„Mărturisire”, fără mărturisire: „O dezlegare să mă împărtășesc”

 În anumite perioade se prezintă la duhovnici unii oameni, de obicei de vârstă înaintată, în rare cazuri din orașe, ci mai adeseori din sate și cer să le citească o dezlegare ca să se împărtășească. Unii ca aceștia au întipărită în ei obișnuința îndelungată, care apare acum deja ca o „tradiție”. Din vremuri vechi, dar mai ales din perioada stăpânirii turcești, datorită lipsei de cultură a preoților și a poporului, a dispărut elementul spovedaniei din Taina Pocăinței și a Mărturisirii. Iar poporul obișnuia să se „spovedească” fără să-și spună păcatele lor, adică, în esență, fără să se spovedească. Venind la preot, acesta, fără să le recomande să se spovedească, le citea rugăciunea de dezlegare individual sau în comun. Apoi se împărtășeau având, probabil, conștiința lor liniștită.

Și fiindcă oamenii totdeauna înclină spre cele ușoare, adică vor dezlegarea problemelor lor, iar în cazul de față, a păcatelor lor, fără pocăință și spovedanie, fără osteneală și jertfă, toți cei care au această mentalitate, continuă „tradiția”.

Această ignoranță și rea interpretare trebuie să dispară. Trebuie să înțelegem cu toții că, trecând 21 de veacuri, nu este îngăduit și corect ca preoții să accepte, iar „credincioșii” să ceară spovedanie fără mărturisirea păcatelor. Cel care vrea să se împărtășească, trebuie să-L primească pe Hristos în „salonul” curat al sufletului său, iar curățirea sufletului se face prin mărturisire. La ziua noastră onomastică, când trebuie să-i primim pe vizitatorii noștri, curățim zile întregi casa și împodobim în mod deosebit salonul de primire. Dacă aceasta o facem pentru oameni, cum Îl vom primi pe Hristos, prin Dumnezeiasca Împărtășire, în inima noastră, fără să o curățim de feluritele păcate pe care le facem în fiecare zi; fără să ne spovedim? Este cu putință să-l punem pe vizitatorul nostru să stea pe un scaun murdar? Atunci când nu participăm corect la Taina Pocăinței – Mărturisirii, înseamnă că nu simțim unde-L punem pe Hristos să „șadă”. În afară de aceste lucruri, trebuie să știm că mărturisirea păcatelor noastre este absolut necesară pentru două motive de bază. Mai întâi, pentru că mărturisirea constituie una din părțile simțite ale Tainei și fără ea nu există Taină. În al doilea rând, pentru că duhovnicul, atunci când citește rugăciunea de dezlegare de după mărturisirea celui ce se spovedește, spune că i se iartă păcatele pe care atunci le-a spus acela (iar nu pe cele pe care nu le-a spus). Prin urmare, nimeni să nu mai spună: „Citește-mi o rugăciune să mă împărtășesc!”. Ci, atunci când vreau să mă împărtășesc, trebuie să mă pregătesc mai întâi pentru spovedania mea cu ajutorul unui îndrumar și numai după aceea merg să-mi spovedesc păcatele, căindu-mă și hotărându-mă să mă îndrept.

Nu mă spovedesc de frică sau din obișnuință, nici pentru ca să-mi plece greutatea ce o am înlăuntrul meu; nu spovedesc două – trei păcate, ca să-mi odihnesc conștiința sau să mă ușurez de simțămintele vinovăției ce mă apasă, ci mă spovedesc cunoscând că, păcatele pe care le ascund sau „le uit”, cele pe care le prezint acoperite ca să nu se arate mărimea sau felul păcatului meu și cele pe care le „înfrumusețez” din pricina rușinii, rămân nevindecate, iar rănile păcatelor mele mă infectează. Iar la Dumnezeiasca Euharistie care urmează, dumnezeiescul Har rămâne nelucrător, pentru că Hristos nu se odihnește înlăuntrul meu, fiindcă sunt „necurat”. MĂ MĂRTURISESC pentru că am păcătuit față de Dumnezeu, față de aproapele meu (oricare ar fi el) și față de mine însumi.

Mă mărturisesc pentru că descopăr și recunosc TOATE păcatele pe care le-am făcut; pentru că mă căiesc pentru ele și le arăt fără rușine duhovnicului meu. (Toate păcatele pe care le-am uitat și mi le-am amintit după aceea, le însemnez ca să nu le uit iarăși și le spun la următoarea spovedanie).

Mă mărturisesc pentru că vreau să primesc iertare și binecuvântarea lui Dumnezeu, ca de acum înainte să trăiesc așa cum vrea Dumnezeu, în pocăință și ascultare de Legea Lui.

Traducere din greacă de Ierom Ștefan Nuțescu

 

/marturieathonita.ro/

 

Asumarea crucii – ce înseamnă?

traducere şi adaptare: Mihai-Alex Olteanu

Este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.

 Iisus a spus apostolilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23). Ce înseamnă să-ți iei crucea în fiecare zi? Aceasta este o întrebare la care Sfântul Teofan Zăvorâtul a încercat să răspundă într-o serie de predici din 1885.

Să vedem în primul rând ce se înțelege prin Cruce. Sfântul Teofan spune următoarele:

„Domnul a împlinit mântuirea noastă prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce El a șters păcatele noastre; prin intermediul Crucii, El a revărsat peste noi daruri și binecuvântări cerești.”

Dar e mai mult decât cele spuse mai sus, și noi trebuie să ne luăm crucea personală.Sfântul Teofan spune:

„Când crucea personală a fiecăruia dintre noi e unită cu Crucea lui Hristos, puterea și efectul celei din urmă se transferă nouă și devine, un canal de legătură prin care «toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus» (Iacov  1, 17) este revărsat asupra noastră de la Crucea lui Hristos.”

Mesajul este clar, și anume că este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.

Dar ce e crucea noastră personală? Sfântul Teofan schițează trei tipuri: unul vizibil, altul lăuntric, și al treilea spiritual.

1. Crucea vizibilă implică încercările și necazurile din viața noastră. Sfântul Teofan le descrie, după cum urmează:

„Acestea sunt: necazurile, nenorocirile, pierderea celor dragi, eșecuri la locul de muncă, orice fel de lipsuri sau pierderi, probleme familiale, ispite venite din imprejurări exterioare, insulte, ofense, acuzații nedrepte, și, în general firea noastră pământească. Nici rangul, nici bogățiile, nici cinstea, nici orice fel de faimă pământească va mântui pe unul din ei.”

El scoate în evidență că noi trebuie să folosim toate aceste greutăți în viață, în conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.  Deci, de ce Dumnezeu ne îngăduie aceste greutăți în viață? Sfântul Teofan spune că El ni le-a dat nouă„astfel încât noi să trăim pe pământ, nu ca cineva în țara lui, ci ca un necunoscut și străin într-o țară străină.” Ca străini, noi trebuie să căutăm întoarcerea în Împărăția Sa. Pentru a înțelege aceasta trebuie să ne reamintim semnificația istorisirii despre Adam și Eva spusă în Geneză, și felul în care ei trăiau în Rai în comuniune cu Dumnezeu. Dar, nu l-au ascultat pe El și de aceea au suferit consecințele: moarte, durere și boală, și izgonirea din Rai. Aceasta e crucea noastră vizibilă, asumarea dificultăților vieții muritoare în afara Raiului. Și cum putem noi să le suportăm? Sfântul Teofan ne spune să„le îndurăm și să nu fim tulburați… să le acceptăm cu stăpânire de sine”.

Amintiți-vă că aceste greutăți întâmpinate în viață sunt aceleași pentru toți dintre noi. Suntem cu toții supuși necazurilor și durerii. Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Sfântul Teofan spune:

„Domnul vrea să ne curățe de păcate, sau să ne depărteze de o faptă păcătoasă, sau să ștergă urmele unei patimi printr-un necaz, sau să ne îngăduie un prilej pentru a ne demonstra răbdarea și credința în Dumnezeu, așa încât să preamărească cinstea dumnezeirii Sale în noi mai târziu… Dacă tu nu vezi clar ceea ce Dumnezeu a vrut să-ți dea prin intermediul necazului care te-a covârșit, înalță în inima ta și încrede-te că tot ce ne vine de la Dumnezeu este spre binele nostru, și mișcă-ți astfel sufletul tulburat: acest lucru îi este plăcut lui Dumnezeu. Rabdă! Cel pe care El îl pedepsște, Îi este ca un fiu.”

Răbdând necazurile tale cu credință înseamnă să-ți asumi crucea personală. Răbdând cu dragostea lui Dumnezeu, mulțumind pentru tot ceea ce El îți dă, îți asumi crucea într-un mod care îți aduce mântuirea. Sfântul Teofan spune:

„Trezește în tine recunoștința, smerește-te sub mâna puternică a lui Dumnezeu, căiește-te și îndreaptă viața ta.”

2. Al doilea tip de cruce este cel lăuntric (interior).

Aceasta este lupta împotriva patimilor. Sfântul Pavel spune: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.” (Gal. 5, 24). Sfântul Teofan spune:

„Există o cruce pe care aceste pofte și patimi sunt răstignite. Să răstignești patimile înseamnă să le slăbești, să le înăbuși, să le dezrădăcinezi… Când cineva luptă împotriva patimilor, uneori are impresia ca și cum mâinile sale ar fi pironite, ca și cum el poartă coroană de spini pe capul său, ca și cum inima îi este străpunsă. ”

Sfântul Teofan ne învață că vinovată pentru aceasta este iubirea de sine. El scrie:

„Accesul de furie arde, invidia usucă, pofta slăbește, zgârcenia nu lasă să mănânce sau să doarmă, iar mândria ucigătoare roade pe dinăuntru. Atâta vreme cât există iubire egoistă, toate acestea sunt patimi. Pentru că aceasta (iubirea egoistă) este mama tuturor patimilor.”

Deci ce este de făcut? Sfântul Teofan spune:

 „Pentru a lovi patimile din lăuntru, omul nu trebuie decât să lupte până la sânge, iar nu să-și satisfacă patimile, luptând împotriva lor și împotrivindu-se lor în toate. Trebuie să spui fiecărei persoane pătimașe: «Ești pe curucea trecătoare a patimilor. Distruge această cruce și înalță alta: crucea luptei împotriva patimilor. Și vei fi răstignit pe ea pentru mântuire!» Mergi cu îndrăzneală la crucea răstignirii sinelui, continuând răstignirea și dezrădăcinând patimile și poftele. Să ne îndepărtăm de autocompătimire, și să devenim cuprinși de stăruință în autoînvinuire. Crucea este pomul vieții.”

3. Cea de-a treia cruce este lăsarea în voia lui Dumnezeu.

Nu este de ajuns să-ți răstignești patimile. Acest lucru este numai pregătitor pentru această etapă care implică lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu. Acum suntem gata ca să ne oferim pe noi înșine ca jertfă lui Dumnezeu. Noi urmăm exemplul lui Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de răstignirea Sa. Hristos s-a rugat ca să fie cruțat, dar a fost neclintit în a spune: «Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu!» (Mc. 14, 36). Hristos, ca om deplin, a unit voința Sa cu cea a lui Dumnezeu. Așa cum spune Pavel: «M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.» (Gal. 2, 20). Sfântul Teofan spune că aceasta este „înălțimea desăvârșirii creștine… aceasta este începutul viitoarei condiții de după înviere, când Dumnezeu va fi «toate în toţi» (I Cor. 15, 28) Cei care sunt desăvârșiți, trăiesc și acționează numai după Dumnezeu.”

Sfântul Teofan mai adaugă:

„Mulți sunt de părere că trăirea creștină se face în același mod ca pentru orice fel de viață, dar nu este așa. Ea începe cu pocăința, se maturizează prin lupta continuă împotriva patimilor, și este desăvârșită atunci când sufletul este curățit, cufundat în Dumnezeu, este răstignit împreună cu Hristos… Dacă creștinii au plăceri ele sunt pur și simplu întâmplătoare. Caracteristicile cele mai distinctive ale ființei lor sunt suferințele și boala – lăuntrică sau externă,  intenționată sau neintenționată. Noi trebuie, prin intermediul multelor necazuri să intrăm în Împărăție, și în ceea ce este în interiorul ei. Dacă îți vrei binele, îndepărtează-te de plăceri și intră pe drumul crucii cu pocăință, răstignește-ți sinele, stăpânește-ți lacrimile de pocăință – și vei deveni aur, sau argint, sau o piatră prețioasă, iar la plinirea vremii vei fi luat de Împăratul Ceresc ca cea mai luminoasă podoabă pentru Palatul Său.”

 

Parintele EFREM KATUNAKIOTUL: Despre ascultarea de Duhovnic

„Ascultarea de duhovnic este viaţa veşnică, scară cerească, suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşază în vistierie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină”.

Sfântul Grigorie Sinaitul

Părintele Efrem Katunakiotul este astăzi unul din cei mai apreciaţi duhovnici aghioriţi. În vârstă de aproape 80 de ani, a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Dacă ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea a câte unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras în pustia Katounakiei unde vieşuieşte cu trei ucenici. Redăm mai jos, în traducere, câteva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetrişi, despre ascultare.

Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mică neascultare alungă harul. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Nu mântuie nici preoţia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.
Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mântuie. Un demonizat a intrat la ascultare la doi bătrâni şi prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el însuşi cum vedea demonul înaintea lui şi când zicea o dată rugăciunea lui Iisus demonul se tulbura. Când zicea rugăciunea a doua oară, demonul începea să tremure. A treia oară când zicea rugăciunea, demonul dispărea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, eşti pentru rai. Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic.
Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză, etc. – nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuieşte. Cel care face ascultare se aseamănă cu Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.
Duhovnicul poate să cadă. Cel care face ascultare nu cade niciodată. Duhovnicul va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru dânsul, dar cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeşte Hristos. Se poate oare să cadă cineva câtă vreme se aseamănă în ascultare cu Hristos? Chiar dacă porunca duhovnicului e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va întoarce în folos sufletesc. Pe duhovnicul tău, aşadar, să-l vezi ca pe Hristos. Să nu-l întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat pe Dumnezeu. Eu am experienţa personală a neascultării şi a constrângerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrâns zicându-i: „Dacă nu facem aceasta … plec.” Părintele Nichifor a fost nevoit să accepte. Când m-am întors la chilia noastră, părintele mi-a spus: De ce, măi copile, m-ai silit să facem lucrul ăsta? După ce mor eu, vei putea să faci ce vrei”.
Cu aceste cuvinte ale lui, înfricoşătoare şi biciuitoare, mi-a arătat că m-am îndepărtat de Dumnezeu. Am pierdut rugăciunea pentru mult timp. Nu numai că am pierdut harul rugăciunii, însă am fost şi „biciuit” de Dumnezeu.
Ştii ce canon se primeşte dacă-l forţezi, dacă-l obligi pe duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoşător.
Cel ce face ascultare e ca o hârtie albă. Nu are nimic scris pe ea care să fie luat de diavol.
Cât valorează duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valorează întreaga lume, nu valorează tot Sfântul Munte.
Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu şi la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a făcut desăvârşită ascultare la Tatăl Ceresc te primeşte, te aude, te face asemănător Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dublă cunună în slava veşnică.
Daca te trimite duhovnicul pe lună şi te duci, eşti în ascultare. Îl odihneşti pe duhovnic? Îl odihneşti pe Dumnezeu.
Când m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era începator. Părintele Iosif mereu îl încerca, dar duhovnicul vostru nu ştia nimic decât „blagosloviţi” şi „să fie blagoslovit”. Adesea părintele Iosif îi striga când mergeam eu pe acolo:„Vavuli fă-ne cafea”, şi duhovnicul vostru Efrem răspundea: „Să fie blagoslovit” şi fugea să îndeplinească porunca. Cum se îndepărta, părintele Iosif zicea încet: „Fii binecuvântat întotdeauna!” şi se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorită ascultării la părintele Iosif.
Demonizatul acela care a făcut desăvârşită ascultare la cei doi bătrâni şi care s-a tămăduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi şopteau demonii: „Pleacă de la bătrânii la care eşti şi coboară pe ţărm, pe stânci. Bătrânii ăştia mănâncă, dorm, se roagă prea puţin. Ca să ieşim trebuie multă rugăciune şi post.” Şi desigur ziceau adevărul, însă era o cursă a diavolilor pentru ca să-l scoată de sub ascultare. Siliţi de o altă putere au mărturisit: „Dacă reuşeam să te scoatem de la bătrâni şi să te facem să cobori pe stânci, spre ţărm, te-am fi aruncat încet-încet în deznădejde şi te-am fi făcut să sari în mare, adică să te sinucizi”. Prin ascultarea lui a învins demonii şi s-a vindecat.
Numai diavolul ştie ce e duhovnicul, ce înseamnă duhovnicul, ce înseamnă ascultarea de duhovnic!
Făcându-mi eu odată voia şi plantând pomi, toţi s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvântarea părintelui Nichifor s-au prins, deşi părintele Nichifor nu era dintre monahii rugători.
Nu trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău. Să te opui, să te împotriveşti când auzi că se spune ceva împotriva duhovnicului tău. Aşa e corect şi aşa trebuie să faci. O întâmplare asemănătoare cu cea în care acel monah a zis: „am duhovnic” şi prin aceasta au dispărut dracii i s-a întâmplat şi tatălui părintelui Amfilohie. Părintele Amfilohie şi-a adus tatăl la Sfântul Munte, l-a făcut monah şi-l îngrijea. Ca să vezi, copilul şi-a făcut tatăl călugar!… Când tatăl lui trăgea să moară, părintele Amfilohie a intrat în camera muribundului şi văzându-l foarte tulburat îl întrebă:
– De ce esti, tată, atâta de tulburat?
– Au venit diavolii şi mi-au spus, înspăimântându-mă, că-mi vor lua sufletul. Iar părintele Amfilohie i-a spus:
– Nu-ţi fie frică pentru că nu-ţi pot face nimic, pentru că eşti sub ascultare. Dacă mai vin la tine să le zici: Ce aveţi cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultător”.
Au venit din nou demonii în ziua următoare cu mai mult zgomot, cu săbii, cu topoare, cu furci, speriindu-l că-l vor lua. Cum le-a zis că are duhovnic, demonii s-au făcut nevăzuţi. Numai diavolul ştie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul? Du-te! Urcă-te pe lună, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, să fie făcut. Nu te interesează. Nu interesează decât ascultarea. Ai făcut ascultare, mergi în Rai, nu ai făcut, mergi în Iad.
N-ai venit să te împărtăşeşti de zece ori pe zi, să faci rugăciunea minţii, privegheri sau posturi. Toate nu valorează nimic fără ascultare. Ai făcut ascultare, mergi în rai, ai făcut neascultare, mergi în Iad! Adam a făcut neascultare şi a ajuns în iad! Noi călugării spunem puţine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai făcut ascultare, ai făcut totul. Eu nu spun că celelalte nu ne folosesc, însă sunt pe planul doi. Îmi amintesc că odată, pe când trăia duhovnicul Iosif, l-am judecat într-o problemă. M-am dus seara să mă rog şi nu puteam de loc să înaintez în rugăciune: „Doamne Iisuse… Doamne Iisuse…” mai mult nu puteam. „Undeva am greşit” m-am gândit. „Undeva am păcătuit”. Ia să vedem în ziua precedentă, unde am mers, ce am făcut, ce am spus. Am găsit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua următoare era duminică şi trebuia să slujesc la Sfântul Altar. Acum ce era să fac? Rugăciune! „Dumnezeul meu, iartă-mă căci mi-am judecat duhovnicul. Am greşit, îmi cer iertare” Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tăgăduit de trei ori şi l-ai iertat. Eu nu Te-am tăgăduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum mă pocăiesc şi-mi cer iertare”. Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugăciunea nu înaintează. Au început lacrimile. Am vărsat râuri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o când s-a pocăit şi pe mulţi păcătoşi ai iertat. Pentru mine nu există milă, nu există iertare?”
Au trecut aşa trei ore. În sfârşit am simţit o pace, o dulceaţă, o bucurie înlăuntrul meu. Atunci începe şi rugăciunea, singură: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Deci nu-i acelaţi lucru să judeci un străin cu a-l judeca pe duhovnicul tău. Vai ţie! L-ai judecat pe Însuşi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit şi singurul om de care m-am temut a fost părintele Iosif. Duhovnicul poate să-ţi spună un cuvânt mândru sau sucit. Tu fă-ţi ascultarea ta, fă ascultare desăvârşită. Rodul desăvârşitei ascultări l-am încercat la duhovnicul Iosif. O sa mă întrebi desigur care este? Nu mă temeam de Dumnezeu, nici măcar nu mă temeam. Gura duhovnicului ce zice? Să fie blagoslovit…fă ascultare fără deosebire.
Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Să faci ce spune duhovnicul fără să analizezi, fără să cercetezi şi fără să murmuri. Construieşte pe smerenie. A zis duhovnicul aşa? Să fie blagoslovit. De nimic sa nu te îngrijeşti de vreme ce faci ascultare. Te vei mântui, o să mergi în Rai.
Un diacon îi zice duhovnicului: „Părinte vreau să merg să fac baie în mare pentru sănătate”. „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv”. „Ba mă duc sa fac baie”. Şi se duse… Făcu baie şi în timp ce se scălda un rechin l-a omorat. Mai târziu i-a scos marea trupul sfâşiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?
Ascultarea aduce iluminare, lacrimi şi rugăciune. Dacă n-ai ascultare, chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl cinsteşti şi îl iubeşti pe duhovnic, atât de mult primeşti. Harul ascultării îl înconjoară pe ascultător ca o flacără şi de aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă lipseşte această flacăra, diavolul ne va devora.
Teologia (cuvântarea de Dumnezeu) este rezultatul rugăciunii, iar rugăciunea este rezultatul ascultării. Când faci ascultare o să găseşti şi rugăciune şi teologie (cuvântare de Dumnezeu). Când însă nu faci ascultare nu găseşti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis rădăcina, este ascultarea. Ai făcut ascultare? O să găseşti rugăciune. Se poate să o găseşti acum sau să o găseşti mâine.
Întrebare: Şi dacă duhovnicul dă o poruncă greşită?
Răspuns: Niciodată nu ajungi tu rău, pentru că la mijloc este ascultarea.
Cu cât mai mult devotament, abnegaţie, iubire şi credinţă ai în suflet, cu atât nu ai împotriviri lăuntrice. Când însă ai ceva cu duhovnicul tău, să ştii că nu eşti una cu el, că nu-l iubeşti şi n-ai credinţă în el. Cu cât ai mai multă credinţă în duhovnic, cu atât ai mai puţină grijă. Când nu eşti unit cu duhovnicul simţi o împotrivire, ai un „spin” înlăuntrul tău.
Cu cât ai mai mult devotament şi ascultare faţă de duhovnicul tău, cu atât o să ai mai multă râvnă.
Cel mai bun zel e la începutul vieţii călugăreşti. Eşti devotat duhovnicului. Când te uneşti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Când vezi faţa duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Când vezi greşeli la duhovnic, e vai de tine!
Odată mi-a zis cineva: „Părinte stareţ vreau să merg la duhovnic să mă spovedesc pentru asta şi asta. Sfinţia ta ce zici?” „Fă 1000 de metanii”. „Să fie blagoslovit”. Şi n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, să zicem, credinţa, ataşamentul, unirea cu stareţul.
Ah, fericită ascultare! Părinţilor, eu ce să zic? Când eram sub ascultare alt har aveam, altă rugăciune. Pluteam, ca să spun aşa în aer. Acum sunt stareţ. O să ziceţi că nu am căutat asta, că Dumnezeu mi-a dat. Da, însă îmi amintesc starea de ucenic. Cea mai bună stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultător. Puterea ascultării se vede din următoarea întâmplare. Era într-o marţi şi spre seară mi-au venit nişte gânduri contra duhovnicului meu, părintele Iosif, pentru că ne-a pus să semnăm o scrisoare. Avea şi dreptate, după cum s-a dovedit ulterior. Sâmbătă merg la slujbă cu părintele. Cum mă vede îmi zice: „Părinte, ai ceva contra mea, ceva te separă de mine, ai ceva înlăuntru. Nu te despărţi de duhovnic, nu te rupe de mine!” Eu uitasem că l-am judecat, uitasem gândurile. „Părinte, zic, nu-mi amintesc să am un gând care să mă separe de sfinţia ta.” „Şi totuşi ai ceva care te separă de mine. Cum te-am văzut, am ştiut. A ştiut sufletul meu că ai ceva gânduri care te separă de mine.” „Părinte, nu-mi amintesc nimic!” „Să încerci să-ţi aminteşti!”
După ce am terminat Sfânta Liturghie am plecat. Mergând spre chilia mea şi urmărind ce gânduri am avut în aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am făcut-o în legătură cu scrisoarea. M-am întors înapoi şi mi-am cerut iertare cu lacrimi.
Călugărul trebuie, deci, să facă ascultare orbeşte, să nu facă deosebire. Îmi amintesc că, altă dată, m-am dus la chilie să mă rog. Mă găseam într-o stare harică. Deodată, părintele Procopie, care era ucenic împreună cu mine, bate la uşă şi mă cheamă la lucru. Pentru că ştiu că harul poate să vină să te bucure fie cinci minute, fie o oră, fie două, m-am gândit că acum când mă găsesc sub lucrarea harului să profit şi când se va sfârşi să merg la lucru. Părinţilor, nici nu am apucat să termin de gândit ce am zis, că am şi pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar dacă părintele Procopie nu era duhovnicul meu. Şi mi-am zis atunci în sine: „Şi neascultarea am făcut-o şi rugăciunea am pierdut-o”. De aceea zic: Fă ascultare şi vei găsi rugăciunea. Nu urmări rugăciunea că ea vine din ascultare.
Primul lucru pe care l-am întâlnit noi la părintele Iosif a fost că Dumnezeu te mântuieşte prin rugăciunile duhovnicului. Ce putem spune e că pe cât de unit eşti cu duhovnicul, pe atâta de mult har primeşti. Ca fierul în foc, se face şi el foc. Pe cât îl îndepărtezi de foc, cu atâta se răceşte.
Rugăciunea izvoreşte din ascultare, nu ascultarea din rugăciune. Fă ascultare acum şi în continuare va veni harul.
Părintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va ieşi bine numai şi numai pentru ascultare! Nu are importanţă cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda că L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam că L-a avut stareţ pe Dumnezeu şi că era în Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, căci a făcut neascultare. Cu ce l-a împiedicat de la sfinţenie pe marele Acachie faptul că duhovnicul său era sucit şi nebun şi îl bătea zilnic? Cu nimic!
Întrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecată. Asta e albă, asta e neagră. Dacă îţi spune duhovnicul că albul e negru şi invers, nu elimini judecata?
Răspuns: Asta este ascultarea, părintele meu, asta este ascultarea. Să te încredinţezi că e negru şi nu alb cum îl vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul îl vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Să te străduieşti să vezi că nu este cum spui tu, adică alb, să nu crezi nici măcar ceea ce văd ochii tăi.
Când eşti unit cu duhovnicul te inundă harul. Îmi amintesc anii aceia: şuvoi venea harul. Mi-a spus într-o zi: „N-o să primeşti nimic până sâmbăta viitoare”. Cu adevărat moarte a fost pentru mine. Ne minunăm cum se împlineşte cuvântul duhovnicului, cum îl pecetluieşte Dumnezeu.
Odată, nişte creştini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, începător (acum nu mai este la noi) mi-a spus că este obosit şi că nu vrea să meargă să-l aducă şi m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am făcut semn. Înăuntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Părinte, nu ştiţi unde stă părintele Efrem?” „Eu sunt”, le răspund. Iar unul dintre ei îmi zice: „Voi monahii sunteti cu adevărat fericiţi, pentru că trăiţi cu adevărat viaţă creştină”.
Când m-am întors la chilie, i-am povestit ucenicului întâmplarea, la care el mi-a zis cu multă neruşinare: „Mda, când vin aici îi izgoneşti, iar jos îi inviţi aici”. „Ce să mă fac, măi copile, aşa mi-a venit atunci să le zic, îi răspund. Acum hai să ne rugăm o oră la chilie”. După o oră vine la mine şi mă întreabă: „Câte rugăciuni ai făcut?” „Atâtea”, îi răspund. „Doar atâtea? Eu am facut cu mult mai mult şi încă mai pot să mai fac”. Mi-a zis toate ăstea cu neruşinare. M-am întors întristat la mine la chilie. Numai că nu am plâns pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul să doarmă. Cum însă să poată dormi când diavolii au început să-l atace? Şi numai ce vine la mine la chilie speriat şi-mi spune ce i se întâmplă. Îi răspund: „Asta ţi se întâmplă pentru că l-ai supărat pe duhovnicul tău”. I-am citit o rugăciune, au trecut toate şi s-a culcat linistit.
Când te faci prost pe tine însuţi, pentru ascultare, şi dacă eşti aşa cum îti spun şi întrebi pentru toate, începe Dumnezeu să-ţi dea har.
Părintele Procopie a plecat o dată, făcând neascultare de părintele Nichifor. Când a ajuns la o anumită stare de lepădare a simţit deodată lipsa harului. Se simţea ca şi cum ar fi un alt Procopie care-l întreaba: „De ce ai plecat?” „De asta şi asta!” – îi răspund. „De ce ai lăsat ascultarea şi pe duhovnicul tău? Du-te înapoi la ascultarea ta!” Şi s-a întors Procopie.
Nu are importanţă cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Făcând ascultare la părintele Nichifor în anii aceia, am văzut minuni.
Părintele Iosif spunea:
„Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie, nici rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc fără ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!” „Căci împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său, ci şi răstignire faţă de toată lumea.
Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereşte până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)”.

sursa: Prietenii Sfântului Munte

 

Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre Ecumenism

Epistola Cuviosului Paisie către Orthodoxos Typos

Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969

Prea Cuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filo-unioniste şi a legăturilor Patriar­hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc. Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă. Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi­rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)[2]. De altfel, acesta este duhul vre­mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea… Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu. Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit. Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filo-unionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen­tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre­cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)[3], pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului. Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre­dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre. În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional. Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă[4]. Dacă filo-unioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri­arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or­todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi­sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă. Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om. Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect faţă de toţi,

Monahul Paisie

 

/marturieathonita.ro/

 

Vai vouă, ecumeniști fățarnici!

de Hristu K. Livanos

    Ceea ce a mustrat mai mult și a înfierat cu tărie Hristos în vremea lucrării Sale pământești a fost fățărnicia. Și pe bună dreptate, pentru că fățărnicia, după Sfântul Grigorie Teologul, este atât de vicleană și primejdioasă în societate, precum stânca din mare în care se izbește corabia și se scufundă. Fățărnicia, după Sfântul Grigorie, este rodul invidiei. Astfel, fățarnicii, „atunci când au mânia în adânc și își arată dragostea răspândită la suprafață, așa cum stâncile sunt acoperite de apă, o vătămare neașteptată pricinuiesc celor care nu se păzesc”.[1] Fățărnicia este un mare rău pentru om, dar acest rău devine și mai mare atunci când omul este religios, este om al Bisericii, și mai ales cleric. Așa erau cărturarii și fariseii din vremea lui Hristos, oameni invidioși și răutăcioși, care se străduiau să pară buni și sfinți în ochii oamenilor, dar în realitate erau morminte văruite, așa cum i-a numit Hristos, plini „de oasele morților și de toată necurăția”[2]. Fiecare epocă are fariseii ei, dintre care mulți, așa cum am spus, se află în sânul Bisericii și sunt teologi, propovăduitori ai Evangheliei, preoți și episcopi care țin în mâinile lor Sfântul Potir. Da, din nefericire, există și episcopi. Dar să nu ne smintim. Între cei Doisprezece Apostoli nu a fost și un fățarnic și trădător al apostoliei lui și, prin aceasta, chiar și al Învățătorului său? Ce lucru mai firesc este ca printre miile de clerici ai fiecărei epoci să se găsească și mulți urmași ai nevrednicului ucenic și apostol?

Caracteristicile episcopului fățarnic

          Cu cât este mai mare vrednicia episcopului fățarnic, cu atât mai mare este și răul pe care fățărnicia sa îl pricinuiește Bisericii. Treapta cea mai înaltă a preoției este cea a episcopului. Și cel mai mare rău în cadrul Bisericii și, în general, în societate îl pricinuiește episcopul fățarnic. Episcopi fățarnici au existat întotdeauna, chiar și în epoca marilor Părinți ai Bisericii, secolul IV, care este considerat „veacul de aur” al Creștinismului. Atât de mare era fățărnicia episcopilor în acea vreme, încât s-a îndeletnicit cu descrierea ei și Sfântul Grigorie Teologul, scriind o poezie specială despre ea.

O redăm aici spre folosul cititorilor.

„Există, da, și unii mai vrednici de milă, nenorociți, de care ne depărtăm,

care-și schimbă ideile după împrejurările vieții și după legile vremurilor;

care se clatină în credință și nu cinstesc cele ale lui Dumnezeu.

Nestatornici în cuvânt, care dau înapoi, sau ramuri care se rup;

lingușitori ai femeilor, otrăvuri plăcute pentru leii neputincioși,

iar pentru cei puternici, câini care ling.

Vânători isteți ai tuturor meselor bogate,

care bat adeseori la ușile celor puternici, iar nu la ale celor înțelepți.

Cinstesc ceea ce mulțumește pe alții, iar nu ceea ce le este de folos,

ca să-i facă răi și pe cei de aproape ai lor.”[3]

 

Câtă asemănare cu vremea noastră! Pentru că și în vremurile noastre există episcopi fățarnici. Pe cei mai mulți îi găsim în cetele ecumeniștilor. Căci acolo unde se află ecumenist, există și fățărnicie, iar unde se află fățărnicie, acolo este, după toată probabilitatea, și ecumenistul.

Fățărnicia ecumeniștilor este atât de mare și pricinuiește o atât de mare vătămare Bisericii, încât dacă ar fi venit iarăși Hristos ca să propovăduiască pe pământ, ar fi mustrat-o și ar fi condamnat-o mai cu tărie, decât pe cea a cărturarilor și fariseilor. Și iată ce ar fi spus:

Hristos către ecumeniști

          Vai vouă, ecumeniști fățarnici, căci construiți în orașe biserici mărețe, însă prin smintelile voastre distrugeți credința din inimile credincioșilor!

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, căci îi prăznuiți pe Sfinți în sărbătorile voastre, însă îi necinstiți prin faptele voastre!

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, căci vorbiți despre dragoste și unire cu ereticii, însă pe ortodocși îi urâți și îi prigoniți!

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, care vorbiți peste tot, zi și noapte, despre dragoste, care ridicați în slăvi dragostea Tatălui Meu, însă lepădați dreptatea și judecata Lui; care ați șters cuvintele: păcat, urgie a lui Dumnezeu, iad și pocăință din vocabularul vostru, ca să placeți oamenilor!

Povățuitori orbi, care umblați în întunericul ecumenismului și considerați că lumea este lumină, care vă numiți pe voi înșivă teologi, însă lepădați teologia ortodoxă.

Slugi viclene și nevrednice! Nu știați că „sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici nu a făcut voia lui, va fi bătută mai mult”[4]?

          Vai vouă, ecumeniști fățarnici, care desființați Canoanele Bisericii și vă rugați cu ereticii împotriva legii lui Dumnezeu.

Nebuni și orbi! Nu vedeți că cu cât vă rugați mai mult cu ei, cu atât mai mult se depărtează de adevărul Meu?

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că pretindeți ascultare oarbă de la poporul Meu pentru împlinirea poruncilor voastre nedrepte și potrivnice lui Dumnezeu, iar voi dați cu copita ca măgarii la voia Tatălui Meu.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că părăsiți oile Mele și îi îmbrățișați pe lupi.

Păstori necredincioși și năimiți, care stricați via Mea și întinați partea Mea cu întinăciunea ecumenistă, care dați partea Mea cea dorită în pustiul neumblat al panreligiei antihristului. Cum veți scăpa de Judecata ce va să fie?

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că ați numit ereziile Biserici, făcându-le asemenea cu Sfânta și neprihănita Mea Biserică, pe care am câștigat-o cu Sângele Meu.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că organizați conferințe împotriva sectelor și ereziilor noi, dar conlucrați în chip minunat cu cu cele vechi, condamnate de Sfinții Părinți.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că închideți oamenilor Împărăția Cerurilor; voi nu intrați, dar nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați. Îi înșelați pe eterodocși cu înșelare jalnică numind Biserici adunările lor satanice și asigurându-i că sunt botezați și merg pe calea cea bună și sigură.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că pregătiți Sinod sfânt și mare, nu ca să dați, așa cum spuneți, mărturia ortodoxă în lume, ci ca să desființați poruncile Mele.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că vă îngrijiți și vă preocupați de mediul înconjurător (natural), în loc de cel duhovnicesc, adică de pădurile pământului, care sunt mistuite de foc din pricina fărădelegilor ce se săvârșesc pe el (pământ), iar nu de sufletele oamenilor, care trebuie să moștenească Împărăția Cerurilor; de dobitoace, de zburătoare și de cele dispărute, mai degrabă decât de embrioanele umane ucise în chip înfricoșător prin  avorturi. Câini fără de glas, care nu latră, adormiți în paturi, cărora le place să trândăvească, încăpățânându-se să nu mustre genocidul acesta.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, care vă fățărniciți că sprijiniți drepturile omului în parlamentele statelor, însă îi afurisiți fără justificare pe cei care vă mustră fărădelegile voastre.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că îl afurisiți pe robul Meu, apărătorul Numelui Meu, judecându-l fără drept de a se apăra. Căci ați spus în sinea voastră: De partea noastră este puterea legii dreptății. Veniți să-l afurisim pe acesta, pentru că nu ne este folositor și se împotrivește lucrurilor noastre și ne impută nouă încălcările legii; greu ne este chiar și a-l vedea.

Nedrepților și nelegiuiților! Nu știați că blestemul aruncat pe nedrept și care nu află loc, se întoarce la cel care l-a aruncat?

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că dăruiți oamenilor Coranul în loc de Evanghelia Mea, și îl mai numiți și sfânt. Dacă credeți că Coranul este sfânt, atunci vă lepădați de Mine și de Evanghelia Mea. Iar dacă nu credeți că este rătăcire și minciună, dar îl numiți sfânt ca să placeți celor de alte credințe și celor care primesc darul fățărniciei voastre, vă amăgiți și dragoste nu aveți întru voi.

* * *

S-au pocăit cărturarii și fariseii după acele înfricoșate «Vai» -uri pe care le-a rostit Hristos împotriva lor? Din păcate, nu. În loc să se pocăiască, „s-au sfătuit ca să-L prindă pe Iisus, cu vicleșug, și să-L ucidă”[5]. Se vor pocăi ecumeniștii în urma mustrării făcută împotriva lor? Dacă l-am fi întrebat pe Sfântul Vasile cel Mare, ne-ar fi răspuns: „Nici etiopeanul nu-și schimbă pielea, nici leopardul culorile sale, nici cel întărit în dogme strâmbe nu este cu putință să se întoarcă de la răul ereziei”[6].

Suntem îndreptățiți ca noi, astăzi, să fim mai optimiști decât luminătorul cel mare care luminează din Cer, Vasilie din Cezareea, când aceea, pe care sunt chemați ecumeniștii să 0 renege, este nu o erezie, ci panerezie?

Traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Sursa: Orthodoxos Typos, 14 Mai 2010.

---

[1] Despre invidie, PSB 6, 154. PG 31, 385 B.

[2] Matei 23, 27.

[3] Sfântul Grigorie Teologul, Poezia 12, La sine și despre episcopi, EPE 10, 190, BEPES 62, 97, PG 37, 1190-1191.

[4] Luca 12, 47.

[5] Matei 26, 4.

[6] Epistola 120, Lui Teodot, episcopul Nicopolei, EPE 2, 132 PG 32, 564 B.

 

Papismul ieri şi azi

1

Naşterea papismului

În decursul primului mileniu al existen­ţei sale, Biserica şi-a păstrat unitatea în Răsărit şi în Apus cu toate agitaţiile stârnite în diferite vremuri de ereziile, schismele şi feluritele ne­înţelegeri. Ru­perea Creştinătăţii apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, aşa cum s-a definitivat ea în 1054, a constituit sfârşitul tragic al unor îndelungi procese de alterare petrecute în spaţiul Europei Apusene şi desfăşurate pe trei planuri strâns legate între ele: teologic, bisericesc şi poli­tic.

A. În plan teologic

Germenii diferenţierii teologice a Apusului se află în scrie­rile fericitului Augustin (354-430), epis­co­pul Ipponiei din Nor­dul Africii. Fericitul Augustin nu era un cunoscător al limbii greceşti şi al Părinţilor greci, pe care s-a sprijinit teolo­gia primelor Sinoade Ecumenice (Sfân­tul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Te­ologul, Sfântul Grigorie de Nyssa ş.a.). Influenţat de neoplato­nism şi de principiile Drep­tului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere străine de trăirea Bisericii creştine din primele veacuri, cum ar fi, de pildă, identifica­rea fiinţei cu energiile în Dumnezeu, purcede­rea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque) ş.a.

B. În plan bisericesc

Biserica primară îl accepta, în mod onorific, pe episcopul Romei ca primul în ordine faţă de ceilalţi episcopi, întrucât oraşul pe care-l păstorea era capitala Imperiului Roman. Însă în cadrul institu­ţiei sinodale, papa nu a în­cetat să fie egal cu toţi ceilalţi episcopi (primus inter pares = primul între egali). Mai târziu, după ce capitala impe­riului s-a mutat în Răsărit, Sinodul al IV-lea Ecumenic (451) a re­cunoscut tronului episcopal al Constantinopolului „privilegiul de cinste” egal cu cel al Romei. Însă duhul expansionist şi centralizator al Vechii Rome i-a influenţat pe mulţi papi, care nu au întârziat să socotească primatul de cinste drept primat de putere şi stăpâ­nire, intervenind sub as­pect pastoral în alte Biserici Lo­cale şi pretinzând hegemonia peste toată Biserica. To­tuşi, în primele veacuri, aceste ambiţii de stăpânire ale papilor constituiau abateri incidentale şi exprimau de obicei nişte slăbiciuni personale.

C. În plan politic

De la sfârşitul secolului al IV-lea, până în secolul al VI-lea, diferite rase germane care duceau o viaţă primitivă (francii, goţii, longobar­zii, vandalii ş.a.) inundă şi cuceresc eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, lu­ând în robie popula­ţiile băştinaşe şi schimbând radical situaţia social-culturală din zonă.

Coloniştii barbari – între care rolul principal l‑au ju­cat fran­cii –, în încercarea lor de a se civiliza, îmbrăţi­şează Creştinis­mul, însă îl amestecă cu ele­mente idola­tre. Cu acest fel de creş­tinism proble­matic ei intră şi în cler, luând treptat locul ie­rarhilor romani la conducerea bisericească. Aceşti episcopi franci duc o viaţă asemănătoare „nobililor” din lumea epocii lor (conţii, ducii ş.a.): exercită stăpânirea seculară, participă la expediţii militare, poartă uniforme militare etc. Iată cum descrie Sfântul Bonifaciu, în Epistola sa către papa Zaharia, din anul 741, situ­aţia bisericească din Galia Romană, care ajunsese pe mâna episcopilor franci: „Credinţa este călcată în picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat în sinod şi nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune epis­copale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care parti­cipă la incursiuni militare îmbrăcaţi cu echipament mili­tar com­plet, junghiind cu mâinile lor fără deosebire creştini şi ido­latri”[1]. În faţa acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat inva­zia bar­bară, episcopul Romei stă, de regulă, la înălţimea misiunii sale duhovniceşti şi îşi asumă rolul de condu­cător al neamului pentru apărarea romanilor înrobiţi. Unii papi, pentru a-şi întări propriul tron, au urmat o tactică lumească. Îşi scot în evidenţă cu em­fază autoritatea bisericească, prezintă tendinţe de suprema­ţie şi îşi asumă stăpâniri de ordin politic. De pildă, în anul 754, papa Ştefan al II-lea acceptă autonomia politică a Bisericii Romei pe care i-o oferă regele francilor, Pepin cel Scurt. În acest fel se întemeiază pri­mul stat papal. Mai târziu, Nicolae al II-lea (858-867), primul papă roman francofil, concen­trează în persoana sa stă­pânirea bisericească şi poli­tică supremă. „Nicolae se consideră pe sine împăra­tul întregii lumi”, mărturiseau contemporanii lui. În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneşte cu puterea armelor aproape toate po­poarele Euro­pei apusene şi se ambiţio­nează să formeze un nou imperiu, revendicând numele şi strălucirea Imperiului Roman de Răsă­rit. Pentru împlinirea acestui scop organizează sistema­tic cioc­nirea Apusului cu Răsă­ritul printr-o strate­gie care cuprinde următoarele două laturi:

1) Respingerea Ortodoxiei şi crearea unui creşti­nism diferit, care va accentua particularitatea cul­tu­rală a noului imperiu. Acest creştinism franc, pe care îl proiectează consilierii lui Carol cel Mare, se bazează pe formulările teologice ale fericitului Au­gustin şi se exprimă prin noi chipuri şi forme ale practicii bise­riceşti: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu al clericilor, lipsirea mire­nilor de împărtăşirea din Potir, bărbieritul cleri­ci­lor ş. a. În anul 794, în cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci condamnă în Conciliul de la Frankfurt hotărâ­rile Sinodu­lui al VII-lea Ecumenic (787) pentru închi­narea acor­dată icoanelor, iar în anul 809 (Conciliul de la Aachen) ada­ugă Filioque la Sfântul Sim­bol al Credinţei. Aceste două evenimente constituie prima etapă a schismei dintre cuceritorii franci şi orto­docşii romani.

2) O politica antielenă, deoarece elenismul consti­tuia trupul istoric al Ortodoxiei şi un element constitutiv al Imperiului Roman. Dezavan­tajaţi cultural, francii în­cep să denigreze cul­tura elenă ca fiind o cultură a înşe­lăciunii şi îi numesc pe eleni,greci, dând acestui vechi nume al lor un conţinutul batjocoritor («grec» devenea sinonim cu «eretic», «es­croc»). Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se luptă să rămână credincioasă tradiţiei creştine primare şi continuităţii elene, păstrând comuniunea bisericească cu toate Patriarhiile din Răsărit. Astfel, de pildă, în anul 816, papa Leon al III-lea a refuzat adaosul Filioque şi, ca să păstreze Simbolul Credinţei neatins de falsificările introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui să fie gravat pe două plăci de argint, care au fost puse pe pere­ţii Bisericii Sfântului Petru cu inscripţia: „Pe aces­tea, eu, Leon, le-am aşezat din dragoste şi spre păzirea Credinţei Ortodoxe”. Mai târziu, repre­zen­tanţii papei Ioan al VIII-lea au parti­cipat la Sinodul din anii 879-880 de la Constantinopol, care este pentru Ortodoxie al VIII-lea Sinod Ecumenic, şi la care, sub preşedinţia Sfântului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile franci­lor despre icoane şi despre Filioque. În secolul al X-lea francii intensifică lupta îm­potriva romanilor ortodocşi din Apus, având ca scop să pună stăpânire pe tro­nul papal. În cele din urmă, în 1009, ei ocupă Patriarhia Orto­doxă a Romei şi-l urcă pe tron pe papa franc Sergiu al IV-lea, care ada­ugă la Simbolul Credinţei termenul eretic Filioque. Patriarhiile Or­todoxe din Răsă­rit răspund prin şter­gerea numelui acestuia din Dipti­cele Bisericii Ortodoxe, fapt în urma căruia Schisma devine o reali­tate. La 16 iulie 1054, cardi­nalul Humbert, în fruntea unei reprezentanţe pa­pale, a aşezat pe Sfânta Masă a Bi­sericii Sfânta Sofia din Constantinopol actul de afurisire a Creşti­nătăţii răsăritene. Prin această faptă, Creştinătatea francă definitiva separarea de Bise­rica Ortodoxă. Acesta nu a fost începutul, ci confirmarea unei schisme care fu­sese bine plănuită cu 260 de ani mai înainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care „nu s-a făcut între romeii (romanii) apuseni şi cei răsăriteni, cum cred mulţi, ci între franci şi romani” (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Calea pe care a evoluat papismul

Din momentul în care întâiul tron patriarhal, cel al Romei, s-a rupt de Trupul lui Hristos, a fost lipsit de dumnezeies­cul Har, acest fapt având drept conse­cinţă descompunerea lui treptată. Sfân­tul Nectarie al Pentapolei consemnează în acest sens:„Biserica Apu­seană şi-a pierdut libertatea duhovnicească, şi-a pierdut po­doaba, s-a zgu­duit din temelii, s-a lipsit de bogăţia Ha­rului Sfântului Duh, de prezenţa lui Hristos. În cele din urmă a ajuns un trup mut, fără duh şi suflet”. De aceea, în secolele urmă­toare ea alunecă pe po­vârnişul înstrăinării, fără nici o nădejde de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la deznă­dejde, la vid existenţial şi la impas. La numai câţiva ani după Schismă, în 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate în evidenţă – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretenţiile scaunului papal de stăpânire abso­lută a lumii:

„Biserica Romană a fost întemeiată de Însuşi Dumnezeu. Papa este stăpânul absolut al Bisericii Universale. Rânduieşte şi cateriseşte episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecu­me­nic. Reprezentaţii lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el foloseşte însemne împărăteşti. Principii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul să-i destituie pe împăraţi. Nici o carte nu este valabilă fără aproba­rea lui. Hotărârile lui nu pot fi anu­late de nimeni; numai el poate anula hotărâ­rile tuturor celor­lalţi. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfinţe­nia lui este asi­gurată datorită virtu­ţilor Sfântului Petru. Bi­serica Romană nu greşeşte niciodată şi nici nu se pune problema să greşească vreo­dată”[2].

Cu aceste poziţii ale papei Grigorie al VII-lea încep luptele aprige ale „Bisericii” Romei pentru impunerea ei re­ligioasă, politică şi socială asupra popoarelor Occi­dentului (cearta pentru în­vestitură), care durează aproape 200 de ani. În cele din urmă, papa concentrează în mâinile sale toată stăpânirea – spirituală, politică, legisla­tivă, judecătorească. Este prima apariţie a totalitaris­mului în Europa. În anul 1095 papa Urban al II-lea, prin lozinca „Aceasta este voia lui Dumnezeu”, a ridicat întreaga Creştinătate apuseană la un „război sfânt” împotriva musulmanilor care ocupa­seră Locurile Sfin­te. Este vorba despre Cruci­ade, pe care Răsă­ritul le-a trăit ca pe un coşmar, asemenea incursiuni­lor barbare (A se vedea în continu­are, în capitolul: Crime ale papis­mului). În secolele al XII-lea şi al XIII-lea „Biserica” Latină[3] înteme­iază în mănăstirile marilor oraşe şcoli speciale unde se predateologia scolastică. Teologii scolastici trec cu vederea credinţa de sus revelată şi trăită a Bisericii, se sprijină pe filo­zofia aristote­lică şi încearcă să cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica şi cugetarea omenească. Iar aceasta are drept rezultat apariţia cre­dinţei într-un dumnezeu denaturat, închipuit, de care omul Oc­ciden­tului este chemat să se apropie prin capa­cităţile sale in­telectuale. Drept urmare, credinţa creştină cade dintr-o legătură vie de trăire cu Dumnezeu într-un prin­cipiu metafizic abstract, pe care „Biserica”-stat se anga­jează să-l îmbrace cu auto­ritatea ei şi să-l protejeze sau chiar să-l impună cu puterea ei. În cele din urmă, prin scolasticism, Occidentul se depărtează pentru totdeauna de autenticitatea vieţii bisericeşti, iar în cultura lui ajung să do­mine intelectualismul, raţionalismul şi individu­a­lismul. S-a spus foarte nimerit că„Creştinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu–Cuvântul, ci religia cuvântului raţi­onalist” (Pr. Mihail Kardamakis). În secolul al XIII-lea se formulează de către teologii scolas­tici principiul potrivit căruia condu­cerea biseri­cească este infai­libilă. În aceeaşi epocă (1233), papa Grigorie al IX-lea întemeiază in­stituţia Sfintei Inchiziţii, având misiunea persecutării şi neutra­lizării or­ganizate a tuturor celor care pun la îndoială autoritatea papală. Un mecanism ce răspândeşte frică şi groază se întinde treptat în toată Eu­ropa. Totodată, stăpânirea clerului se întăreşte, în timp ce poporul este dat la o parte, afundându-se în neştiinţă (clerica­lism). Secularizarea profundă a „Bisericii” Apusene a zdruncinat credinţa a nenumărate mii de creştini şi a dat naştere unor valuri de împotriviri. Comerţul papei cu indul­genţe a dat prilejul ca, în 1517, să erupă ca un vulcan mişcările care cereau schim­barea. Monahul Martin Luther s-a pus în fruntea unei mişcări numeroase, care s-a desprins de „Biserica” pa­pală – cunoscuta Reformă. Cei care s-au rupt au fost numiţi protestanţi. Curând s-au format şi alte grupări pro­testante asemănătoare. Între papistaşi şi protestanţi a luat naştere o ură de neîmpăcat care a dus la ci­ocniri, războaie şi crime. În Franţa, în înfricoşătoareaNoapte a Sfântului Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papistaşii au măcelărit mii de protestanţi. Apogeul războaie­lor religi­oase a fost Războiul de 30 de ani (1618 – 1648), care a zguduit întreaga Europă Apuseană. În decursul veacurilor, popoarele Europei au trăit sub masca papismului un creştinism care nu eliberează fiinţa umană, ci o asupreşte şi mai mult. De aceea, ele au ajuns foarte curând la agnosticism şi ateism. Mai întâi Renaşterea, (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) şi mai târziu Iluminismul (seco­lul al XVIII-lea) îl resping pe „dumnezeul” francilor, însă păs­trează orientarea antro­pocentristă a papis­mului şi proclamă auto-în­dumne­zei­rea omului. În secolul al XIX-lea se aude lim­pede de la Nietzsche şi de la urmaşii lui declararea morţii lui Dumnezeu: „Dumnezeu a murit, credinţa în Dumnezeul creştin nu mai este credibilă…”. Mulţi au sesizat foarte co­rect că toate siste­mele ateiste contemporane ale Occi­dentului – filozofice, soci­ale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice şi ale totalitaris­mului papal.

În ultimele două secole, Roma, în loc să înveţe din greşelile trecutului, îşi înăspreşte poziţia.

Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogmă de cre­dinţă invi­olabilă primatul de stăpânire şi infaili­bilitatea papei. Este vorba despre căderea defini­tivă a „Bisericii” Apusene. Hristos, singu­rul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe pământ, iar locul Lui îl ocupă pontiful idolatrizat al Romei! La protestul unui cardinal împo­triva introducerii acestei dogme neconforme cu tradiţia, papa Pius al IX-lea îi răspunde cu proverbialul său cu­vânt: „Tradiţia sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte în­sem­nată se des­prinde şi formează „Biserica Veche Cato­lică”. Conciliul Vatican II (1962 – 1965) cu toate că anunţă reînnoire, păstrează infailibilitatea papei şi o extinde asupra tuturor hotărârilor acestuia. În acelaşi timp, acelaşi Conciliu îi cheamă pe toţi creştinii de orice confesiune la o unitate pancreştină, dar cu centrul la Roma şi având drept con­ducător pe papa (ecumenism papocentric).

1.    La sfârşitul secolului al XX-lea, în sânurile „Biseri­cii” pa­pale izbucneşte o nemaivăzută criză dezintegratoare. „Aştep­tam ca după Conciliu (II Vatican) să răsară o zi însorită pentru Biserică, declara papa Paul al VI-lea, dar ne-am trezit în cea mai rea furtună”.[4] Unii teologi papistaşi renumiţi îşi exprimă deschis opozi­ţia faţă de infailibilitatea papală. Mii de clerici, printre care şi oameni de bază ai Vaticanului, renunţă la preoţie, iar mulţi dintre ei şi la credinţă. Numărul celor cu vocaţie pentru viaţa monahală şi preo­ţească cunosc o înfricoşătoare scă­dere. Numai în Belgia, între anii 1995 – 2007, nu a fost hi­rotonit nici măcar un preot[5]. În facultăţile lor de teologie, chiar şi în mănăstirile papistaşe, introduc me­ditaţia transcendentală şi psihanaliza pentru a depăşi impasu­rile existenţiale pe care le creează rigorismul şi celibatul obli­gatoriu. La rândul ei, turma credincioşilor papistaşi este condusă cu paşi repezi spre pierderea identităţii religioase şi cunoaşte o grozavă criză morală. Biseri­cile papistaşe care se închid sau sunt puse în vânzare, islamul şi religiile ori­entale care câştigă teren, credinţele oculte şi satanismul, care îşi sporesc numărul de adepţi şi multe altele dau mărturie des­pre poziţia dificilă a „Bi­sericii” Latine. În ultimele decenii se în­mul­ţeşte numărul apusenilor care caută autenticitatea vieţii creştine în Or­todoxie. Interesul pentru Teologia patristică, pentru viaţa liturgică ortodoxă, pentru monahismul răsăritean, dar şi reveni­rile la Biserica Ortodoxă sunt realităţi cu semnificaţie. Cu toate aces­tea, mecanismele absolutiste închistate ale Vaticanu­lui nu se văd dis­puse să-şi lepede trecutul. În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, dând noi aripi nădejdilor tuturor celor care aşteptau înnoirea „Bisericii” Apusene. Curând, însă, acţiunile şi declaraţiile şocante ale noului papă au arătat ruperea de propriile-i convingeri de mai înainte şi neputinţa sa de a înţelege ce­rinţele vremurilor. Din păcate, fiecare papă este obli­gat să urmeze calea „infailibilă” a înaintaşilor lui şi să se confor­meze pretenţiilor preaputernicei Curii Papale[6], care deţine la rândul ei şi îşi impune propria „infailibili­tate”.

2

Erezii papale

1. Filioque

Potrivit dumnezeieştii Desco­periri, Dumne­zeu Se distinge în Trei Persoane, Care sunt de o fiinţă, de o cin­ste şi de o putere. Dar nu există trei Dum­nezei, ci Unul. Fiecare Persoană are o însuşire deo­sebită, care arată modul diferit al existenţei Sale: Tatăl este nenăscut (este unicul început şi iz­vor al Dumne­zeirii); Fiul este născut (Se naşte din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”); şi Duhul Sfânt este purces (nu este fără de naştere, dar nici se naşte, ci purcede din Tatăl „înainte de toţi vecii”). Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit la Sinoa­dele I şi II Ecu­menice (325, 381) mărturiseşte credinţa „întru Du­hul cel Sfânt, Domnul, de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede”, urmând cu­vintele lui Hristos: „Când va veni Mângâietorul… Duhul adevăru­lui, Care de la Tatăl pur­cede…”[1]. Sinodul al III-lea Ecumenic din 431 (prin canonul 7) interzice categoric orice adaos ori scoatere din Sfântul Simbol. Francii însă, vrând să înţeleagă cu lo­gica omenească fiinţa lui Dumne­zeu, au răstălmăcit cuvintele lui Hristos, dispreţuind Sinoa­dele Ecumenice, şi au adăugat în Sim­bol, după propoziţia „Care din Tatăl purcede…”, cuvântul Filioque (adică şi de la Fiul), ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Prin acest adaos se creează probleme teologice de nesoluţionat şi denaturări grave ale credinţei cu consecinţe în viaţa Bisericii. Mai concret:

Se introduc în Sfânta Treime două principii (înce­puturi). Adică reiese existenţa a doi Dumnezei principali (Tatăl şi Fiul) şi a unuia se­cundar (Duhul Sfânt). În felul acesta survine dizolvarea totală a dogmei treimice. „Dumnezeul Treimic” al papistaşilor nu mai este Dumnezeul cel adevărat, ci un dumnezeu fictiv şi inexistent. Duhul Sfânt este subestimat şi înlăturat din viaţa Bi­sericii şi a creştinului. Astfel Biserica este lipsită de ca­racterul ei harismatic dat de Duhul Sfânt, aspiră la impunere socială şi la autoritate lu­mească, îşi accentuează exagerat latura organizatorică şi lumească. La rândul său, creştinul nu mai are drept scop propria înnoire lăuntrică şi cu­noaşterea lui Dumnezeu, care se realizează numai prin Duhul Sfânt, ci se limitează la îmbunătăţirea morală şi la o imitare exte­rioară a lui Hris­tos. În sfârşit, dependenţa Sfântului Duh de Fiul a dat posibili­tatea Romei să susţină cu tărie că în lume numai papa, ca reprezentant al lui Hristos, are puterea să împartă darurile pe care Duhul Sfânt le dăruieşte Bi­sericii[2].

2. Energiile create ale lui Dumnezeu (harul creat)

Una dintre cele mai mari rătăciri ale Papismului este faptul că identi­fică fiinţa ne­creată a lui Dumnezeu cu energiile Sale necreate. Pe deasupra, îi atribuie lui Dum­nezeu energii create. Energii create au numai creatu­rile. Dumnezeu cel necreat are numai energii necreate. În Teologia ortodoxă se face distincţie între fiinţa necreată a lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate. Cre­dinciosul nu poate intra în comu­niune cu fiinţa lui Dumnezeu, care nu poate fi înţeleasă cu mintea şi care este cu desăvârşire inexprimabilă. Se poate împărtăşi însă de ener­giile Sale dumnezeieşti (Ha­rul dumneze­iesc). Acestea, precum fiinţa dumnezeiască, sunt necre­ate. Ele sunt altceva decât fiinţa dumnezeiască, dar nu altceva decât Dumnezeirea. Prin pocăinţă, nevoinţă, rugăciune şi prin partici­parea la Tai­nele Bisericii, credinciosul intră în comuniune cu energiile dumne­zeieşti necreate, devine „părtaş dum­nezeieştii firi”[3]. Cu alte cuvinte, prin energiile dumne­zeieşti necreate şi după mă­sura nevoinţei sale duhovniceşti, i se curăţă inima de patimi, i se luminează mintea şi se învredniceşte să „vadă”, într-un chip tainic şi de negrăit, slava dumne­zeiască, lumina necreată. Aceasta este tradiţia isihastă a Bisericii noastre. Papistaşii, dimpotrivă, nu acceptă energiile necreate ale lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu este o fiinţă inaccesibilă care nu comunică personal cu omul. Lu­crează în lume, însă nu di­rect, ci indirect, prin energii create. Pentru ei, Harul dumne­zeiesc este o dimensiune creată de Dumnezeu spre a-l mântui pe om. Creat este de asemenea şi harul Tainelor, aşa cum creată a fost şi lumina taborică a Schimbării la Faţă a lui Hristos. Această învăţătură are consecinţe catastrofale în vi­aţa creş­tinului. Pentru că, dacă dumnezeiescul Har este într-adevăr creat, atunci omul nu poate ajunge la sfinţire şi la îndumne­zeire. Şi aceasta deoarece, foarte simplu, un lucru creat – ener­gia creată (harul) – nu poate slobozi şi îndumnezei un alt lucru creat – pe om. De aceea, apusenii „nu vorbesc despre îndumnezeire ca fiind scopul vieţii omului, ci despre perfecţionarea morală; că adică suntem datori să devenim nişte oameni mai buni, nu însă dumnezei după Har. Prin urmare, Biserica nu poate fi comu­niune a îndumnezeirii, ci o instituţie care acordă oame­nilor justificare într-un chip legalist şi juridic prin intermediul harului creat. Adică, în ultimă analiză, se des­fiinţează însuşi adevărul Bisericii ca realitate de co­muniune teantropică.”[4] Prin refuzul ei de a accepta energiile ne­create ale lui Dumnezeu, teologia apuseană s-a înstrăinat de Teologia patristică, cu consecinţa căderii ei şi în alte multe erezii. Atunci când teologhiseau, Părinţii Bisericii exprimau prin cu­vinte omeneşti experi­enţa pe care o dobândiseră din comuniu­nea lor cu ener­giile îndumnezeitoare ale Sfântului Duh (experierea în­dumnezeirii). Adică teologia lor este descoperirea lui Dum­nezeu Însuşi. Papistaşii însă, pentru că nu au posi­bilitatea comu­niunii cu energiile dumnezeieşti necreate, teologhisesc având ca fundament gândirea omenească. Cu alte cuvinte, teologia lor este o ideologie metafizică omenească fără nici o legă­tură cu adevărul dumnezeiesc. Denaturarea profundă pe care o aduce în viaţa Bise­ricii teo­ria despre harul creat a preocupat in­tens Răsă­ritul ortodox în cinci mari Sinoade ţinute la Constantinopol (sec. XIV). La ele a fost formulată limpede experienţa ortodoxă, mărturisitorul principal al acesteia fiind Sfântul Grigorie Palama, arhiepis­copul Tesalonicului.

3. Primatul papal de stăpânire şi infaili­bilitatea

De vreme ce prin ereziile lui Filioque şi a harului creat, Sfântul Duh a fost scos din structura Treimii şi întreaga Dumnezeire Treimică a fost alungată într-un spaţiu de care nu ne putem apropia din punct de vedere em­piric, cel care vine să umple golul astfel creat este un om, pontiful Romei. El se pro­clamă infailibil şi stăpân absolut al Bisericii universale. Ca să nu se creadă că primatul papal de stă­pânire şi infaili­bilitatea aparţine de acum trecutului „Bisericii” Apusene, vom cita câteva aspecte din practicile urmate de papă în zilele noastre, menţionând ex­trase din: „Constituţia Dogmatică despre Biserică”[5] a Conciliului Vatican II (1965), care este cuprinsă şi în ultimul „Cate­hism al Bisericii Cato­lice”[6]:

„Episcopul Romei, cu demnitatea sa de repre­zentant al lui Hristos şi de păstor al întregii Biserici, are stăpânire de­plină, supremă şi univer­sală în Biserică, pe care o poate exercita liber oricând”.

„Un Sinod Ecumenic nu poate fi Ecumenic dacă nu va fi validat sau, cel puţin, acceptat de succesorul lui Petru”.

„Infailibilitatea cu care divinul Eliberator a voit ca Bise­rica Sa să fie înzes­trată o are episcopul Romei… De aceea este cu totul drept ca hotărâ­rile lui să fie considerate irevocabile prin însuşi caracterul lor, iar nu prin con­simţământul Bisericii… Pentru aceasta ele nu mai au nevoie să fie validate de alţii, nici nu pot fi atacate cu recurs la un alt organ de judecată”.

Cu aerul stăpânirii infailibile, papa Paul al VI-lea a procla­mat, în 1963, Conciliul Vatican II drept Conciliul (Sinod) ecu­menic prin următoarele cuvin­te: „Aşadar, eu, Papa, care concentrez în persoana mea şi în sacra mea demni­tate toată Biserica, proclam Con­ciliul acesta drept universal”. Şi a semnat hotărârile Conciliului cu formula: „Eu, PAUL, Episcopul Bisericii Catolice”. Dealtfel fiecare dintre papi, considerându-se pe sine super-episcop, nu sem­nează ca „Episcop al Romei”, ci ca „Episcop al Bisericii Catolice” (el sin­gur!), sau simplu, cu numele lui, de pildă: „Benedict al XVI-lea”.

Toţi episcopii „Bisericii” Apusene, în orice parte a lumii ar fi, nu sunt aleşi de către sinodul „Bisericii” lor locale, ci sunt numiţi de papa şi primesc din mâinile lui omoforul, ca dovadă a supunerii lor sub stăpânirea papală.

Papa Ioan Paul al II-lea (†2005) a depăşit prin numărul de călătorii făcute pe orice alt con­ducător politic şi religios, cu scopul de a se impune în cadrul Noii Or­dini Mondiale ca un incon­testabil condu­cător religios al planetei. Amintim aici numai „marşul” său prin ţările ortodoxe (din păcate şi prin Gre­cia), dar şi de Întâlnirile Panreligioase anuale, pe care le-a instituit încă din 1986 (la Assisi), şi la care se prezenta pe sine drept centrul unificator al tuturor religii­lor. Este adevărat că papocentrismul „Bisericii” Apusene o menţine pe aceasta într-o unitate organică care depăşeşte ho­tarele naţionale şi tradiţiile locale şi care-i dă, totodată, certitu­dinea unei puteri mondi­ale care poate influ­enţa şi dirija multe grupuri sociale de pe toată planeta. Concomitent, autoritatea papală dă ponti­fului roman dreptul să stabilească, obiectiv şi incontestabil, adevărul „Biseri­cii” Apu­sene, căruia popoa­rele sunt datoare să-i arate supu­nere oarbă. Aceste elemente îi dau Papismului un ca­racter despotic. Aşadar, nu este vorba numai des­pre o simplă falsifi­care a etosului bisericesc, ci despre cea mai sub­stanţială şi mai jalnică denaturare pe care a cunoscut-o Creştinismul în evoluţia sa istorică. Primatul papal de stăpânire şi infailibilitatea nu numai că sunt lipsite de orice legitimitate teo­logică şi isto­rică, dar contravin şi logicii simple. Mai întâi, nu există nici un indiciu istoric că Apostolul Petru a fost primul episcop al Romei şi că exercita asupra celorlalţi Apostoli un primat de stăpânire, pe care l-ar fi lăsat moştenire pre­supuşilor succesori ai săi la episcopia Romei. De aceea şi în primul mileniu nici un Sinod Ecumenic nu a instituit vreo infailibilitate sau primat de stăpânire. Bi­serica păs­trează încă din vremurile apostolice sinodalitatea ca element ca­racteristic al sistemului ei de guvernare. Episcopii care participă la sinoade duc cu ei în Sinod credinţa şi trăirea totalităţii membrilor Bisericii pe care o re­prezintă. Părerea şi votul fiecăruia dintre episcopi au ace­eaşi putere şi hotărârile sinodale se iau prin luminarea Sfântului Duh. Dealtfel Sfântul Duh constituie Bi­serica şi El o călău­zeşte „la tot adevărul”[7]. Astfel, infailibi­litatea nu aparţine unui om, ci întregului Trup al Bisericii şi se exprimă în hotărâ­rile Sinoadelor Ecumenice, cu condiţia ca ele să fie acceptate de conşti­inţa bisericească, adică de poporul lui Dumnezeu. În papism, dimpotrivă, sinoadele constituie doar nişte corpuri consultative, conştiinţa membrilor Bisericii nu este luată în seamă, iar papa se aşează pe sine deasupra Bisericii. Şi cum se poate considera papa infai­libil, când istoria pre­zintă nenumăraţi papi care au comis greşeli tragice, unii chiar au căzut în erezie, cum au fost: Papa Iulius, care a fost afurisit de Sinodul de la Sardica (347), papa Honorius, care a fost dat anatemei de Sinodul al VI-lea Ecumenic (691) şi papa Grigorie al IX-lea, care a înte­meiat In­chiziţia? Primatul şi infailibilitatea papală, ca dog­me centrale ale „Bisericii” Apusene, constituie pecetea puterni­cului ei antropo­centrism. Credinţa în Dumnezeu-Omul este înlocuită cu cre­dinţa în om. Pe pământ nu există loc pentru Hristos, de vreme ce Îl înlocuieşte papa ca unic locţiitor al Lui (Vicarius Christi). „Ce absurditate tra­gică!”, strigă Părintele Biseri­cii din vremea noastră, Sfântul Iustin Popovici. „Să se numească pe sine locţiitor şi înlocuitor al Domnului şi Dumnezeului Care pretutindeni este!” Şi com­pletează: „Dogma despre infailibilitatea papei-om este erezia ereziilor, o răzvră­tire fără precedent împotriva lui Hristos Dumnezeu-Omul… În istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei”[8].

4. Cezaro-papismul

Este vorba despre însumarea puterii bisericeşti şi a celei lumeşti într-una şi aceeaşi per­soană (theocraţie). Papa este conducăto­rul „Bisericii” Latine şi totodată conducătorul statului Vatican. Cezaro-papismul – cu totul incompatibil cu Evan­ghelia, cu Sfintele Canoane şi cu Tradiţia bisericească – îi ia Papismului orice drept de a se înfăţişa ca Biserică. Primul stat papal a fost întemeiat, aşa cum am vă­zut, în anul 754. Actualul Stat papal constituie, în epoca noastră, o ră­măşiţă medievală vrednică de plâns. Hotarele lui au fost fixate în 1929 de către dictatorul Mussolini şi papa Pius al XI-lea. Acesta din urmă a formulat chiar părerea că „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ nu trebuie să fie cetăţean al unui stat pământesc” (Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, iar „reprezentantul” Lui nu poate fi!). Astăzi Vaticanul, ca orice stat, uzează de di­plomaţie, încheie acorduri politice cu alte state, are prim-mi­nistru, miniştri, ambasadori, gardă, agenţie de ştiri şi mai ales bănci, prin care influenţează economia internaţională, fiind ac­ţio­nar la mari societăţi şi participând la tot felul de afaceri.

5. Satisfacerea dreptăţii divine

Începând cu secolul al XI-lea a fost formulată opinia, care mai târziu a devenit dogmă fundamentală a Papismului, că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume spre a fi răstignit pentru a satisface drep­tatea dumnezeiască ofensată de păcatul omenesc. Prin această erezie este denaturat chipul lui Dumnezeu-Tatăl, iar viaţa creştină se îmbibă cu un in­tens duh legalist. Desăvârşitul şi Multînduratul Dumnezeu dobândeşte însuşirile omului pătimaş – este ofensat, Se mânie, Se indignează, Se răzbună – şi Se transformă în judecă­tor neîn­du­rător şi pedepsitor nemilostiv. Păcatul nu este considerat o boală a sufletului, ci o abatere vrednică de pedeapsă şi o ofensă adusă lui Dumnezeu. Nevoinţa pentru mântuire nu are drept scop vindecarea de patimi, învie­rea omului din moartea păca­tului şi unirea lui cu Dum­nezeu, ci îmblânzirea lui Dumnezeu, justificarea omului şi eliberarea lui de vinovăţie prin fapte bune, peni­tenţe, diferite făgăduinţe ş.a. În cele din urmă, relaţia de dra­goste dintre Dumnezeu şi om se schimbă în relaţie de tranzacţie. Este vorba aşadar despre răsturnarea învă­ţăturii Evangheliei dragostei şi întoarcerea la forme primitive de reli­giozitate. Teoria despre satisfacerea dreptăţii divine a le­giferat violenţa şi a oferit o acoperire de tip teo­logic Cruciadelor, „Sfintei” Inchiziţii, răz­boa­ielor religioase: Exterminarea vrăjmaşi­lor credin­ţei satisface dreptatea divină şi purifică sufle­tele victimelor! În cadrul acestui climat judiciarist a fost formulată şi dogma contrară Sfintei Scripturi despre purgatoriu. Potrivit acesteia, în purga­toriu zice-se că se duc sufletele oamenilor după moar­tea lor, pentru a se chinui temporar în foc şi a se curăţi de pedepsele pentru păcatele lor. Pentru o mai grabnică scăpare a lor din purgatoriu, a fost năs­cocită instituţia absolvirii de pedeapsă, care se bazează pe teo­ria judiciaristă a meritelor prisosi­toare: adică, în viaţa lor pămân­tească, Hristos şi Sfinţii au săvârşit o mulţime de fapte bune, vrednice de răsplată. În felul acesta, s-a creat o visti­erie de merite priso­sitoare. Papa, care crede că este administratorul acestei vistierii, scoate din surplusul ei o parte pentru a dezlega pedepsele păcăto­şilor. În vremuri mai vechi absolvirile de pedeapsă au fost şi motiv de abuzuri, adică au fost folosite pentru adunarea nelegiuită de bani, prin comercializarea cunoscutelor „indul­genţe”. În felul acesta, harul şi mân­tuirea au fost subordonate logicii datoriei şi răs­cumpărării.

6. Mariolatria

În Ortodoxia noastră Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cinstită mai mult decât toţi Sfinţii, de aceea este numită şi Preasfânta. În Papism însă, dintr-o pietate greşită, i se acordă adorare. Însă adorare se cuvine numai lui Dumnezeu Cel în Treime. Şi astfel au fost formulate dogmele:

a) „Imaculata concepţie” a Maicii Domnului, potri­vit căreia ea a fost zămislită fără păcatul strămoşesc;

b) mutarea ei cu trupul şi cu sufletul la Cer, fără a cunoaşte moarte şi îngropare (în timp ce Hristos a murit şi a fost îngropat!).

Prin aceste erezii Preasfânta Născătoare de Dumne­zeu este ri­dicată până la Dumnezeirea Treimică, ajungându-se până la punctul de a se discuta şi despre „Sfânta Tetradă”!

7. Născociri (inovaţii) liturgice

Înstăpînirea raţi­onalis­mului în „Biserica” Papală nu a lăsat neatinsă nici viaţa litur­gică. Vom menţiona aici pe scurt numai câteva din­tre inovaţiile litur­gice.

Botezul este înlocuit cu o „stropire” simbolică. Mirungerea se săvârşeşte numai de către episcopi, după destui ani de la Botez. La „Liturghia” lor nu se foloseşte pâine dospită cu drojdie, ci azimă (ostia) iudaică. Celi­batul este obli­gatoriu pentru toţi clericii. Sfântul Maslu se săvârşeşte numai pentru cei ce sunt pe moarte. Săr­bătorile biseri­ceşti se secularizează şi se preschim­bă în ceremonii fantas­magorice (a Inimii lui Iisus, a Sfintei Consacrări ş. a.). Postul se desfiinţează în fapt, de vreme ce prin hotărârile Conciliului Vatican II zilele de post sunt drastic limitate şi felul postirii n-a fost fixat cu exactitate, în timp ce se oferă „posibilita­tea de a se înlocui în totali­tate sau în parte legea postului şi a înfrânării cu alte fapte de pocăinţă, cum sunt faptele dragos­tei faţă de aproapele sau alte fapte de evla­vie”[9].

Traducere din limba greacă de Ieromonahul Ştefan Nuţescu, după originalul: Ὁ Παπισμός χθές καί σήμερα, Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attiki, 2009

---

[1] Ioan 15, 26.

[2] Uneori, mai ales în ţările ortodoxe, papistaşii rostesc Crezul fără Filioque. Lucrul acesta se face din motive propagandistice, iar nu fiindcă pentru ei Filioque a încetat să mai fie considerată o dogmă de credinţă esenţială. De altfel, ştergerea acestui cuvânt din Sfântul Simbol nu are nici o însemnătate dacă nu este înlăturată şi teologia scolastică care l-a creat pe Filioque şi toate celelalte erezii papale.

[3] II Petru 1, 4.

[4] Arhim. Gheorghie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Ortodoxia şi Romano-Catolicismul (Papismul), Ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Sfântul Munte Athos 2006, p. 19.

[5] Dimitriu Salaha, Ekklisia Katholiki (Biserica Catolică), în tomul I, Thrischies (Religiile), ed. „Ekdotiki Athinon”, Athena 1992, p. 133.

[6] Katihisi tis Katholikis Ekklisias, ed. Kaktos – Libreria Editrice Vaticana, Athena 1996, p. 293.

[7] Ioan 16, 13.

[8] Arhim. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, ed. Orthodoxos Kipseli, Tesalonic 1974, pp. 212, 220.

[9] Dimitrie Salaha, Ekklisia Katholiki…, p. 132.

---

[1] Pr. prof. Ioannis S. Romanidis, Romiosini-Romania-Rumeli, editura Purnaras, Tesalonic 1975, p. 322.

[2] Patrologia Latina de J. P. Migne, Paris 1844-1890, vol. 148, p. 107. Vezi traducerea grecească: Vlasie I. Fidas,Ekklisiastiki Istoria II (Istoria Bisericească, vol. II), Atena 1994, p. 336.

[3] Denumirile de latin şi biserică latină folosite în diverse scrieri pentru a-i desemna pe papistaşi nu implică nicidecum vreo conotaţie peiorativă cu privire la limba latină sau la cei care o vorbesc. De altfel, în latină au slujit şi au scris nenumăraţi mari Părinţi ai Bisericii (Sf. Ambrozie de Mediolanum, Sf. Ioan Casian ş.a.). [n.ed.]

[4] Teodor Kontidis, Momente de cotitură în istoria Catolicismului, în tomul colectiv Catolicismul, ed. „Elinika Grammata”, Atena 2000, p. 69.

[5] Mărturia lui Enzo Bianchi, Egumenul Mănăstirii Bose – Italia, în revista Parakatathiki, nr. 54, Thesalonic 2007, p. 12.

[6] Curia este aparatul administrativ al „Sfântului” Scaun care coordonează şi pune în practică organizarea „Bisericii” Papale.

3

Condamnarea papismului

Scurta referire la învăţăturile latine rătăcite duce în mod firesc la concluzia că Papismul nu este doar o simplă erezie a Creşti­nismului – căci erezie este consi­derată şi cea mai mică abatere de la adevărul Bisericii –, ci este panerezie şi desfiinţarea Creştinismului însuşi. Şi aceasta pentru că, aşa cum explică Sfântul Iustin Popovici, diferitele erezii au deformat numai câ­teva din însuşirile lui Hristos, în timp ce Papismul L-a înde­părtat în întregime pe Hristos, iar în locul Lui l-a pus omul in­failibil[1]. „În cazul născocirilor «Bisericii» Apusene nu avem de-a face în mod simplu cu o «erezie» nouă a Creştinismului, ci cu o alienare radicală a nucleului însuşi al adevărului biseri­cesc. Nici o altă erezie anterioară nu a schimbat atât de radical modul vieţii creştine, nu a creat o cul­tură bazată pe principii răsturnate ale Evangheliei creştine”[2]. Conştiinţa bisericească despre starea de erezie în care se află Papismul a fost consemnată în repetate rân­duri într-o mulţime de hotărâri sino­dale.[3] Astfel, Sinoadele Ecumenice al III-lea şi al IV-lea (431 şi 451) îi con­damnă ca eretici pe toţi cei care schimbă Credinţa ex­pusă în Sfântul Crez. Sinodul de la Constantinopol din anii 879-880, considerat al VIII-lea Ecumenic, con­damnă erezia Filioque. Sinodul de la Constantinopol din anul 1351, consi­derat al IX-lea Ecumenic, condamnă erezia despre harul creat. În vremurile mai noi, sinoadele antipapale care s-au întrunit la Constantinopol (1722, 1727, 1755, 1838, 1848, 1895), s-au înscris ca o pagină luminoasă în istoria noas­tră bisericească. În acestea, patri­arhii Răsăritului şi ceilalţi arhierei ortodocşi, cu un înalt simţă­mânt de responsa­bi­litate pastorală şi în cuvinte clare, au înfierat papismul pentru contrafacerea credinţei creştine. În lu­crările Sfinţilor Părinţi există un consens foarte larg privitor la acest subiect (Consensus Patrum). Fără nici o excepţie, toţi Părinţii care au avut de înfruntat abaterile apusenilor, de la Sfântul Fotie cel Mare şi Sfântul Grigorie Palama până la Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Nectarie al Pentapolei, îi con­damnă pe pa­pistaşi ca fiind eretici. Menţionăm numai cuvântul Sfântului Marcu Evghenicul: „Ne‑am scârbit de ei ca de nişte eretici şi de aceea ne-am despărţit de ei… sunt eretici şi i-am retezat (de la trupul Bisericii) ca fiind eretici”. Este de la sine înţeles că Papismul, ca panerezie, se află în afara Bisericii lui Hristos, de aceea şi numele pa­pistaşilor nu este îngăduit a fi pomenite la Dumneze­ieştile noastre Litur­ghii. „Toţi cei care aparţin Bisericii lui Hristos”, spune referitor la aceasta Sfântul Grigorie Palama, „au credinţa cea adevărată. Aceia însă care nu au cre­dinţa cea adevărată, nici Bisericii lui Hristos nu-i aparţin”. Bineînţeles că Papismul nu se constituie ca o altă bi­serică, pentru că, aşa cum limpede mărtu­risim în Sim­bolul Credinţei, Biserica lui Hristos este Una şi unica, precum Unul şi unic este Hristos: „Un Domn, o credinţă, un botez”[4]. În afara Bisericii nu există preoţi şi nu se să­vârşesc Taine valide şi sfinţitoare. Aşa cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „nu există nicăieri la ei (la papistaşi) Duhul Sfânt, pentru aceasta şi tainele lor sunt lipsite de har”. Sfântul Vasile cel Mare spune cu multă limpezime în pri­mul său Canon, validat de Sinodul Quinisext (692): „Toţi cei care s-au despărţit de Biserică au pierdut Harul Sfântului Duh pe care îl aveau. Pentru că, prin întreruperea succesiunii apostolice (din pri­ci­na despărţirii), a încetat şi transmiterea Harului… Aşadar aceştia, după ce s-au rupt de Biserică, (din clerici) au devenit laici şi nici putere nu mai aveau să boteze şi să hirotonească, nici nu mai puteau trans­mite altora Harul Sfântului Duh de care ei înşişi se lipsiseră”. De aceea şi astăzi, toţi „preoţii” papistaşi care vin la Ortodoxie şi doresc să slujească la Sfântul Jertfelnic sunt hirotoniţi după ce în prealabil primesc Botezul.

Traducere din limba greacă de Ieromonahul Ştefan Nuţescu, după originalul: Ὁ Παπισμός χθές καί σήμερα, Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attiki, 2009

---

[1] Vezi Arhim. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă…, p. 224.

[2] Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident în Grecia modernă, ed. Domos, Atena 2006, pp. 43-44.

[3] Vezi Arhim. Emanuel Kalyvas, Condamnarea Papismului, Atena 1999.

[4] Efeseni 4, 5.

/marturieathonita.ro/