Sfantul Dimitrie

 

Sfanta Irini

 

Sfantul Hristofor

 

Sfanta Varvara

 

Sfanta Mucenica Anastasia

 

Viata Sfantului Pantelimon

 

Trei voi, trei noi, milluieste-ne pe noi

 

Despre astrologie, horoscop, zodii

                                                                                                                       Zodii, horoscoape

 

Dincolo de glumele care se fac pe seama credintei în zodii (horoscop), aceasta credinta exista. Este curios, dar oamenii care refuza ideea unui Dumnezeu Creator, prefera sa se supuna unor berbeci imaginari care alearga prin stele. O gospodina trece cu vederea cuvintele lui Hristos: “iubeste pe aproapele tau”, dar o asculta pe prezentatoarea TV, daca îi zice: “astazi veti avea o zi grea, evitati conflictele cu cei apropiati” (zodia … – horoscopul zilei).

Faptul ca omul e îndreptat spre latura tainica a existentei sale, vorbeste despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, lumea imediata, vazuta, iar pe de alta parte, lumea mistica, necunoscuta si nesigura, dar prezenta în chip latent în fiecare. Omul crede, daca nu în Dumnezeu, atunci în orice altceva. De exemplu, studentii din Iasi nu trec în timpul sesiunii pe sub peretele fostei edituri “Junimea”, pentru ca nu le merge la examene. Altii, din aceleasi motive, nu calca pe capacele de canalizare. Lumea interioara a acestor oameni e o lume caleidoscopica, dezordonata, care îsi lasa amprenta asupra modului de gîndire si de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne si, mai ales, postmoderne, lumea clip-urilor si a colajelor. Omul are nevoie de repere în univers, el nu poate sa existe de la sine. Experienta fricii, a singuratatii, ne împinge spre credintele cele mai ciudate. E adevarat, exista stele si constelatii, fiecare cu nume si traiectorii proprii, dar cum putem crede ca un corp irational poate influenta în vreun fel fiinta atît de complexa care este omul? Ce-i drept, în complexitatea sa, omul poate sa creada chiar si ca luna, care nu e decît un bolovan, poate sa-i hotarasca soarta! Aceasta credinta ma duce cu gîndul la personajul lui Creanga, care plîngea de frica bolovanului de sare de pe soba. Sfintii parinti spun ca obisnuintele sunt a doua fire. De aceea, omul care asculta mai multa vreme horoscoapele, ajunge, în cele din urma, sa fie o umbra a semnului sau zodiacal. Acesti oameni nu îsi dau seama ca devin foarte vulnerabili, pentru ca e destul sa-i afli zodia si poti face cu el ce vrei, îl manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei.

Noi suntem invitati sa imitam sau pe Hristos, sau berbecii, taurii si racii zodiacali. Imitînd, devenim, sustine ascetica ortodoxa. Dar, desigur, fiecare e liber sa aleaga ceea ce vrea el sa devina.

Ierodiacon Savatie Bastovoi

 

 

Despre astrologie – sau “descifrarea tainelor ceresti”

      “Fără contactul cu fiintele spirituale, nu ar exista nici o dezvăluire astrologică” [10;49].

– mărturia unui fost astrolog –

Una dintre ideile fundamentale ale cunoasterii neopăgîne este că omul nu trebuie să mai tină cont de vreo autoritate supremă, că trebuie să scape de povara unui Dumnezeu care supraveghează lumea si să îsi ia destinul în propriile mîini. Cuvîntul libertate este strigat astăzi cu putere de către diferite categorii de oameni si cu diferite scopuri, cel mai adesea exprimînd libertatea omului de a călca în picioare traditiile de orice fel si de a urca pe soclu statuia unui impunător idol: libertatea de a fugi de Dumnezeu. Autorii eretici fac o substitutie interesantă: în locul Dumnezeului care ocroteste creatia, ei asează o lege care guvernează lumea: legea ciclicitătii timpului. New-Age, Noua Eră, apare tocmai datorită acestei ciclicităti: intrăm, vrem sau nu, în Era Vărsătorului. Supunerii fată de Dumnezeu i se preferă “supunerea” fată de influenta stelelor. Pretinsa libertate new-age-istă nu este altceva decît o robie fată de capriciile astrelor. Dacă nimeni nu poate contesta o schimbare care apare pe bolta cerească, dacă nimeni nu are cum să nege o modificare observabilă astronomic, în schimb orice conexiune astrologică poate fi pusă la îndoială. Pentru cei care cred în astrologie, în zodiac si în alte rătăciri asemănătoare, perspectiva ortodoxă asupra acestor probleme nu poate fi luată în considerare; sunt prea multe “dovezi” care contrazic viziunea Bisericii. Pentru cei care sunt fii credinciosi ai Bisericii, nimic nu este mai important decît învătătura mîntuitoare propovăduită de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si nimic nu este mai periculos decît lepădarea de această învătătură. Oamenii trebuie să îsi pună următoarea întrebare: intrăm sau nu intrăm într-o Nouă Eră? Dacă intrăm, atunci conceptiile crestine trebuie ajustate astfel încît să nu con-trazică realitatea. Dacă nu intrăm, atunci trebuie să ne ferim cu toate puterile de înselarea care pe zi ce trece cîstigă tot mai mult teren. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învătat că avem de trăit o singură viată, în care suntem liberi să alegem binele sau răul si că, după moarte, ne asteaptă raiul sau iadul. Dacă noi vrem să credem că în viată suntem influentati de tot felul de configuratii planetare sau că ne vom mai reîncarna de cîteva ori, nimeni nu ne stă împotrivă. Dar prin aceasta ne asumăm libertatea de a respinge învătătura lui Hristos. Aproape oricine stie astăzi să răspundă la întrebarea: ce este astrologia? Majoritatea dictionarelor prezintă astrologia ca fiind stiinta ce se ocupă de studierea influentelor astrelor asupra vietii omenesti si asupra destinului universului. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat să facă o legătură între ceea ce vedeau pe cer si ceea ce li se întîmpla în viata de zi cu zi. Cercetările istorice atestă faptul că practicarea astrologiei avea o largă răspîndire la popoarele păgîne: în Babilon, în Egipt, în Grecia si în Imperiul Roman, în India, în Persia, în China si Japonia. Această răspîndire pe un teritoriu atît de întins justifică într-un fel amploarea revenirii practicilor astrologice în vremurile noastre. Astrologia este una din usile prin care credintele păgîne intră în fortă în societatea contemporană. Există trei tipuri de astrologie: în primul (si cel mai vechi) planetele sunt considerate zeităti, în al doilea planetele sunt considerate obiecte ale căror emanatii impersonale influentează vietile oamenilor, iar în al treilea – astrologia simbolică – planetele se află într-o corespondentă magică cu oamenii, pe care îi influentează prin rezonantă. Pentru astrologi, zodiacul este o “centură” imaginară a cerului care include 12 constelatii, 12 semne astrologice despre care consideră că i-ar influenta pe oameni (Balantă, Săgetător, Fecioară, …). Cea mai serioasă provocare initiată de astrologi este cea privitoare la New-Age. Se afirmă că după două mii de ani în care lumea a stat sub semnul zodiacal al Pestilor si sub pecetea învătăturii lui Hristos, intrăm într-o Eră a Vărsătorului, într-o eră plină de promisiuni ispititoare. Trecerea de la o eră la alta se calculează în functie de Marele An zodiacal. Calcularea acestui an este însă variabilă. Într-una dintre cele mai cunoscute metode de împărtire a timpului (cea adaptată si de Rudolf Steiner, întemeietorul sistemului antropozofic) Marele An avea 25000 de ani obisnuiti, iar o lună 2160 de ani. În vremurile în care trăim se face trecerea de la o lună zodiacală la alta. Anul precis al trecerii este dificil de precizat, deoarece “specialistii” nu au căzut de acord asupra acestor calcule. Levi Dowling sustinea că începutul Erei Noi are loc în 1910, Adolph Graf Keyserling si Alain-Astrologul în 1962. De la Carl Gustav Jung ne-au rămas două posibile date ale Marii Treceri: anul 1997 si anul 2154. Perioada aproximativă a dezvoltării mitului New Age o constituie anii ‘60-’70. Pentru multă lume trecerea în Noua Eră a fost legată automat de trecerea în mileniul III. Cum era de asteptat, această trecere a căpătat valente spirituale. Din punct de vedere astronomic calculele astrologice sunt extrem de discutabile, deoarece data echinoctiului de astăzi nu mai corespunde cu data echinoctiului de acum 2000-2500 de ani (azi soarele nu mai răsare la 0° în constelatia Berbecului, ci el a migrat pînă la 7° în constelatia Pestilor – cf. [61;126]). În fata unui asemenea impas astrologii au adoptat două atitudini: ori si-au modificat calculele după un “zodiac migrator”, ori – cum au făcut marea majoritate – nu au tinut seama de faptul că realitatea astronomică este diferită de cea după care calculează ei si au preferat să îsi păstreze sistemul de calcul. Pentru un observator exterior această neconcordantă ar trebui să stîrnească suspiciune. Dacă aceste calcule ale astrologilor ar fi corecte cel putin din punct de vedere astronomic, aceasta ar fi un argument – chiar dacă insuficient – în favoarea caracterului stiintific al îndeletnicirilor lor. Dar faptul că astrologii încearcă să demonstreze valabilitatea propriilor calcule (care le sfidează pe cele stiintifice) cu ajutorul statisticilor eficientei în “ghicire”, acest lucru ar trebui să vădească faptul că astrologia nu este deloc o stiintă, ci doar o artă magică (totusi, fiecare astrolog pretinde că sistemul său se potriveste perfect realitătii cosmice si, sub un pretins caracter stiintific, atrage oamenii în cursa ocultismului). Trebuie să recunoastem că deschiderea fată de această falsă stiintă este foarte mare. Astrologia apare multora drept o formă civilizată de ghicire a viitorului – care nu are aproape nimic în comun cu tigăncile care ghicesc la colt de stradă – an de an numărul celor interesati de acest subiect creste. Răspîndirea acestei practici nu a avut loc la întîmplare. Teozofii, cei care au încercat fără succes să îl impună ca figură mesianică pe Krishnamurti, sunt cei care au demarat reabilitarea astrologiei. Doi astrologi, West si Toonder, cercetînd geneza astrologiei contemporane în America, au ajuns la concluzia că “Doamnei Blavatsky si Miscării Teozofice pe care a fondat-o ea le datorează astrologia renasterea… Teozofia, dintr-o singură lovitură, … a inspirat o cercetare reînnoită si serioasă a astrologiei, mai întîi în Anglia, apoi nu după mult timp în Germania, în Franta si în America” [10;18]. John Ankenberg si John Weldon considerau că cele trei canale de la care a avut loc această renastere sunt: Miscarea Teozofică, Sistemul Antropozofic al lui Rudolf Steiner si rosicrucianismul modern. Campania de promovare a astrologiei se duce cît se poate de elegant. Personalităti precum printesa Diana, Joan Collins, Liza Minelli, Jane Fonda, Olivia Newton-John, sunt numai o mică parte dintre simpatizantii acestei “arte”.

“Astrologia, asemenea oricărei alte arte sau stiinte omenesti, cum ar fi fizica nucleară sau psihoterapia, poate fi folositoare cînd este practicată în supunere fată de Domnia lui Isus Christos, dar este periculoasă spiritual sau psihologic atunci cînd este practicată în spiritul lumii, al cărnii sau al diavolului” [10;35], mărturisea un “crestin”.

Pentru multi oameni credinta în Hristos nu are nimic incompatibil cu practicarea astrologiei. Iată ce afirma mediumul Jean Dixon despre “ghicitul în stele”: “unii din prietenii mei consideră aceasta ca o practică ciudată pentru o romano?catolică. Totusi, după cum înteleg eu, biserica catolică si multe alte organizatii religioase n-au condamnat niciodată studiul astrologiei… N-am experimentat niciodată vreun conflict între credinta mea si îndrumarea pe care am primit-o din partea bisericii mele pe de-o parte si cunostinta pe care o găsesc în stele pe de altă parte (…). Astrologia se potriveste în planul lui Dumnezeu pentru omenire, ajutîndu-ne să ne întelegem atît talentele, cît si defectele” [10;34]. Din citatele de mai sus – primul venit din mediul protestant, al doilea din cel catolic, se poate trage concluzia că în Sfînta Scriptură – care este citită în ambele medii – nu se găsesc temeiuri pentru combaterea astrologiei. Dar diferentierea între cele două forme de astrologie – bună si rea – este asemenea diferentierii celor două forme de magie – albă si neagră. De fapt, nu există decît un singur fel de astrologie si un singur fel de magie, ambele inspirate de aceeasi sursă întunecată. Conceptia potrivit căreia astrologia este o stiintă ca oricare alta nu este greu de contestat. La o analiză atentă observăm că singurul element invocat de astrologi în apărarea acestei practici este numărul mare de preziceri împlinite. De fapt, acest număr nu este chiar atît de mare pe cît pretind astrologii, ci este aproximativ acelasi cu cel al oricărei alte forme “clasice” de ghicit. Dacă astrologia ar fi o stiintă, atunci oricine ar putea să o învete după un manual bun. Însă, desi există multe manuale de astrologie, practic ele nu sunt “eficiente”. Marii astrologi recunosc că tainele astrologiei nu se pot dobîndi decît în urma unei îndelungate pregătiri “spirituale”, exceptie făcînd doar cei care au o deosebită înzestrare nativă pentru aceasta. Initierea în tainele astrologiei este asemănătoare initierii în oricare altă formă de vrăjitorie. Esentială este dobîndirea unei receptivităti care să permită descifrarea configuratiilor astrale. Unii astrologi recunosc că sunt ghidati de diferite spirite în “munca” lor, spirite fără de care nu ar putea să descifreze viitorul. Toti astrologii “de calitate” sunt mediumi, chiar dacă nu toti constientizează că ideile care le vin în minte în chip spontan sunt inspirate de o altă entitate. Putini dintre cei care percep clar influentele unor astfel de entităti îsi dau seama că au de-a face cu diavolul; majoritatea sunt convinsi că astfel de spirite sunt “benefice” (chiar “îngeri de lumină”), si se deschid fără retinere influentelor “superioare.” Un fost astrolog făcea următoarea observatie: “Dacă privim sincer la astrologie, începem să vedem că adeptii acestui sistem – fără să o stie – bat la usa prin care se stabileste comunicarea cu fiinte spirituale cunoscătoare, totusi înselătoare. În cele din urmă, acea usă se deschide, si această deschidere produce o schimbare înfricosătoare în viata adeptului. El sau ea se maturizează în dexteritate într-un mod inimaginabil: ca un medium al spiritelor.” [10;49]. În cartea sa Un manual de ocultism, astrologul Sefarial constata că “arta astrologică este considerată a fi cheia stiintelor oculte” [10;18]. Aproape toti vrăjitorii folosesc diferite forme de astrologie. Faimoasa vrăjitoare Sybil Leek mărturisea: “Astrologia este stiinta mea, vrăjitoria este religia mea…” [10;18]. Ea observa strînsa legătură dintre astrologie si chiromantie, numerologie si celelalte ramificatii ale vrăjitoriei.

“Astrologia, prin urmare, a jucat un rol major în toate “stiintele” magice: alchimia, magia neagră, chemarea spiritelor, necromantia si chiar practici magice mai simple, cum ar fi folosirea talismanelor” [10;20], observa Lawrence Jerome. După ce ne-am oprit putin asupra legăturii strînse dintre astrologie si vrăjitorie, să vedem încă o directie din care se poate constata rătăcirea în care se află astrologii: cercetarea conceptiei lor despre persoana lui Hristos (din moment ce peste 70% dintre ei cred în reîncarnare, este firesc ca părerea lor să fie deformată). O declaratie standard a conceptiei astrologilor o avem de la astrologul Marcus Allen: “Cristos a avut toate cele sapte planete antice… toate unindu-se în Pesti… astfel că El a fost Pestele suprem, absolut… si astfel El a inaugurat Era Pestilor care acum se termină odată cu ivirea zorilor Vărsătorului, care este inaugurată de cea de-a doua venire a vietii lui Hristos în interiorul fiecăruia dintre noi… În Era Vărsătorului, fiecare este Avatar (mare iluminat n.n.), fiecare este pus pe aceeasi lungime de undă cu eul lui superior” [10;27]. Vedem afirmată aici o răstălmăcire new-age-istă (una între multe altele) a celei de-a doua veniri a lui Hristos, potrivit căreia El nu va veni cu slavă, cum arată Sfînta Scriptură, ci noi însine vom deveni Hristosi prin constientizarea “dumnezeirii” noastre. Este cel putin suspect faptul că, în afara celor trei Magi de la Răsărit, timp de două mii de ani astrologii au uitat să spună oamenilor că se află în Era Pestilor, în care potrivit calculelor lor mîntuirea trebuia căutată la picioarele lui Hristos. Dacă ar fi fost sinceri în rătăcirea lor – si nu ar fi fost inspirati de diavol, ar fi trebuit ca în acest interval să îndemne lumea spre Hristos (desi acest lucru nu ar fi folosit Bisericii – căci recunoasterea adevărului de către ei s-ar fi asemănat cu cea a femeii cu duh pitonicesc pomenită în Sfînta Scriptură). Marea majoritate a astrologilor sustin că Biblia este plină de referinte astrologice, cea care li se pare cea mai evidentă fiind despre steaua care i-a călăuzit pe cei trei Magi spre locul Nasterii Mîntuitorului. Rostul acestei stele nu era însă de a arăta valoarea astrologiei ci, după cum arată Traditia crestină, era tocmai de a-i aduce pe păgîni – care se ocupau cu practicile magice – să se închine Fiului lui Dumnezeu. Steaua Magilor marchează sfîrsitul închinării păgîne si chemarea tuturor neamurilor la credinta în Dumnezeul cel în Treime lăudat. Cum spune atît de frumos Condacul Crăciunului: “Nasterea Ta, Hristoase, răsărit-a lumii lumina cunostintei. Că printr-însa ceia ce slujeau stelelor de la stea s-au învătat să se închine Tie, Soarelui dreptătii… .”

Să vedem ce spune Sfînta Scriptură despre cei care practică astrologia: “Privind la cer si văzînd soarele, luna, stelele si toată ostirea cerului, să nu te lasi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujesti” (Deut. 4, 19). Iar “de se va afla la tine, în vreuna din cetătile tale pe care ti le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcînd legămîntul Lui, si se va duce si se va apuca să slujească altor dumnezei si se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată ostirea cerească, (…) să scoti pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la portile tale si să-i ucizi cu pietre” (Deut. 17, 3-5). După cum se vede, Dumnezeu a poruncit foarte categoric poporului ales să nu se închine la stele. Închinarea aceasta era una dintre cele mai vechi forme de astrologie. Oamenii care credeau că vietile lor sunt influentate de stele nu sovăiau să li se închine. Chiar dacă în zilele noastre au rămas putini oameni care cinstesc stelele ca pe niste zeităti, totusi numărul celor care “ghicesc în stele”, al celor care practică astrologia, este foarte mare. După cum arată Sfînta Scriptură, osînda lor este aceeasi cu cea a vrăjitorilor (de fapt, astrologia – ca orice altă metodă de ghicire a viitorului – este tot o formă de vrăjitorie, chiar dacă pare mai nevinovată). În Vechiul Testament se arată că pedeapsa care îi astepta pe vrăjitori era moartea. În zilele noastre vrăjitorii au nu numai dreptul să facă ce vor, ci chiar să îsi facă publice convingerile, indiferent de modul în care aceste convingeri influentează mediul social. Dar chiar dacă pentru vrăjitorii contemporani nu există pedepse penale, pe cei care mor nepocăiti Dumnezeu îi va pedepsi cu osîndă vesnică în chinurile iadului (statistic, numărul vrăjitorilor si ereticilor care se pocăiesc înainte de a muri este infim). Practicarea astrologiei, ca a oricărei alte forme de vrăjitorie, atrage după sine pedeapsa lui Dumnezeu peste întreaga comunitate care aprobă astfel de practici. În Cartea Proorocului Ieremia vedem cum închinarea la stele aduce mînia lui Dumnezeu peste asezările idolatre, vedem cunoscuta prevestire a dărîmării Ierusalimului: “Casele Ierusalimului si casele regilor lui Iuda vor fi necurate ca Tofetul pentru că pe acoperisul tuturor caselor se aduce tămîie întregii ostiri ceresti si se săvîrsesc turnări în cinstea dumnezeilor străini. (…) Iată voi aduce asupra cetătii acesteia si asupra celorlalte cetăti toate nenorocirile pe care le-am rostit împotriva ei, pentru că si-a învîrtosat inima si nu ascultă cuvintele Mele” (Ier. 19, 13-15). Precum a fost dărîmat Ierusalimul, asa se vor dărîma si cugetele cele viclene ale celor care se ocupă cu vrăjitoria. Iar mînia Domnului va fi greu de îndurat. În Sfînta Scriptură găsim relatarea curătirii templului Domnului de toate cele ce slujeau la închinarea idolească: “Regele a poruncit lui Hilchia, arhiereul, preotilor de mîna a doua si celor ce stăteau de strajă la prag să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte si pentru toată ostirea cerului si să le ardă afară din Ierusalim” (IV Regi 23, 4). O astfel de curătire ar trebui să aibă loc în sufletul fiecărui crestin care îsi dă seama că s-a aflat în înselare. Asa cum diavolul nu s-a sfiit să spurce Templul Domnului, tot asa nu s-a sfiit să spurce si unele comunităti crestine: uneori a reusit să îl însele chiar pe păstor, iar acolo unde păstorul i-a stat împotrivă, necuratul a încercat să îi atragă în rătăcire măcar pe credinciosi. Fără a ne lepăda de o asemenea înselare, nu vom putea să fim ai lui Hristos si nu vom putea fi temple ale Duhului Sfînt. Sfînta Traditie este plină de texte care combat “ghicitul în stele”. În scrierea sa Despre idoli, Tertulian nota: “Între diferitele îndeletniciri ale oamenilor nu se poate să nu observăm unele arte sau profesii care înlesnesc închinarea la idoli. De astrologi nici nu se face să mai vorbim, întrucît însă unul din ei a cutezat să se justifice de faptul că continuă să practice această profesie, am de gînd să spun cîteva cuvinte în legătură cu aceasta. Nu voi spune că a aseza nume de dumnezei falsi în cer, a le atribui un fel de atotputernicie si a-i abate pe oameni de la înăltarea rugăciunilor către Dumnezeu, insuflîndu-le credinta că destinul lor este invariabil predeterminat de astre – nu voi spune că toate acestea ar fi totuna cu venerarea unor dumnezei falsi. Eu afirm însă că astrologia, în acest caz, se asemuieste îngerilor căzuti care s-au îndepărtat de la Dumnezeu pentru a însela neamul omenesc… Dacă magia este pasibilă de pedeapsă, iar astrologia reprezintă o varietate a ei, atunci împreună cu genul este condamnabilă si specia. Astfel, din timpul aparitiei Evangheliei, tot soiul de sofisti (în sensul de “întelepti închipuiti” – n.n.), astrologi, vrăjitori, magi si ghicitori trebuie să fie obligatoriu pedepsiti” [50;54]. Îngrijorat de răspîndirea largă a practicilor de acest gen, marele teolog romîn Ioan Gh. Savin scria: “Sunt si la noi multi, foarte multi adepti ai unor astfel de practici: de la femeia din periferia de oras sau de la sate, care-si caută în cafea sau umblă cu datul în cărti, si pînă la simandicoasele fete care cred că au temeiuri stiintifice de a-si cerceta destinul după prescriptiile stiintelor ascunse! Dintre acestia, multi se cred si se prenumără între fiii Bisericii. Si încă dintre fiii cei buni. Cu aceeasi piosenie cu care-si aprind candela în fata icoanei Mîntuitorului sau cu care îsi duc sărindarul la cutare biserică cu sfinti făcători de minuni, îsi poartă pasii si spre prezicătorul care le va citi din stele si din liniile mîinii sau ale scrisului viitorul. Un astfel de crestinism însă e mai aproape de magie decît de Hristos. Acest amestec între magie si religie, între Dumnezeu si Lucifer, între Simon Magul si Hristos, între puterea demonică si bunătatea divină nu înseamnă decît cea mai completă renegare a crestinismului. E apostazie directă” [54;45]. În Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschin găsim următoarele precizări: “elinii spun că prin răsăritul, apusul si prin conjunctia acestor stele, a soarelui si a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia. Dar noi sustinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vînturi si de altele asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuti liberi de Creator si suntem stăpînii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza miscării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar dacă nu am dobîndit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept dacă dă unora bunătăti, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu ar cîrmui si nici nu ar purta de grijă de făpturile Sale, dacă toate s-ar conduce si s-ar produce din necesitate. De prisos ar fi ratiunea noastră, căci nu am fi stăpînii nici unei fapte si în desert am delibera. Dar negresit ratiunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru aceea tot ce este rational este si liber” [18;58]. Vechile Pravile bisericesti nu au trecut cu vederea arta “ghicitului în stele”, ci au arătat netemeinicia conceptiei potrivit căreia viata omului ar fi influentată de planete: “Viata omului nu are nici un soroc pus, nici este vreunui om vremea scrisă mai înainte, sau socoteala impusă ca atîtia ani să trăiască; cu sfatul si voia lui Dumnezeu, atunci omul moare; iară către cei care iubesc pricirea (adică cearta n.n.), vom răspunde si vom zice că nu se află la Dumnezeu să fie făcut vreun lucru fără de cale…, si iarăsi de ar fi fost mai înainte o hotărîre si o predestinatie a omului, atîtia ani să trăiască, nimeni nu s-ar vindeca vreodată de vreo boală; si nici n-ar chema vreodată pe vreun doctor, pentru că acea hotărîre ce a hotărît mai înainte Dumnezeu ar fi neschimbată, însă hotarul si sorocul vietii a tot omul este porunca lui Dumnezeu, care nimenea nu poate să o priceapă” [53;516]. Sfîntul Simeon al Tesalonicului scria (împotriva celor ce sustineau că cercetarea astrologică nu este ceva rău): “a vorbi despre noroc, despre ursitori, despre explicarea nasterilor, după zodii sau stele si pentru citirile de stele e lucru nebunesc si fără de Dumnezeu… însă bunătătile si răutătile noastre se miscă după a noastră singură vointă” [53;516]. Nu este greu de observat că Sfîntul Simeon se referea foarte precis tocmai la formele de astrologie practicate astăzi, si nu la vechea închinare la stele. El contesta pretentia astrologilor de a fi în măsură să ghicească viitorul folosindu-se de mersul astrelor. Pentru că oamenii sunt liberi să aleagă binele sau răul, si nici o configuratie planetară nu poate să stînjenească această alegere.

(Din cartea “Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului” – de Danion Vasile)

 

Nu este mai bine sa parasim lumea si sa mergem la manastire?

Din partea mirenilor ne este dat foarte des sa auzim: “Ce mantuire este in lume – numai desertaciune… in jur sunt sminteli, ispita este la fiecare pas. Manastirea este altceva. Acolo este liniste: nu este nici un necaz, nici o tulburare, nici o grija”. De aceea se intampla ca oamenii cu caracter infocat, care sunt usor atrasi de orice pornire, la prima dezamagire de viata lumeasca nu rareori sunt gata sa paraseasca lumea imediat si sa mearga la manastire, luand in cea mai mare parte pornirile ocazionale drept o chemare deosebita a lui Dumnezeu. Insa de mult se stie ca, unde nu suntem noi, acolo este bine. Nici preasfintitul zavorat niciodata nu i-a incuviintat pe cei ce au rezolvat atat de superficial aceasta problema importanta, straduindu-se, cel putin pentru un timp, sa-i opreasca pe cei ce erau porniti in chip atat de nechibzuit spre viata de manastire. In scrisorile sale cu privire la aceasta problema el le-a spus tuturor si fiecaruia in parte ca mantuirea nu este numai in manastire si, in primul rand, ca mirenii nu au deloc conceptia cuvenita despre viata monahala.

 

– Ma rugati sa va spun unde este mai bine sa va mantuiti. Nici Dumnezeu nu va spune acest lucru. Iar daca nu va spune, inseamna ca va da de inteles ca nu are rost sa va rugati pentru aceasta… Pentru ca nici in starea de fata nu exista nimic care sa va poata impiedica mantuirea. Totul consta in buna vointa si in starea mantuitoare a inimii. Spre aceasta sa se si indrepte grija voastra!… Adica sa paziti (se intelege: cele bune – n.n.); iar cele ce lipsesc, pe acelea sa le adaugati… Potrivit carei programe? Potrivit fericirilor… Tot ceea ce este scris in fericiri, trebuie sa aveti in inima si iata raiul…

– Daca va este vie credinta, daca nu aveti pacate care sa va desparta de Dumnezeu si sa stinga harul Lui, daca unirea cu Sfanta Biserica si implinirea tuturor poruncilor bisericesti sunt trainice, sigure si pline de ravna, atunci starea voastra este mantuitoare si va ramane numai sa va paziti in aceasta randuiala de viata… Cu aceasta stare si in manastire, si in afara manastirii va mantuiti.

– Mantuirea nu depinde de loc, ci de starea sufleteasca. in orice loc va puteti mantui si in orice loc puteti pieri. Primul inger intre ingeri a pierit. Apostolul (se intelege: Iuda – n.n.) intre apostoli, in prezenta Domnului insusi a pierit. Iar talharul – si pe cruce fiind, s-a mantuit…
– Amintiti-va de Atena si de predica Apostolului Pavel… Dionisie a crezut, dar ceilalti au spus: “Ce talcuieste acest vorbitor in desert?”

– Viata duhovniceasca, fara indoiala, nu se supune influentei mediului extern si poate inflori in orice loc si in orice situatie: caci ea se afla toata in alcatuirea launtrica si nu se inclina in fata mediului exterior, ci, dimpotriva, stapaneste asupra lui si il indruma… Parerea cum ca in lume este imposibil sa va mantuiti este adevarata daca vietuiti lumeste… Dar daca in lume nu vietuiti lumeste, atunci nu exista nici o primejdie pentru mantuire din acest punct de vedere. Cati oameni care s-au mantuit in lume au existat si exista?! De ce sa nu intrati si voi in randul lor? Viata de familie si cea sociala nu sunt lumesti in sine, ci sunt asa atunci cand in randuielile acestor vieti patrund patimile si satisfacerea lor. Pentru viata de familie si cea sociala exista porunci. Daca duceti aceste moduri de viata asa incat in ele sa domneasca poruncile, izgonind toate patimile, atunci viata familiala si cea sociala nu vor fi lumesti, ci vor fi sfinte, binecuvantate de Dumnezeu.

– Exista atatea cai de mantuire incat nu le putem enumera. Si toate sunt in suflet, nu in mediul exterior. Cineva a luat asupra sa vina altuia si a fost deportat. Iar acolo s-a trudit in mine cu smerenie pana la sfarsitul vietii… Dupa moarte s-a adeverit ca I-a fost placut lui Dumnezeu… Si ce este viata!…

– Da, mantuirea nu este legata de loc. In orice loc este posibila si in orice loc se infaptuieste in realitate. in manastire, desigur, se infaptuieste mai bine. Insa si acolo exista neajunsuri. Pentru cei ce se mantuiesc, calea este stramta si dureroasa pretutindeni. Si nimeni inca nu a gasit mijlocul prin care sa o presare cu flori.

– Este bine sa te retragi intre ziduri si sa fugi de distractii, dar sa te retragi in tine este si mai bine. Primul lucru fara ultimul este nimic, dar ultimul si fara primul este foarte important.
Caci poti sta dincolo de zid, iar cu mintea sa nu stii unde te afli. Prin urmare, insingurarea prin ea insasi este un lucru neinsemnat!

– Toata lucrarea consta in a fi cu Domnul. Fiti asa! Iar El este pretutindeni, oriunde va aflati. indata ce sufletul striga si se indreapta catre El – El vine catre suflet, sau in suflet. Si iata biserica – iata manastirea!

Celor ce isi pun deosebita nadejde in manastire ca in locul cel mai potrivit pentru mantuire si liniste sufleteasca, preasfmtitul-zavorat le scrie:
– Asteptati prea mult din partea manastirii… Manastirea este, intr-adevar, locul mantuirii si asezamantul celor ce se mantuiesc, dar si unul si celalalt sunt nevazute; iar tot ceea ce se vede este lumesc. Acolo exista doua randuieli de viata: una, launtrica, si alta, exterioara. Toate ascultarile care se dau in manastire se leaga de aceasta viata exterioara. Cel ce nu stie ca aceste ascultari sunt necesare numai pentru ca in manastire aducem cu noi si trupul si ca lucrarea mantuirii sufletului trebuie sa se infaptuiasca, la randul ei, printre aceste ascultari, inca de la primii pasi se poate intoarce de la manastire, socotind ca ele nu se potrivesc cu telurile si cu starea lui sufleteasca – ori, ramanand in manastire, toata lucrarea monahismului o poate reduce numai la aceste ascultari… si se poate trudi in zadar, nefacand nici un pas spre curatirea si desavarsirea sufletului sau… Dati-mi voie sa va atrag atentia asupra acestui lucru si potrivit cu el sa descriu in mintea voastra imaginea viitoarei voastre vieti monahale… si sa stiti dinainte ca lucrurile vor merge altfel decat banuiti voi. inchipuiti-va intr-o viata in care mainile si picioarele nu fac decat sa lucreze, iar sufletul trebuie sa se ocupe cu altceva, daca vreti sa va mantuiti. Multe din cele pe care asteptati sa le vedeti in manastire nu se vad, ci se vede altceva. Insa in viata launtrica gasiti aproape totul daca va uitati cu atentie. Si acum sunteti aproape ca in manastire. Credeti ca in manastire veti trai mai bine decat acum? Nu va va fi dat sa traiti in liniste acolo; imediat vi se vor ingramadi treburi si in cadrul manastirii, si in legatura cu lucrurile din exterior, pentru ca in manastirile de maici exista putine persoane apte pentru treburi… Iar sa iesiti din viata de acum si sa mergeti in manastire este pentru dumneavoastra acelasi lucru cu a iesi din liniste si a merge la desertaciune. Mie mi se pare ca nu aveti de ce sa tindeti spre manastire, deoarece acolo nu veti gasi ceea ce cautati. Cum sa traiti, asadar? Sa traiti asa cum va aflati, in casa dumneavoastra, ca o mireanca evlavioasa. Atunci va va fi casa biserica, iar in casa veti avea indeletniciri pasnice, duhovnicesti. Traind asa, veti intalni, poate, o persoana, care sa vi se asemene ca fire… O puteti primi daca voiti si puteti imparti cu ea indeletnicirile dumneavoastra duhovnicesti. Dar si fara o asemenea convietuitoare puteti trai. Spuneti ca indrumare nu veti avea si nu veti sti ce sa faceti. Nici in manastire nu o veti gasi. Cum sa traiti, asadar? Sa luati indrumare din cuvantul lui Dumnezeu si din scrierile Sfintilor Parinti. Principalele porunci cine nu le stie? Iar in cazurile speciale veti gasi indrumare prin corespondenta scrisa, purtata cu cineva. Iata, dupa parerea mea, care va este calea cea potrivita! Ceea ce va atrage spre manastire este asemenea unei chemari, dar nu exista un indiciu hotarator pentru aceasta si este nevoie de chibzuinta deosebita. Va atrage acea conceptie despre manastire cum ca acolo este liniste, dar ea nu se afla intotdeauna acolo…

– Cand si cum sa intrati [in manastire] – acestea trebuie sa le lasati in voia lui Dumnezeu si sa asteptati cu rabdare indrumarile Lui. Cand va veni momentul hotarat de Dumnezeu, atunci veti aluneca si va veti duce ca si cu sania pana la poalele muntelui si veti merge in orice manastire. Insa pana atunci traiti deocamdata intr-atat cat va ingaduie randuielile dumneavoastra casnice, in nevointe monahale… Puteti fi monahie si in afara manastirii, vietuind monahiceste, si puteti fi mireanca si in manastire.

Dar iata sfatul dat unei persoane care nu doreste sa se casatoreasca:
– Manastirea nu este singurul loc pentru cei care nu vor sa se lege cu lanturile familiei. La inceput nici nu au existat manastiri. Unii s-au hotarat sa-I slujeasca Domnului fara sa se lege cu grijile vietii de zi cu zi, iar in casa lor si-au oranduit o camaruta retrasa si au locuit in ea departe de toate, in posturi, rugaciuni si cercetarea Dumnezeiestii Scripturi… Si acum, dintre cei necasatoriti, unii se mantuiesc acasa, altii merg la manastire, iar altii ii ingrijesc pe cei bolnavi.

– Va grabiti spre manastire ca spre libertate, spre rai. Acolo exista, intr-adevar, libertate deplina pentru duh, dar nu pentru trup, nici pentru lucrurile exterioare… Si raiul exista acolo, insa calugarii il gasesc fara sa mearga intotdeauna pe cale presarata cu flori. El se afla, intr-adevar, acolo, dar este ingradit de maracini si de spini, printre care trebuie sa treceti ca sa ajungeti pana la el. La rai, fara sa se intepe si fara sa se zgarie, nimeni nu ajunge. Acest lucru sa-l si aveti in vedere si sa incetati sa asteptati libertatea si raiul din partea manastirii. De ce va grabiti? Manastirile nu pleaca nicaieri… Acasa aveti toate randuielile bunei credinte. Si parintii si rudele dumneavoastra sunt oameni tematori de Dumnezeu. Nu aveti de indurat nimic, care sa fie potrivnic hotararii dumneavoastra – aceea de a va dedica Domnului. Si va puteti maturiza in aceasta atmosfera.

– Dumneavoastra sunteti jumatate mireanca si jumatate monahie, insa dragostea pe care o aveti pentru singuratate si ocupatiile duhovnicesti arata clar ca monahia o biruie pe mireanca. Continuati asa si veti ajunge astfel incat mireanca va muri si veti ramane monahie adevarata, chiar daca fara tundere in monahism si voturi monahale…

– Indemnul catre insingurare si tacere… si chiar pornirile pe care le simtiti nu sunt de bun augur. De aceea este mai bine sa le alungati, iar in locul lor sa nasteti in suflet dorinta de osteneala, de intarire a sinelui… Straduiti-va sa va insingurati in inima si acolo sa puneti constiinta dumneavoastra inaintea fetei lui Dumnezeu.

Unei persoane casatorite preasfintitul ii scrie:
– Si dumneavoastra vreti sa intrati in manastire! Insa acum nu aveti ce cauta acolo. Faceti acasa manastire. Este foarte posibil acest lucru. Caci si sotul dumneavoastra are vocatie monahala. Acum este absorbit de saruri, acizi, gaze si altele [este chimist]. Se va plictisi si va renunta la ele… Latura aceasta nu ii va darui nimic – este prea pamanteasca. Insa intelepciunea nemarginita a lui Dumnezeu, pe toate cu masura oranduindu-le, este mai perceptibila aici pentru ochi, chiar pentru cei trupesti. Lasati-l pe el sa discute cu Dumnezeu in aceste stihii, iar dumneavoastra in rugaciune si binefaceri sa ramaneti. Si cursul vietii voastre va merge spre bine. Pentru a atinge, asa zis, deplina despatimire, ceea ce si doresc adevaratii nevoitori, pentru acest tel este mai potrivit, dupa cuvintele sfantului Teofan, sa ne nevoim in desertaciunile vietii de zi cu zi decat in singuratate.

– Cei care se nevoiesc cu adevarat – spune el – au grija numai sa se curateasca de patimi si de simtamintele si gandurile patimase.
Pentru acest tel viata se afla in legatura cu alte lucruri folositoare, deoarece el presupune experiente reale de lupta cu patimile si de biruinta asupra lor. Aceste biruinte lovesc patimile in piept si in cap, iar repetarea lor ucid patimile repede, dintr-o lovitura. In singuratate, insa, lupta are loc numai in plan mental si, de asemenea, este slaba, ca lovitura aripii de musca. De aceea omorarea patimilor in singuratate dureaza mai mult. Si mai mult decat acestea, intotdeauna este nu o omorare propriu-zisa a patimilor, ci o amutire vremelnica, pana la intalnirea cu obiectele patimilor… Iar atunci se intampla ca patima sa se aprinda dintr-o data, ca fulgerul. Si se intampla ca cel care in singuratate mult timp a avut liniste din partea patimilor, dintr-o data sa cada. Iar pe cel care a ajuns la liniste din partea patimilor prin lupta nu mentala, ci reala, atacul lor neasteptat nu il clatina. Iata pe ce temei ne poruncesc chiar si barbatii experimentati in viata duhovniceasca sa biruim patimile prin lupta reala cu ele, in comuniune cu ceilalti, iar dupa aceeasa ne insinguram. Celor care fara trebuinta deosebita se opresc oarecum la raspantia cugetului, petrecandu-si timpul fara folos si reflectand la un singur lucru: pe ce cale trebuie sa mearga spre telul mantuirii lor, sfantul-zavorat le da o lectie foarte instructiva prin urmatoarea comparatie destul de originala:

– Moscova este una singura, dar caile catre ea sunt multe si fiecare ajunge la ea. Insa, daca cineva, plecand pe o cale, de exemplu, dinspre Sankt-Petersburg, si apoi auzind ca exista cale si dinspre Smolensk intr-acolo, renunta la calea sa… si se muta pe aceasta, iar de pe aceasta se muta- pe cea dinspre Kaluga, iar de pe cea dinspre Kaluga se muta pe cea dinspre Vladimir si de pe cea dinspre Vladimir se muta pe cea dinspre Iaroslavl numai pentru ca toti cunoscutii lui ii spun despre acele cai, atunci nu va ajunge niciodata la Moscova. Asa si in viata duhovniceasca exista un oras stralucit, spre care toti nazuiesc si caile catre el sunt diferite… si toti pot ajunge la el. Insa, daca vei incepe sa schimbi caile, chiar daca vei face acest lucru la indemnurile cunoscutilor, nu va fi deloc de mirare ca.nu vei ajunge la acel oras.

Cu privire la aceeasi intrebare, daca sa ramanem in viata lumeasca sau sa mergem la manastire, o cugetare destul de amanuntita gasim la Sfantul Teofan in urmatoarea scrisoare:
– NN, unii va sfatuiesc sa parasiti lumea, sa fugiti de dragostea lumeasca, iar altii va sfatuiesc sa va casatoriti. Pe ce se intemeiaza primul sfat – nu este evident, dar al doilea se bazeaza pe conceptia generala ca lumea (totalitatea oamenilor) se deosebeste mult de lume (totalitatea patimilor): unele lucruri trebuie sa le evitati, iar altele puteti sa nu le evitati; exista atractii lumesti pacatoase si exista atractii sfinte. Dragostea conjugala este dragoste, este binecuvantata de Dumnezeu. Pentru ce, asadar, sa fugiti de ea? Trebuie sa intelegeti cuvantul “lume”. Scriptura spune: Nu iubiti lumea (I Ioan 2, 15); si tot ea spune: Dumnezeu asa a iubit lumea (Ioan 3, 16). Ceea ce Dumnezeu a iubit, si omul trebuie sa iubeasca. Trebuie sa procedam in toate cu chibzuinta! Imi cereti parerea despre acest sfat? Iata, in cuvintele nu iubiti lumea, lumea nu inseamna deloc ceea ce inseamna in cuvintele: Dumnezeu asa a iubit lumea. In ultima propozitie, prin lume se intelege neamul omenesc care pierea si care, in acelasi timp, era iubit de Dumnezeu. Dumnezeu, ca urmare a acestui lucru, a si hotarat sa-l mantuiasca, dandu-L pentru el pe Fiul Sau Cel Unul Nascut. Iar in prima propozitie se intelege acea parte a neamului omenesc care nu vrea sa stie de Dumnezeu si nu se ingrijeste sa-I faca pe plac; toata grija acestei lumi este sa-si faca siesi pe plac prin satisfacerea propriilor patimi, sa nu pomeneasca de moarte si sa nu cugete la viata viitoare. Catre aceasta lume Dumnezeu nu binevoieste si isi intoarce fata de la ea, nu o iubeste si oamenilor le porunceste sa nu o iubeasca. Astfel, din cuvintele Dumnezeu asa a iubit lumea nu rezulta ca si noi trebuie sa iubim lumea fara nici o ingradire, ci trebuie sa adaugam: cu exceptia acelei lumi, pe care Dumnezeu nu o iubeste si de care ne porunceste si noua sa fugim, sau pe care ne porunceste si noua sa nu o iubim. Caci, iubind aceasta lume, este imposibil sa-L iubim pe Dumnezeu -este imposibil sa ne mantuim sufletele noastre. Am adus aceste vorbe datorita concluziei potrivit careia, intrucat Dumnezeu a iubit lumea, si noi trebuie sa o iubim pe ea… Acum ma indrept catre divergenta acelor persoane despre care am adus vorba la inceput. Acolo nu este deloc vorba despre oameni, ci despre casatorie. De obicei problema aceasta si-o pun cei care ravnesc la mantuirea sufletelor si doresc sa-si randuiasca un asemenea mod de viata care sa contribuie mai mult la lucrarea mantuirii. Problema aceasta a luat nastere inca din vremea apostolilor: fecioarele care ajungeau la varsta casatoriei si simteau in ele atractia de a fi numai cu Domnul declarau ca nu doresc sa se casatoreasca. Parintii, nestiind cum sa rezolve aceasta problema, ii scriau Sfantului Pavel (din Corint in Efes) si il intrebau cum sa procedeze cu fiicele lor. Raspunsul se afla in capitolul 7 din Epistola intai catre Corinteni. Esenta lui consta in urmatoarele cuvinte: nu este pacat sa te casatoresti, dar este mai bine sa nu te casatoresti, deoarece in ultimul caz exista deplina libertate sa-I fii bineplacut lui Dumnezeu, de vreme ce in primul exista multe piedici fata de acest lucru. El arata piedicile, care sunt inevitabile in viata de familie; dar esential aici este faptul ca, obligandu-te la viata de familie, este aproape imposibil sa eviti contactele cu lucrurile lumii, pe care ni s-a poruncit sa nu o iubim. Aici se ascunde nenorocirea… De aceea cei care le opresc pe fecioare de la casatorie (in cazul in care ele inteleg acest mod de viata) le fac un serviciu foarte bun… Din cea mai mare parte a scrisorilor redactate mai sus se vede ca Preasfintitul Teofan nu a binevoit sa dea sfaturi pentru intrarea in manastire nici macar acelor persoane care, probabil, isi doreau sincer acest lucru. Cu usurinta li se poate parea unora faptul ca sfantul insusi, nu se stie de ce, era cu totul impotriva manastirilor, dar asemenea presupuneri, dupa cum vom vedea mai departe, sunt cu totul neintemeiate. Si acest lucru este pe deplin inteles: fiind el insusi un mare nevoitor in ostenelile calugariei si un aspru insingurat al pustiei, putea, oare, sa-i abata pe ceilalti de la pornirea pe aceasta cale foarte potrivita a mantuirii, dupa cum nu rareori s-a exprimat in scrisorile sale? Nu, daca preasfintitul cel inteleptit de Dumnezeu in majoritatea cazurilor a dat chiar raspunsuri evazive mirenilor cu privire la dorintele lor de a parasi lumea, mai intai de toate a facut acest lucru pentru ca nu vroia sa inradacineze in oameni ratacirea puternic raspandita potrivit careia mantuirea se dobandeste numai in manastiri. De aceea, fiecaruia dintre cei care i-au cerut sfatul cu privire la intrarea in manastire, mai inainte de orice s-a straduit sa-i insufle acel gand ca, pentru cei ce cauta mantuirea, nu este nevoie sa fuga neaparat de lume ca de ceva pacatos; ca mantuirea este o lucrare launtrica si nu depinde de loc: Dumnezeu este peste tot… si asa mai departe. Pe de alta parte, ca un rar cunoscator al oamenilor, care a ajuns la cunoasterea profunda a naturii umane prin experientele duhovnicesti launtrice ale vietii personale si prin legatura nemijlocita cu oameni de diferite caractere, el a putut vedea clar ca multi dintre cei ce ii cereau sfaturi se avantau, ca sa spunem asa, spre viata monahala, neavand destula pregatire pentru ea si, in afara de aceasta, nu erau fara cusur in conceptiile pe care le aveau in general despre viata de manastire. Iata adevaratele motive pentru care sfantul-zavorat a socotit necesar sa dea in multe cazuri asemenea sfaturi, foarte putin asteptate, pentru cei ce l-au intrebat despre retragerea in manastire: “Faceti-va acasa manastire… Acum nu aveti ce cauta acolo… Straduiti-va sa va retrageti in inima… Puteti fi monahie si in afara manastirii, vietuind monahiceste si puteti fi mireanca si in manastire…” si asa mai departe. Existau cazuri in care preasfintitul vedea in cineva ca intentia de a parasi viata lumeasca s-a maturizat indeajuns si nici atunci nu se hotara sa-i dea un raspuns direct in sensul dorit celui ce-l intreba, ci il sfatuia mai intai sa chibzuiasca cu toata atentia posibila hotararea sa. Astfel, ii scrie unei persoane:

– Dorinta de a intra in manastire este o dorinta buna. Daca o veti implini, nu veti face ceva potrivnic lui Dumnezeu; numai ca, intrand in manastire, trebuie sa va puneti in inima fagaduinta: tot sufletul vostru numai Domnului sa-i predati, toate dorintele si nazuintele pamantesti lepadandu-le.

– Toata esenta lucrarii consta in schimbarea launtrica si potrivit acestei schimbari trebuie sa schimbati exteriorul. S-a produs inlauntru vreo schimbare care sa fie exprimata prin cererile staruitoare ale inimii sau doar au aparut ganduri bune in suflet? Si gandurile acestea sunt numai in minte sau au coborat si in inima?! Osteniti-va sa clarificati toate acestea cat mai bine ca sa nu faceti nici un pas care sa nu va poata duce la ceea ce cautati. Va spun un singur lucru: incepeti acum, in starea de fata, sa va insingurati acasa si ceasurile de singuratate sa le dedicati cu precadere rugaciunii pentru un singur lucru: Arata-mi, Doamne, calea si pe ea voi merge… Nu numai cu cuvantul si nu numai cu cugetul, ci cu durere de inima sa strigati asa. Pentru asemenea insingurare sa dedicati fie anumite ore in fiecare zi (ceea ce este mai bine), fie anumite zile din saptamana. Si sa pastrati insingurarea asa cum trebuie, cautand mai ales invataturile si indrumarile lui Dumnezeu… Adaugati la acestea si postul… simtit pentru trup… El va fi un ajutor bun pentru rugaciune. Si in acelasi timp faceti experienta lepadarii launtrice cand de una, cand de alta devenind, indiferenti fata de toate lucrurile si indepartandu-va de ele, astfel incat nimic sa nu il va traga inapoi. Telul este sa ajungeti pana acolo incat sufletul sa se desprinda din actuala randuiala de viata, ca din lanturi si din temnita… Va propun schita generala. Iar adaosul si infaptuirea raman in grija voastra.

– A te mantui in manastire, desigur, este mai bine; dar faptul ca este mai bine pentru dumneavoastra – acest lucru sa vi-l spuna altcineva, caci eu nu pot. Faceti rugaciune ca Domnul sa va arate clar cum sa procedati. Domnul este aproape, pe toti ne iubeste si doreste ca toti sa ne mantuim. Nu va nesocoti nici rugaciunea dumneavoastra. Numai sa va rugati din toata inima… Domnul sa va oranduiasca drumul asa cum ii este Lui bineplacut si dumneavoastra mantuitor. Lasati-va in mainile Lui si El va lucra… Cele dumnezeiesti vor veni pe neobservate!

Unei persoane care intrase deja in manastire, preasfintitul i-a scris:
– Ati intrat cu bine in portul cel linistit… Binecuvanteaza, Doamne, aceasta intrare… Vi s-a intamplat, poate, sa intalniti versurile: “De dupa nori luna cea rosie s-a ridicat si in rau se priveste; prin bezna si intuneric cumplit calatorul merge in luntrea lui…” Iata, tarmul deja se vede inaintea lui si el se gandeste la cum va pasi pe pamant, ii va intalni pe ai sai si celelalte… Cand deodata vine un val, rastoarna luntrea si calatorul ajunge la fund… Sa va amintiti mai des aceasta intamplare. Totusi, in scrisorile preasfintitului cu privire la aceeasi problema, desi nu prea des, intalnim si asemenea locuri in care el, in mod direct si fara sa vorbeasca pe ocolite, spune ca viata in manastire prezinta mult mai multe inlesniri pentru mantuire decat viata in lume. Cu deosebire merita atentie in cazul de fata urmatoarele doua scrisori ale lui. In prima din ele scrie:

– Este mai bine, de un milion de ori mai bine, sa va lepadati cu totul de lume. Ce povara va asaza ea pe umeri incat nici cu mintea nu va puteti dumiri cum sa-i faceti fata… in afara, tot ce are ea este frumos si luminos, iar inauntru, in realitate – vai! – cat este de murdar si de intunecat… Iar viata in afara lumii pare aspra si cumplita, dar in interior este raiul lui Dumnezeu… In urmatoarea scrisoare de mai jos Sfantul Teofan isi expune cu deosebita amanuntime punctul sau de vedere referitor la viata lumeasca si la cea calugareasca, intrucat si una si cealalta ii infatiseaza omului posibilitatea de a-si atinge telul lui principal – mantuirea.

– Dupa tot ce ati scris despre dumneavoastra se vede ca Dumnezeu va cheama spre monahism – caci toata structura dumneavoastra si toate gandurile intr-acolo vi se indreapta; si nu va veti gasi linistea in alt mod de viata. Iar daca aceasta este chemarea dumneavoastra, atunci cu cat mai repede o veti indeplini, cu atat mai bine va fi. Si parintele Ambrozie v-a dat un sfat direct. Parintii dumneavoastra judeca lumeste, nu duhovniceste. Daca ne-am lua dupa vorbele lor, atunci nimeni nu ar trebui sa devina monah sau monahie si ar reiesi ca monahismul este o ratacire. Iar a gandi asa este pacat. Domnul l-a incuviintat, apostolii l-au oranduit si Biserica a recunoscut in toate timpurile lucrarea lui cea placuta lui Dumnezeu. Parintii dumneavoastra ar judeca drept daca li s-ar spune ca mantuirea exista si in monahism. Dar nimeni nu le spune acest lucru. Li se spune numai ca cea mai buna si mai usoara cale de mantuire este monahismul – viata in lepadare de lume. Va tulbura parerile parintilor. Insa in aceste pareri nu exista temeinicie. Iata, fiti atenta! Ei va spun: “Ce lucru deosebit puteti face in manastire si nu l-ati putea face in lume?” Fapta nu este cea mai importanta in viata; cea mai importanta este starea inimii, indreptata catre Dumnezeu. Si unde este mai potrivit sa o pastrati – in lume vietuind sau de lume departandu-va? Apostolul scrie: si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine; viata voastra este tainuita cu Hristos in Dumnezeu; Fiule, da-mi Mie inima; Rugati-va neincetat; de nimic sa nu va ingrijiti… Si exista o multime de asemenea povatuiri ce vestesc superioritatea vietii, in care, asemenea Mariei, se alege singurul lucru de trebuinta… Puneti-va intrebarea si spuneti: “Ce lucru exista in viata lumeasca si nu l-as putea face vietuind in manastire?” Tot ceea ce puteti face pentru aproapele, ramanand in convietuire cu mirenii, are legatura cu cinci, zece, rareori cincisprezece oameni. Iar in manastire intotdeauna este vorba de mai mult de o suta si chiar pana la o mie de oameni. Astfel, in manastire puteti face pentru aproapele de zece si de o suta de ori mai mult decat in viata lumeasca; si faptul ca acolo viata duhovniceasca iese la iveala intr-o viata de neatins pentru mireni este un adaos nou, de neinlocuit.

“Mantuitorul niciodata nu a rupt legaturile de familie, ci, dimpotriva, a propovaduit dragostea pentru aproapele si pacea”.
– Nu a rupt?! Dar aceasta ce este: Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37). Si chiar mai mult: Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu (Luca 14, 26). Concluzia generala din cuvintele Domnului este astfel incat, potrivit ei, legaturile de familie trebuie sa fie supuse trebuintelor duhovnicesti. De legaturile familiale se ingrijea Marta cand L-a rugat pe Domnul: Spune-i deci (Mariei) sa-mi ajute. Iar Domnul ce i-a zis: Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 40-42). Si, in general, tonul invataturilor Domnului nu este deloc favorabil legaturilor de familie si celor lumesti… Si, pentru ca a propovaduit dragostea si pacea, din cuvintele mele dinainte se vede ca pentru exersarea acestor virtuti exista mai mult loc in manastire decat in lume.

“Viata de manastire pare ca va este peste masura puterilor, deoarece aveti sanatatea slaba”.
– Dar sunteti slaba pentru ca duceti viata lumeasca si se pare ca viata lumeasca nu va ofera sanatate puternica. Iar de aici mai degraba iata ce rezulta: pentru ca tu, viata lumeasca, nu imi oferi sanatate puternica, eu te voi lepada, caci nu esti buna pentru intarirea sanatatii mele. Luati aminte si la faptul ca sanatatea nu depinde numai de hrana, ci mai ales de linistea sufleteasca. Viata in Dumnezeu, departandu-se de valurile lumesti, acopera inima cu pace, iar prin aceasta si in trup tine totul in alcatuire sanatoasa. Si dintre bucate nu numai mancarea cu carne este prielnica sanatatii. Mancarea de post este mult mai prielnica pentru sanatate. Osteniti-va sa procurati si sa cititi cartea lui Guthland despre viata indelungata. El recomanda mancarea de post ca fiind cea care ajuta cel mai mult longevitatii.

“Nu voi gasi acolo (in manastire) ceea ce imi doresc, manastirile si-au pierdut insemnatatea si nu sunt deloc ceea ce trebuie sa fie, acolo calugarii nu traiesc deloc asa cum trebuie; lumea este mai buna acum decat era, iar aceasta pentru ca manastirea si-a pierdut insemnatatea si a cazut”.
– Cei ce vorbesc asa au fost in manastire si au vietuit mai mult timp acolo? Multi vorbesc asa fara sa fi vazut deloc manastirile, ci s-au luat dupa zvonuri; iar zvonurile acestea sunt raspandite in cea mai mare parte de persoanele care nu cunosc manastirile, nici viata manastireasca. Putini sunt, oare, cei care, stand o zi, doua intr-o manastire si intalnind acolo cate ceva, atribuie acele lucruri manastirii, iar mai departe – tuturor manastirilor si tuturor monahilor? Puteti vedea, si fara sa va aduc dovezi, cat adevar exista in aceste vorbe. Mai departe: cei ce spun acestea, ce considera a fi monahal si ne-monahal? Manastiresc si ne-manastiresc? Cineva a plecat sa ramana in manastire… si scrie: “Ce este aceasta? Aici este tot ceea ce este si in familie: grija pentru masa, pentru haine, pentru vanzare si cumparare, iesiri si vizite in familie si primirea celor din familie!” (manastirea a ajuns sa nu mai fie cu viata de obste). Mirenii cred ca in manastire trebuie numai sa te rogi?! Si uita ca cei ce intra in manastire nu isi lasa stomacul dincolo de gardul manastirii, ci il iau cu ei. Si, unde este stomacul, acolo este si grija pentru hrana, unde este pielea, acolo se cere acoperirea ei cu vesmant, si casa pentru locuit, unde se procura cele necesare prin munca, acolo trebuie sa se munceasca, sa se vanda… si sa se cumpere… Toate acestea nu sunt monahicesti dupa duh, insa, cum fara ele nu se poate vietui, iar fara viata nu se poate savarsi monahismul, toate sunt necesare si pentru monahi. Dar se pot face toate monahiceste si astfel pot intra si ele in cercul lucrurilor monahicesti dupa duh. In manastirile cu viata de obste partea aceasta, lumeasca, se afla in sarcina catorva… a celor mai puternici, iar ceilalti lucreaza pentru obstea lor monahala. In manastirile egiptene inca de la inceput s-au impartit sarcinile astfel incat unii au mers la munca si altii au ramas sa dea dispozitii si sa procure toate cele necesare tuturor, chiar si pustnicii vindeau si cumparau… uneori ei insisi, dar mai mult prin cineva dintre mireni. Cunoscutii dumneavoastra care mustra manastirile se refera, probabil, nu la latura lumeasca a vietii manastiresti, ci la viata morala sau la starea inimii. Insa acesta este un lucru tainic. Mergeti in ce manastire doriti… Dupa infatisarea exterioara totul acolo se afla in buna cuviinta, dar tot asa este si in interior? Cine poate spune acest lucru?… Numai Dumnezeu stie constiinta celor ce vietuiesc in manastire. Strainii, care judeca acest lucru, nu scapa de pacatul osandirii nedrepte si de cel al clevetirii. Eu presupun ca nu veti gasi nici o monahie si nici un monah care sa nu aiba deloc grija de bunastarea launtrica si sa nu se straduiasca sa alunge din inima orice slabiciune… insa izbanda nu este aceeasi la toti. De aceea, daca cineva cade in ceva, a spune ca el este intotdeauna asa este pacat. A cazut… s-a cait… s-a ridicat si continua sa se poarte corect si in interior. Manastirea este obstea celor ce se lupta cu sine pentru imparatia Cerurilor… Luati un pumn de gunoi si aruncati-l in apa. Ce este putin mai greu se va lasa la fund si se va ascunde. La suprafata vor ramane numai tandari si pulbere. Asa este si in manastire. Cei care vietuiesc in duh si au firea puternica nu se vad si evita sa se arate, iar cei care au firea mai slaba, intotdeauna se vad si isi arata comportamentul. Monahii cei noi intotdeauna se intalnesc cu acestia din urma de prima data si unora li se intampla sa li se intunece mintea din aceasta cauza… si cine stie cand le este dat sa faca cunostinta cu monahi adevarati. Insa asemenea monahi exista in fiecare manastire, in numar mai mare sau mai mic. De aceea, a spune ca manastirile si-au pierdut insemnatatea este pacat. Aceasta este o minciuna. Iar faptul ca lumea a devenit mai buna – este adevarata nerozie.

“Gresesc impotriva parintilor, renuntand la ei, si prin aceasta le provoc suparare desi ei nu ma impiedica sa ma rog lui Dumnezeu; si Mantuitorul ne porunceste sa renuntam la ei numai atunci cand ne impiedica sa ne rugam. Si, plecand din lume, eu tot voi trai printre oameni si inca intr-un cerc mai mare decat acasa; numai ca acolo sunt straini, iar aici sunt ai mei”.
Daca va veti casatori si va trebui sa locuiti in Kazan, in Perm sau in Irkutstk, va fi, oare, pacat ca ii veti parasi pe parinti? Si acest lucru il faceti pentru un om – pentru sot. Iar aici faptul ca ii parasiti pe parinti pentru Domnul, unindu-va cu El duhovniceste, este pacat?! Cum sa fie asa?! Parintii dumneavoastra nu sunt nevoiasi… Daca ajutorarea lor ar depinde intru totul de dumneavoastra, atunci ati putea vorbi asa, iar in aceasta randuiala nu ar fi nici un pacat. In acelasi timp, pentru ce ii parasiti? Pentru mantuirea sufletului si ascultand de chemarea Domnului, care va indeamna sa mergeti la manastire. Iar parintii pentru ce va retin? Pentru ca le place sa va vada aproape de ei. Ei nici nu se gandesc la mantuirea dumneavoastra, ci au numai grija sau dorinta de a nu pierde desfatarea cu prezenta dumneavoastra. Un sentiment egoist! Daca ii veti asculta, la baza ascultarii ce va fi? Sentimentul instinctiv al inrudirii. Iar acest sentiment ce valoare si ce rang are? Este un sentiment destinat numai pentru bunurile pamantesti si care dincolo de ele nu are loc. Cei ce cauta lucruri mai bune, duhovnicesti, nu trebuie sa asculte de el, ci trebuie sa-l supuna vederilor lor duhovnicesti, punandu-se de acord cu randuielile care ii asteapta in cealalta viata. Ce va fi acolo? Acolo nu vor fi casatorii. Prin urmare, nici legaturile de rudenie de aici nu vor exista acolo. Caci ele toate se bazeaza pe cununie. Vor fi si acolo tati, mame, surori si frati, insa toti vor fi duhovnicesti. Aceasta inrudire duhovniceasca exista deja si aici pentru cei ce s-au lepadat de sine si au preferat modul duhovnicesc de viata inaintea celui sufletesc. Daca va alegeti modul duhovnicesc de viata, trebuie sa lasati la o parte sentimentele de inrudire. Mantuitorul, cand I s-a spus ca Maica si fratii Lui il asteapta afara… ce a facut? S-a repezit catre ei?! Dimpotriva, sezand linistit, a spus ca pentru El rude sunt numai cei care implinesc voia lui Dumnezeu. Nu este clar ca, dupa legea Mantuitorului, pentru cei ce il urmeaza pe El nu trebuie sa existe inrudire trupeasca, ci trebuie sa existe cealalta inrudire -duhovniceasca? Si bine este sa va puneti de acord cu aceasta lege.

“Nu ma impiedica sa ma rog” – adica parintii rabda faptul ca mergeti la biserica si ca savarsiti acasa rugaciunile randuite. Dar rugaciunea nu este de una singura. Exista o randuiala a rugaciunii, iar rugaciunea este inaltarea mintii si a inimii catre Dumnezeu potrivit nevoilor duhovnicesti. La aceasta va ajuta, oare, parintii? Nu numai ca nu va ajuta, dar va sunt principalul obstacol prin gandurile pe care vi le starnesc… Iar Mantuitorul a spus ca, daca mana sau piciorul sau ochiul va smintesc, idica impiedica bunastarea, trebuie sa le taiati… Si se refera aici si la rude.

“Plecand din lume, tot voi trai printre oameni”. Desigur, si acolo, in manastire sunt oameni, dar nu sunt ca acestia, au cu totul alt duh… aici sunt lumesti, iar acolo, lepadati de sine si de toate cele pamantesti – pentru Domnul si pentru cer. Si in manastiri sunt unii asemenea mirenilor, dar sunt si unii care nu sunt asa… Trebuie sa intri in cercul lor… si lucrurile vor sta cu totul altfel.

“In lume sunt cu ai mei, iar in manastire sunt cu straini”.

Dumneavoastra si acum aveti alt duh fata de cei ai casei si, prin urmare, sunteti pe jumatate straina de ei… Iar aolo sunteti straina intru totul.

“Sora are insuficienta cardiaca datorita intentiei dumneavoastra de a intra in manastire”.

Ce nascocire! Boala se datoreaza starilor organice; sentimentele sufletesti o pot influenta doar indirect si nu intotdeauna. Si, totodata, oamenii cu insuficienta cardiaca traiesc cate o suta de ani. Ca va muri sora… cand veti pleca… este doar alarma falsa… Dar si dumneavoastra si ea in orice clipa puteti muri. Daca ati avea acest lucru in atentie, nici o miscare nu v-ar mai veni sa faceti. Parintele Ambrozie va sfatuieste bine sa va grabiti. Pentru ca Domnul cheama-cheama, dar si tace, si din aceasta pricina nu numai ca dorinta de a intra in manastire se va stinge, dar si insasi dorinta de a va mantui sufletul va disparea si veti fi mireanca pana in maduva oaselor.

“Pare ca vor sa va jefuiasca”. Cele ce intra in manastirile de maici aduc contributii in manastiri dupa puteri, uneori destul de mare, insa pentru aceasta unele se bucura de anumite privilegii si, se pare, muncesc dupa bunul plac… desi savarsesc toate ascultarile. Acest lucru nu trebuie sa va opreasca. In afara de contributia aceasta, toate celelalte lucruri ale dumneavoastra le puteti pastra in ordinea lor. Si nimeni nu va va intreba nimic… A cui este aceasta intelepciune care pune pe aceeasi linie atractia catre betie cu atractia dumneavoastra catre monahism? Atractia dumneavoastra este clar de la Domnul… Acest lucru se vede din statornicia ei si din faptul ca dumneavoastra nici nu aveti liniste din pricina nesatisfacerii ei si nici nu veti avea. Si, daca o satisfaceti, puteti intampina greutati. Insa acest lucru este nedespartit de tot binele. Si, intrand in manastire, sa nu cautati sa va odihniti. Asa este calea aceasta, este calea stramtorarilor si a luptelor… Si ea este calea cea adevarata. Iar cea linistita nu este calea cea adevarata. Amintiti-va ceea ce a spus Domnul despre calea cea larga si despre cea stramta… Domnul va alege… si, daca veti intalni greutati, ele vor fi de la Domnul, spre binele dumneavoastra. Tot ceea ce mi-ati scris la sfarsit despre simtamintele, dispozitiile, hotararile si asteptarile dumneavoastra – totul este in firea lucrurilor… Iar ceea ce ati adaugat: “Nu este mandrie, oare, sa-mi doresc atat de mult?” – este un gand nepotrivit. Domnul a spus: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este (Matei 5, 48). Porunca aceasta este pentru cei creati dupa chipul lui Dumnezeu si pentru cei reinviati in Mantuitorul iarasi dupa chipul Celui ce i-a creat. Chibzuiti acum ce dorinta este mai presus de aceasta incat sa puteti spune despre ea: este mandrie?! Se pare ca toate framantarile dumneavoastra sunt desarte. Sa va daruiasca Domnul sa va linistiti si cu duhul linistit sa intrati in manastire.

Sfantul Teofan Zavoratul

 

Din invataturile Sfantului Varsanufie de la Optina

– Să nu plecaţi din biserică mai înainte de a se termina Liturghia, pentru că veţi pierde harul ce-l primiţi.
.
– Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetand neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gandul că Dumnezeu Se află alături de tine. Şi să nu-ti îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cat timp te afli înlăuntrul bisericii.

– Să nu daţi importanţă faptului că după Sfanta Împărtăşanie vă vin multe ganduri urate şi dorinţe rele. Satana vă luptă mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. Moţăiala in timpul sfintei slujbe este lucrarea diavolului! Să vă luptaţi cu ea cat de mult puteţi. Şi să nu spuneţi niciodată: “Maine mă voi împărtăşi”, ci : “Dacă Domnul se va milostivi si mă va învrednici, mă voi împărtăşi.”

– Să nu judeci niciodată pe cineva. Şi, mai ales, ceea ce ţi se pare că este rău. Patima aceasta este foarte cumplită şi greu o biruiţi.

– Să nu vă încredeţi în bînuieli. Omul care se încrede în sugestiile celui viclean şi bănuieşte, este stăpanit de diavolul, care îi arată şi lucruri care niciodată nu s-au făcut. Cand diavolul vă arată lipsurile şi slăbiciunile altora şi vă îmbranceşte în judecată, să vă spuneţi vouă înşivă : “Eu sunt mai rău decat acela. Eu sunt vrednic de osanda veşnică. Doamne, miluieşte-mă!” Chiar dacă spuneţi aceste cuvinte fără tărie, totuşi trebuie să le spuneţi.

– Gandurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezista, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gandurile (nu uitaţi că gandurile acestea nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară) , diavolul vă va aduce atatea ganduri, încat vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.

– În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetata pomenire a lui Dumnezeu si a morţii. Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască cu trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea.

– Nu trebuie să ne maniem pe cei care ne pricinuiesc mahnire, căci ei sunt făcătorii noştri de bine. Ei ne arată nedesăvarşirile noastre de care noi înşine nici nu ne dăm seama. Trebuie, aşadar, să-i suferim în linişte şi să ne rugăm pentru ei.

– Mahnirile care vin una după alta trimise de Dumnezeu, sunt dovada dragostei Lui faţă de noi. Scopul fiecăreia este diferit. Ni le trimite ori ca să ne taie un oarecare rău, ori ca să ne cuminţească, ori ca să ne slăvească mai mult în viaţa ce va să fie, ori ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre cele vechi.

– Cand înduri unele mahniri să-ţi spui : “Poate sunt vrednic de aceste mahniri. Poate toate-mi sunt absolut necesare, ca să mă curăţ de patimile mele şi mai ales de mandrie.” A suferi diferite amărăciuni nu este atat de important, ci trebuie să ne îngrijim să nu ne umplem de răutate împotriva aceluia ce ni le-a pricinuit.

– Cand te tulbură gandul de frică pentru mahnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu el, ci să spui simplu : “Facă-se voia Domnului!” . Şi asta te va umple de linişte.

– Cand sunteţi în dispoziţie bună să aşteptaţi vijelii. Aşa se întamplă întotdeauna. La fiecare bine, ispita ori merge înainte, ori vine după el.

– Partea si soarta celor ce vor să se mantuiască este suferinţa. Cand suferim, trebuie să ne bucurăm. Şi asta pentru că în acest fel suntem mai siguri de mantuirea noastră.

– Am observat în viaţa mea că problemele de nedezlegat şi întamplările de neînţeles se desluşesc de la sine. Uneori mai repede, alteori după mai mulţi ani. De aceea niciodată n-am stăruit să le explic, deoarece am crezut că odată mi se vor descoperii. Şi într-adevăr, Domnul mi-a trimis dezlegarea îndoielilor la vremea potrivită.

– Pacea lui Dumnezeu este adusă în inima noastră de dorinţa sinceră de a păzi voia Lui. Deci, lasă-te cu totul în voia cea sfantă a Domnului, Care este bun şi desăvarşit şi El îţi va da pace chiar cand suferi multe mahniri lăuntrice şi exterioare. Lasă-te în mainile lui Dumnezeu totdeauna şi în toate.

– Crede-mă că atunci cand suferi ceva foarte greu, suferi după voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea ta.

– Roagă pe Domnul să-ţi ridice orice mahnire şi, o dată cu asta, leapădă-ţi voia ta cea păcătoasă şi oarbă. Lasă-te pe tine, sufletul şi trupul tău, lucrurile tale prezentul şi viitorul tău, cunoscuţii, prietenii, rudele tale şi toate celelalte în voia lui Dumnezeu Cel Preasfant şi Preaînţelept. Spune: “Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule, pentru toate!”. Cu aceste cuvinte minunate şi sfinte se spulberă toate gandurile cele întunecate şi fuge greutatea din suflet şi vine în el pacea şi bucuria. Facă-se voia Ta, Doamne, în toate! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate.

– Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că şi în cele mai înfricoşătoare căderi se ascunde mila cea nesfarşită a Domnului… Chiar şi pierderea părinţilor duhovniceşti este, în planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mantuirea noastră. Crede-mă!

– Despărţirea trupească nu distruge unirea duhovnicească dintre doi oameni, legaţi prin dragostea în Hristos, care este lucrul cel mai de preţ din lume.

– Uneori, Dumnezeu lasă pe om să se simtă părăsit şi uitat. La fel se poate întampla cu toată societatea. În aceste cazuri, lucrul nostru este să ne păstrăm credinţa în Hristos. Dacă se va păstra credinţa, este nădejde de mantuire. Iar credinţa se păstrează numai prin abţinerea de la orice păcat.

– Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe.

– Nu trebuie să ne lipim de cele pămanteşti, chiar de ni se vor părea de mare preţ. Oricărui lucru pămantesc să-i dai valoarea lui pămantească. Însă numai una are într-adevăr mare valoare: mantuirea sufletului nostru. Toate celelalte sunt deşarte. Aici, pe pămant, toate sunt nesigure. Gandul nostru trebuie să fie aţintit şi pironit în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Toate cele pămanteşti vor trece.

– Nu te preocupa niciodată ce vor spune oamenii care nu au o gandire creştinească.

– Acum, creştinismul este urat peste tot, pentru că îi împiedică (pe oameni) să trăiască cum vor, să păcătuiască nestingheriţi. Noua generaţie se dizolvă, se strică, putrezeşte. Vor să trăiască fără Dumnezeu şi urmările sunt evidente.

– Toată lumea se află sub influenţa unei puteri care stăpaneşte mintea, voinţa şi toate puterile sufletului. Şi această putere este vicleană, pentru că izvorul ei este diavolul, iar uneltele lui sunt oamenii vicleni. Prin ei lucrează Antihrist şi înaintemergătorii lui . Apostolul spune: “Pentru aceea Dumnezeu i-a predat duhului amăgirii, al înşelării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului.” Ceva întunecat şi înfricoşător vine peste lume. Omul va rămane mai mult sau mai puţin sub stăpanirea lui şi cu cat puterea celui viclean îl are mai mult (pe om) în stapanirea sa, cu atat omul va fi mai puţin conştient de ceea ce face.

/misiune-ortodoxa.ro/

 

Despre păcatul homosexualităţii

„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii” (Romani 1, 26, 27).

Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult pătimeşte şi se necinsteşte în păcate decât trupul în boli. Bagă de seamă cum şi aici, ca şi în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei zice: „au schimbat fireasca rânduială”. Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce în această cumplită nebunie. Căci „a schimba” presupune a avea ce schimba; după cum atunci când vorbea de credinţă zicea că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună” (1, 25). Bărbaţilor iarăşi le reproşează acelaşi lucru, spunând: „lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”.

Astfel şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţindu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a-şi împlini plăcerile, şi lăsând la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurdităţi, dar încă şi că necinstind ceea ce este firesc, au alergat la ceea ce este potrivnic firii. Or, cele potrivnice firii sunt şi mai grele, iar în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, astfel încât nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credinţa le era satanică, ci şi viaţa le era demonizată. Atunci când le vorbea de credinţă, le-a pus înainte lumea şi cugetul omenesc, spunându-le că, prin mintea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd să se ridice la Creatorul lor, însă fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare. Aici însă, în locul lumii, le pune dinainte plăcerea cea după fire, de care ar fi putut să se bucure cu mai multă libertate şi linişte, prin care ar fi scăpat de ruşine, dar pe care nu au vrut-o. Drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat însăşi firea. Şi ceea ce este încă mai lipsit de cinste este faptul că şi femeile umblă după asemenea legături nefireşti, în timp ce s-ar cădea să se ruşineze mai mult decât bărbaţii. Este şi aici demnă de admirat înţelepciunea lui Pavel, cum acesta aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, le-a dezvoltat pe amândouă cu toată exactitatea. Căci voia a vorbi şi demn, însă şi înţepător în acelaşi timp pentru auditoriu; însă acestea nu erau cu putinţă amândouă, fără ca una din ele să o excludă pe cealaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge auditoriul, iar de voieşti a-l atinge tare, atunci este nevoie a dezveli lămurit ceea ce spui. Dar iată că acest înţelept şi sfânt suflet le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu exactitate; căci în numele firii a mărit învinovăţirea lor şi în acelaşi timp s-a servit de aceasta ca şi de un văl pentru demnitatea povestirii sale. După ce, deci, aduce reproşuri mai întâi femeilor, de îndată merge mai departe asupra bărbaţilor, spunând: „asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”. Iată dovada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amândouă genurile [sexele] sunt corupte – şi bărbatul, care este menit dascăl al femeii, ca şi femeia, căreia i-a fost poruncit a fi de ajutor bărbatului -, nu doar că nu mai îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, dar se şi duşmănesc unii cu alţii. Bagă de seamă, apoi, şi cât de reprezentative sunt cuvintele de care s-a slujit, căci nu spune simplu că s-au îndrăgostit şi s-au dorit unul pe altul, ci că „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”. De unde se vede că toată dorinţa cea nesăbuită vine din lăcomia poftei, care nu poate răbda să stea în hotarele ei. Aşadar, tot ceea ce pofteşte cineva, din cele ce depăşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd şi pierzător, căci sunt schimbate cele îngăduite şi folositoare cu cele neîngăduite şi nefolositoare. După cum sunt unii care, lăsând la o parte pofta firească a hranei celei de obşte, ajung să înghită prafuri şi pietricele, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, râvnesc până şi la apa din mocirlă, tot aşa şi aceia s-au înfierbântat de acea dragoste nelegiuită. Şi de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat şi s-a lăţit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit.

„Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea”, zice mai departe. Să nu-ţi închipui, zice, dacă ai auzit spunând că „s-au aprins”, că boala aceasta provine numai din dorinţă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aţâţat focul dorinţei. De aceea nici nu zice „fiind târâţi”, sau „căzând”, după cum zice în alte părţi, ci „lucrând”, adică faptul că acţionaseră în păcat, şi nu oarecum, ci cu o voinţă determinată. Şi nu zice „dorinţa”, ci „ruşinea săvârşind”, fiindcă au făcut de râs firea şi au încălcat legile rânduite de Dumnezeu. Bagă de seamă, apoi, şi marea confuzie venită din amândouă părţile. Fiindcă nu numai capul a căzut jos la pământ, ci şi picioarele au luat-o razna în sus, şi au devenit duşmani între ei, provocându-se o luptă mai grozavă decât un război civil, mai hidoasă şi mai încurcată. Căci lupta aceasta au împărţit-o în patru feluri noi şi nelegiuite; războiul acesta nu era îndoit, ci întreit, ba chiar împătrit. Gândeşte-te bine: trebuia ca aceştia doi, adică bărbatul şi femeia, să fie una, după cum este spus: „Şi vor fi amândoi un trup”. Iar aceasta o face dorinţa de unire, care leagă prin fire amândouă genurile. Însă această dorinţă firească nimicind-o diavolul, şi făurind un alt mijloc, a rupt în felul acesta genurile unul de altul şi a făcut ca unul să devină doi, adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi celuilalt, ceea ce este cu totul potrivnic legii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup”, iar diavolul a împărţit acel trup în două. Şi iată astfel primul război. Apoi, iarăşi, aceste două părţi s-au războit fiecare atât contra sa, cât şi contra celeilalte; căci şi femeile defăimau pe alte femei, şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul contra altuia, dar şi contra genului femeiesc, ca-n vălmăşia unei lupte pe întuneric. Ai văzut al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea război? Mai este însă şi un alt război, căci pe lângă cele descrise, ei au săvârşit nelegiuire şi împotriva firii înseşi. Deoarece diavolul ştia bine că ceea ce uneşte amândouă genurile este mai ales această dorinţă, s-a gândit să rupă această legătură, astfel încât să se dezbine nu numai în a nu mai face copii, ci chiar în a se război unul cu altul, şi a se răscula unul contra altuia.

„Şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”. Iată cum ajunge discursul său iarăşi la originea răului, adică la necucernicia lor, provenită din falsa credinţă, şi aceasta este plata unei asemenea impietăţi.

Vorbind de gheenă şi de pedeapsă, şi fiindcă celor neevlavioşi şi care preferau a trăi în astfel de plăceri nu li se păreau acestea demne de credinţă, ci mai degrabă ridicole, Apostolul arată că pedeapsa se găseşte în chiar această plăcere smintită. Dacă însă unii ca aceştia nu simt pedeapsa, ba încă resimt mare plăcere în asemenea fapte murdare, să nu te uimească, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vreo boală mintală, deşi de multe ori se nedreptăţesc ei singuri, cauzându-şi rele, ei totuşi nu-şi dau seama de aceasta, ci râd şi benchetuiesc în fapte ca acelea, pe care cei sănătoşi le plâng şi le detestă, însă prin aceasta nu voim a spune că aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest fapt murdar pedeapsa le va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor în care se găsesc. De altfel, nu trebuie a ne da cu părerea din faptele celor bolnavi [mintal], ci din ale celor sănătoşi. Iată că faptul acesta pare a fi vechi, fiind reglementat chiar de o lege în fiinţă, dată de un legiuitor de-al lor, care a interzis prin aceasta slugilor să-şi ungă trupul cu untdelemn şi să practice pederastia, acordând privilegiul acestei murdării numai celor liberi [stăpânilor], sau mai bine zis nu privilegiul, ci necinstirea firii. Cu toate acestea, ei nu o considerau ca necinstire, ci ca pe ceva foarte cinstit, şi oarecum ca pe un drept mai mare asupra slugilor, fiind şi legiuit de către atenieni, popor considerat a fi cel mai înţelept, ba chiar de către marele lor legislator Solon! Apoi şi multe alte cărţi ale filosofilor sunt pline de această boală molipsitoare. Însă de aici noi nu putem spune că faptul acesta este legiuit, ci că noi îi credem pe cei care au primit o asemenea lege ca fiind cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi. Ceea ce pătimesc femeile desfrânate, aceleaşi le pătimesc şi aceştia, ba încă mai grav decât ele, fiindcă, deşi contrar legii, cel puţin ele-şi doresc împreunarea firească, pe când pederaştii doresc ceva cu totul contrar şi legii, şi firii. Chiar dacă nu ar fi iadul, şi nici ameninţarea pedepsei, totuşi acest fapt în sine este mai grozav decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere în aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când eu văd pe cineva alergând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroi, iar acela, în loc să se acopere, încă se şi mândreşte, atunci nu numai că nu-l laud pentru aceasta, ci chiar îl deplâng, fiindcă nu simte, sărmanul, că singur se face de râs. Dar pentru a arăta mai clar batjocura aceasta, daţi-mi voie să aduc şi alt exemplu. Dacă cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare, şi ea în loc să se ruşineze, încă s-ar mândri de acea faptă, oare nu ar fi, pentru aceasta, vrednică de plâns, fiindcă, deşi ar fi putut să scape de această boală, dacă ar fi voit, totuşi ea nici măcar nu o simte ca boală? Desigur că ar fi vrednică de lacrimi. Deci, dacă faptul acela este cumplit, nici faptul pederaştilor nu este mai prejos. Fiindcă a fi cineva batjocorit de ai săi este cu mult mai de plâns decât dacă ar fi batjocorit de străini. Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât ucigaşii: fiindcă e cu mult mai bine a muri decât a trăi defăimat astfel de o lume întreagă. Ucigaşul desparte sufletul de trup, iar aceştia împreună cu trupul pierd şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire. Şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi gravitatea faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât a face asemenea fapte. Nimic nu este atât de cumplit decât această batjocură. Dacă Pavel, vorbind de păcatul desfrânării, zicea: „Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18), apoi ce am putea spune de această nebunie, care este cu atât mai rea decât desfrânarea, încât nici nu poate fi exprimată? Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar că ai şi pierdut şi dreptul de a fi bărbat; căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, deoarece ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile. Şi ca să afli cât de mişelesc e faptul acesta, spune-mi, te rog: dacă, venind la tine un om, ţi-ar spune în gura mare că tu eşti câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai prejos şi mai de necinste decât acest animal; căci câinele cel puţin este folositor omului, pe când cel desfrânat nu este folositor la nimic. Şi iarăşi: dacă cineva, ameninţându-te, ţi-ar porunci să naşti copii şi să lehuzeşti, oare nu te-ai umple de mânie împotriva lui? Dar iată acum că cei înnebuniţi după astfel de păcate singuri îşi făuresc relele cele mai grozave. Căci grozavă sminteală este a te schimba în natura femeiască şi a continua să rămâi şi bărbat în acelaşi timp, sau, mai bine zis, a nu fi nici femeie, nici bărbat. Şi de vrei ca şi din alte părţi să afli gravitatea acestui păcat, atunci întreabă de ce oare toţi legiuitorii pedepsesc prin legile lor pe cei ce se fac singuri eunuci, şi vei găsi că nu din alt motiv decât pentru că-şi mutilează singuri natura lor omenească; deşi aceştia nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii prin acest fapt, ba chiar de multe ori, după această mutilare, ei sunt folositori. Însă nimic nu poate fi mai inutil decât un desfrânat şi un pederast. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia? Dar dacă poate râzi auzind de iad, şi nu crezi în focul cel veşnic, atunci adu-ţi aminte de Sodoma, fiindcă prin acea nenorocire icoana iadului ne stă în faţă chiar în viaţa prezentă. Fiind mulţi care şi astăzi, ca şi atunci, nu cred în învierea cea de apoi, şi nici în cele ce vor urma după înviere, şi care râd când aud spunându-li-se de focul cel nestins, Dumnezeu ne-a luminat prin chiar întâmplările din viaţa prezentă. O astfel de întâmplare este arderea Sodomei şi toată urgia de acolo. Cei ce au fost acolo ştiu, căci singuri au văzut cu ochii lor acea calamitate trimisă de Dumnezeu, şi urmările fulgerelor şi tunetelor de sus. Tu judecă acum singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost nevoit a le arăta gheena mai înainte de timp! Deoarece mulţi Îi dispreţuiau cuvintele, şi atunci ca şi acum, Dumnezeu le-a arătat neaşteptat icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. Într-adevăr, ciudat a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, după cum şi păcatul pe care ei îl săvârşiseră – pederastia cea potrivnică naturii; şi [ploaia de foc] a ars pământul acela, după cum şi pofta trupească făcuse acelaşi lucru cu sufletele lor. De aceea şi acea ploaie a fost opusul unei ploi obişnuite: nu numai că n-a deschis pântecele pământului, ca să-l facă a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pentru primirea seminţelor ce ar fi aruncate în el. Astfel era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci acea nelegiuire făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei. Ce poate fi mai odios decât un bărbat tăvălindu-se în desfrânare? Ce poate fi mai greţos? O, ce nebunie! O, ce smintire! Dar de unde şi cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună, care a adus firea în halul celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât acelea, pe cât şi sufletul e mai înalt şi mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără de minte decât animalele necuvântătoare, mai fără de ruşine decât câinii! Căci nicăieri printre acestea nu vei găsi o astfel de împreunare, ci firea îşi cunoaşte hotarele sale. Voi însă, care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât dobitoacele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte, batjocorindu-vă şi voi înşivă.

Însă de unde şi cum, oare, s-a născut acest rău? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu.

Când unii scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate cele bune fug de la dânşii. Deci, pentru a nu se întâmpla aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu-l pierde atât de mult pe om ca atunci când cade de pe această ancoră, după cum nimic nu-l poate salva mai mult decât aceasta, dacă el îşi are ochii necontenit aţintiţi spre ea. Dacă noi, având înaintea ochilor pe un om, ne sfiim totuşi a face păcate, şi de multe ori ne ruşinăm până şi de slugile cele mai liniştite, nefăcând nimic absurd prin aceasta, de aici poţi înţelege câtă siguranţă am avea dacă veşnic ne-am gândi, cu frică, la Dumnezeu. Când ne vom găsi astfel, atunci diavolul nu se va putea arunca asupra noastră, de vreme ce s-ar trudi în zadar; dar dacă ne va găsi rătăciţi din calea cea dreaptă, şi mergând fără nici un frâu, atunci acesta, luând motiv chiar de la noi, va putea uşor să ne lege din toate părţile şi să facă cu noi tot ceea ce voieşte. După cum păţesc slugile cele leneşe care, ducându-se în piaţă să târguiască, lasă însă la o parte scopul pentru care au fost trimise de stăpânul lor, alipindu-se de cei ce stau degeaba acolo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dumnezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, frumuseţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoare cu nimic, după cum şi slugile, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşetori, iar mai apoi, venind acasă târziu, primesc lovituri de la stăpânii lor. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios.
Însă, iubiţilor, să nu facem şi noi aşa. Şi noi am fost trimişi aici de Stăpânul a toate spre a îndeplini multe şi grabnice îndatoriri. Iar dacă le lăsăm pe acelea şi stăm privind distraţi la asemenea nimicuri, pierzându-ne tot timpul în zadar, atunci vom lua pedeapsa cea mai grea. Dacă însă tu nu voieşti să stai degeaba, atunci ai înainte-ţi ceea ce se cuvine să admiri, şi pentru care poţi să-ţi consacri tot timpul vieţii tale; ai înainte-ţi lucruri vrednice nu de râs, ci de admiraţie şi de laude nesfârşite. Cel ce admiră cele de râs, de multe ori este el însuşi de râs, şi chiar mai rău decât un bufon. Deci, ca nu cumva să păţeşti acestea, fugi degrabă la treaba ta! De ce ai stat, spune-mi, uitându-te absorbit la bogăţie, gândindu-te ca şi înaripat la ideea de a o avea? Ce vezi acolo de admirat şi vrednic de a-ţi cuceri ochii? Caii aceia împodobiţi cu aur? Servitorii aceia, dintre care unii barbari, alţii eunuci, îmbrăcaţi cu haine luxoase pe dinafară, în timp ce sufletul lor e moleşit cu desăvârşire, sub o expresie plină de mândrie? Sau agitaţia şi vuietul de acolo? Şi cum pot fi acestea vrednice de admirat? Cu ce sunt superiori cerşetorilor care dansează şi fluieră prin pieţe? Căci şi aceştia, fiind cuprinşi de marea lipsă a virtuţii, joacă mai ridicol decât jocul acelora, purtându-se în toate părţile: astăzi, de pildă, la o masă luxoasă, mâine în casele femeilor desfrânate, altădată înaintea unui roi de linguşitori, sau înaintea unei mulţimi de gură-cască. Dacă aceia sunt îmbrăcaţi în haine aurite, tocmai pentru aceasta sunt de plâns, fiindcă pentru ei sunt de preţ tocmai acele lucruri care nu preţuiesc nimic înaintea lui Dumnezeu. Să nu-mi spui de haine, ci dezveleşte sufletul lor, priveşte în el şi vezi tu dacă nu cumva este brăzdat de mii de răni, zdrenţuit, pustiu şi nesprijinit de nimeni. Ce folos poate fi din nebunia cea de pe dinafară? Fiindcă este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată mulţumirea sufletească; el nici nu simte sărăcia exterioară, din cauza bogăţiei lăuntrice. Pe când împăratul, desfătându-se în cele ce nu-i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt cele mai intime, adică în suflet, în gândurile şi în conştiinţa sa, care sunt nedespărţite de fiinţa sa şi după moarte. Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să lepădăm hainele cele aurite şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorâte din ea. Căci numai astfel ne vom bucura şi aici, ca şi acolo, de adevărata mulţumire, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur
din “Omilii la Epistola catre Romani”

 

Despre rugăciune – Sfîntul Serafim de Sarov

Cei ce s-au hotarît sa-I slujeasca cu adevarat lui Dumnezeu trebuie sa se îndeletniceasca cu pomenirea neîncetata a Numelui Sau în inima lor si cu rostirea continua a rugaciunii cître Iisus Hristos, repetînd în sinea lor: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Iar dupa-amiaza, aceasta rugaciune se poate zice astfel: ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluiete-ma pe mine, pacatosul”. Sau poti sa o chemi direct pe Maica Domnului, zicînd: “Preasfînta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Poti sa spui si cîntarea îngereasca: “Nîscatoare de Dumnezeu Fecioara, bucurate”. Astfel ferindu-ne de împrastierea gîndurilor si pastrîndu-ne constiinta în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim eu El. Caci, spune Sfîntul Isaac Sirul, “în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69). In biserica e bine sa tinem ochii închisi, pentru a ne feri de împrastierea gîndurilor, si, pastrîndu-ne constiina în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim cu El. Caci spune Sfîntul Isaac Sirul, ,”în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69). In biserica e bine sa tinem ochii închisi pentru a ne feri de imprastierea atentiei. Ochii sa-i deschizi doar cînd te încearcă somnul, atunci indreapta-ti ochii asupra unei icoane sau a unei lumînari aprinse în fata ei. Daca în timpul rugaciunii ni se întîmpla sa fim furati de gînduri, atunci trebuie sa ne smerim si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu caci, dupa cum zice Sfîntul Macarie, “vrajmaul nazuieste decît sa întoarca gîndul nostru de la Dumnezeu, de la frica si de la iubirea Lui” (Omilia 2, 15). Cînd însa mintea si inima sunt unite în rugîciune si cînd sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încalzi de caldura duhovniceasea în care straluceste lumina lui Hristos si va umple de pace si bucurie întreaga fiinta launtrica a omului. Pentru toate suntem datori sa-I multumim Domnului si sa ne incredintîm pe noi însine voii Lui. Trebuie, de asemenea, sa-I punem dinainte toate gîndurile, cuvintele si faptele noastre, straduindu-ne ca toate sa-I slujeasca numai bunei Lui placeri.