşteaptă în ceasul morţii, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!

După aceea am întrebat-o de scrisoare şi mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost uceniţă, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar nici până în ziua de astăzi n-a mai venit şi nici colet sau răspuns n-am primit de la maica Timoteia din Pasărea.

După aceasta i-am răspuns (intenţionat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi spună mai multe lucruri despre pustie.

A început privegherea, iar ea a stat într-un colţ întunecat în pridvor. După Slujbă, am aşteptat să plece toţi părinţii la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care mi-a spus că a stat mai întâi în munţii Rarăului, dar era o zonă foarte rece şi aspră, iar pustnici foarte puţini, iar de câtva timp stă în munţii Neamţului, unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulţi, iar din locul unde stă ea cea mai aproape mănăstire e Sihla şi i-a luat cinci ore de mers până aici.

M-a întrebat de numele meu ca să mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie[3] cu obştea, căci intru şi eu acolo. Iar ea mi-a zis:

Părinte, acolo, în acea zonă unde stau, sunt mai mulţi Părinţi şi doar două maici de care m-am folosit numai privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deşi ei petrec în eremitism total, neieşind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo) sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele Pahomie cu obştea, precum şi pe Părintele Victorin[4] cu soborul, de aceea v-am întrebat de numele personal. Aceşti Părinţi se întâlnesc noaptea de câteva ori pe an la Peştera Sfintei Teodora şi se roagă împreună. După care am întrebat-o: Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinţi? La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câţiva ani şi chinuindu-mă, fără să ştiu că mai există cineva împrejur; de abia într-un târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe cineva, ci poţi umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul, într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru şi despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus.

În sfârşit, am luat plicul, iar ea a plecat spre peştera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peşteră, iar dimineaţa va pleca. M-am dus la chilie şi, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înşele, scoţându-te din obşte înainte de vreme la pustie? (căci atunci aveam dorinţa puternică de a merge la pustie, iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peşteră şi te încredinţează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peşterii fără să pot rosti un cuvânt, deşi voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simţit, căci am mers uşor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colţ al peşterii şi plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora, ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută mă ţinea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate şi atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuţi „care nu şi-au plecat genunchii lui Baal”.

După un timp, am putut să o chem pe nume şi i-am spus să stea în faţa icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine, păcătoasa. Amin. Să-şi facă cruce şi să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie şi umilinţă, încredinţându-mă din mărturiile Sfinţilor Părinţi că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-şi descopere din tainele Sale prin plăcuţii Săi).

Deci, după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoşată, spunându-mi: Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani şi am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire, am citit şi am râvnit Vieţile Sfinţilor, dar nu le-am urmat şi în fapte, ci mi-am petrecut viaţa în lenevire şi nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte şi mult am pătimit în acea suferinţă cumplită prin spitale. Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital şi mi-a spus: „Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, că şi el a fost chinuit tot de aceeaşi boală şi tot în acest spital a pătimit”. După ce a plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu mai puteam răbda. Şi mi s-a întâmplat un lucru înfricoşător (zicând aceste cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur şi simplu mi-am văzut sufletul uşor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd şi scârnav. S-a oprit apoi puţin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi a spus: Părinte, fac această mărturisire fraţilor mei în Hristos care doresc mântuirea, ca să ştie ce ne aşteaptă pe fiecare din noi la moarte. Şi a continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în iad – şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoşată. Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neştiind ce ne aşteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi, arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut şi am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locaşurile drepţilor şi, mergând, am văzut multe frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului. Şi, zicând aceste cuvinte, începuse a iradia faţa ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat şi-a strunit mintea, având o trezvie ascuţită, prihănindu-se pe sine şi zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o aşteaptă pentru răutăţile săvârşite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toţi, visează la Rai! Şi a izbucnit iarăşi în plâns. Şi atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minţii şi de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă eşti în pace şi linişte, atunci mai mult smereşte-te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău şi, lăudându-ne, să fim daţi la război”. Iar ea a continuat: Ajungând la porţile Împărăţiei Cerurilor, s-a auzit un glas ca de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu şi mi-a zis: „Suflete, să ştii că Dumnezeu ţi-a mai dăruit ani de viaţă ca tu să te pocăieşti, căci în viaţa ta ai râvnit sfinţilor, dar nu le-ai urmat şi în fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum petreci”. Şi, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurăţiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă şi înviasem, iar boala de care sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad, mă comportam ciudat şi după un timp toţi m-au luat de nebună, aşa încât nici duhovnicul meu nu mă înţelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînţeles că nici nu m-au mai ţinut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, şi m-au trimis în ţară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experienţa trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simţire exterioară[5], de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoşa că nu mai mişc deloc, ci doar ţip şi mă vaiet ca o persoană care doarme şi visează ceva urât şi înfricoşat.

Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aş vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos, discuţie relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuşi că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Şi încă un aspect al experienţei acestei maici îl voi relata la sfârşitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteţi da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc şi de câte ori nu m-au bătut şi chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic şi înfricoşător, unde n-a călcat picior de om vreodată şi am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob şi revărsat peste lucrurile şi locurile pe unde a umblat. Şi atunci strigau turbaţi: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece” – aşa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de această mărturisire şi am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi şi să facă pe povăţuitoarea (caracteristic celor căzuţi în părere de sine şi în înşelare), ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăşi o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-aţi cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună şi părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuşi l-a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?

După aceasta, eu am plecat, lăsând-o la peşteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni, când urma să-şi ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit şi nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Nişte taine ce numai Dumnezeu le ştie.

În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos „Viaţa după moarte”, nişte lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morţile clinice, citând cartea unui doctor protestant american ce dă multe mărturii de morţi clinice cu revenire la viaţă a unor pacienţi trataţi de el. Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor părinţi contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morţi clinice sunt rodul înşelărilor demonice şi al halucinaţiilor unor minţi bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt şi unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu Ostaşul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de la Pecerska şi altele care sunt scrise în Vieţile Sfinţilor. Dar o condiţie şi un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective îşi trăiesc restul zilelor. Dacă ele îşi petrec restul zilelor în adâncă pocăinţă şi profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre mântuire; şi dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experienţă de dincolo de moarte, dar când şi-a revenit plângea mereu şi spunea: Aş vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan şi să spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în cazurile de înşelare enumerate de doctorul american, toţi care au avut aceste halucinaţii şi-au continuat firul vieţii în nepăsare şi în nepocăinţă, reluându-şi viaţa păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experienţa autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăinţă şi sfinţenie.

ANEXĂ

După un an de la această întâlnire, am avut o discuţie cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria, care actualmente este plecat la pustie, şi am aflat încă un amănunt despre maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a venit speriată la Părintele Firmilian şi i-a spus că maica Teodora, în timp ce dormea, a început a vorbi în somn, înfricoşată parcă de un vis urât; i-a zis Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat că ea este în cu totul altă lume şi trăieşte o adevărată tragedie, dar în acelaşi timp se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceştia nu se roagă aşa cum face ea. Şi îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare nemişcată o zi şi o noapte, fără să-şi revină deloc în acest timp; şi l-a chemat şi pe Părintele Dometian, care a văzut şi el acelaşi lucru.

_____________________________________

[1]  Această scrisoare a fost găsită în chilia unui monah de la Schitul Sihla – Neamţ, după plecarea acestuia în Sfântul Munte.

[2]  Din scrisoare reiese că ar fi vorba de Părintele Ioanichie Bălan.

[3]  Egumenul de atunci al Schitului Sihla.

[4]  Stareţul Mănăstirii Sihăstria.

[5]  „Un alt oarecare, locuind aici, în aşa zisa Thola, din pricina acestui gând al morţii, îşi ieşea de multe ori din sine. Şi aflat de fraţi de parcă era leşinat sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără suflare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VI, Despre pomenirea morţii).

Sursa: familiaortodoxa. ro